vineri, 24 aprilie 2020

Izolare

Până nu de mult, în timpul când încă eram în activitate, am trecut printr-o perioadă destul de tracasantă. Ajunsesem într-o stare de epuizare fizică și, mai ales, psihică care și-a lăsat puternic amprenta asupra organismului meu, în special asupra creierului. Îmi doream intens o perioadă lungă de pauză, dar fără a fi desprinsă totuși de tumultul vieții și activității cuprinsă în rutina vieții de zi cu zi. Odihnă activă, dar odihnă să fie... Ideea era să îmi las organismul să se odihnească, să acumuleze rezervele de energie absolut necesare, dar și printr-o activitate bine condusă să permit forțarea creierului să își (re)capete atât funcțiile oarecum moleșite, dacă nu pierdute aproape pe de-a-ntregul, dar și funcții noi sau funcții aproape pierdute sau „adormite” de mulți ani sau chiar decenii.
Și știți cum se spune... Ai grijă ce îți dorești că s-ar putea să se împlinească. Când aproape că nu mai aveam ce pierde, în afară de, ipotetic vorbind și de Doamne ferește!, locul de muncă sau bruma de sănătate ce îmi mai rămăsese si cea pe care o recâștigasem cu chiu cu vai, a ajuns informația că undeva, departe, se declanșase o epidemie virală destul de puternică și cu răspândire destul de rapidă. „Oare va ajunge și pe la noi?”, ne întrebam. „Cine știe? Vom trăi și vom vedea....”. Și a venit. Mai pe ocolite, mai direct, dar a venit. Nu singură, ci adusă tot de noi, de oameni. Boala se răspăndea extrem de rapid, fugărită și de panica produsă de gravitatea la care putea ajunge. Virusul nou instalat în organismul uman ne prinsese absolut nepregătiți. Sistemul imunitar, complet nepregătit să reacționeze în favoarea apărării organismului, lăsase garda jos și lăsase totodată drum liber virusului să penetreze organismul uman și să producă daune. Nimeni nu știa precis care sunt mecanismele de producere ale distrugerilor, ceea ce implica necunoașterea modului prin care se putea contracara atacuul și de a ajuta vindecarea. Deși se aplică un tratament, acesta este destul de agresiv, fie și pentru că împlică administrarea mai multor medicamente, cu efecte adverse proprii fiecăruia. Se caută în același timp și alte variante de tratament, alte medicamente active pe alte afecțiuni, mai mult prin experimentare, prin tatonare. Se încearcă, prin eforturi intense, să se găsească și metode de prevenire a viitoarelor îmbolnăviri, sub forma unor procese de imunizare pasivă, prin izolarea anticorpilor deja produși de organismul celor care învinseseră deja boala, si de imunizare activă, prin producerea de vaccinuri. Procedeul este destul de anevoios, un vaccin producându-se „ca la carte” până la variante suficient de sigure într-un timp destul de lung, mergând chiar până la 1-2 ani. Trebuie să se lucreze sub presiunea timpului. Molima se poate extinde cu o repeziciune fantastică, boala este aproape învalidantă și poate ucide cu ușurință, mai ales dacă organismul este deja tarat de vârsta înaintată prin uzura inevitabilă a organismului expus bolii, dar și de bolile deja instalate în organism anterior infectării.
Singura soluție de a frâna cât de puțin extinderea răspândirii bolii și de a câștiga timp cât de puțin pentru a căuta și a găsi soluții ar fi izolarea fiecăruia dintre noi, fizic vorbind, departe de ceilalți semeni, tocmai pentru a nu da și primi virusul de la unul la celălalt.
Pentru unii dintre noi, mulți sau puțini, izolarea poate fi greu de suportat. Este greu să stai departe de prieteni, de cei dragi, singurul motiv care te poate ține în casă ar fi dorința de autoprotecție. În plus, apare acea teamă de incertitudine legată de revenirea la locul de muncă și la posibilitatea câștigurilor materiale, financiare. Dar cu cât respectăm mai bine regulile care duc la ținerea sub control a pericolului, cu atât revenim mai repede la normalitate, chiar dacă această normalitate nu va mai fi aceeași ca înainte,
Aceste temeri m-au încercat și pe mine în anumite momente. Dar, ca să pot rezista mai ușor și să sper că voi reveni mai repede și mai în forță la activitatea cât de cât normală, încerc să îmi caut de lucru, punându-mi creierul să luucreze. In primul rând citind, dar și ascultând muzică, urmărind filme, documentare, ocupându-mă cu jocuri logice. Alternez activitâțile tocmai ca să fiu cât mai mult activă fără să obosesc și să mă plictisesc. În acest fel mi se pare că timpul trece mai repede și îmi mențin tonusul general al organismului la un nivel acceptabil.
Nu spun că nu am avut și poticneli. Că nu am avut temeri. Că nu am fost dezorientată sau că nu au fost reacții și decizii complet aiurea din partea șefilor, în urma câărora am avut de suferit. În fond, n-ar fi nici prima și nici ultima oară. Este absolut firesc, atâta vreme cât nu avem informații certe și minți destul de destupate pentru a gândi logic și bine.
Pauza aceasta de la munca cea de zi cu zi și de toate zilele mi-a prins bine. Mi-aș fi dorit ca pauza să fi fost ceva mai lungă, dar prelungirea ei poate duce la dezavantaje. Mult mai bine ar fi fost să profit de ea încă de la început, dar bulversarea de la început nu ne-a prins bine. Important este însă să pornesc cât mai sigur pe un drum bun și corect pentru a mă menține pe acest drum în continuuare. Pauza mi-a prins bine pentru că am început să rezolv anumite probleme rămase mult în urmă cu rezolvarea: citit, studiu, odihnă, hobby-uri. Anchilozarea organismului în anumite privințe începe să dispară. Încep să mă (re)descopăr ca om, ca posibilități de acțiune și ca limite. Și acesta este și trebuie să fie un bun câștigat.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

***

 ‒ Bună ziua, babă Leană! ‒ Ia, mănânc un pic de slană. ‒ Mătuşico, bre, eşti surdă? ‒ Nu doar slană, ci şi urdă. ‒ Câţi ani ai, cât ai etat...