$$$

 S-a întâmplat în 20 iunie1936, 22 iunie-21 iulie: A început Conferinţa Internaţională de la Montreux (Elveţia) care a avut ca scop stabilirea unui nou regim al strâmtorilor Bosfor şi Dardanele; Convenţia încheiată aici confirma principiul libertăţii de trecere şi de navigaţie prin strâmtori pentru navele comerciale ale tuturor statelor pe timp de pace, precum şi în timp de război dacă Turcia nu era parte beligerantă. Conferința a reunit reprezentanți din Turcia, URSS, Marea Britanie, Franța, Italia, Japonia, România, Bulgaria, Grecia, Iugoslavia și Australia, având ca obiectiv stabilirea unui nou cadru legal care să înlocuiască regimul instituit prin Tratatul de la Lausanne (1923). Semnată la 20 iulie 1936, Convenția privind regimul strâmtorilor a intrat în vigoare în noiembrie 1936 și este valabilă și astăzi, cu unele interpretări moderne. Punctele esențiale ale convenției rezidă în:

    • Libertate de navigație pentru navele comerciale ale tuturor statelor, în timp de pace, indiferent de pavilion.

    • În timp de război, dacă Turcia nu este parte beligerantă, se păstrează același regim de liberă circulație.

    • Dacă Turcia devine parte în conflict, aceasta poate închide strâmtorile navelor militare ale statelor beligerante.

    • Pentru navele militare, convenția impune restricții clare privind tonajul, durata staționării în Marea Neagră și notificarea prealabilă a tranzitului.

    • Statele neriverane Mării Negre sunt supuse unor limite mai stricte în ceea ce privește prezența lor navală în zonă.

România a avut o prezență diplomatică de prestigiu la Montreux, printr-o delegație condusă de Nicolae Titulescu, ministru al Afacerilor Externe și de Constantin Contescu și Vespasian V. Pella, miniștri plenipotențiari. Titulescu, cunoscut pentru apărarea principiului suveranității și echilibrului în relațiile internaționale, a susținut ferm ideea libertății de navigație și a consolidării statutului Mării Negre ca zonă protejată de influențe militare excesive din afara regiunii. Punctele forte ale Convenției rezidă în:

    • A restabilit suveranitatea Turciei asupra strâmtorilor, un gest de recunoaștere internațională importantă.

    • A echilibrat interesele comerciale globale cu cele de securitate regională.

    • A oferit garanții de tranzit liber pentru navele comerciale, în contextul creșterii comerțului maritim.

Desigur, au existat și destule dificultăți în adoptarea acesteia, cum au fost:

    • A fost rezultatul unor compromisuri dure între puteri maritime și riverane.

    • URSS a obținut limitarea prezenței militare a statelor neriverane în Marea Neagră, ceea ce a creat tensiuni cu Marea Britanie și Franța.

    • Discuțiile privind statutul navelor militare în vremuri de criză au fost încărcate de neîncredere strategică, mai ales în contextul apropierii celui de-al Doilea Război Mondial.

Impactul Convenției: atunci și acum

În epocă:

    • Convenția a fost privită ca o victorie diplomatică pentru Turcia, dar și ca un compromis rezonabil între marile puteri.

    • A stabilizat zona Mării Negre pentru o vreme, chiar dacă tensiunile nu au întârziat să reapară în anii ’40.

Astăzi:

    • Convenția de la Montreux este încă în vigoare și este invocată constant în contextul conflictelor recente din regiune (ex: tensiuni NATO–Rusia).

    • În 2022, Turcia a aplicat prevederile convenției interzicând tranzitul navelor de război rusești prin Bosfor, în urma invaziei Ucrainei – un gest rar, dar legal conform Montreux.

    • Statele NATO care nu sunt riverane (ex: SUA, Marea Britanie) sunt în continuare restricționate în prezența navală în Marea Neagră, ceea ce creează dezbateri strategice continue.

În completarea Convenției de la Montreux, navigația maritimă internațională este astăzi reglementată de o serie de tratate și convenții globale:

    • Convenția ONU privind Dreptul Mării (UNCLOS, 1982) – stabilește regimul apelor teritoriale, zona economică exclusivă, libertatea de navigație pe mările internaționale.

    • Convențiile SOLAS (Safety of Life at Sea) și MARPOL (Marine Pollution) – privind siguranța maritimă și protecția mediului.

    • Codul ISPS (International Ship and Port Facility Security) – reglementează securitatea navelor comerciale în porturi și pe mări.

    • Convențiile de reglementare a Canalului Suez și a Canalului Panama, pentru alte zone de tranzit strategic.

Convenția de la Montreux rămâne una dintre cele mai importante realizări diplomatice interbelice privind navigația internațională, fiind un document de echilibru între suveranitate, libertate de circulație și securitate colectivă. Într-un secol de la semnare, lumea s-a schimbat profund, dar valoarea acestei convenții rămâne actuală, fiind în continuare un reper-cheie în navigația prin strâmtorile Bosfor și Dardanele. O ilustrare rară a unui tratat care rezistă probei timpului, dar care va necesita, probabil, reinterpretări adaptate noilor realități geopolitice.

Surse:

https://lege5.ro/gratuit/g42dsnrw/conventia-privind-regimul-stramtorilor-marii-negre-din-20071936

https://www.rador.ro/2025/06/20/stramtorile-dintre-razboaie-conventia-de-la-montreux-si-marea-batalie-pentru-controlul-marilor/

https://www.britannica.com/event/Montreux-Convention

https://treaties.un.org/pages/showDetails.aspx?objid=0800000280166981

https://treaties.fcdo.gov.uk/data/Library2/pdf/1937-TS0030.pdf

https://evz.ro/conventia-stramtorilor-de-la-montreux-o-mica-insula-de-speranta-intr-o-mare-cuprinsa-de-furtuna.html

https://www.brit annica.com/topic/territorial-waters

$$$

 S-a întâmplat în 20 iunie1995: În această zi, a murit eseistul şi filosoful Emil Cioran; în 1938 a primit o bursă din partea statului francez şi s-a stabilit apoi la Paris, unde a continuat să scrie în limba franceză (n. 1911). Emil Cioran (n. 8 aprilie 1911, Răşinari) a fost un filosof şi scriitor român stabilit în Franţa, unde a trăit până la moarte fără să ceară cetăţenia franceză. Emil Cioran s-a născut la Răşinari, aflat pe atunci în comitatul Sibiu. Tatăl său, Emilian Cioran, a fost protopop ortodox şi consilier al Mitropoliei din Sibiu. Mama sa, Elvira Cioran (n. Comaniciu), era originară din Veneţia de Jos, comună situată în apropiere de Făgăraş. Tatăl Elvirei, Gheorghe Comaniciu, de profesie notar, fusese ridicat de autorităţile austro-ungare la rangul de baron. Astfel, pe linie maternă, Emil Cioran se trăgea dintr-o familie din nobilimea transilvană. După studii clasice la liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu, începe la 17 ani studiul filozofiei la Universitatea din Bucureşti. 

A fost coleg cu Constantin Noica şi elev al lui Tudor Vianu şi Nae Ionescu. Bun cunoscător al limbii germane, a studiat în original pe Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer, şi mai ales pe Friedrich Nietzsche.Încă din tinereţe a arătat înclinaţie spre agnosticism, apărându-i evidentă "incovenienţa existenţei". În timpul studenţiei a fost în mod deosebit influenţat de lectura lui Georg Simmel, Ludwig Klages şi Martin Heidegger, precum şi de filozoful rus Lev Şestov, care situase întâmplarea în centrul sistemului său de gândire. 

În 1933 obţine o bursă, care îi permite să continue studiile de filozofie la Berlin, unde intră în contact cu Nicolai Hartmann şi Ludwig Klages.Prima lui carte apărută în 1934 în România, Pe culmile disperării, a fost distinsă cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi şi premiul Tinerilor Scriitori Români. Succesiv au apărut: Cartea amăgirilor (1935), Schimbarea la faţă a României (1936), Lacrimi şi Sfinţi (1937). Cel de-al doilea volum, Schimbarea la faţă a României a fost autocenzurat în ediţia a doua aparută la începutul anilor '90, autorul însuşi eliminând numeroase pasaje considerate extremiste, "pretenţioase şi stupide".Nevoia resimţită atunci de generaţia tânără a unei treziri spirituale pornită din exaltarea valorilor vitale, antiraţionaliste, care din păcate a culminat într-un extremism de dreapta, a influenţat viziunea tânărului Cioran. 

Deşi nu a fost niciodată membru al Mişcării legionare, în perioada interbelică simpatizează cu ideile acesteia, fără a fi de acord cu metodele ei violente. Plecat cu o bursă la Berlin în 1933, se declară într-un articol admirator al lui Hitler şi justifică provocator Noaptea cuţitelor lungi.Va repudia apoi definitiv, cu furie şi ruşine, această viziune, ca pe o inadmisibilă rătăcire a tinereţii, argumentând prin ea refuzul oricărei implicări a individului în istorie.Reîntors în ţară, ocupă vreme de un an (1936) postul de profesor de filozofie la Liceul „Andrei Şaguna" din Braşov. 

 În 1937, pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din Bucureşti, care i se va prelungi până în 1944. În 1940, începe să scrie Îndreptar pătimaş, ultima sa carte în limba română, limbă pe care a abandonat-o în favoarea francezei. Varianta definitivă a Îndreptarului (rămasă inedită până în 1991) a fost încheiată în 1945, anul în care Cioran s-a stabilit definitiv în Franţa.După retragerea cetăţeniei române de către autorităţile comuniste a trăit la Paris ca apatrid. În 1937 Emil Cioran pleacă în Franţa cu o bursă a Institutului Francez din Bucureşti. După o scurtă întoarcere în ţară (două luni) în 1940, el părăseşte pentru totdeauna România şi se stabileşte la Paris. Din acest moment Cioran va publica numai în limba franceză, operele lui fiind apreciate nu numai pentru conţinutul lor, dar şi pentru stilul plin de distincţie şi fineţe al limbii. În 1949 îi apare la editura Gallimard - editură care va publica mai târziu majoritatea cărţilor sale - prima lucrare scrisă în limba franceză, Précis de décomposition, distinsă în 1950 cu premiul Rivarol.Ulterior, Cioran refuză toate distincţiile literare care i-au fost atribuite.

Emil Cioran a locuit la Paris în Cartierul Latin, pe care nu l-a părăsit niciodată. A trăit mult timp retras, evitând publicitatea.În schimb a cultivat darul conversaţiei cu numeroşii săi prieteni (Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Paul Celan, Barbu Fundoianu, Samuel Beckett, Henri Michaux). Cioran a întreţinut o vastă corespondenţă, dezvăluindu-se ca un remarcabil autor epistolar.Epuizând încă din tinereţe interesul pentru filozofia de catedră, Cioran a părăsit devreme gândirea sistematică şi speculaţiile abstracte, pentru a se consacra unor cugetări profund personale.„N-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzaţiilor mele", va constata mai târziu. 

Din eseurile apărute în limba română se desprinde portretul unui tânăr gânditor din anii treizeci, influenţat de mişcarea de idei din acea epocă în care intelectualii români descopereau gândirea existenţialistă (sub varianta ei românească, cu accente creştine şi mistice, „trăirismul").

Surse:

https://www.ro.biography.name/scriitori/8-romania/356-emil-cioran-1911-1995

https://radioromaniacultural.ro/portret-emil-cioran-artistul-seductiei-si-al-paradoxului-om-de-o-rarisima-finete-si-inteligenta/

http://www.humanitas.ro/emil-cioran

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/romani-de-geniu-emil-cioran-eternul-student-viata-nevazuta-a-filosofului-indragostit-de-romania

http://www.rador.ro/2015/04/08/portret-emil-cioran-am-fost-doar-secretarul-senza tiilor-mele/

###

 S-a întâmplat în 20 iunie1997: La această dată, avea loc inaugurarea, în fosta închisoare de la Sighetu Marmaţiei, a Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei (Memorialul Sighet). Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei este format dintr-un muzeu situat în fosta închisoare politică din Sighetu Marmaţiei şi un Centru internaţional de studii asupra comunismului cu sediul în Bucureşti. Memorialul are ca scop reconstituirea şi păstrarea memoriei unor popoare, în particular a celui român, cărora timp de jumătate de secol li s-a indus în conştiinţă o istorie falsă.

Închisoarea Sighet a fost construită în 1897, ca închisoare de drept comun, de către adminstraţia austro-ungară. În august 1948 a devenit loc de detenţie pentru un grup de studenţi, elevi şi ţărani maramureşeni. În anul 1950 au fost aduşi la penitenciarul Sighet peste o sută de demnitari din întreaga ţară (foşti miniştri, academicieni, economişti, militari, istorici, ziarişti, politicieni), unii dintre ei condamnaţi la pedepse grele, alţii nici măcar judecaţi. Deţinuţii erau ţinuţi în condiţii insalubre, hrăniţi mizerabil, opriţi de a se întinde ziua pe paturile din celulele, fără încălzire.Nu aveau voie sa privească pe fereastră (cei ce nu se supuneau erau pedepsiţi să stea la „neagra" şi „şura", celule de tip carceră, fară lumină). Într-un târziu, la geamuri au fost puse obloane, încât se putea vedea numai cerul. Umilinţa şi batjocora faceau parte din programul de exterminare. În 1955, ca urmare a Convenţiei de la Geneva şi a admiterii României comuniste (Republica Populară Română) în ONU, a avut loc o graţiere.

O parte din deţinuţii politici din închisorile româneşti au fost eliberaţi, o parte transferaţi în alte locuri, inclusiv în domiciliu obligatoriu. La Sighet, din cei circa 200 de deţinuţi, 54 muriseră deja. Închisoarea de la Sighet a redevenit de drept comun.Totuşi, deţinuţi politici mai apăreau şi în anii următori, mai ales „în trecere" spre spitalul psihiatric din localitate. În 1977 închisoarea a fost dezafectată şi a intrat într-un proces de degradare. Fundaţia Academia Civică a preluat ruina fostei închisori în 1995, în vederea transformării ei în Memorial.

Lucrările de reabilitare ale clădirii au durat până în anul 2000. Pentru că edificiul, vechi de un secol, era ruinat şi plin de igrasie, a fost nevoie de refacerea fundaţiilor, izolaţiilor, acoperişului, iar pereţii interiori, care oricum fuseseră revopsiţi şi nu mai aminteau perioada anilor 50, au fost văruiţi în alb.Fiecare celulă a devenit o sală de muzeu, în care, urmând acum o ordine cronologică, au fost amplasate obiecte, fotografii, documente, creându-se ambianţa şi documentaţia unei săli de muzeu.Într-una din curţile interioare ale fostei închisori, în urma unui concurs de proiecte la care au participat 50 de arhitecţi şi artişti, a fost construit în 1997 un Spaţiu de Reculegere şi Rugăciune, după proiectul arhitectului Radu Mihăilescu, care îmbină stilul antic (sugestia tholos-ului grec şi a catacombei creştine) cu o viziune modernă. 

Pe pereţii rampei de coborâre în spaţiul subpământean au fost gravate în andezit fumuriu numele a aproape opt mii de morţi din închisorile, lagărele şi locurile de deportare din România. Operaţia de strângere a numelor morţilor a necesitat zece ani de muncă în cadrul Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului, iar cifra este departe de a acoperi adevărata amploare a represiunii. Cele mai multe nume au fost stabilite de Cicerone Ioniţoiu şi de către domnul Eugen Sahan, ambii istorici prin vocaţie şi foşti deţinuţi politici. Cheltuielile materiale pentru proiectarea şi construirea Spaţiului de Reculegere şi Rugăciune au fost suportate de către Mişu Cârciog din Londra, care rămâne pâna în prezent principalul donator al Memorialului.

În anul 2000 a fost adăugat construcţiei vechi un modul cuprinzând o sală modernă de conferinţe, în care se pot desfăşura simpozioanele, dezbaterile şi seminariile, precum şi cursurile şcolii de vară. Sala este dotată cu o instalaţie de traducere simultană, putând fi închiriată pentru manifestări internaţionale.Câteva opere de artă plastică de valoare deosebită completează profilul Memorialului, oferindu-i o personalitate specială printre muzeele de istorie. Lucrările, donate de autori, impresionează prin simbolistica sacrificiului acceptat care le caracterizează. O tapiserie ca „Libertate, te iubim" de Şerbana Dragoescu, pictura „Înviere" de Cristian Paraschiv, sculptura în bronz „Marea Neagra" dedicată de Ovidiu Maitec istoricului Gheorghe I. Brătianu şi cele două sculpturi de mari dimensiuni ale lui Camilian Demetrescu intitulate „Omagiu deţinutului politic" (una subintitulată „Înviere"), dau atmosferei trăsături dramatice şi înălţătoare. Lucrarea de cea mai amploare artistică este grupul statuar „Cortegiul Sacrificaţilor", realizat de sculptorul Aurel I. Vlad, care tinde să devină una din emblemele muzeului. Este vorba de optsprezece siluete umane mergând spre un zid care le închide orizontul, aşa cum comunismul zăgăduise viaţa a milioane de oameni. Prezentată în 1997 în lemn, lucrarea a fost turnată în anul urmator în bronz şi este amplasată azi într-o altă curte interioară a fostei închisori.

O ultimă componentă (dar nu mai puțin imposrtantă) a Memorialului este Cimitirul Săracilor, situat la 2,5 kilometri distanţă, în afara oraşului. După cum spun legendele vremii, aici au fost îngropaţi în secret, noaptea, cei 54 de morţi din închisoarea politică. Gropile n-au putut fi identificate, între miile de morminte anterioare şi ulterioare anilor '50, astfel încât, pentru celebrarea sacrificiului acestor victime, a fost imaginat în 1999 un proiect peisagistic. Pe suprafaţa de 14.500 m.p. a cimitirului a fost desenat un contur al ţării.În exteriorul conturului au fost plantaţi puieţi (în principal conifere). Prin creştere jnepenii, jepii, brazii şi molizii vor deveni un amfiteatru vegetal, în interiorul căruia „ţara" va ramâne ca o poiana. Ideea este că, în felul acesta, patria îşi tine martirii în braţe şi îi plânge prin generatiile repetate ale vegetației.

Surse:

http://www.memorialsighet.ro

http://www.rador.ro/2017/06/20/documentar-memorialul-victimelor-comunismului-de-la-sighet-o-forma-de-justitie-impotriva-uitarii/

https://cronicaridigitali.ro/noua-generatie-face-cunostinta-cu-maramuresul/memorialul-victimelor-comunismului-si-al-rezistentei-din -sighet-2/

$$&

 S-a întâmplat în 20 iunie…

- Ziua mondială a refugiatului; marcată, la iniţiativa ONU, pentru prima dată în 2001; ziua a coincis, în acel an, cu sărbătorirea a 50 de ani de la semnarea Convenţiei Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi (20.VI.1951)

- 451: A avut loc bătălia de pe Câmpiile Catalaunice, ultima mare bătălie a antichităţii, în care o coaliţie romano-vizigotă a oprit expansiunea hunilor în Europa Vestică. Bătălia de pe Câmpiile Catalaunice sau bătălia de la Chalons a avut loc pe teritoriul actualei Franţe, şi a fost ultima mare bătălie a antichităţii şi una dintre cele mai sângeroase bătălii din istorie. O coaliţie aflată sub comanda generalului roman Flavius Aetius şi a regelui vizigot Theodoric I a învins o armată condusă de regele hun Attila, marcând sfârşitul dominaţiei militare hunice în Europa.

- 1807: A murit Ferdinand Berthoud (n.19 martie 1727, Plancemont, Elveţia –d.Groslay, Franţa), ceasornicar francez de origine elveţiană şi autor de lucrări de măsurare a timpului. Lucrând la Paris începând cu 1748, a devenit celebru în scurt timp datorită inventivităţii sale şi a multelor sale publicaţii. Interesul său privind problema determinării longitudinii pe mare a condus la descoperirea sa majoră, un cronometru marin îmbunătăţit şi mult mai ieftin. Îmbunătăţirile lui Berthoud se regăsesc şi la instrumentele moderne.

 -1819: S-a născut Jacques Offenbach, compozitor francez de origine germană considerat întemeietorul operetei clasice franceze. Jacques Offenbach (pseudonim al lui Jacob Eberst) a fost un compozitor şi violoncelist evreu originar din Germania, naturalizat francez (n. Köln - d. 5 octombrie 1880 la Paris). El este considerat întemeietorul operetei moderne ca gen de sine stătător al teatrului muzical.

- 1837: A murit William al IV-lea, rege al Marii Britanii şi Irlandei (1830-1837) (n. 1765); a fost încoronată regina Victoria. În timpul domniei reginei Victoria a Marii Britanii şi Irlandei (1837-1901) şi împărăteasă a Indiilor (1876-1901), Marea Britanie a atins, datorită politicii expansioniste, apogeul puterii maritime şi comerciale; perioada de avânt economic şi cultural din a doua jumătate a secolului al XIX-lea este cunoscută sub numele de „epoca victoriană"

- 1861: S-a născut Sir Frederick Hopkins, biochimist şi fiziolog englez; contribuţii originale în studiul vitaminelor; Premiul Nobel pentru Medicină pe 1929, împreună cu olandezul Christiaan Eijkman (d. 1947)

- 1867: Preşedintele Andrew Johnson anunţă cumpărarea Alaskăi

- 1870: A murit scriitorul francez Jules de Goncourt, reprezentant al naturalismului. Jules-Alfred Huot de Goncourt (n. 17 decembrie 1830 la Paris - d. Paris) a fost un scriitor francez, fratele scriitorului şi criticului literar Edmond de Goncourt, cu care a colaborat.

- 1887: S-a născut Kurt Schwitters, artist plastic şi poet dadaist german, cunoscut în special datorită colajelor sale şi a construcţiilor în relief (m. 1948) 

- 1891, 20.VI / 2.VII: A murit (la Paris) Mihail Kogălniceanu, om politic istoric, scriitor şi publicist; prim-ministru al României între anii 1863 şi 1865 (perioadă în care s-au pus, prin reformele înfăptuite, bazele României moderne); ministru de externe în 1876 şi între anii 1877 şi 1879; şi-a legat numele de unirea Principatelor Române (1859) şi de actul proclamării independenţei naţionale de la 1877; membru titular al Societăţii Academice Române din 1868, preşedinte al Academiei Române (1887-1890) (n. 1817) 

- 1909: S-a născut actorul american de film Errol Flynn. Errol Leslie Flynn (m. 14 octombrie, 1959) a fost un actor de origine australiană, cunoscut pentru rolurile sale romantice din filmele de capă şi spadă de la Hollywood, cum ar fi: The Adventures of Robin Hood (Aventurile lui Robin Hood, 1938), The Dawn Patrol (1938), Dodge City (1939), The Sea Hawk (Corsarul, 1940) şi Adventures of Don Juan (Aventurile lui Don Juan, 1948

- 1913: S-a născut Aurel Baranga, dramaturg şi publicist român. Aurel Baranga (m. 10 iunie 1979, Bucureşti) este pseudonimul lui Aurel Leibovici, un poet şi un dramaturg român de origine evreiască.A obţinut bacalaureatul la Liceul Matei Basarab din Bucureşti în 1931 şi a absolvit Facultatea de Medicină în 1938.A debutat cu versuri în revista Bilete de papagal a lui Tudor Arghezi.  A editat împreună cu Gherasim Luca, Paul Păun şi Sesto Pals revista de avangardă Alge. A colaborat la revista de avangardă Unu, editată de Saşa Pană şi Moldov. În1948 a scris textul imnului României comuniste,Zdrobite cătuşe,muzica fiind compusă de Matei Socor.Tot în 1948, Aurel Baranga a primit ca „sarcină de partid" să înfiinţeze revista de satiră şi umor Urzica.  Din 1949 şi până la sfârşitul vieţii (10 iunie 1979) a fost redactor-şef la Urzica. A fost căsătorit cu actriţa Marcela Rusu, fosta soţie a lui Alexandru Bârlădeanu.

- 1913: S-a născut compozitorul Ion Dumitrescu (m. 1996)  

- 1917: S-a născut Iosif Constantin Drăgan, om de afaceri (considerat unul dintre cei mai bogaţi români, potrivit Topului celor mai bogaţi 300 de români), publicist şi eseist; stabilit de mai multe decenii în Italia; fondator al Centrului European de Studii Tracice; fost preşedinte al Federaţiei Internaţionale de Marketing (m. 2008).

- 1928: Are loc, la Bucureşti, primul concurs naţional de decatlon

- 1929: S-a născut actorul Petre Gheorghiu. Petre Gheorghiu (n. Iaşi; m. 6 august 2000, Bucureşti) a fost un actor român. A urmat studii la Conservatorul de Artă Dramatică din Iaşi. A avut o bogată activitate teatrală la Teatrul Municipal/Bulandra din Bucureşti. În film, a jucat numai roluri secundare.

- 1933: A murit Clara Zetkin, unul dintre întemeietorii Ligii „Spartacus” şi ai Partidului Comunist din Germania, iniţiatoarea sărbătoririi zilei de 8 martie ca „Ziua Internaţională a Femeii” (n.1857)

- 1934: S-a născut compozitorul Cornel Ţăranu; membru corespondent al Academiei Române din 1993

- 1936: A avut loc Conferinţa Internaţională de la Montreux (Elveţia) care a avut ca scop stabilirea unui nou regim al strâmtorilor Bosfor şi Dardanele; Convenţia încheiată confirma principiul libertăţii de trecere şi de navigaţie prin strâmtori pentru navele comerciale ale tuturor statelor pe timp de pace, precum şi în timp de război dacă Turcia nu era parte beligerantă; delegaţia română a fost alcătuită din Nicolae Titulescu, ministrul Afacerilor Străine, Constantin Contescu şi Vespasian V. Pella, miniştri plenipotenţiari

- 1937: S-a născut Radu Gabrea, regizor de film, scenarist şi producător; stabilit din 1974 în Germania 

- 1938: În perioada 20 iunie - 25 iulie 1938 s-a desfăşurat procesul de acoperire cu alamă a modulelor din fontă ale „Coloanei fără sfârşit", operă a sculptorului Constantin Brâncuşi, a cărei construcţie a început la 15 august 1937

- 1940: A fost inaugurat, la Bucureşti, Institutul de Antropologie, întemeiat prin strădaniile doctorului Josef Francisc Rainer (astăzi Institutul de Antropologie „Francisc Rainer" al Academiei Române)

- 1941: S-a născut regizorul britanic de film Stephen Frears, considerat, la mijlocul anilor ’80, „rebelul cinematografului englez"

- 1942: S-a născut compozitorul şi interpretul american de muzică pop Brian Wilson, fost membru al trupei „The Beach Boys"

- 1942: S-a născut soprana Daniela Diaconescu 

- 1945: S-a născut pianistul german Justus Franz 

- 1945: S-a născut scriitorul francez Jean-Claude Izzo (m. 2000) 

- 1949: S-a născut Lionel Richie, interpret, compozitor, producător şi actor de film american.

- 1954: S-a inaugurat podul cu tablier metalic peste Dunăre la Giurgiu, numit Podul Prieteniei, pe atunci cel mai mare pod combinat (de cale ferată şi rutier) din Europa, construit în doi ani şi jumătate, în colaborare cu alte ţări vecine

- 1959: A avut loc premiera bucureşteană a operei „Falstaff", de G. Verdi, avându-l în rolul titular pe Petre Ştefănescu-Goangă

- 1962: A murit istoricul de origine aromână Victor Papacostea; specialist în istoria comparată a ţărilor balcanice; fondator şi director al Institutului de Studii şi Cercetări Balcanice (1938-1947) şi al revistei „Balcanica" (1938-1945) (n. 1900). Victor Papacostea a fost un istoric, fondator al Institutului de Studii Balcanice din Bucureşti, fruntaş P.N.L. şi fost subsecretar de stat la Ministerul Educaţiei Naţionale în guvernele Sănătescu şi Rădescu.În perioada 1950 - 1955 şi 1957 - 1958 a fost internat ca deţinut politic la penitenciarul Sighet.

- 1963: Reprezentanţi ai SUA şi URSS au semnat un acord de instalare a „liniei fierbinţi" – telefonice – între Washington şi Moscova. Ea a devenit operaţională din luna august a anului 1963

- 1966: A murit Georges Henri Lemaître, fizician belgian. Georges Henri Lemaître (n. 17 iulie 1894, Charleroi - m. Geneva) a fost un preot şi fizician belgian, întemeietor al teoriei Big-Bang. Parintele născut la Charleroi a fost primul cercetator care a prezis prin calcule matematice că universul nu este static ci este in continuă expansiune. 

- 1967: S-a născut actriţa de film de origine australiană Nicole Kidman .Nicole Kidman are dublă cetăţenie, australiană şi americană.vEste câştigătoare a premiului Oscar.

- 1988: A murit Nicolae Lascu (numele la naştere: Laslo), istoric al literaturii antice şi traducător; în studiile sale a încercat să stabilească vechimea, amploarea şi intensitatea influenţelor clasiciste în operele scriitorilor români; a urmărit, de asemenea, viaţa şi destinul literar al lui Ovidiu, poetul latin exilat la Tomis (n. 1908)  

- 1991: S-a înfiinţat Partidul România Mare (prin Decizia civilă 14/20.VI.1990 a TMB; reînscris la TMB conform Deciziei civile 64/27.VIII.1996), condus de Corneliu Vadim Tudor

- 1992: A murit Sir Charles Groves, dirijor englez (n.1915) 

- 1992: Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât „ca de acum şi până la sfârşitul veacurilor, în întreaga Biserică Ortodoxă Română, să se numere cu sfinţii şi să se cinstească după pravilă cu slujbă specială şi cu acatist toţi sfinţii din neamul românesc, ştiuţi şi neştiuţi, pentru a căror cinstire se instituie Duminica Sfinţilor Români, care va fi aşezată în calendarul Bisericii noastre, în fiecare an, a doua Duminică după Pogorârea Duhului Sfânt, arătându-se prin aceasta lucrarea Sfântului Duh în Biserica noastră de-a lungul veacurilor" 

- 1992: Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea ca sfinţi a lui Constantin Brâncoveanu şi a copiilor lui, precum şi a „ binecredinciosului voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt”. 

- 1995: A murit eseistul şi filosoful Emil Cioran; în 1938 a primit o bursă din partea statului francez şi s-a stabilit apoi la Paris, unde a continuat să scrie în limba franceză (n. 1911). 

- 1996: Oraşul Berlin a devenit, oficial, unul din sediile ONU, găzduind două instituţii ale organizaţiei: Voluntarii ONU şi Secretariatul Convenţiei-Cadru asupra schimbărilor climatice

- 1997: Inaugurarea, în fosta închisoare de la Sighetu Marmaţiei, a Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei (Memorialul Sighet) 

- 2001: Au fost deschise oficial lucrările la autostrada Bucureşti – Constanţa

- 2005: A murit Jack S. Kilby, fizician american, laureat al Premiului Nobel. Jack St. Clair Kilby (n. 8 noiembrie 1923, Jefferson City, Missouri, SUA — d. Dallas, Texas, SUA) a fost un inginer american, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în anul 2000, pentru inventarea circuitului integrat (în 1958, pe când lucra la Texas Instruments), respectiv al „tipăririi la cald", tehnică de tipar cunoscută în limba engleză ca „thermal printing”. Kilby a primit jumătate din premiu, cealaltă fiind împărţită de  Herbert Kroemer şi Jores Ivanovici Alfiorov.

&&&

 🦠 Animalul care nu moare niciodată: Secretul nemuririi biologice

În timp ce oamenii cheltuiesc miliarde încercând să prelungească viața, în adâncurile mărilor trăiește o ființă care a reușit ceea ce niciun om nu a putut: să învingă moartea biologică.

Este vorba despre Turritopsis dohrnii, cunoscută și sub numele de meduza nemuritoare.

🌊 Această mică meduză, de doar câțiva milimetri, pare la prima vedere fragilă, banală, chiar neînsemnată. Dar structura sa celulară ascunde unul dintre cele mai mari mistere ale biologiei.

Ce o face unică?

🔁 Atunci când este rănită, stresată sau îmbătrânește, meduza Turritopsis nu moare. În loc de asta, declanșează un proces invers biologic numit transdiferentiere: celulele sale adulte se transformă în celule stem, apoi în celule complet noi.

Cu alte cuvinte, se transformă din nou într-un „bebeluș meduză”, reluând ciclul vieții… din nou și din nou. Teoretic, la nesfârșit.

🔬 Este primul și, până în prezent, singurul animal cunoscut care poate reveni complet la o stare juvenilă de câte ori dorește — o formă de regenerare completă care, în teorie, elimină bătrânețea.

Cercetătorii din întreaga lume studiază acum acest fenomen în speranța că vor descoperi mecanismele moleculare ale nemuririi. Se crede că, dacă vom înțelege cum funcționează acest proces, am putea reprograma celule umane pentru a repara organe, inversa îmbătrânirea sau chiar… extinde viața la un nou nivel.

🧠 Dar există o întrebare mai profundă: dacă am putea trăi veșnic, am știi ce să facem cu ete rnitatea?

&&&

 S-a întâmplat în 18 iunie1815: Avea loc bătălia de la Waterloo, localitate în Belgia, bătălie în care împăratul francez Napoleon I Bonaparte (1804-1814 şi 1815), unul dintre cei mai străluciţi comandanţi militari din istorie, este definitiv învins de coaliţia anglo-prusacă. 

Politica externă a lui Napoleon I s-a bazat pe un lung şir de războaie („războaiele napoleoniene”) pentru hegemonie în Europa; după prima abdicare (1814), revine în Franţa la 1.III.1815 („cele 100 de zile”), dar este înfrânt de armata anglo-prusacă şi silit din nou să abdice; va fi exilat pe insula Sf. Elena din Oceanul Atlantic, unde va şi muri (la 5.V.1821)

Bătălia de la Waterloo a avut loc la 18 iunie 1815, de fapt în apropierea localităţii Waterloo din Belgia de astăzi, la 18 kilometri sud de Bruxelles, opunând o armată franceză condusă de Împăratul Napoleon unei armate a celei de-a Șaptea Coaliţii, aflate sub comanda ducelui de Wellington şi a feldmareşalului von Blücher. Bătălia s-a încheiat cu victoria decisivă a anglo-aliaţilor şi prusacilor, victorie ce pecetluieşte practic sfârşitul Imperiului napoleonian.

După ce împăratul Napoleon a preluat din nou puterea în martie 1815, o nouă Coaliţie europeană a masat armate la graniţele Franţei, cu scopul de a-l înlătura. Napoleon a decis însă să treacă primul la ofensivă, atacând armata prusacă şi pe cea anglo-aliată, ambele cantonate în Belgia. Astfel, au loc o serie de confruntări minore în jurul localităţii Charleroi şi apoi bătăliile de la Ligny şi Quatre Bras, ambele purtate pe data de 16 iunie 1815. Deşi cele două bătălii de pe 16 iunie s-au încheiat cu victoria francezilor şi au împiedicat joncţiunea anglo-aliaţilor şi a prusacilor, ele nu au fost decisive, astfel că, la 18 iunie, pe câmpul de bătălie de la Waterloo, armata anglo-aliată şi elemente semnificative din armata prusacă au putut face joncţiunea pentru a pecetlui victoria decisivă a Coaliţiei.

În timpul bătăliei de pe 18 iunie, o treime din armata franceză, desfășurată tocmai pentru a împiedica sau întârzia semnificativ înaintarea prusacilor a mărşăluit într-o direcţie greşită şi apoi a fost reţinută de un corp de armată prusac inferior numeric la Wavre. Ca urmare a înfrângerii catastrofale de la Waterloo, rămăşiţele armatei franceze, regrupate pe linia râului Sambre, sub comanda mareşalului Soult, apoi Grouchy, s-au retras în Franţa, aşteptând ofensiva Coaliţiei. 

Bătălia de la Waterloo a avut ca rezultat căderea definitivă a lui Napoleon, care, întors la Paris imediat după finalul bătăliei, a constatat că nu mai are susţinerea forului legislativ şi, ca atare, a abdicat pe 22 iunie. Armata franceză a continuat să lupte o perioadă împotriva trupelor Coaliţiei, până la încheierea unui armistiţiu, semnat la iniţiativa ministrului de război francez, mareşalul Davout. Odată ostilităţile încheiate, în Franţa a avut loc „A doua Restauraţie”, adică întoarcerea pe tron a Casei de Bourbon, prin pretendentul la Tron al Casei Regale, Ludovic al XVIII-lea.

Surse:

Barbero, Alessandro - „Waterloo", Éditions Flamarion, 2008

Pigeard, Alain - „Dictionnaire de la Grande Armée”, Tallandier, Bibliothèque Napoléonienne, 2004

http://web.archive.org/web/20020911212448/http://chnm.gmu.edu/revolution/d/528/

http://www.istorie-pe-scurt.ro/waterloo-ultima-batalie-a-lui-napoleon/

https://publimix.ro/blog/caleidoscop/18 15-Waterloo

$##

 S-a întâmplat în 18 iunie1848: La această dată, Guvernul provizoriu din Țara Românească decretează organizarea unui Corp de dorobanţi şi panduri (armată populară), sub comanda lui Gheorghe Magheru, numit căpitan-general. Una dintre primele măsuri ale revoluţiei a fost să-şi asigure o forţă armată devotată. Anterior, la 14/26 iunie, guvernul a decretat ca steagul naţional să aibă trei culori: albastru, galben şi roşu, cu deviza „Dreptate-Frăţie”. În aceeaşi zi, s-a decretat şi înfiinţarea gărzii naţionale, atât în Bucureşti cât şi în toată ţara. Comandantul gărzii din Bucureşti a fost numit colonelul Scarlat Creţulescu, un liberal moderat, care a sabotat organizarea gărzii şi apoi a fugit în Austria. Pentru că în ţară nu era nici o manufactură de armament, guvernul a făcut apel la populaţie ca să împrumute statului puşti cu care să înarmeze garda naţională.

Deoarece numărul puştilor procurate pe diferite căi era mic, peste o săptămână, guvernul a dat ordin comandantului gărzii din Bucureşti să angajeze meşteri fierari spre a-i făuri două mii de lănci. Necesitatea înarmării cu puşti a gărzii naţionale din Bucureşti a silit guvernul să ia toate armele din depozitul regimentului al treilea, iar în locul lui Scarlat Creţulescu, cel fugit, a fost numit, la 2/14 iulie, comandant al gărzii naţionale din Bucureşti, locotenentul Deivos, înlocuit peste câteva zile de maiorul Teologu, ambii devotaţi cauzei revoluţiei.

Deoarece organizarea gărzii naţionale mergea încet şi era nevoie de numeroase forţe armate pentru apărarea şi extinderea revoluţiei, s-a hotărât la 18/30 iunie organizarea unui corp de dorobanţi şi panduri voluntari sub comanda lui Gheorghe Magheru, numit căpitan general. Peste câteva zile, Gheorghe Magheru devenea şi inspector al tuturor gărzilor naţionale din ţară.

Organizarea acestei miliţii a mers foarte încet. De-abia peste zece zile se decreta ca două treimi din dorobanţii fiecărui judeţ să fie gata de a fi convocaţi, împreună cu cât mai mulţi voluntari „de orice clasă, naţie şi religie”, urmând a se forma regimente de câte două mii de oameni. Emigraţia polonă, în speranţa că prin mişcarea revoluţionară română va extinde revoluţia şi în Polonia, a trimis în iulie pe colonelul Zablocki să ajute la organizarea acestei miliţii. De-abia la începutul lui august, Magheru se afla la Râmnicu Vâlcea, de unde a convocat dorobanţii şi voluntarii taberei pe care urma să o organizeze la Râureni, un sat pe malul Oltului, la câţiva km spre sud.

Înfăptuirea libertăţilor democratice, hotărârea guvernului de a cârmui în conformitate cu voinţa poporului care fusese chemat pe Câmpul lui Filaret - devenit Câmpia Libertăţii - să recunoască programul revoluţionar drept constituţie, organizarea gărzii naţionale şi a taberei de la Râureni, toate acestea au stârnit entuziasm în rândurile poporului. Mai întâi trebuie subliniat un fapt foarte important, la momentul Revoluţiei de la 1848, nici maiorul Christian Tell şi nici căpitanul Gheorghe Magheru nu aveau alte grade militare. Dacă în cazul lui Gheorghe Magheru funcţia şi faptele sale îl vor duce spre acest grad, Christian Tell va rămâne maior până la moarte.

Încă din primele zile ale Revoluţiei de la 1848, lui Gheorghe Magheru i se va încredinţa misiunea de a organiza efectivele de dorobanţi, panduri şi voluntari pentru o gardă naţională revoluţionară. Magheru era numit căpitan general al trupelor neregulate şi inspector al tuturor gărzilor naţionale. După doar o lună, în care Gheorghe Magheru fusese implicat, după cum am văzut, în înăbuşirea celor două comploturi contra-revoluţionare (19 şi 29 iunie), va fi numit „comisar general plenipotenţiar peste toată Valachia mică” (Oltenia) pentru a organiza efective de dorobanţi şi panduri voluntari dar şi pentru a readuce Oltenia pe drumul revoluţionar. Gorjeanul avea mână liberă, autorităţile locale fiind obligate „…să-i dea toată ascultarea şi supunerea”.

Generalul Gheorghe Magheru va reuşi, cu multe eforturi, să pună bazele armatei revoluţionare. Organizarea trebuia să fie una a unei armate regulate alcătuită din regimente, fiecare dintre acestea având un efectiv de două mii de oameni. Regimentul era organizat pe două batalioane formate la rândul lor din patru companii a câte două plutoane. Potrivit planurilor generalului, doar din judeţele Gorj, Mehedinţi şi Vâlcea trebuiau să se strângă șase mii de voluntari. La 14 septembrie 1848, generalul lansa o chemare către popor, care chema la luptă: „Aideţi dar, fraţii mei români! Alergaţi cu orice arme veţi avea, securi, lănci, coase, puşti […] alergaţi sub steagul libertăţii şi aideţi cu toţii să ne luptăm şi să păstrăm sfintele drepturi ce păgânii vor să ni le hrăpească!”.

La vremea respectivă, la Râureni se aflau concentrate Regimentul 1 de linie, un escadron de cavalerie, baterie de artilerie, 1.500 de dorobanţi şi opt mii de voluntari. La 21 septembrie, Căimăcămia Ţării Româneşti publică nota lui Fuad-Efendi, prin care Magheru este somat să-şi risipească ostaşii, împotriva lui îndreptându-se două divizii turceşti, una dinspre Bucureşti, iar cealaltă dinspre Vidin. Concomitent, o armată alcătuită din cinci mii de ostaşi ruşi se îndrepta spre Râmnicu Vâlcea sub comanda generalului Gustav de Hassfort. Situaţia taberei era de-a dreptul disperată. La aflarea acestor veşti, mii de ţărani din toate părţile Olteniei au alergat în tabara militară de la Râureni, hotărâţi să apere cu sângele lor libertatea şi pământul ţării. 

Generalul Gheorghe Magheru trebuia să facă faţă unor multiple presiuni, mai întâi din partea Căimăcămiei, de apropierea puternicelor efective armate contra-revoluţionare ţariste şi otomane, de Grant – agentul consulului Calhoun – şi de scrisoarea lui Heliade şi Tell, acum aflaţi la Sibiu. Până la urmă a avut înţelepciunea să nu îndră znească să-şi asume răspunderea unei ciocniri armate cu ostaşii străini. Este adevărat că hotărârea dizolvării taberei, la 28 septembrie, el nu a luat-o singur, ci după ce avusese o consfătuire cu căpeteniile ostăşeşti. Magheru a dovedit aici înţelepciunea omului politic, adică de a evita lupta cu armatele reunite ale celor două imperii, dar a creat în epocă un mare regret că nu a aceptat lupta. Un contemporan al evenimentelor, Al. Pelimon - în memoriile sale- vorbea la dizolvarea taberei de la Vâlcea de „mânia dorobanţilor, a pandurilor, voluntarilor” care „erau siliţi a se risipi din lagăr, pentru a merge la casele lor, unde îi aştepta o grozavă persecuţime”.

După revenirea în ţară din exilul prelungit, Gheorghe Magheru se va regăsi ca deputat în Adunarea Ad-Hoc a Munteniei. După unirea din 1859, generalul va activa în Parlamentul României. Revenit la prima dragoste, Magheru va aduce numeroase contribuţii la organizarea armatei naţionale. La 28 mai 1866, domnitorul Carol I îi încredinţa prin decret „formarea unui corp de voluntari” pentru înăbuşirea unei revolte a grănicerilor. Evenimentele de la 1877-1878 îl vor găsi pe general gata de luptă, chiar l-a bătut gândul să meargă cu soldaţii, şi a fost foarte bucuros de victorie. Visul său din tinereţe se realizase la senectute.

Surse:

Geneza revoluției române de la 1848: introducere în istoria modernă a României, Gheorghe Platon, Editura Junimea, 1980

Dan Berindei, 1848 în țările Române, Editura Stiimtifica si Enciclopedica, 1984

1848 la Români: o istorie în date s̨i mărturii, Vol. 2, Cornelia Bodea, Editura S̨tiint̨ifică s̨i Enciclopedică, 1982

https://istoriiregasite.wordpress.com/2013/07/02/revolutia-romana-din-1848-1849/

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2018/09/28/revolutia-de-la-1848-170-de-ani-generalul-gheorghe-magheru-si-tabara-de-la-raureni--183720

https://www.verticalonline.ro/gheorghe-magheru-„bratul-de-fier”-al-revolutiei-pasoptiste-vii