***

 CÂND NE MOARE EMINESCU

           🖋 Mihu Eugenia

Nu vei fi sărac, române, cât îl ai pe Eminescu
Și, pe geana unei clipe, stă,-n balade, Porumbescu,
Cât Brâncuși încă străpunge și sărută infinitul,
Nu vei fi sărac, române, cât în suflet ai zenitul.

Nu vei fi sărac cât Marea dăinuie pe-a gliei dungă
Și tu ai, române dragă, chiar și cinci bănuți în pungă,
Cât Carpații, cușma țării, ne veghează și-a lor frunte
Se apleacă, dând binețe, holdei, pâinii din grăunte.

Eminescu ne e zarea ce s-a-nfiripat din slova
Unei nații fermecate, într-un leagăn sfânt, Moldova,
Eminescu ne e umbră, când, în  zile cu dogoare,
Teiul își prelinge boarea și ne cerne,-n inimi, floare.

Și când ne-a durut, vreodată, ori ne-a-nvăluit tristețea,
Când iubit-am cu ardoare, am sorbit din frumusețea
Slovei blânde, înstelate și, ades, ne-am recules cu
Versul scris, pe cerul nopții, de-un Luceafăr: Eminescu.

Nu vei fi sărac, române, cât îți amintești Poetul
Ce e avuția țării. Dar privim, cu tot regretul,
Cum ne moare Eminescu și din cărți, dar și din minte
Și-o să fii sărac, române, fără vraja-i din cuvinte.