marți, 31 martie 2020

#TimpulPetrecutAcasă

În urmă cu ceva ani, destul de mulţi, lucrând ca medic şcolar la una dintre şcolile situate spre periferia oraşului, am simţit în atmosfera de lucru din acea şcoală o anumită stare de tensiune. Directorul şcolii, o profesoară cu care dealtfel mă înţelegeam destul de bine, era o fire ceva mai dură şi mai autoritara, cel puţin în aparenţă. În fond, era firesc, prin natura funcției, să își impună un anumit grad de autoritate. Dar cei care lucrau zi de zi alături de dumneaei percepeau altfel problema; starea de stres se simțea de departe. Într-o zi, am auzit o replică aruncată ca într-o doară de secretara școlii, în timp ce ne povestea despre starea generală de încordare:
- Aproape că imi vine greu să mai vin la servici, deși trebuie să o fac. Tensiunea se simte. Azi dimineață, când m-am trezit, l-am întrebat pe soțul meu dacă școala mai este la locul ei sau, dacă nu cumva, s-a năruit și nu mai este nevoie să merg la muncă. Glumeam, firește, dar asta simțeam.
Timpul a trecut și, odată cu plecarea acelei directoare de la conducere, situația s-a schimbat, chiar dacă autoritatea noilor directori era, în principiu, aceeași: oamenii lucrau ceva mai relaxați și mai cu plăcere. Îmi aduceam adesea aminte cu amuzament de replica de atunci a secretarei, deși situația nu era deloc amuzantă, chiar dacă secretara făcea cumva haz de necaz. Acum eu eram cea stresată, dar nu din cauza cuiva anume. Cel puțin la început. Desigur că. cu timpul, au început să apară antipatii la serviciu, dar cu timpul am început să trec peste asta. Dar erau momente când, asemenea secretarei pe vremuri, acum era rândul meu să îmi pierd cheful de muncă. Curând am conștientizat faptul că aveam nevoie de odihnă ceva mai multă, de o perioadă de pauză, dar de care momentan nu puteam avea parte. Cel mult puteam să îmi gestionez altfel ritmul de muncă astfel încât să pot trece ceva mai ușor peste sarcinile de serviciu. Ajunsesem să nu mai am puterea să stau drept în picioare, simțind că mă pot prăbuși în orice moment, neavând prea mult control asupra picioarelor mele și asupra mersului. Cum nu sunt o persoană foarte sportivă, fiind mai degrabă sedentară, mersul pe jos este practic aproape singura mea formă de a mă mișca mai mult sau mai puțin constant. Așa că, mai devreme sau mai târziu, trebuia să fac ceva să remediez situația.
Dar cu toții știm vorba cum că: „Ai grijă ceea ce îți dorești, că s-ar putea să se împlinească!”. Și dorința mea de a avea o pauză de odihnă (vorba vine!) s-a împlinit. Într-o zi chiar că a trebuit, de voie-de nevoie să stau acasă. Și asta, deși la început pentru o săptămână și jumătate, acea săptămână s-a transformat într-o lună, iar pe măsură ce timpul trecea aproape că nu știam pentru cât timp urma să stau izolată în casă. Pur și simplu nu puteam să ajut cu nimic mai mult decât să stau departe de ceilalți pentru ca cei care puteau să ajute să poată câștiga timp pentru a găsi o soluție pe care să o poată pune în practică. Abia apoi urma să revin la munca mea de zi cu zi.
Situația este atipică, așa cum atipice sunt și condițiile în care ne ducem acum viața. Și nimeni nu își dorește să repete această experiență, așa că ar trebui să valorificăm cu toții timpul în care trebuie să trăim acum în așa fel încât să trecem cât mai ușor peste asta și să învățăm cât se poate de mult din aceasta.
Personal trebuia să mă adaptez la această situație, la condițiile date, și să reușesc să recuperez cât mai mult dintre lucrurile pierdute și/sau neglijate până acum și să-mi pun la punct deprinderile necesare revenirii la normalitate pentru când va să fie. Am început să încerc să mă relaxez și să îmi „încarc bateriile” și totodată să îmi mențin tonusul creierului și trupului. Pentru început am forțat oarecum creierului să (re)facă activitățile pe care nu le mai făcuse cam de mult timp și nu eram sigură că mai era în stare să le facă. Pentru început am început să îmi umplu timpul liber, prea mult dintr-o dată, citind cât se poate de mult, ascultând muzică, urmărind filme și documentare și cu rebusul meu cel de toate zilele. Pe măsură ce timpul avea să treacă, urma să îmi diversiific temele de lectură și eventual să mă apuc de scris, de studiu mai serios și de prelucrarea diferitelor materiale informative.
Numai că trebuie din ce în ce mai mult să iau în considerare încă un aspect: sunt o fire sedentară de felul meu, excesiv de sedentară uneori, cu atât mai mult cu cât desfășor activități ce duc inevitabil la sedentarism. Ori ar fi trebuit să îmi pregătesc organismul și pentru a se mișca cât de ușor și de repede odată ce aș fi revenit la activitatea obișnuită. Și asta prin activitate fizică ce poate fi practicată acasă, într-un spațiu restrâns și neamenajat în mod special pentru activități sportive. Și totul pentru a-mi menține tonusul fizic și psihic în condiții bune.
Numai că în condițiile de izolare trecerea timpului este percepută altfel. Nu mai sunt conectată la activitatea cotidiană presupunând un program săptămânal, lunar, anual. Doar la un program zilnic. Zilele trec absolut la fel, singurul mod în care percepem trecerea timpului este legat de alternanța zi-noapte. Putem percepe trecerea zilelor în cadrul săptămânii doar dacă urmărim emisiunile radio și tv. Ne dăm seama de data în care ne aflăm la un moment dat doar dacă suntem într-un fel sau altul cu ochii pe calendar.
  Deci... activittatea fizică desfășurată într-un ritm optim. Pentru a menține acest ritm, mi-ar prinde bine să am un smartwatch potrivit, fie că face parte din categoria de ceasuri damă sau din categoria de ceasuri bărbați. Pot să-mi mențin un tonus pozitiv prin sport, iar un smartwatch este un aliat obiectiv care să monitorizeze exercișiile și caloriile pierdute în modul următor:
  • monitorizează pașii și numărul de calorii arse prin mișcare
  • analizează nivelul de hidratare/oxigen al corpului
  • are funcție de termometru
  • muzică integrată
  • ne recomandă personalizat, prin animații, ce tipuri de exerciții ni se potrivesc (de exemplu, la modelele Garmin Vivomove/Vivoactive)
  • uneme modele smartwatch au chiar și funcție de plată la terminalele POS
  • au accelerometru și multe altele.
Sau pot opta pentru un ceas hibrid, dacă prefer cadranul clasic și funcții mai simple (monitorizare pași, calorii, somn și notificări social media/e-mail).
Odată dotată fiind cu un smartwatch, pot trece la pregătirea fizică. Nu sunt necesare exerciții sofisticate sau aparate complicate. Sunt suficiente exercițiile care folosesc doar greutatea propriului corp și „ustensile” improvizate din obiecte pe care oricum le am în casă. Nu am nevoie de un spațiu prea mare, ci doar un spațiu cât suprafața unei pături sau saltele obișnuite. Exercițiile fizice, simple dar variate, pot implica activitatea tuturor mușchilor corpului, într-un ritm destul de intens, și pot fi practicate în orice moment al zilei și pentru o durată variabilă, adaptată necesităților fiecăruia dintre noi. Iar atunci când activitatea fizică ne este monitorizată printr-un smartwatch intensifică motivația necesară efectuării activității fizice, ajută la cuantificarea acesteia ca și număr de calorii consumate și a funcțiilor fiziologice, astfel încât să ne adaptăm perfect la activitatea desfășurată în funcție de necesități.
Sper ca timpul să treacă mai ușor în condițiile date, să mă pot adapta la situația dată și să pot reveni la condițiile de dinainte mult mai ușor și cu o altă percepție asupra vieții.
Articol scris pentru Spring SuperBlog 2020

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

***

 Sfasietoarea poveste a Iuliei Hasdeu, nascuta pe 14 noiembrie 1869 “Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire”...