$$$

 S-a întâmplat în 18 iunie…

- Ziua constructorilor militari în România. 

- 1757: S-a născut Ignace Joseph Pleyel, compozitor austriac, editor muzical şi constructor de piane (m. 1831) 

- 1799: S-a născut William Lassel, astronom, descoperitorul satelitilor planetelor Uranus si Neptun.

- 1812: Congresul american declară război Regatului Unit al Marii Britanii. În cadrul Congresului, preşedintele american James Madison semnează declaraţia de război.

- 1815: Bătălia de la Waterloo (localitate în Belgia); împăratul francez Napoleon I Bonaparte (1804-1814 şi 1815), unul dintre cei mai străluciţi comandanţi militari din istorie, este definitiv învins de coaliţia anglo-prusacă.

- 1845: S-a născut medicul militar şi parazitologul francez Alphonse Laveran, pionier al bolilor tropicale; cercetări asupra rolului protozoarelor ca agenţi patogeni (cum ar fi agentul cauzal al malariei); Premiul Nobel pentru Medicină pe 1907; membru de onoare străin al Academiei Române (1914) (m. 1922) 

- 1848: Guvernul provizoriu decretează organizarea unui Corp de dorobanţi şi panduri (armată populară), sub comanda lui Gheorghe Magheru, numit căpitan-general.

-1855: S-a născut omul politic Constantin C. Arion; s-a numărat printre conducătorii Partidului Conservator; ministru în mai multe rânduri (al cultelor şi instrucţiunii publice, de interne, al agriculturii şi domeniilor, de externe - 1918); a avut un rol important în impunerea legii prin care s-a acordat Academiei Române suma necesară pentru construirea unui local special destinat bibliotecii

- 1868: Rusia a ridicat consulatul general de la București la rangul de agenție diplomatică. 

- 1898: A murit Al. Papodopol-Calimah, istoric și publicist, membru al Academiei Romane. Alexandru Papadopol-Calimah (n. 15 ianuarie 1833, Tecuci, judeţul Galaţi  - d. Tecuci ) a fost un istoric, publicist şi om politic român, ministru de externe şi ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, membru al Societăţii Academice Române. De asemenea, a fost membru şi vicepreşedinte al Academiei Române. A participat din tinereţe la lupta pentru unirea Principatelor Române. Ministru de Externe în guvernul Nicolae Kretzulescu de la 17 octombrie 1865 la 11 februarie 1866. Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, începând de la 16 noiembrie 1868, în guvernul Dimitrie Ghica. Membru titular al Societăţii Academice Române de la 12 septembrie 1876. Vicepreşedinte al Academiei Române între 18 martie 1885 şi 5 aprilie 1886. Între 21 februarie 1885 şi 27 martie 1891 şi apoi între 23 martie 1892 şi 13 aprilie 1894 a fost vicepreşedinte al secţiunii istorice a Academiei Române. La 7 aprilie 1886 a fost numit membru al unei comisii înfiinţate pentru a se ocupa de exploatarea ştiinţifică a sitului arheologic de la Cucuteni. În anul 1886, a propus crearea unei reviste istorice a Academiei şi să se întocmească un catalog al documentelor aflate în posesia Academiei. Din acelaşi an, au apărut, de sine stătătoare, Memoriile Secţiunii Istorice, iar în deceniile următoare a fost realizată inventarierea şi catalogarea documentelor Academiei. El s-a aflat printre donatorii de manuscrise şi cărţi rare către Biblioteca Academiei Române. A colaborat cu studii istorice la publicaţiile „Arhiva”, „Convorbiri literare”, „Revista literară şi ştiinţifică”, „Revista nouă”. A pus, pentru prima oară, la îndemâna cititorilor opera literară a lui Costache Negri. A publicat studii despre limba română, printre care, în 1855, cel intitulat „Limba româneascâ”, în care a luat apărarea limbii populare.

- 1914: S-a născut Alexandru Raicu, poet şi prozator (m. 1991) 

- 1916, 18.VI / 1.VII: S-a născut Ligia Macovei, graficiană (ilustraţii de carte) şi pictoriţă (m. 1998) A realizat ilustraţii de carte („Poezii" de Eminescu, „Poezii" de Quasimodo, „Poezii" de Tudor Arghezi). Interpretarea sa este sensibilă cu un desen fluid şi delicat, înclinări expresioniste în pictură, uneori cu accente satirice.Este artistă emerită.

-1917, 18.VI / 1.VII: A murit Titu Maiorescu, critic literar, estetician şi om politic; membru marcant al Partidului Constituţional (Junimist), iar ulterior al Partidului Conservator (al cărui preşedinte a fost între anii 1913 şi 1914); de mai multe ori ministru în cabinete conservatoare şi prim-ministru (1912-1913); fondatorul grupării literare ieşene Junimea; întemeietor al criticii literare româneşti moderne; membru fondator al Societăţii Academice Române (1866); vicepreşedinte al Academiei Române (1880-1884; 1886-1887) (n. 1840) 

- 1925: A murit William Brymner, pictor peisagist canadian, născut în Scoţia, apreciat pentru delicateţea artei sale.

 - 1925: S-a votat Legea pentru reglementarea repausului duminical şi a sărbătorilor legale, prin care patronii tuturor întreprinderilor erau obligaţi să acorde, pe lângă repausul duminical, încă 11 zile de repaus pentru sărbătorile legale, inclusiv pentru cele religioase şi pentru ziua de 1 Mai (unde era foc continuu se acorda repaus echivalent în alte zile ale săptămânii)

- 1926: Crearea Federaţiei Internaţionale de Filatelie 

- 1926: S-a născut astronomul Rex Allan Sandage. A descoperit prima sursă quasi-stelară, un obiect care emite unde radio puternice 

- 1928: Moare Roald Amundsen, celebrul explorator care a atins primul Polul Sud. Roald Engelbregt Gravning Amundsen (n. 16 iulie 1872) a fost un explorator norvegian al zonelor polare. A fost primul om care a ajuns la Polul Sud (în 1911). De asemenea, a fost primul navigator care a reuşit să traverseze Pasajul de nord-vest (cale maritimă care trece prin nordul continentului America de Nord, legând prin Oceanul Arctic, Oceanul Atlantic cu Oceanul Pacific, având o lungime de cca. 5.780 km). A dispărut în iunie 1928, în timp ce lua parte la o misiune de salvare. Roald Amundsen a fost unul dintre cei mai renumiţi exploratori ai ţinuturilor polare. Printre cele mai remarcabile realizări ale sale se pot enumera:

- Prima traversare a Pasajului de nord-vest, din Groenlanda până în Alaska, descoperind astfel calea maritimă care permite trecerea din Oceanul Atlantic în Oceanul Pacific, prin arhipelagul arctic Canadian (1903-1906).

- Cucerirea Polului Sud, pe care îl atinge la 14 decembrie 1911, cu o lună înaintea exploratorului britanic Robert Falcon Scott.

- Prima survolare (necontestată) a Polului Nord, cu dirijabilul Norge, la 11 mai 1926. Roald Amundsen a dispărut în regiunea Polului Nord, încercând să salveze echipajul dirijabilului „Italia”, condus de Umberto Nobile, în iunie 1928.

- 1928: Americanca Amelia Earhart a fost prima femeie aviator care a traversat Oceanul Atlantic 

- 1936: A murit scriitorul rus Maxim Gorki. Alexei Maximovici Peşkov (n. 16 martie 1868 (S.N. 28 martie), mai bine cunoscut ca Maxim Gorki, a fost un scriitor rus/sovietic, fondator al realismului socialist în literatură şi activist politic. S-a născut în oraşul Nijni Novgorod şi a murit la Moscova. Din 1906 până în 1913 şi din 1921 până în 1929 a trăit în străinătate, în special pe Insula Capri. După reîntoarcerea în Uniunea Sovietică, a acceptat politica culturală a vremii, dar nu i s-a mai permis să părăsească ţara.

-1940: Postul de radio britanic BBC a transmis celebrul discurs al generalului De Gaulle, prin care Franţa era indemnată să nu-şi piardă curajul în faţa armatelor germane; discursul era rostit la aproape o lună de la intrarea armatelor germane în Franţa si la o zi de la declaraţia mareşalului Petain care anunţa ca bătălia pentru Franţa e pierdută şi că se impune deschiderea negocierilor cu Germania. Se consideră că Apelul a pus bazele organizării Rezistenţei Franceze împotriva ocupaţiei Germaniei Naziste în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. De Gaulle s-a adresat poporului francez din Londra, după înfrângerea Franţei. El a declarat că războiul nu s-a terminat pentru Franţa şi, în consecinţă, cerea organizarea luptei de rezistenţă. Acest discurs este considerat ca fiind unul dintre cele mai importante din istoria Franţei.

.- 1942: S-a născut Sir Paul McCartney, solist vocal, instrumentist şi compozitor britanic de muzică uşoară; membru al celebrului grup „The Beatles”

- 1943: S-a născut interpreta italiană Raffaella Carrà

- 1948: S-a născut Ion Zubaşcu, solist vocal, compozitor, scriitor, considerat ca fiind primul solist folk care a adus pe scenele mari, in anii '70, colindele maramureşene

- 1949: S-a născut Lech Kaczynski, fostul preşedinte al Poloniei (m. 2010, într-un accident aviatic, la Smolensk, în Rusia)

- 1951: În noaptea de 17 spre 18 iunie, au fost deportaţi în Câmpia Baraganului peste 44.000 de oameni consideraţi „suspecţi” şi periculoşi de către comunişti 

- 1952: S-a născut actriţa italiană de film Isabella Rossellini (Catifeaua albastră) (fiica actriţei Ingrid Bergman şi a regizorului Roberto Rossellini) 

- 1953: Egiptul se proclamă republică, monarhia fiind abolită. La 23.VII.1952 a fost declanşată lovitura de stat antimonarhică a  „ofiţerilor liberi", conduşi de Gamal Abdel Nasser, care a determinat abdicarea, peste câteva zile (la 26 iulie), a regelui Faruk, în favoarea fiului său minor, Ahmad Fuad al II-lea

- 1955: A murit compozitorul elveţian Willy Burkhardt (n. 1900)

- 1963: A murit actorul mexican de film Pedro Armendáriz (n. 1912)

- 1964: A murit Giorgio Morandi, pictor si gravor; cele mai cunoscute lucrari au ca subiect natura statica redata in compozitii echilibrate (n. 20.07.1890)

- 1965: U.S. Air Force utilizează pentru prima oară bombardierele B-52 în Vietnam 

- 1982: A murit actorul german de film Curd Jürgens (n. 1915) 

 - 1992: A murit Valeria Căliman, memorialistă, fiica gazetarului Valeriu Branişte; a fost redactor la „Gazeta Transilvaniei” și a colaborat, până în 1989, la postul de radio „Europa Liberă” sub pseudonimul Maria Walewska; a îngrijit editarea memoriilor şi corespondenţei tatălui ei, pentru cel de-al treilea volum de corespondenţă fiind distinsă de Academia Română cu Premiul „Vasile Pârvan” („Exerciţiu de suferinţă”) (n. 24.03.1901)

- 1997: A murit (la Köln, Germania) scriitorul disident rus Lev Kopelev (urna funerară a fost înhumată la Moscova, la 18.VII.1997) (n. 1912) 

- 2000 - A murit celebra actriţă americană de televiziune Nancy Marchand 

- 2002: A murit Sorin Postolache, publicist şi caricaturist (n. 1947) 

- 2006: A murit cântăreţul şi compozitorul de muzică uşoară Gică Petrescu (n. 1915).

- 2010: A murit scriitorul portughez José Saramago; Premiul Nobel pentru Literatură pe 1998; singurul scriitor lusitan laureat al acestui premiu (n. 1922). José Saramago (n. 16 noiembrie 1922, Azinhaga, Portugalia – d. Lanzarote, Insulele Canare, Spania) a fost un scriitor portughez. În 1998 a primit Premiul Nobel pentru Literatură.Saramago reuşeşte să construiască pe teme deseori suprarealiste (de exemplu desprinderea peninsulei iberice de continentul european), romane cu acţiune şi cu protagonişti foarte din realitate. Romanul Ensaio sobre a cegueira („Eseu asupra Orbirii sau Oraşul Orbilor”) conţine în detaliu aspectele pshihologice şi sociologice ale comportamentului uman, într-o anumită situaţie. O parte din romanele lui descriu diferite epoci istorice ale Portugaliei, însă nu sunt în primul rând romane istorice, ci caracterizări, uneori ironice, alteori triste, de destine umane.

- 2011: A murit Clar ence Clemons, saxofonist american (n. 1942)

$$$

 S-a întâmplat în 19 iunie 1623: În această zi, s-a născut Blaise Pascal. Blaise Pascal - matematician, fizician și filosof francez, s-a născut la Clermont şi a murit pe 19 august 1662, la Paris. Fiu al colectorului de taxe, Étienne Pascal, Blaise Pascal a dovedit încă de la o vârstă fragedă faptul că deţine o inteligenţă extraordinară. Nici surorile sale, Jacqueline şi Gilberte, nu erau cu mult mai prejos, însă tânărul Pascal ieşea pur şi simplu din tipare. Astfel, la cinci ani după moartea soţiei sale, în 1631, Étienne se mută la Paris şi decide să-şi educe singur copiii, fiind perfect conştient de inteligenţa lor.

Deşi tatăl său îl îndeamnă spre studiul limbilor străine, precum latina şi greaca, Blaise dovedeşte că are o înclinaţie deosebită spre ştiinţe şi matematică. La vârsta de doar unsprezece ani el scrie un scurt tratat despre sunetele scoase de corpurile care vibrează. Acest lucru atrage însă nemulţumirea tatălui său, care îi interzice să mai studieze ştiinţele şi matematica până la vârsta de cincisprezece ani, susţinând că acest lucru i-ar distrage atenţia de la studiul limbilor străine. Chiar şi fără acordul tatălui său, Blaise face cercetări în matematică, iar la vârsta de doisprezece ani demonstrează că suma unghiurilor unui triunghi este de 180 de grade. Étienne realizează care este adevărata chemare a fiului său şi decide totuşi să îl încurajeze.

Neavând niciun fel de restricţie în a-şi susţine punctul de vedere, Blaise Pascal afirmă mai târziu că a găsit o eroare în geometria lui Rene Descartes. Acest copil nu încetează să uimească pe toată lumea, ţinând cont că face afirmaţia respectivă la o vârstă la care majoritatea copiilor nici măcar nu au idee cine este Rene Descartes - nici nu împlinise treisprezece ani...Începând cu vârsta de paisprezece ani, participă la întâlnirile săptămânale organizate de oameni de ştiinţă francezi, precum Roberval, Mersenne, Mydorge şi mulţi alţii.Mai târziu, Blaise scrie o lucrare despre conice, numită „Essai pour les coniques” („Eseu despre conice”). În această lucrare este enunţată Teorema lui Pascal, care spune: Dacă un hexagon poate fi înscris într-o conică, atunci punctele de intersecţie ale laturilor opuse vor fi coliniare.

În 1641, la vârsta de optsprezece ani, Pascal vine cu o primă soluţie la problema calculelor numerice extenuante pe care tatăl său le efectua - o maşină de calculat.Aceasta este perfecţionată continuu, dovedindu-se utilă mai ales celui căruia i-a fost dedicată.Tot la această vârstă, starea sa de sănătate se înrăutăţeşte considerabil. Din cauza unei boli nervoase, el suferă de dureri aproape continue. Mai mult, în 1647, la vârsta de 24 de ani, el paralizează parţial, putându-se mişca doar cu ajutorul cârjelor.

Dizabilităţile sale nu-l împiedică totuşi să-şi continue cariera ştiinţifică, Blaise făcând tot felul de descoperiri  în matematică, precum Triunghiul lui Pascal, ori Teoria Probabilităţilor, la care colaborează cu Pierre de Fermat, avocat francez şi matematician amator. Scrie mai multe lucrări, printre care „De l'Ésprit géométrique” („Despre spiritul geometric”), publicată la un secol după moartea sa şi  „De l'Art de persuader” („Despre arta persuasiunii”).În 1650 începe să studieze religia sau, folosind cuvintele sale, să „contempleze măreţia şi misterul omului”. Această schimbare bruscă de la dezinteres faţă de religie la devotament total poate fi rezultatul a diferite cauze. În primul rând, faptul că suferea de o boală nervoasă şi de ipohondrie, afecţiuni care, conform celor din preajma sa, contribuiau mult la modificarea comportamentului său. O altă cauză poate fi chiar neputinţa sa de a înfrânge boala de care suferă, el recurgând într-un mod disperat la unica soluţie rămasă - religia.

Mai târziu, devine interesat de o femeie din Auvergne şi scrie „Discours sur les passions de l'amour” („Conversaţii despre pasiunile dragostei”). Deşi lua în considerare o căsătorie, mai târziu îsi schimbă radical opinia, afirmând despre aceasta că este „cea mai joasă condiţie de viaţă permisă unui creştin”.Cu timpul îşi pierde interesul faţă de religie şi Dumnezeu, dar şi-l recapătă în urma unui accident când are şi o viziune divină.Odată interesul recăpătat, el publică diverse lucrări cu teme religioase şi susţine existenţa miracolelor. Înainte de moartea sa începe o lucrare teologică importantă, al cărui titlu original este „Apologie de la religion Chrétienne” („Elogiul religiei creştine”), dar pe care nu reuşeşte să o termine. În 1662 boala sa se agravează, iar în seara de 18 august intră în convulsii puternice. Moare a doua zi, ultimele sale cuvinte fiind „Fie ca Dumnezeu să nu mă abandoneze niciodată!”.Este îngropat apoi la cimitirul Saint-Étienne-du-Mont.

Pasionat de matematică, Blaise publică în 1653 lucrarea „Traité du triangle arithmétique” („Tratat despre triunghiul aritmetic”),în care face cunoscut Triunghiul lui Pascal.Acest triunghi, prezentat în imaginea de mai jos, are un rol important în prezentare coeficienţilor binomiali. Fiecare cifră reprezintă suma dintre cele două de mai sus.O altă contribuţie importantă este stabilirea principiului probabilităţilor, la care colaborează cu Fermat. Totul începe cu un joc, la propriu. Un jucător îi propune lui Pascal o problemă în care se cerea aflarea proporţiei în care trebuia împărţită miza, la sfârşitul unui joc.Pascal trimite această problema şi prietenului său, Fermat, iar cei doi ajung la acelaşi rezultat, dar prin metode diferite. Continuând să rezolve probleme asemănătoare, se ajunge la formularea teoriei probabilităţilor, în 1657.

Pe lângă pasiunea pentru matematică, Blaise era interesat şi de fizică.În 1646, el repetă experimentele cu barometre ale lui Torricelli, fizician şi matematician italian, ajungând la aceleaşi rezultate. Studiile sale în direcţia hidrodinamicii şi hidrostaticii duc la invenţia unor aparate precum presa hidraulică. Aceasta a fost inventată de Joseph Bramah în 1795, acesta folosindu-se de Principiul lui Pascal, care spune că presiunea exercitată din exterior pe o porţiune din suprafaţa unui lichid aflată în repaus, într-un vas închis ermetic, se transmite prin lichid în toate direcţiile şi cu aceeaşi intensitate asupra pereţilor vasului în care se află lichidul.

Totuşi, Pascal nu se rezumă doar la teorie, ci îşi dezvăluie şi latura practică.Mai devreme am pomenit de faptul că el a inventat o maşină de calculat, în încercarea de a-l ajuta pe tatăl său. Cu toate că ar fi de aşteptat ca această maşină să aibă un succes extraordinar, lucrurile nu stau chiar aşa.În primul rând, acest calculator era destul de scump, neputând ajunge în mâinile oricui. O a doua problemă este cea întâlnită şi în ziua de astăzi când vine vorba de tehnologii noi, care au potenţialul de a înlocui munca depusă de om: maşina de calculat făcea, controlată de o singură persoană, munca a cinci angajaţi. Asta ar fi însemnat ca o mulţime de oameni să rămână fără locuri de muncă.Este normal, în aceste condiţii, ca maşinăria lui Pascal să nu fie văzută tocmai cu ochi buni.

Blaise Pascal aduce o contribuţie importantă în filozofia matematicii prin  lucrarea sa „De l'Ésprit géométrique” („Despre spiritul geometric”). Filosofia matematicii este o ramură ce studiază implicaţiile matematicii şi rolul acesteia în vieţile oamenilor. În lucrarea respectivă, Blaise vorbeşte despre descoperirea adevărurilor şi că ideal ar fi ca propoziţiile să fie fondate pe adevăruri deja stabilite, lucru ce se dovedeşte, în final, a fi imposibil. O altă lucrare a lui Pascal este „De l'Art de persuader” („Despre arta persuasiunii”).  În aceasta el discută despre felul în care oamenii sunt perfect convinşi de anumite axiome, pe baza cărora, mai târziu, se vor trage concluzii. Totuşi, nu este cert că aceste axiome sunt, la rândul lor, corecte.

În 1647, Pascal scrie „Experiences nouvelles touchant le vide” („Noi experimente cu vidul”), în care descrie motivele pentru care există vid deasupra coloanei de lichid dintr-un barometru. Deşi viaţa lui Pascal a fost scurtă, ea a fost plină. El a arătat lumii că poate gândi atât matematic cât şi filosofic şi a revoluţionat ştiinţa.

Surse:

https://www.ro.biography.name/fizicieni/55-franta/172-blaise-pascal-1623-1662

https://www.britannica.com/biography/Blaise-Pascal

https://publimix.ro/blog/caleidoscop/1654-Blaise-Pascal

http://www-history.mcs.st-and.ac.uk/Biographies/Pascal.html

https://www.scientia.ro/41-biografii/biografii-fizica/1491-blaise-pascal-biografie-realizari-stiintifice-via ta-si-opera.html

$$$

 S-a întâmplat în 19 iunie1865: În această zi, a murit Evanghelie Zappa, moşier, negustor şi întreprinzător aromân, bine cunoscut, la jumătatea secolului al XIX-lea, atât în Ţările Române, cât şi în Grecia; el este primul care a lansat, cu mulţi ani înaintea francezului Pierre de Coubertin, ideea renaşterii olimpismului modern.

Evanghelie Zappa (1800-1865) s-a născut în localitatea Labova din provincia otomană Epirul de Nord, actualmente în Albania, şi provine dintr-o familie vestită de aromâni – familia Megiaţilor. La vârsta de 13 ani se înrolează în armata turcă, unde activează până la vârsta de 20 de ani, obţinând gradul de maior. A emigrat în Ţara Românească în anul 1833, unde s-a ocupat cu comercializarea cerealelor şi a practicat agricultura intensiv, ajungând să obţină venituri fabuloase.

Ajuns pe meleaguri româneşti, Zappa studiază dreptul şi economia, reuşind să ajungă un om foarte influent la curtea lui Alexandru Ioan Cuza.Merge şi pe la Paris acolo unde-i cunoaşte pe Mihail Kogălniceanu şi Nicolae Bălcescu, alături de care leagă frumoasă prietenie. Datorită lor ajunge foarte important la curtea lui Alexandru Ioan Cuza. Sunt mărturii de prietenie avute cu Ion Ghica, C. A. Rosetti, Costache Negruzzi, Principele Alexandru Ioan I (care l-a vizitat de mai multe ori la Broşteni) şi V. A. Urechia. În 1844 cumpără moşia Broştenii Noi din jud. Ialomiţa de la Ioan Al. Filipescu, viitor caimacan şi prim-ministru.În această localitate construieşte un conac impozant cu etaj şi în 1859 o biserică unde va fi înmormântat.

Este demnă de consemnat activitatea de susţinere a culturii româneşti, efectuată de Zappa în perioada care a urmat anului 1860.Cu prilejul vizitei efectuate de Principele Alexandru Ioan I la Broşteni, în septembrie 1860, Zappa donează suma de 5 000 de galbeni pentru înfiinţarea Societăţii Literare Române, viitoarea Academie Română, sumă pe care o va suplimenta cu 1 000 galbeni.Pentru dotarea Armatei Române cu o baterie de tunuri, a donat suma de 50 000 de galbeni. Se va alătura generoasei donaţii făcută de Scarlat Rosetti pentru construirea Ateneului Român, cu suma de 10.000 de galbeni.

O consemnare interesantă se regăseşte în „Dicţionariul Limbei Române – după insărcinarea dată de Societatea Academică Română” a celor doi latinişti: A. T. Laurian şi J. C. Massimu, editată la Bucureşti în 1871: „Memoriei fericitului Evangeliu Zappa, d’in allu cui fondu se lucredia si se tiparesce, se dedica acestu opu”. La aceste două volume, impresionante prin dimensiunea lor – 2954 pagini -, se mai adăugă şi „Glossariu care cuprinde vorbele d’in limba romana străine prin originea sau form’a loru, cumu si celle de origine indouiosa” elaborat în acelaşi an 1871 de aceiaşi autori (584 pag.).

Ideea de a reînvia Jocurile Olimpice revine poetului Alexandru Suţu, care în anul 1833 a publicat un poem în jurnalul Helios din Nauplion unde pleda pentru necesitatea de a reînvia  aceste glorioase şi paşnice competiţii. Această strălucită idee a fost preluată ulterior de Zappa care s-a oferit să susţină financiar reluarea Jocurilor Olimpice antice după ce ele au fost interzise de împăratul roman Teodosie.Cu mult timp înainte de naşterea lui Pierre de Coubertin, în anul 1856, de la Bucureşti, Zappa lansa propunerea regelui Otto de Bavaria al Greciei de a reînfiinţa Jocurile Olimpice la Atena.Propunerea era însoţită şi de oferta financiară necesară pentru începerea jocurilor în anul 1859.

Cu banii donaţi de Zappa, s-a înfiinţat la Atena „Fundaţia Olympicilor” şi s-au construit mai multe clădiri importante printre care şi Zappeionul (1888), unde avea să se desfăşoare concursul de scrimă de la prima ediţie din 1896 a Jocurilor Olimpice moderne. Zappa a avut satisfacţia de a vedea primele jocuri pre-olimpice sau pan-elene, care s-au desfăşurat în noiembrie 1859, la Atena, unde au fost acordate premii, toate fiind finanţate de Evanghelie Zappa din proaspătul Principat al Ţărilor Române. În memoria acestui mare filantrop s-a dezvelit la 1 august 1867 un bust din marmură albă realizat de sculptorul Stork, care poate fi admirat în sala Academiei Române. Cu acest prilej, V. A. Urechia a ţinut un discurs din care cităm următorul fragment: „Evanghelie Zappa, când puse piciorul pe malul Dunării României libere, lăsă să iasă din pieptul său ţipătul fratelui iubit: Şi eu hiu Român! Evanghelie Zappa era în adevăr român…. Ideea naţională ce a umplut inima şi mintea lui Zappa cât a trăit a fost o ultimă preocupaţiune.Aceste fonduri generoase, care asigură deplină independenţă societăţii (Academia Română), sunt singurele momente şi marmure care vor perpetua numele lui Evanghelie Zappa. O naţiune, care aspiră să trăiască, trebuie să ştie însă a-şi aminti. O naţiune care ştie a presăra străzile şi pieţele cetăţilor şi sălile muzeelor cu reprezentări şi amintirea bărbaţilor ei, acea naţiune seamănă pe toată ziua două seminţe de glorie…Acea marmură rece va păstra suvenirul generosului ei donator, o va. 

După aproape 30 de ani de la moartea sa, marile puteri ale Europei din secolul al XIX-lea reuşesc să creeze Jocurile Olimpice Moderne. Evenimentul se desfăşoară în anul 1896. La această competiţie au participat 241 de concurenţi din 14 ţări la 43 de probe din nouă sporturi, a avut loc în „Zappeionul“ lui Evanghelie Zappa. 

Surse:

https://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/evanghelie-zappa-portretul-unui-mare-aroman-de-emanuel-badescu-galerie-foto-13658827

https://www.romaniaregala.ro/atitudini/onoare-lui-evanghelie-zappa/

https://leviathan.ro/aromanul-evanghelie-zappa-parintele-olimpiadei-moderne-de-daniela-sontica/

https://adevarul.ro/locale/slobozia/povestea-legendarului-evanghelie-zappa-boierul-grec-mosie-baragan-reinventat-jocurile-olimpice-1_5780b0955ab6550cb8b2549 f/index.html

$$$

 S-a întâmplat în 19 iunie1878, 19 iunie/1 iulie: La această dată, România prezintă, prin I. C. Brătianu şi M. Kogălniceanu, Congresului de la Berlin (desfăşurat în perioada 1/13.VI-1/13.VII.1878), un Memorandum, sintetizat în următoarele cinci puncte: nici o parte a teritoriului să nu fie dezlipită de la statul român; teritoriul naţional să nu servească ca drum de trecere a trupelor ruseşti din Bulgaria; România, în virtutea drepturilor ei seculare, să ia din nou în stăpânire gurile Dunării, inclusiv Insula Şerpilor; să primească despăgubiri proporţionale forţelor angajate în luptă; independenţa ei să fie solemn recunoscută şi teritoriul ei declarat neutru.

În urma conflictului româno-ruso-otoman din 1877-1878 s-a încheiat Pacea de la San-Stefano, eveniment la care România, stat care a avut pierderi materiale și umane considerabile, nu a primit acceptul de participare. Ni se reunoștea Independența, primeam Dobrogea, dar pierdeam sudul Basarabiei iar România devenea un spațiu de tranzit pentru trupele ruse ce staționau în Bulgaria. Parlamentul a cerut guvernului să nu cedeze niciun teritoriu.Se declanșează o adevărată furtună, Rusia devenind „inamicul public numărul unu”.

Politicieni, ziare, toți cetățenii erau indignați și revoltați. Domnitorul avea însă o atitudine moderată. Știa că soarta sudului Basarabiei era decisă de Marile Puteri. În fața atitudinii românilor, Rusia a avertizat că „este gata să ocupe România și să dezarmeze armata”. Replica Bucureștiului nu a întârziat: „O armată care a luptat la Plevna în fața împăratului Alexandru al II-lea poate să se bată până va fi nimicită, dar nu se va lăsa să fie dezonorată”.Armata română se retrage pe poziții defensive în zona Pitești-Curtea de Argeș-Târgoviște.Marile Puteri erau însă impasibile la situația creată. Cancelariile europene spuneau că situația României nu poate fi rezolvată până la noul Congres de Pace. Deși nu participaseră, statele occidentale erau nemulțumite de poziția importantă pe care o câștigase Rusia.

Pe 1/13 iunie 1878(în România era valabil calendarul iulian, deci 1, însă la Berlin era în vigoare cel gregorian și ca urmare actele semnate acolo purtau data calendarului „nou”) s-a deschis Conferința de Pace de la Berlin. Marile Puteri au acționat solidar, pornind de la ideea că România nu era un stat independent și ca atare nu putea participa la negocierile de pace. Carol I a decis ca o delegație să se ducă totuși la Berlin. La Congres, reprezentanții României, Greciei și Serbiei au fost admiși doar la ședințele care îi priveau, având un vot pur consultativ. Eforturile lui Ion C. Brătianu, primul ministru, și Mihail Kogălniceanu, ministrul afacerilor stăine, de a participa cu drepturi depline la Conferință, nu au avut succes. 

Pe 12/25 iunie au înaintat un memoriu cancelarului Bismarck, președintele Congresului, unde se cerea: nici o parte din teritoriul românesc să nu fie dezlipit de țară, spațiul nostru să nu fie supus niciunui drept de trecere pentru trupele ruse, să intrăm, conform drepturilor seculare, în posesia gurilor Dunării, recunoașterea independenței și neutralitatea teritoriului plus despăgubiri de proporționale cu forțele militare angrenate. La 19 iunie reprezentanții români au fost admiși la ședință însă doar pentru „ a fi auziți, dar nu ascultați”.

Tratatul de la Berlin încheiat pe 1/13 iulie 1878 prevedea cedarea sudului Basarabiei (județele Cahul, Bolgrad, Ismail) și încoroporarea Dobrogei la România.Recunoașterea independenței era condiționată de articolul 44: „În România, deosebirea credinţelor religioase şi a confesiunilor nu va putea fi opusă nimănui ca un motiv de excludere sau de incapacitate în ceea ce priveşte bucurarea de drepturi civile şi politice, admiterea în sarcini publice funcţiuni şi onoruri, sau exercitarea diferitelor profesiuni şi industrii în orice localitate ar fi. Libertatea şi practica exterioară a oricărui cult vor fi asigurate tuturor supuşilor pământeni ai Statului Român, precum şi străinilor şi nu se va pune nici un fel de piedică atât organizaţiei ierarhice a diferitelor comunităţi religioase, cât şi raporturilor acestora cu capii lor spirituali.Naţionalii tuturor Puterilor, comercianţi sau alţii, vor fi trataţi în România fără deosebire de religiune, pe piciorul unei desăvârşite egalităţi”.Articolul viza în special situația evreilor și a fost adoptat în urma insistențelor lui Adolphe Cremieux, președintele Asociației Israelite Internaționale.

Hotărârile Congresului de Pace de la Berlin au fost acceptate de români cu amărăciune. Independența era un fapt firesc cucerit prin jertfa de sânge, nu o concesie făcută de Marile Puteri. Încorporarea Dobrogei era unirea cu provincia lui Mircea cel Bătrân. În mesajul rostit cu ocazia deschiderii sesiunii extraordinare a parlamentului (15 septembrie), domnitorul aprecia: „Europa a primit România în familia statelor independente, înapoindu-i gurile Dunării și întinzându-i posesiunile până la Mare. Totodată marele tribunal a obligat România la un dureros sacrificiu, la cedarea județelor noastre de peste Prut. Nu există român, de la domn până la ultimul cetățean, care să nu deplângă dezlipirea unei părți din pământul strămoșesc, decretată de Europa. Însă pe lângă această dureroasă simțire, d-voastă ca mandatari ai națiunii, ca patrioți neclintiți, d-voastră aveți dreptul și datoria de a privi, de cumpăni, cu sânge rece și grelele împrejurări în care ne aflăm, și așa de a lua o hotărâre care să nu ne compromită prezentul și chiar să asigure viitorul țării noastre”. 

La 15 septembrie, Adunarea Deputaților și Senatul au luat act de cele stabilite la Berlin, declarând că se supuneau hotărârilor Europei. Cedarea efectivă a celor trei județe din sudul Basarabiei s-a făcut la 1 octombrie 1878, prin retragerea autorităților române, fără semnarea vreunui document, care să fie interpretat ca o recunoaștere oficială a acestei situații.

Surse:

https://www.scribd.com/document/45034584/Tratatul-de-Pace-de-La-Berlin

https://editiadedimineata.ro/140-de-ani-de-la-tratatul-de-la-berlin-un-moment-crucial-pentru-soarta-romaniei/

https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/04/26/tratatul-de-pace-de-la-berlin-—-prevederi-referitoare-la-romania-1878/

http://www.istorie-pe-scurt.ro/congresul-de-pace-de-la-berlin1878-sau-sacrificiile-cerute-de-i ndependenta/

$$$

 S-a întâmplat în 19 iunie1899: În această zi, s-a născut George Călinescu, critic şi istoric literar, scriitor, traducător şi  publicist;  membru titular al Academiei Române din 1948. George Călinescu (n. Bucureşti- d. 12 martie 1965, Otopeni) a fost un critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii şi literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alţii doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai importanţi critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu. Îşi semnează întotdeauna articolele cu pseudonimul G. Călinescu, după o modă destul de răspândită în perioada interbelică.

George Călinescu s-a născut la Bucureşti, unde a locuit primii trei ani familia sa, plecând apoi la Botoşani şi Iaşi, unde a urmat clasele I şi a II-a, după care s-a mutat din nou în Capitală, unde a urmat cursurile Liceului Gh. Lazăr. În 1916, în perioada războiului, a revenit la Iaşi, unde şi-a încheiat studiile liceale la Liceul Internat, susţinându-şi bacalaureatul la Liceul Mihai Viteazul din Bucureşti. După terminarea liceului a urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie din Bucureşti, secţia de filologie modernă şi filozofie, unde i-a avut ca profesori pe N. Iorga, Vasile Pârvan, M. Dragomirescu, Ovidiu Densuşianu şi Ramiro Ortiz, care, alături de Vasile Pârvan, a jucat un rol determinant în formarea sa.

După scurt timp de la susţinerea tezei de licenţă în litere funcţionează ca profesor de limba italiană la diverse licee bucureştene şi timişorene, apoi pleacă la Roma, pentru doi ani, cu o bursă oferită de Accademia di Romania, fondată de profesorul şi istoricul Vasile Pârvan.În 1926 obţine o detaşare la Liceul Gh. Şincai şi citeşte pentru prima oară la cenaclul lui Eugen Lovinescu, Sburătorul.În 1929, se căsătoreşte cu Alice Vera, fiica unor mici proprietari bucureşteni. Începând cu 1931, colaborează constant la revista Viaţa Românească, revista fiind coordonată de criticul Garabet Ibrăileanu. Din 1931 devine profesor definitiv de literatură română. În 1933 inaugurează în Adevărul literar şi artistic rubrica Cronica mizantropului. În anul 1936 îşi ia doctoratul în litere la Universitatea din Iaşi, cu o teză despre Avatariile faraonului Tla, o nuvelă postumă a lui Mihai Eminescu, descoperită şi pusă în valoare pentru prima dată de tânărul G. Călinescu. Va fi numit conferenţiar de literatură română la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi. 

În 1937 obţine, în urma concursului, postul de conferenţiar provizoriu la Catedra de estetică şi critică literară a Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi, iar în 1944 devine profesor titular la Universitatea din Iaşi. Un an mai târziu, în 1945, este numit profesor titular şi la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. După 1947, va fi eliminat de la catedră în ciuda faptului că în perioada interbelică s-a manifestat drept un intelectual democrat, cu idei de stânga.La începutul anilor ’50 afost numit director al Institutului de Teorie literară şi Folclor, institut care, după moartea sa, îi va purta, de altfel, numele. Tot în această perioadă a coordonat revista Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor (1952-1965). În anul1961, a fost numit din nou profesor la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti.

G. Călinescu s-a stins din viaţă, în urma cirozei hepatice, la 12 martie, la ora 3 şi 30 de minute, la Sanatoriul Otopeni. Vasta sa operă, cuprinzând romane de largă respiraţie, precum Enigma Otliei, Scrinul negru, Bietul Ioanide (unele dintre ele ecranizate), monografii, publicistică, teatru şi poezii, a fost încununată cu monumentala Istorie a literaturii române de la origini până în prezent.

„Istoria literaturii române de la origini până în prezent – afirmă criticul Alexandru Piru – este rezultatul unei munci încordate de patru ani şi jumătate, timp, desigur, record pentru o operă de 948 de pagini format in quarto.Ea reprezenta la data apariţiei nu numai singura istorie literară de viziune critică, estetică a fenomenului literar românesc, dar şi cea mai întinsă şi cea mai documentată prezentare a lui. Totuşi, departe de a fi privită astfel, cartea a suscitat la apariţie un val de proteste, peste 120 de articole, cronici, broşuri, note, însemnări negative, continuate cu încă vreo 15 intervenţii în 1942. Se pot menţiona recenziile lui Eugen Lovinescu din Curentul literar şi Şerban Cioculescu în Cronica română, care, recunoscând talentul literar al autorului, îi obiectează subiectivitatea, incapacitatea, după ei, de a aprecia cu seninătate fenomenul literar.”

Trecută mult timp la index în anii comunismului, reeditată în 1985, Istoria… lui Călinescu creşte în importanţă pe măsură ce apar alte istorii literare. Privită ca o epopee, ca o enciclopedie barocă, ea e o divină comedie a literaturii române, plină de grotesc şi de sublim, ce nu are egal nici în literatura română, nici pe alte meridiane culturale.

Surse:

Ion Bălu, Viaţa lui G. Călinescu, 1981, ed. a II-a, Editura Libra, 1994

George Călinescu, Istoria literaturii române de le origini şi până în prezent, Editura Minerva, 1985

https://www.tititudorancea.org/z/biografie_george_calinescu.htm

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/viata-secreta-a-lui-george-calinescu

https://editiadedimineata.ro/54-de-ani-fara-george-calinescu-unul-dintre-cei-mai-importanti-critici-literari-din-toate-timpurile/

https://www.cotidianul.ro/george-calinescu-scriitor-istoric-si-teoretician-al-litera turii-romane/

&&&

 S-a întâmplat în 19 iunie1919: În această zi, a murit Petre P. Carp, publicist şi om politic; şeful Partidului Conservator (între anii 1907 şi 1912) şi autorul programului politic al acestui partid, intitulat Era nouă; de mai multe ori ministru şi prim-ministru (1900-1901 şi 1910-1912); unul dintre întemeietorii societăţii literare Junimea; autor de cronici literare şi dramatice.

Petre P. Carp (n. 28 iunie 1837, Iaşi - d. Ţibăneşti, judeţul Iaşi), om politic, diplomat, fondator al Societăţii Junimea şi lider politic al acesteia. După fuziunea din 3 aprilie 1907, Carp devine şi preşedinte al Partidului Conservator. Cu o carieră politică impresionantă, ce s-a desfăşurat pe parcursul a 50 de ani, a fost martorul renaşterii naţionale a României. Unul dintre cei mai mari oameni de stat ai ţării, Petre P. Carp s-a numărat printre cele mai avizate voci din viaţa politică românească, luptând cu vehemenţă pentru crezurile sale politice. Înzestrat cu mari calităţi oratorice, istoricii îl consideră al doilea mare politician conservator după Barbu Catargiu.

Petre P. Carp provenea dintr-o veche familie de boieri moldoveni, care stăpânea întinse moşii precum cea de la Ţibăneşti.Tatăl său, stolnicul Petre Carp, însetat de cunoaştere, învaţă carte la Viena şi se întoarce în Moldova cucerit de progresele la care ajunsese Occidentul. Se va dovedi influenţat de ideile iluminismului şi va deveni un cărvunar, nume dat prin asociaţie cu carbonarii italieni. După primele învăţături deprinse la şcoala primară, familia se hotărăşte să-l trimită pe adolescentul Petrache să studieze în Germania, la Berlin, aşa cum şi tatăl său şi bunicul său primiseră o instrucţie şi o educaţie temeinică şi aleasă la şcoli superioare din Viena şi Berlin.Aşadar, tânărul Carp urmează studiile liceale la „Französische Gymnasium” din capitala Germaniei, unde îşi susţine bacalaureatul în 1858, obţinând o medie generală maximă. În continuare, Carp urmează cursuri universitare la Facultatea de Drept şi Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii din Bonn, axându-se pe economie politică, filosofie, litere şi istorie. Încă din acele vremuri, studentul Carp se remarca de ceilalţi colegi ai săi printr-un discurs sobru, rigid, concis, care îl va caracteriza pe tot parcursul carierei sale politice. În toamna anului 1862, Carp revine la Iaşi, unde îi va întâlni pe Titu Maiorescu şi Vasile Pogor. Ulterior, în următorii doi ani li se vor adăuga şi Theodor Rosetti, împreună cu Iacob Negruzzi, formându-se astfel grupul ce va fonda Societatea Junimea în primăvara anului 1864. 

Având la bază idei comune, cei cinci se vor axa la început pe cultivarea spiritului literar, ei reprezentând o nouă generaţie, junimistă, cu o nouă concepţie asupra vieţii sociale şi culturale româneşti. Prin activitatea sa, societatea impunea o direcţie nouă, modernă, întregii noastre culturi, definindu-se prin spiritul ei etic şi sentimentul valorii estetice. Dar Petre P. Carp, atât de împătimit pentru viaţa publică, era aproape imposibil să-şi satisfacă veleităţile în acest domeniu deoarece Junimea nu făcea politică, ceea ce îl nemulţumea profund. Astfel, îndemnat de propriul cuget, se hotărăşte să părăsească Iaşiul şi societatea literară în care îşi făcuse un debut promiţător. În toamna anului 1865, soseşte la Bucureşti şi ocupă postul de auditor la Consiliul de Stat. Ulterior, se alătură „monstruoasei coaliţii”, iar liderii conspiraţiei i-au răsplătit atitudinea numindu-l secretar al Locotenenţei Domneşti, apoi la conducerea Agenţiei diplomatice de la Paris (26 mai 1866 - 4 august 1867).

După revenirea din Franţa, Petre P. Carp se întoarce la Junimea şi decide să candideze ca deputat în Colegiul I Vaslui, pe listele conservatorilor. În Parlament, se va remarca prin calităţile oratorice impresionante. În 1870, tânărul junimist obţine şi primul ministeriat, cel al Externelor, în cabinetul Epureanu. Prezenta lui în acest minister coincide cu războiul franco-prusac şi cu simpatiile mărturisite ale opiniei publice româneşti pentru Franţa. Ministrul de Externe român se va pronunţa pentru neutralitatea ţării sale într-o eventuală trecere a trupelor ruseşti peste Prut. Imperiul Ţarist ceruse revizuirea Tratatului de Pace de la Paris din 1856 şi concentrarea unor unităţi militare la frontiera estică a României care se va opune cu armele, dacă situaţia o cerea, împotriva încălcării neutralităţii declarate. În discursul său din 5 iulie 1870, Petre P. Carp va declara în Adunarea Deputaţilor citându-l pe Ion C. Brătianu, care spusese: „acolo unde este ortodoxie, acolo este România”, dar adaugă şi punctul său de vedere în calitate de ministru de Externe: „acolo unde sunt ginţile latine, acolo va fi şi inima României”.

Începând cu anii 1870, tânărul junimist urmează o carieră diplomatică, fiind trimis ca agent diplomatic la Viena (20 martie 1871 - 28 aprilie 1873).Misiunea sa era de a cointeresa pe acţionarii germani să participe la efectuarea unor tranzacţii financiare în România, care era interesată de finanţări externe îndeosebi în domeniul căilor ferate. A avut prilejul să se întâlnească la Berlin cu cancelarul Otto von Bismark, cu care a avut o confruntare verbală dură.Au fost discutate mai multe chestiuni printre care cea a căilor ferate din România, dar şi cea a statutului evreilor de la noi. Bismarck i-a reproşat lui Petre P. Carp că românii sunt antisemiţi, recurgând la o afirmaţie extrem de gravă, nefondată: „Sunteţi nişte sălbatici. Mi s-a spus că aruncaţi cu pietre în evrei şi le spargeţi capetele”. Replica lui Carp, care luase apărarea evreilor în Adunarea Deputaţilor în 1868 şi mai târziu în 1879, a venit tăios, dar şi ironic: „Excelenţa Sa nu trebuie să uite ca românul a ieşit abia de curând din Epoca de Piatră”.

Ulterior, Carp este trimis agent diplomatic şi la Roma (28 aprilie - 19 octombrie 1873). După această experienţă revine definitiv la Iaşi, pentru a se dedica luptei politice. Tot în acestă perioadă, se căsătoreşte cu Sevastia Cantacuzino, fiica lui Ioan Cantacuzino, cunoscut om politic în ministerele din perioada Locotenenţei Domneşti şi a guvernelor de la începutul domniei lui Carol I. Cei doi vor avea împreună o fată şi patru băieţi. Anul 1871 consacră definitiv intrarea junimiştilor de partea activismului politic. Pe 15 aprilie 1871, are loc la Iaşi o întâlnire între Gheorghe Costaforu şi Titu Maiorescu, cel dintâi propunându-i mentorului Junimii ca membrii societăţii să intre în viaţa politică. Acesta a fost un moment de răscruce în istoria conservatorismului şi politicii româneşti. 

Junimiştii vor adopta un program de acţiune sprijinit de hotărârile Adunărilor ad-hoc din 1857, din care mai rămăseseră două deziderate de îndeplinit: respectarea capitulaţiilor de către Poarta Otomană, a neutralităţii garantate şi chiar obţinerea independenţei ţării noastre. Junimiştii acceptă propunerea lui Gheorghe Costaforu şi intră în Adunarea Deputaţilor, predominant conservatoare, sprijinind guvernul Lascăr Catargiu. Apropierea politică dintre junimişti şi conservatori se va realiza treptat. Este adevărat că şi cele două ideologii politice erau foarte asemănătoare.Amândouă grupările declarau că modernizarea României se face „de sus în jos şi nu de jos în sus”, iar măsurile reformatoare iniţiate de liberali erau acuzate ca fiind „forme fără fond”, neexistând cu adevărat o clasă de mijloc în România. Carp devine principalul exponent politic al societăţii, sintetizând ideile, principiile şi viziunea junimistă în politică.

Ca parlamentar, îşi exprima convingerea că în România politica trebuie să facă persoanele bogate întrucât numai o stare materială confortabilă permite omului politic să-şi apere convingerile, în caz contrar existând riscul vulnerabilităţii sale morale. El afirma că: „În România nu trebuie să facă politică decât oamenii care au un venit de la 40.000 lei în sus”. În 1874, Petre P. Carp devine şeful grupării junimiste, ceea ce era o recunoaştere a calităţilor sale în politică, dar şi a funcţiilor îndeplinite exemplar până atunci în viaţa publică. De asemenea, politicianul Carp considera alternativa la putere a guvernelor care reprezentau interesele principalelor partide politice din ţara noastră ca fiind expresia democraţiei, servind atât intereselor ţării. Din 1877, Petre P. Carp devine senator, calitate din care va fi martor cuceririi Independenţei de stat şi proclamarea României ca regat.

În 1881, liderul junimist lansează şi primul program politic al Junimii, intitulat „Era nouă”. Acesta exprima o doctrină în care se aveau în vedere interesele materiale ale ţăranilor şi meseriaşilor, care să asigure respectarea cultului proprietăţii, independenţa acestor oameni, care au datoria să se gospodărească şi să se administreze singuri. Aceasta politică, arăta Petre P. Carp, este menită să asigure ridicarea claselor de jos, a proprietăţii lor, garantându-le neatârnarea materială. El preconiza emanciparea industrială a ţării şi propunea în acest sens reînfiinţarea corporaţiilor menite să coaguleze interesele materiale ale meseriaşilor în lupta concurenţială cu străinii şi, tot ca un apanaj al acestor corporaţii, era şi înfiinţarea şcolilor de meserii.

În opinia liderului conservator, politica era deopotrivă o ştiinţă şi o artă. Ea trebuia să aibă capacitatea de a asocia tradiţiile culturale, economice, sociale ale poporului cu imperativele momentului. De aceea, orice act politic îi părea lui Petre P. Carp unul singular, original, inedit, întrucât el nu putea fi aplicat cu stricteţe decât unei anumite chestiuni, a cărei rezolvare ţinea de specificitatea sa şi nu de teorii ori formule universale. Din 1882, între tinerii junimişti şi bătrânii conservatori încep să apară disensiuni tot mai grave. Astfel, Carp va părăsi momentan politica românească şi este trimis ambasador extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Viena (31 octombrie 1882 - 21 septembrie 1884). Din acestă calitate, Carp a aranjat întrevederea dintre cancelarul german Otto von Bismarck şi primul ministru român Ion C. Brătianu, care s-a concretizat prin aderarea ţării noastre la Tripla Alianţă (1883). Acest lucru a schimbat total cursul politicii externe româneşti. În fapt, liderul junimist a fost „bântuit” pe tot parcursul carierei sale politice de coşmarul unui atac iminent din partea Rusiei. Aşadar, posibilitatea trecerii României de partea unei coaliţii germane era văzută ca o mişcare defensivă necesară, care putea asigura integritatea României. Revine în activitatea parlamentară din ţară în 1885, însă disensiunile dintre conservatori şi junimişti se adânceau tot mai mult.

În cele din urmă, junimiştii decis să îşi fondeze propria formaţiune, Partidul Constituţional, pe 1 mai 1891, al cărei preşedinte este ales Petre P. Carp. Această funcţie îl va consacra pe liderul junimist drept unul dintre cei mai mari oameni de stat ai României din istorie. Între 7 iulie 1900 - 13 februarie 1901, este însărcinat să conducă un guvern de coaliţie, pe fondul căruia s-a produs iarăşi o apropiere treptată a celor două grupări de ideologie conservatoare. După multe colaborări parlamentare şi ministeriale, pe 3 aprilie 1907 are loc unificarea conservatoare, junimiştii fiind absorbiţi de Partidul Conservator, iar pe 21 aprilie Petre P. Carp este ales preşedintele partidului unificat.

În perioada 29 decembrie 1910 - 27 martie 1912, liderul conservator este desemnat pentru a doua oară preşedinte al Consiliului de miniştri. După acestă această experienţă, Carp predă atât conducerea guvernului, cât şi preşedenţia partidului (14 mai 1913) colegului său Titu Maiorescu, care la rândul său era unul dintre fondatorii Junimii. Din acest moment, Carp se va retrage din activitatea guvernamentală, dar vocea pe scena politică va rămâne una demnă de luat în considerare.

Personalitate cu o experienţă politică impresionantă de 50 de ani, suveranii României nu vor ezita să îl convoace la Consiliile de Coroană care vor decide soarta ţării în prima conflagraţie mondială. La Consiliul de Coroană de la Sinaia, din 21 iulie 1914, consecvent atitudinii sale de a vedea România alături de Germania, Petre P. Carp a fost singurul om politic român care l-a susţinut pe regele Carol I în eforturile acestuia de a-i convinge pe cei prezenţi să intre în război alături de Puterile Centrale, respectând tratatul din 1883, la care el însuşi a avut o importantă contribuţie. După ce s-a hotărât ca România să rămână neutră în acest conflict, invocând faptul că Austro-Ungaria a fost cea care a atacat prima, Carol declara: „Mă voi supune majorităţii, dar mi-e teamă că o sa-mi pară rău de hotărârea luată”. Apoi, regele s-a întors către Carp strângându-i călduros mâna şi spunându-i cu voce tare: „Eşti un om de inimă şi un adevărat bărbat de stat”.

Doi ani mai târziu, pe 14 august 1916, noul rege, Ferdinand I, convoacă un alt Consiliu de Coroană pentru a le comunica oamenilor politici convocaţi decizia ca România să declare război Austro-Ungariei chiar a doua zi. Văzând cum regele este influenţat de prim-ministrul liberal Ion I. C. Brătianu, Carp intră într-o gravă polemică cu regele. Ferm pe poziţii, a rostit cuvinte grele la adresa regelui, dar şi a ţării, întreaga scenă căpătând proporţii încărcate de dramatism. Carp rosteşte celebra frază: „Mă voi ruga la Dumnezeu ca armata română să fie bătută”. Apoi, consecvent, declară: „Voi trimite în război pe cei trei fii ai mei dacă veţi hotărî războiul, se înţelege, în armata inamică României”. Într-adevăr, va pierde un fiu pe frontul din Transilvania, însă din armata română, iar la bătrâneţe, fostul prim-ministru va asista la întregirea României.

Înzestrat cu mari calităţi oratorice, istoricii îl consideră al doilea mare politician conservator după Barbu Catargiu. S-a remarcat printr-un discurs rece, lipsit de sentimentalism. Constantin Gane afirma că: „Din tinereţe până la adânci bătrâneţe, Petre Carp a rămas, în faţa tuturor evenimentelor, un bloc de marmură. Intră cine vrea, rămâne cine poate”. În ultima parte a vieţii sale, Petre P. Carp se retrage la moşia din Ţibăneşti, unde moare pe 19 iunie 1919, la vârsta de 81 de ani.

Surse:

Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007

Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003

https://www.rfi.ro/politica-110861-pagina-de-istorie-povestea-politician-patriot-petre-carp

http://dspace.bcucluj.ro/handle/123456789/82199

http://arhivelenationale.ro/site/download/inventare/Carp-Petre.-1828-1918.-Inv.-1119.pdf

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/petre-p- carp-portret-subiectiv

&&&

 S-a întâmplat în 19 iunie1944: Avea loc bătălia navală din Marea Filipinelor. Bătălia din Marea Filipinelor (19-20 iunie 1944) a fost o bătălie navală decisivă al celui de-Al Doilea Război Mondial care a eliminat efectiv capacitatea Forțelor Navale Imperiale Japoneze să mai întreprindă în viitor acțiuni de mare anvergură cu portavioane.

Bătălia a avut loc în timpul invaziei amfibii al insulelor Mariana în timpul Războiului din Pacific. Bătălia a fost cea cea de a cincea bătălie majoră „portavion contra portavion” între forțele navale japoneze și cele americane, în care erau implicate elemente ale Marinei Militare a SUA, Flota a 5-s a SUA, precum și aeronave cu baza pe nave sau pe uscat ale Marinei Militare Imperiale Japoneze, Flotei Combinate și garnizoanele din insulele apropiate. Bătălia a fost poreclită de americani „Marea vânătoare de curcani din Mariane” arătând pierderile disproporționale dintre pierderile japoneze și cele americane.Forțele americane au suferit pierderi mult mai mici, un pilot de pe portavionul U.S.S. Lexington în timpul bătăliei remarcând că „Este ca pe vremuri, la vânătoare de curcani!” Rezultatul asimetric al bătăliei se atribuie în general îmbunătățirii pregătirii piloților și echipelor de pe avioanele americane, îmbunătățirea tacticilor acestora, a tehnologiei americane și proiectării aeronavelor și navelor cu care mașina de război japoneză nu putea concura.           

Acum americanii erau deja familiarizați cu noul concept bazat pe radar și Centrul de Comandă Operativă, concept care la început, în bătăliile din anul 1942 erau ezitant, apoi s-a dezvoltat, a căpătat formă și a devenit eficient ca urmare a experimentării. Dovada a fost cantitatea mare de foc de antiaeriană care nimerea avioanele japoneze. Autocritica era însă un concept străin societății japoneze. Un alt beneficiu clar a fost apariția noilor doctrine și măsuri organizatorice care, au reușit să îndepărteze problema canalelor radio suprasolicitate și mesajelor pierdute cu care s-au confruntat americanii în Bătălia de la Midway. Acum, flota americană avea la dispoziție suficiente frecvențe, antrenament în domeniul comunicației, disciplină, experiență și doctrină pentru a menține o bună coordonare și control în timpul bătăliilor. Au fost atât de multe avioane japoneze distruse la sol sau interceptate și distruse când se transferau de pe o bază pe alta, încât cu toate că datele americane erau confruntate cu mărturiile piloților japonezi capturați, nici după război, în ciuda eforturilor nu se pot determina cu precizie pierderile japoneze. Până la urmă,  Marina Militară Imperială Japoneză a pierdut trei portavioane, între 550 și 645 avioane și sute de piloți.

Surse:

Florin Vasiliu-De la Pearl Harbor la Hiroshima.Editura Dacia Cluj-Napoca(1986).

Gheorghe Buzatu-Din Istoria secretă a celui de-al Doilea Război Mondial. Editura Științifică și Enciclopedică București (1988)

Jaques de Launay - Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial. Editura Științifică și Enciclopedică București (1988)

https://bibliotecibihorene.blogspot.com/2016/06/batalia-din-marea-filipinelor-i.html

https://howlingpixel.com/i-ro/Bătălia_din_Marea_Filipinelor

http://www.euronaval.ro/istorie-navala/138-povestea-navei-de-razboi-japoneze-yamato-cel-mai-mare-cuirasat-di n-istorie