***

 Graham Bell, inventatorul care a schimbat lumea

„Domnule Watson, vino aici, am nevoie de tine”. Cu aceste cuvinte istorice, Alexander Graham Bell l-a chemat pe asistentul său, Thomas Augustus Watson, prin aşa-numitul „telefon” şi astfel a luat naştere o industrie care a schimbat definitiv comunicarea. Locaţia: Piaţa Exeter nr. 5, Boston, Massachusetts. Data: 10.03.1876, seara.

Graham Bell lucra la o schemă care utiliza rezistenţa variabilă a unui fir. O diafragmă care putea fi pusă în stare de vibraţie de vocea umană era ataşată de fir, acesta fiind, la rândul lui, imersat într-o soluţie de acid şi apă. În teorie, în timp ce diafragma se mişca în jos, forţând firul să intre mai mult în acid, rezistenţa lui putea descreşte. Când diafragma se mişca în sus, firul era retras din lichidul conductiv şi rezistenţa lui creştea. Acesta este dispozitivul care, realizat cu succes, a constituit baza industriei telefonice timp de zeci de ani.

Un an mai târziu, pe 9 iulie 1877, a luat fiinţă Compania de telefoane Bell, Graham devenind electricianul companiei, cu un salariu de 3.000 de dolari, iar Watson, colaboratorul lui, superintendent, cu atribuţii în cercetare şi producție.

Alexander Graham Bell s-a născut pe 3 martie 1847. Tânărul scoţian a studiat la Edinburgh, oraşul său natal, apoi s-a stabilit la Boston, în Statele Unite ale Americii, ca profesor de fiziologie. Interesele lui erau orientate spre mecanismul organului auditiv, căutând să îmbunătățească, prin cercetările sale, viaţa surdo-muţilor.

Experienţele pentru transmiterea sunetelor prin curent electric au fost cunoscute încă dinaintea lui Bell datorită lucrărilor lui Page (1838), Deleznene (1838), Maxman (1844), Matteud (1845), Wertheim (1848), iar învăţătorul german Philipp Reiss din Frankfurt a folosit pentru prima oară denumirea de “Telephon”. Telefonul lui Reiss — prezentat și în America în anul 1868 — producea sunete prin exercitarea unei membrane cu un curent întrerupt repetat al cărui ritm de întrerupere era redat ca sunet de un dispozitiv receptor (o igliţă dispusă într-o spirală de sârmă de cupru subţire, montată pe o cutie de rezonanţă). Reiss a fost primul care a reușit să transforme undele sonore în unde electrice (emiţătorul) şi apoi pe acestea din nou în unde sonore (receptorul), totuşi aparatura lui telefonic a rămas doar o atracţie de laborator pe care nu a reușit să o facă utilizabilă în mod practic, adică nu a putut să elimine amestecul zgomotelor parazitare care împiedicau perceperea clară a vocii.

Invenţia acestui distins învăţător care şi-a consacrat viaţa experienţelor telefonului său a fost un punct de reper pentru tânărul profesor Bell, care şi-a propus să rezolve problema transmiterii glasului la distanţă în mod practic, pe baza unui alt principiu, şi pe care a reuşit să o rezolve după o muncă de trei ani, brevetând-o în anul 1875.

În esenţă, Bell a introdus atât un emiţător (vorbitorul), cât şi un receptor câtre un electromagnet, aplicând curenţii inductivi produşi prin variaţiunile periodice ale electromagnetului (în locul curentului întrerupt repetat al lui Reiss).

În anul 1876, la un stand puţin observat al Expoziţiei mondiale din Philadelphia, Graham Bell, care avea atunci vârsta de 28 ani, dorea să arate lumii telefonul său. Vizitatorii veneau, vorbeau la „telefon”, ascultau, găseau drăguţă şi originală această jucărie minunată… şi plecau mai departe. Dar tânărul aştepta cu mare nerăbdare comisia de experţi a expoziţiei de opinia căreia depindea soarta instalației sale. În fine, experții s-au apropiat de stand. Comisia era compusă din 24 de persoane distinse, obosite şi indiferente. Unii au rostit câteva cuvinte în telefon fără a-l băga în seamă pe inventator, apoi au plecat mai departe. În acele momente, Bell era disperat. La un moment dat, a apărut în expoziție, înconjurat de o asistență numeroasă, Dom Pedro, împăratul Braziliei. Tânărul Bell și-a recăpătat curajul. Împăratul i-a strâns amical mâna, a pus telefonul la ureche, a ascultat o clipă și apoi, speriat, l-a lăsat să cadă din mână, strigând: “Dumnezeule, vorbeşte!”

Începând din acea clipă, telefonul lui Bell a devenit senzaţia expoziţiei şi, peste puţin timp, a lumii întregi.

Pe 11 iulie 1877, la câteva zile după înființarea Companiei de telefonie Bell, inventatorul s-a căsătorit cu Mabel Hubbard, iar cadoul de nuntă pentru mireasa sa a fost un număr de 1.487 din cele 1.497 de acțiuni ale nou-înființatei companii. La scurt timp după aceea, tinerii căsătoriți au plecat într-o lună de miere în Europa, dar în timpul călătoriei, Bell a luat cu el un model al telefonului și și-a continuat cercetările.

Cuplul a avut patru copii: Elsie May Bell, Marian Hubbard Bel și doi băieți care au murit în copilărie (Edward în 1881 și Robert în 1883).

În 1882, inventatorul de origine scoțiană a devenit cetățean al Statelor Unite, iar în 1915, mărturisea: „Nu sunt unul dintre acei americani cu cratime care pretind loialitate față de două țări”.

Alexander Graham Bell, care a rămas până la sfârşitul vieţii profesor de fiziologie la Boston, a murit pe 2 august 1922, in vârstă de 75 ani. La dispariția sa, presa de la București a scris:

“Laconica ştire prin care de obicei se aduce la cunoştinţă vestea unei mari pierderi ne-a făcut să ne oprim gândul o clipă şi să depănăm repede, cinematografic, opera nepieritoare legată de numele lui Graham Bell, mort acum câteva zile.

Dacă n-am fi ţara parodiilor şi am avea înfăptuite în realitate descoperirile ştiinţei, care în alte părţi au ajuns tot atât de elementare ca şi aerul pe care-l respirăm, cu siguranţă că şi numele lui Graham Bell ar fi cunoscut de mult de către fiecare dintre noi. Dar cum puţini sunt acei care reuşesc să se servească de telefon, mai puţin vor fi aleşii iniţiaţi în legătura care există între aparatul comod (în alte ţări) graţie căruia te poţi înţelege la distanţe de sute de kilometri şi numele lui Bell. Căci aceasta a fost invenţia capitală a lui Bell care, cu mici modificări, a rămas în esenţă aceeaşi ca şi acum 45 de ani.

Partea curioasă este că marele inventator nu a fost tehnician propriu-zis, sau, cum îi plăcea lui Bell să spună, a descoperit telefonul tocmai pentru că nu era electro-tehnician.

Ideea de a obţine curentul electro prin vibraţiunile produse de vocea omenească ar fi părut ridicolă oricărui electrician. Şi această idee a fost doar baza invenţiunii, spre care a fost condus mai mult de natura sunetelor vorbirii şi a mecanismului articulaţiunii cuvintelor.

Bell îşi avea obârşia în oraşul Edinburg. Era fiul unui profesor de declamaţie, specializat în corijarea defectelor vorbirii, aşa că din tinereţe capătă interes pentru mecanica graiului. După terminarea studiilor în oraşul natal şi în Londra, el plecă în 1879 spre Canada, pentru a se stabili apoi în Boston, ca profesor de fiziologie. Cu puţin înainte de a expune în public invenţia telefonului, Bell a publicat studii asupra vibraţiunilor anumitor vocale şi consoane, care l-au condus la construirea unui aparat prin care surzii să fie educaţi în citirea cuvântului vorbit. În conlucrare cu un specialist din Boston, Bell se servi şi de o ureche omenească amputată de la un cadavru şi cu ajutorul acesteia obținu primele rezultate.

Experienţele le făcu cu prilejul unui concediu mai lung petrecut la casa părinţilor şi la 1875 deducţiile teoretice căpătară pecetea realităţii. O sârmă de telegraf lungă de opt kilometri legă două sate în care se găseau într-unul Bell şi în al doilea unchiul său. Se convenise ca la un timp anumit să înceapă unchiul să vorbească. E de înţeles că dialogul era însă exclus. Bell aşteptă cu multă răbdare sosirea orei convenite și, când luă receptorul în mână, auzi deslușit vocea unchiului declamând: „A fi sau a nu fi, iată întrebarea”. Urmară noi experienţe la distanțe tot mai mari, aparatele căpătară forma pe care o păstrează încă şi azi şi la 10 martie 1877 reuşi legătura telefonică între Boston şi Exeter Palace. Prin demonstraţiunile făcute la expoziţia din Philadelphia, telefonul deveni cunoscut în cercuri tot mai numeroase şi în octombrie acelaşi an admnistraţia telegrafului german îl introduse cea dintâi în serviciile publice. Din Berlin spre Friedrichsbarg porni primul fir telefonic”.

Primele aparate telefonice din România au fost instalate la Iaşi, în anul 1882, între “secţiile poliţieneşti”, arată documentele.

La Bucureşti s-a realizat în 1883 o legătură telefonică între Editura Socec şi tipografia sa. În anii 1884 – 1885 s-au instalat aparate telefonice la Direcţia Generală a Poştelor, ministerele de interne şi externe, Cameră şi Senat, toate fiind deservite de o centrală instalată la Poştă. Primele legături telefonice interurbane au fost realizate în 1893, iar în 1927 a intrat în funcţiune o centrală automată numită Dacia, prima de acest fel din sud-estul Europei. Lucrările de proiectare şi instalare au fost conduse de prof. ing. Ion Constantinescu, întemeietorul învăţământului tehnic superior de telecomunicaţii pe fir din România.

Salturile cele mai importante pentru realizarea comunicaţiilor telefonice la mare distanţă s-au datorat, din punct de vedere tehnologic, introducerii electronicii, în jurul anului 1915, şi, din punct de vedere sistemic, folosirii modulaţiei de amplitudine pentru realizarea sistemelor multiplex de curenţi prestatori.

Fundamentarea teoretică a acestei metode a fost elaborată de savantul român Augustin Maior, care a realizat şi primul sistem telefonic de curenţi purtători ce a funcţionat pe o linie reală (între anii 1907—1915). Academicianul N. Vasilescu-Karpen a propus, de asemenea, în 1909, utilizarea metodei curenţilor purtători.