$$$

 S-a întâmplat în 2 iunie1953: În această zi, la catedrala Westminster din Londra (unde au loc toate evenimentele oficiale ale familiei regale britanice), s-a desfăşurat ceremonia de încoronare a reginei Elisabeta a II-a a Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (urcată efectiv pe tron la 6 februarie1952). Ceremonia a avut loc la Westminster Abbey şi a fost condusă de Geoffrey Fisher, Arhiepiscop de Canterbury. La 27 de ani, Elisabeta devenea cel de-al 38-lea monarh încoronat în această catedrală.

Regina Elisabeta a II-a (născută Elizabeth Alexandra Mary de Windsor, d. 8 septembrie 2022, Siorrachd Obar Dheathain, Scoția, Regatul Unit) ) s-a născut la 21 aprilie 1926, la Londra, ca fiică a prinţului Albert, duce de York, viitorul rege George al VI-lea şi a Elisabetei Bowes-Lion, ducesă de York. Regina Elisabeta a II-a a fost şeful Casei de Windsor, Casa Regală a Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord.Cursul vieţii prinţesei Elisabeta avea să se schimbe în 1936, odată cu moartea suveranului George al V-lea, bunicul său de care era foarte apropiată. În decembrie 1936, după abdicarea lui Eduard al VIII-lea, fratele său, ducele Albert de York a fost proclamat rege, sub numele de George al VI-lea. După ce tatăl său a urcat pe tron, prinţesa Elisabeta a devenit moştenitoare a tronului, având titlul de Alteţa Sa Regală Prinţesa Elisabeta.

La 6 februarie 1952, regele George al VI-lea a murit în somn, la reşedinţa de la Sandringham, el suferind de cancer la plămâni. Prinţesa moştenitoare Elisabeta, care avea doar 25 de ani a fost imediat proclamată suverană a Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, sub numele de Elisabeta a II-a.Anunţul morţii tatălui său a venit în momentul în care se afla în vizită oficială în Etiopia, într-un tur al Commonwealth împreună cu soţul său Philip, ducele de Edinburgh. S-a întors imediat în ţară, statutul său fiind recunoscut oficial, la 8 februarie, în cadrul Consiliului de Ascensiune întrunit la Palatul St. James din Londra. Cu acest prilej, heralzii regali din Anglia şi Scoţia au proclamat în mod public regina în scurte ceremonii ţinute la Londra, Windsor şi Edinburgh.

După 15 luni, în care importantul eveniment a fost pus la punct până în cel mai mic detaliu, la 2 iunie 1953 s-a desfăşurat la Westminster Abbey ceremonia de încoronare a reginei Elisabeta a II-a. Ceremonia de încoronare a avut loc în faţa a peste 7.000 de invitaţi, inclusiv prim-miniştri şi şefi de state din Commonwealth, şi a milioane de oameni care au ascultat la radio sau au privit la televizor pentru prima dată o transmisiune făcută în direct a unui astfel de eveniment. Însă, în era de dinaintea comunicaţiilor prin satelit sau a înregistrărilor, alte milioane de spectatori din America de Nord au avut de aşteptat câteva ore până au reuşit să vadă ceremonia. Prima ceremonie care a fost transmisă în direct la radio a fost cea a regelui George al VI-lea în 1937.

Prim ministrul Sir Winston Churchill, dar şi alţi oameni politici, s-au numărat printre cei care s-au opus transmiterii în direct la televizor a ceremoniei din interiorul Catedralei, văzând acest fapt ca pe o intruziune a tehnologiei într-un moment sacru, ceremonia de încoronare fiind bogată în semnificaţii religioase şi asociaţii istorice vechi de sute de ani. Ultimul cuvânt l-a avut tânăra regină, care a decis transmisiunea în direct a întregului eveniment.Singurul moment care nu a fost televizat a fost acela al ungerii sfinte cu mir.

Designerul britanic Norman Hartnell a fost însărcinat cu realizarea rochiei de ceremonie.Aceasta nu a fost văzută de nimeni până ziua încoronării, un poliţist păzind zi şi noapte camera unde era realizată. Şcoala Regală de Brodat (Royal School of Needlework) a decis ca tot personalul, inclusiv elevii să ajute la brodarea rochiei. Norman Hartnell a gândit rochia ca pe o imagine a speranţei pentru Regat după o serie de ani dificili. Astfel, au fost cusute pe rochie simbolurile florale ale ţărilor din Regatul Unit şi ale celorlalte state din cadrul Commonwealth, între care: trandafirul englez Tudor, ciulinul scoţian, prazul galez, trifoiul irlandez, frunza arţarului canadian, feriga de argint din Noua Zeelandă, florile de lotus pentru India şi Ceylon, grâul, bumbacul şi iuta pentru Pakistan.

Elisabeta a II-a a depus jurământul de credinţă, fiindu-i înmânate simbolurile autorităţii - globul, sceptrul şi inelul regal cu safire şi rubine. Cel mai important moment a fost acela în care Arhiepiscopul de Canterbury a aşezat coroana masivă din aur a Sfântului Edward, ce cântăreşte peste două kilograme şi este împodobită cu 440 de pietre preţioase şi semipreţioase, pe capul Elisabetei, finalizând astfel încoronarea noii regine a Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord. Arhiepiscopul de Canterbury a prezentat-o ca fiind„Regina domniilor voastre fără echivoc'', prin drept ereditar.Invitaţii, la rândul lor, s-au ridicat şi au strigat „God Save the Queen!'', momentul fiind marcat de trâmbiţele care au răsunat şi de salvele de tun care au fost trase. În transmisiunile radio şi TV s-au făcut auzite cuvintele Reginei: „De-a lungul întregii mele vieţi şi cu toată inima mea mă voi strădui să fiu vrednică de încrederea voastră''.În ziua ceremoniei, un număr estimat la aproape trei milioane de oameni s-au aflat pe străzile Londrei pentru a fi părtaşi la o nouă etapă a monarhiei britanice. Mulţimea era aşezată de o parte şi de alta a traseului ce pornea de la Palatul Buckingham şi se încheia la Westminster Abbey. Regina Elisabeta a II-a şi prinţul consort Filip au făcut acest traseu în trăsura regală aurită, care a fost folosită pentru prima dată în 1761 la încoronarea lui George al III-lea şi căsătoria acestuia cu prinţesa Charlotte de Mecklenburg-Strelitz.

Regina Elisabeta a II-a a fost guvernatorul suprem al Bisericii Anglicane, conducătorul suprem al forţelor armate, fiind şi sursa onorurilor, conferind medalii şi ordine. În 1977, a avut loc Jubileul de Argint, respectiv 25 de ani de la ascensiunea sa pe tron, în 2002 a fost aniversat Jubileul de Aur şi în 2012, Jubileul de Diamant, marcând 60 de ani de domnie. Regina Elisabeta a II-a a fost cel mai longeviv monarh din lume, iar în istoria Regatului Unit are cea mai lungă domnie, depăşind-o pe regina Victoria (1837-1901) la 9 septembrie 2015. La 6 februarie 2017, regina Elisabeta a II-a a sărbătorit Jubileul de Safir, în această zi împlinindu-se 65 de ani de la urcarea sa pe tron. În 2018, regina Elisabeta a II-a a aniversat împlinirea a 66 de ani de la urcarea sa pe tronul Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, în cadrul unei ceremonii private desfăşurată pe domeniul său de la Sandringham. Aniversarea a fost salutată cu 41 de salve de tun de către Trupele regale de artilerie călare în Green Park din Londra şi cu 62 de salve de tun de Honourable Artillery Company la Turnul Londrei.Jubileul de Platină a început la 6 februarie 2022, marcând 70 de ani de când regina a urcat pe tron după moartea tatălui ei.

La 8 septembrie 2022, Palatul Buckingham a anunțat că regina se află sub supraveghere medicală la Castelul Balmoral, după ce medicii și-au exprimat îngrijorarea cu privire la sănătatea suveranei. Declarația spunea: „În urma unei evaluări suplimentare în această dimineață, medicii reginei sunt îngrijorați de sănătatea Majestății Sale și i-au recomandat să rămână sub supraveghere medicală”. Cei patru copii ai Elisabetei, împreună cu nurorile ei și nepoții Prințul William și Prințul Harry au călătorit la Balmoral. Moartea ei a fost confirmată în acea seară, la 18:30 BST, punând în mișcare Operațiunea London Bridge și, pentru că a murit în Scoția, Operațiunea Unicorn.

Elisabeta a fost primul monarh care a murit în Scoția de la Iacob al V-lea în 1542. Cauza morții ei a fost înregistrată drept „bătrânețe”.

Surse:

http://royalcentral.co.uk/

http://news.bbc.co.uk/.

https://adevarul.ro/international/europa/ceremonia-incoronare-reginei-elisabeta-ii-a-marii-britanii-8_51adc1b4c7b855ff5657afd2/index.html

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/god-save-the-queen-incoronarea-reginei-elisabeta-ii-a-marii-britanii

https://a1.ro/premium/65-de-ani-de-la-incoronarea-reginei-elisabeta-a-iia-aflata-in-etiopia-a-aflat-ca-tatal-ei-a-murit-in-somn-si-ca-e-regina-povestea-rochiei-de-matase-grea-cat-suverana-insasi-id767998.html

https://www.hotnews.ro/stiri-esential-23100767-regina-elisabeta-marii-britanii-implineste-astazi-93-ani.htm

https://www.agerpres.ro/documentare/2018/06/02/documentar-65-de-ani-de-la-incoronarea-reginei-elisabeta-a-ii-a-a-regatului-unit-al-marii-britanii-si-irlande i-de-nord--118506

$$$

 S-a întâmplat în 2 iunie1964: În această zi, a plecat în eternitate Dumitru Caracostea, critic şi istoric literar, folclorist; iniţiator al cercetărilor morfologico-geografice în domeniul creaţiei folclorice şi anticipator al metodei structuraliste în studiile literare; membru al Academiei Române; arestat în 1950 şi deţinut în închisoarea de la Sighet până în 1955, fără a fi judecat.

Dumitru Caracostea (n. 10/22 martie 1879, Slatina– d. București) a fost critic, istoric literar și folclorist român. Este considerat a fi, alături de Tudor Vianu, unul dintre cei mai mari stilisticieni ai literaturii române. În pofida vârstei sale înaintate, a fost arestat de autoritățile comuniste în anul 1950 și ținut la închisoare timp de cinci ani ca deținut politic.Pe linie paternă avea o descendență aromână. Și-a început studiile la Slatina, pe care le-a continuat la Colegiul „Sf. Sava” din București. Urmează apoi cursurile Facultății de Litere și Filosofie de la Universitatea din București, unde își ia licența în 1908. A fost elevul lui Titu Maiorescu, Ion Bianu și Ovid Densusianu. În 1909, obține o bursă la Viena, unde va lucra sub îndrumarea lingvistului Wilhelm Meyer-Lübke. Susține două doctorate, în 1913, unul în filosofie, altul în filologie romanică. 

Din 1920, devine docent la Universitate, iar în anul 1930 profesor la catedra de istorie a literaturii române moderne de la Universitatea din București. În același an a fost primit ca membru corespondent al Academiei Române, iar în 1938 devine membru titular. Datorită strădaniilor sale, în 1933 ia ființă Institutul de Istorie Literară și Folclor. A fost ministrul educației naționale în guvernul Ion Gigurtu (4 iulie - 4 septembrie 1940) și guvernul Ion Antonescu (1) (4 - 14 septembrie 1940). În perioada 1941 – 1944 a fost director al Fundațiilor Regale pentru Literatură și Artă.

În anul 1948, odată cu instaurarea regimului comunist în România, a fost exclus din învățământ. Pe 5 mai 1950, el a fost arestat și ținut timp de cinci ani în închisoare fără a fi judecat În penitenciarul Sighet s-a convertit la greco-catolicism prin intermediul preotului profesor blăjean Ioan Vultur. A fost primit în Biserica Română Unită cu Roma prin binecuvântarea episcopului Iuliu Hossu, aflat în aceeași închisoare.

A colaborat la revistele Convorbiri literare, Adevărul literar și artistic, Flacăra, Langue et littérature, Gândirea, Revista Fundațiilor Regale, Viața românească etc. Activitatea sa literară și științifică s-a orientat în două direcții: studiile de folclor (Miorița în Moldova, Muntenia și Oltenia, 1924) și exegeza operei eminesciene (Arta cuvântului la Eminescu, 1938; Creativitate eminesciana, 1943). Expresivitatea limbii române reprezintă un important studiu de stilistică literară.

Surse:

Ioana Bot, D. Caracostea, teoretician și critic literar, București, Editura Minerva, 1999; ediția a II-a revăzută și adăugită, Cluj, Casa Cărții de Știință, 2001

Lucian Chișu, Activitatea lingvistică a lui Dumitru Caracostea, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 1998

Lucian Chișu, Prejudecata Caracostea, București, Editura Muzeul Literaturii Române, 2002

Dicționarul scriitorilor români, coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, A-C, București, Editura Fundației Culturale Române, 1995

http://www.autorii.com/scriitori/dumitru-caracostea /index.php

$$$

 S-a întâmplat în 2 iunie…

– „Ziua Naţională pentru Adopţie”; stabilită de Parlamentul României prin Legea 21/2014, la iniţiativa Asociaţiei ADOR Copiii – Comunitatea familiilor adoptive în parteneriat cu Oficiul Român pentru Adopţii şi Primăria Sectorului 3 prin Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului. 

- 1247: Prin „Diploma Ioaniţilor", regele Béla al IV-lea al Ungariei (1235-1270) acordă lui Rembald, preceptorul Ordinului Cavalerilor Ioan de Ierusalim (Ioaniţi), Banatul de Severin; cu acest prilej, documentul semnalează, între Dunăre şi Carpaţi, existenţa unor formaţiuni politice româneşti conduse de voievozii Litovoi şi Seneslau şi de cnejii Ioan şi Farcaş

- 1725: S-a născut Giovanni Giacomo Casanova, aventurier italian, celebru prin peripeţiile sale galante evocate în memoriile intitulate "Povestea vieţii mele" (m. 1798).Memoriile au fost scrise între anii 1791 si 1798, evocând existenţa sa aventuroasă şi experientele sale, convingerile sale, care se remarcă printr-o bună cunoaştere şi descriere a moravurilor epocii.

- 1740: S-a născut marchizul de Sade, scriitor francez (m. 1814). Donatien Alphonse-François, marchiz de Sade a fost un aristocrat francez care a devenit celebru prin activitatea sa sexuală libertină, perversă şi excepţional de violentă precum şi prin scrierile sale apologetice despre acest subiect. Sadismul,  ca perversiune sexuală şi violenţă, provine de la activităţile sale criminale pentru care marchizul de Sade a fost încarcerat 32 de ani din viaţă în mai multe închisori şi într-un azil.

– 1816: S-a născut Constantin A. Rosetti, scriitor, publicist şi om politic liberal; a participat la Revoluţia de la 1848-1849 din Ţara Românească; ca ministru al cultelor şi instrucţiunii publice (1860, 1866-1867) a propus şi susţinut înfiinţarea Societăţii Academice Române (1866), numărându-se printre membrii fondatori ai acesteia (m. 1885)

- 1821: S-a născut omul politic Ion C. Brătianu; ministru şi prim-ministru în mai multe rânduri; lider al grupării liberale radicale, a pus bazele Partidului Naţional Liberal (1875), pe care l-a condus până la sfârşitul vieţii; pe plan intern, rol important în elaborarea şi aplicarea sistemului constituţional parlamentar democratic; Guvernele conduse de el au iniţiat măsuri de consolidare a monarhiei, pentru stimularea industriei şi organizarea finanţelor ş.a; membru de onoare al Academiei Române (m. 1891)

- 1840: S-a născut scriitorul britanic Thomas Hardy (m. 1928). Este cunoscut, în principal, pentru romanele sale „Tess d'Urberville, „Departe de lumea dezlănţuită” şi „Primarul din Casterbridge”. Evenimentele din majoritatea operelor sale se desfăşoară în comitatul semi-imaginar Wessex şi sunt marcate de descrieri poetice şi fatalism.Prin opera sa, caracterizată prin studiul amănunţit al caracterelor şi ambianţelor, simpatie umană pentru eroi, prin viziunea fatalistă şi pesimistă, se opune convenţionalităţii epocii victoriene.

- 1857: S-a născut Karl Adolph Gjellerup, scriitor danez (m. 1919), laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1917. Motivaţia Juriului Nobel: "Pentru poetica sa variată şi bogată, inspirată din idealuri înalte". Karl Gjellerup s-a născut la Roholte. Deşi student în teologie, în climatul spiritual de liberalism instaurat de mişcarea de renaştere intelectuală denumită Det Moderne Gennembrud şi sub influenţa marelui critic danez Georg Brandes şi a romancierului Schandorph, trece la o opoziţie deschisă faţă de creştinism. Din această perioadă datează primele sale romane: Un idealist, Tânăra Danemarcă şi Antigonas (a cărui acţiune se desfăşoară în Grecia secolului al II-lea). Totodată, sub înrâurirea teoriilor darwiniene, îşi afirmă opiniile deterministe în teza sa Ereditatea şi morala. La întoarcerea dintr-o lungă călătorie în Germania, Grecia şi Rusia, moment care marchează ruptura sa cu Brandes, se orientează spre un idealism de inspiraţie germană. Dramele sale poetice, dintre care şi Brynhild, poartă amprenta influenţei lui Schiller, iar, în ceea ce priveşte stilul savant, pe cea a lui Swinburne. Romanele sale aparţinând aceleaşi perioade, şi în special Romulus, sunt tributare romancierilor ruşi, cu precădere lui Turgheniev.În 1892 se stabileşte în Germania prin căsătorie şi, sub neta înrâurire a lui Schopenhauer, publică atunci romanele Minna şi Moara, ultimul fiind considerat capodopera sa.Câţiva ani mai târziu încearcă noi trăiri spirituale, cufundându-se în studiul religiilor hinduse. Experienţa budismului se oglindeşte printre altele, în romanul exotic Pelerinul Kamanita.Ultimele sale romane marchează o revenire spre creştinism şi mărturisesc adâncirea desprinderii sale de realităţile pământului natal.La doi ani după primirea Premiului Nobel, în 1919, moare la Klotzsche, lângă Dresda.

- 1880: Guvernul SUA recunoaşte Independenţa de Stat a României

–1882, 2/14: A murit Giuseppe Garibaldi, general şi om politic italian; unul dintre conducătorii luptei pentru independenţa şi unificarea naţională a Italiei (n. 1807)

- 1882: Se înfiinţa Biroul Geologic al României, cu scopul întocmirii unei hărţi geologice a României (realizată în 1898, la scara 1:200.000), sub direcţia lui Gregoriu Ştefănescu. A funcţionat până în anul 1889, fiind urmat apoi de Serviciul de Mine şi Geologie, în perioada 1896 – 1906, iar din 1906, de Institutul Geologic al României (2/14)

– 1882: S-a născut mareşalul Ion Antonescu, prim-ministru şi conducător al României între anii 1940 şi 1944; a impus regelui Carol al II-lea să abdice (6.IX.1940), tronul revenind lui Mihai I; a condus ţara prin decrete-legi; în iunie 1941 Antonescu a decis intrarea României în al doilea război mondial de partea puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Hitler că teritoriile româneşti pierdute în 1940, ca urmare a Dictatului de la Viena şi a Pactului Ribbentrop-Molotov, vor fi retrocedate României; demis de la conducerea statului de regele Mihai I prin actul de la 23.VIII.1944 (condamnat la moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din Bucureşti şi executat, prin împuşcare, la 1.VI.1946, în închisoarea Jilava)

- 1885: A murit Prinţul Karl Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, tatăl regelui Carol I al României (n. 1811).

- 1896: Inginerul şi fizicianul italian Guglielmo Marconi a obţinut Patentul britanic nr. 12039, pentru primul sistem de telegrafie din lume bazat pe unde hertziene

- 1897: Mark Twain, răspunde zvonurilor privind moartea sa, spunând în „New York Journal": „Știrea despre moartea mea a fost o exagerare"

– 1904: S-a născut Johnny Weissmüller, înotător de performanţă şi actor american de film (seria „Tarzan”) de origine română; a obţinut 5 medalii olimpice de aur (1924-1928); este primul om din lume care a înotat suta de metri în mai puţin de un minut; a deţinut 67 de recorduri ale lumii (m. 1984)

– 1907: S-a născut scriitoarea americană Dorothy West, ultima personalitate a mişcării artistice de culoare a anilor ’20 ai secolului XX (aşa-numita „Renaştere a Harlemului”) (m. 1998)

- 1910: S-a născut (la Odessa, azi în Ucraina) Dan Petraşincu (pseudonimul lui Angelo Morretta), prozator şi eseist; stabilit din 1951 la Roma (m.1997)

- 1920: S-a născut (într-o familie de evrei, în Polonia) Marcel Reich-Ranicki, unul dintre cei mai cunoscuţi şi apreciaţi critici literari ai ultimelor decenii din Germania; supravieţuitor al deportărilor naziste şi al ghetoului din Varşovia

- 1924: Congresul din SUA le-a garantat amerindienilor cetăţenia americană

- 1930: S-a născut baritonul Dan Iordăchescu

- 1931: S-a născut actorul Damian Crâşmaru

- 1934: S-a născut soprana Constanţa Câmpeanu

- 1947: S-a născut interpreta de muzică populară Sava Negrean-Brudaşcu

- 1952: Începe guvernarea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej

- 1953: La catedrala Westminster din Londra (unde au loc toate evenimentele oficiale ale familiei regale britanice), s-a desfăşurat ceremonia de încoronare a reginei Elisabeta a II-a a Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (urcată pe tron la 6.II.1952). Ziua încoronării a fost marcată nu numai în Marea Britanie, ci în mai multe ţări ale lumii. Renumitul safari din Kenya a fost organizat pentru prima oară în acel an, pentru a sărbători încoronarea reginei Elisabeta a II-a. Regina Elisabeta a II-a a Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord s-a născut la 21 aprilie 1926

- 1964:  A fost creată Organizația pentru Eliberarea Palestinei, denumirea pe care o poartă organizația-cadru politică și paramilitară a arabilor palestinieni, formată din mișcarea Fatah (cea mai influentă), Frontul Popular de Eliberare a Palestinei, Frontul Democrat pentru Eliberarea Palestinei și alte facțiuni palestiniene. Întemeiată la Ierusalim, în partea de est a orașului, pe atunci parte a Regatului Iordaniei, ea și-a fixat drept obiective, la vremea respectivă, reprezentarea politică a arabilor palestinieni și lupta armată împotriva Israelului până la lichidarea acestuia

- 1964: A murit Dumitru Caracostea, critic şi istoric literar, folclorist; iniţiator al cercetărilor morfologico-geografice în domeniul creaţiei folclorice şi anticipator al metodei structuraliste în studiile literare; membru al Academiei Române; arestat în 1950 şi deţinut în închisoarea de la Sighet până în 1955, fără a fi judecat (n. 1879) 

- 1975: A murit Scarlat Callimachi, publicist, poet şi dramaturg (n. 1896)

-1979: A avut loc prima vizită a unui Papă într-o ţară comunistă, vizita Papei Ioan Paul al II-lea în Polonia, ţara sa natală

– 1987: A murit chitaristul spaniol Andres Segovia (n. 1893)

– 1988: A murit actorul şi regizorul de film indian Raj Kapoor (n. 1924)

– 1989: A murit interpretul de muzică populară dobrogeană Grigore Kiazim; consacrat ca interpret la mandolină şi banjo (n. 1913)

- 1990: A murit Rex Harrison, actor englez de teatru şi film (n. 1908) 

- 1998: A murit medicul Mihai Ion Botez, specialist în neurologie şi neuropsihologie; considerat fondator al neuromuzicologiei; stabilit din 1971 în Canada; membru de onoare din străinătate al Academiei Române (1993) (n. 1927)

- 2003: De pe cosmodromul kazah Baikonur se lansează sonda spaţială Mars Express. Mars Express este prima sondă spaţială europeană trimisă spre planeta Marte. A fost lansat cu o rachetă Soiuz şi a fost plasată pe orbită în jurul lui Marte. Avea la bord sonda Beagle-2 cu care s-a intrerupt legătura în timpul coborârii pe solul planetei. 

– 2013: A murit Ronald Herberman, biolog şi medic american; a descoperit celulele NK (celulele natural ucigaşe), care asigură apărarea imună a organismelor împotriva bolii neoplazice; membru de onoare din străinătate al Academiei Române din 1992 (n. 1940) 

– 2017: A murit omul de afaceri american Jack (Jonathan) O’Neill, inventatorul costumelor impermeabile (de neopren); în prezent „O’Neill” face parte din mărcile de top în surf ing şi snowboarding din lume (n. 1923)

&&&

 S-a întâmplat în 1 iunie1475: Această zi este considerată ziua primei atestări documentare a Craiovei. Într-un hrisov dat de voievodul Laiotă Basarab se aminteşte de „jupan Neagoe de la Craiova”. 

Fosta cetate dacică Pelendava a parcurs o istorie plină de evenimente, devenind o veritabilă metropolă, un centru politic, administrativ, educativ, cultural şi economic puternic. Originile numelui de azi a oraşului nu sunt clar definite dar conform unor cercetători, acesta ar putea proveni din slavonescul „kralj” (rege, crai), dar poate însemna şi ținut, țară, națiune, denumirea fiind dată probabil de slavi populaţiei care exista aici cu sute de ani în urmă. Conform altor surse, numele oraşului ar proveni de la Craiul Iovan (Ioniță Asan), mezinul fraților Petru și Asan, împărat al celui de al Doilea Țarat Bulgar, care este nevoit să se refugieze la sfârșitul domniei la nord de Dunăre, unde devine „domn peste niște vlahi din neamul lui”.

Pe locul Craiovei de astăzi, în vecinătatea mănăstirii Coșuna, se află ruinele străvechii reședințe a tribului geto-dac al Pelilor, Pelendava, din anii 400-350 î. Hr, aşezare atestată documentar pentru prima dată în Tabula Peutingeriana, o hartă din jurul anului 225 d. Hr. În împrejurimile Craiovei ar fi avut loc, în anul 1394, bătălia de la Rovine, cea în care Mircea cel Bătrân îl învinge usturător pe Baiazid Fulgerul, iar în anul 1450, după demersurile boierilor Craioveşti, a fost înfiinţată Marea Bănie a Craiovei, care a devenit a doua formă administrativă ca importanţă în Ţara Românească, după domnie.

Sub acest nume, așezarea Craiovei apare mai întâi în inscripția de pe mormântul lui Vladislav I, apoi la 1 iunie 1475, într-un hrisov al domnului Ţării Româneşti Laiotă Basarab. La sfârșitul secolului al XV-lea, Craiova era un târg, întins pe moșia puternicilor boieri Craiovești și a Basarabilor, iar după prima jumătate a secolului al XVI-lea, Craiova este numită frecvent oraș, fiind cel mai important loc al schimburilor economice din zonă.În perioada domniei lui Mihai Viteazul, Craiova a cunoscut o puternică înflorire, devenind un important centru politic și militar.

În anul 1716, boierimea craioveană întâmpină cu ostilitate venirea primului domn fanariot al Țării Românești, Nicolae Mavrocordat, iar după înfrângerea turcilor și Pacea de la Passarowitz din 1718, Oltenia intră sub stăpânire austriacă. În anul 1726, banul Gheorghe Cantacuzino este destituit, iar boierii din Craiova încep acțiunile ostile față de administrația habsburgică, mai ales că această stare venea şi pe fondul colectării centralizate a veniturilor provinciilor în visteria Curții Imperiale. După eşecul habsburgilor de a prelua puterea de facto în provincie, aceştia părăsesc Oltenia, în anul 1739. La nivelul anului 1735, aici sunt menţionate 836 de familii, care numărau peste patru  mii de locuitori.

A urmat o perioadă în care Craiova devine, până în 1770, capitala unei regiuni dominate de anarhie, în care haiduci ca Iancu Jianu făceau legea, Bănia craioveană a pierdut statutul de instituție care concura politic domnia țării, iar în anul 1761 reședința permanentă a banilor este mutată de domn la București. În anii 1770-1771, Craiova devine capitala Țării Românești, perioadă în care Bucureștiul constituia obiectul disputelor între armatele rusești și turcești. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, Craiova este afectată puternic, pe toate planurile, de mai multe evenimente importante: în anul 1790 a avut loc un mare cutremur, apoi în 1795 izbucneşte o epidemie de ciumă, iar un an mai târziu oraşul este afectat de un puternic incendiu.

După anul 1800 se încearcă o sistematizare a orașului: se pavează principalele străzi cu bazalt artificial, gresie de Yvoir sau porfir aduse din Elveția, Franța sau Belgia, se construiesc trotuare, iar pe marginea acestora se plantează pomi. În anul 1806, Craiova devine scenă de război, după atacul pașei Pazvan-Oglu din Vidin. În perioada revoluției de la 1821, Craiova devine bază militară pentru pandurii conduși de Tudor Vladimirescu, fost sluger pe moșia boierului craiovean Glogoveanu, iar în timpul ocupației țariste (1828 – 1834) şi mai ales după războiul ruso-turc din anii 1828-1829, încheiat cu Tratatul de pace de la Adrianopol, Craiova cunoaşte o perioadă de dezvoltare economică, la nivel anului 1832 fiind menţionate 595 de prăvălii, fiind principalul centru comercial al Olteniei.

În ianuarie 1835 are loc prima împărţire a Craiovei în 27 de mahalale – formațiuni urbanistice echivalente astăzi cu termenul de cartier sau de suburbie, care îşi luau numele de la hramul bisericii sau mănăstirii în jurul căreia se formau, odată cu lărgirea teritorială a așezării și cu creșterea numerică a locuitorilor.În anul 1846 la Craiova s-a înființat prima societate românească pe acțiuni pentru transportul cerealelor cu vaporul pe Dunăre. Craiova a jucat un rol important şi în revoluţia de la 1848, un rol important în acest eveniment avându-l corpul profesoral de la Școala Centrală din oraş, în frunte cu Ioan Maiorescu, revoluţionarii Gheorghe Magheru și Costache Romanescu, membri, din anul 1845, ai societății secrete cu caracter politic „Frăția”, orașul fiind mai apoi loc de întrunire a guvernului provizoriu și prima capitală a revoluționarilor pașoptiști înainte ca aceștia să ajungă la București.

În ajunul intrării în Craiova a primei divizii otomane, formată din 10.000 de ostași, condusă de Hussein-Pașa, la 30 noiembrie 1848, sute de locuitori ai orașului şi săteni din împrejurimi, înarmați cu puști, sulițe, topoare și coase, au întâmpinat vitejeşte trupele otomane, mult superioare numeric. În anul 1854 se introduce iluminatul public, prin lămpi cu ulei de rapiță, apoi începând cu anul 1858 se folosesc lămpi cu petrol. În prima parte a anului 1857 s-a constituit la Craiova, Comitetul Unionist, iar la 9 octombrie 1857 Adunarea Ad-hoc a Țării Românești a votat în unanimitate pentru Unirea Principatelor, care avea să se înfăptuiască în ianuarie 1859.

În perioada războiului de independenţă (1877 – 1878), trupelor românești concentrate la Dunăre, li s-au alăturat şi unități din Craiova. În anul 1887, la Teatrul Theodorini, se aprind primele becuri electrice, iar din 1896 orașul are propria sa uzină electrică. În anul 1913, în perioada guvernării lui Titu Maiorescu, este semnat tratatul de pace prin care se încheie Războiul balcanic, cunoscut ca „Pacea de la Craiova”. A urmat Primul Război Mondial, Craiova fiind în anii neutralității (1914-1916), un puternic centru militar, care găzduia cartierul general al „Armatei I”, cu un efectiv de 134.400 de oameni, apoi, după intrarea în război, la 21 noiembrie 1916, Craiova este ocupată, pentru doi ani, de trupele germane și austro-ungare, după actele de vitejie supranumite „șarja de la Robănești”, în care escadronul 3 al cavaleriei române şi Diviziile 1 și 17, au suferit pierderi grele.

În anul 1940, la Craiova, are loc conferința româno-bulgară, finalizată cu Tratatul din 7 septembrie 1940, prin care sudul Dobrogei (Cadrilaterul) revenea Bulgariei.În 1944, în Oltenia existau 753 de moşieri ce deţineau 400.000 hectare de teren, tocmai de aceea, oraşul a fost acaparat de comunişti la mijlocul lui februarie 1948, iar structura populaţiei oraşului avea să se schimbe, ducând la dispariţia completă a Craiovei boiereşti.

În zilele noastre, Craiova este un oraş cu arhitectură modernă, cu o amplă prezenţă industrială, socială şi culturală. Populaţia totală a oraşului este de 313.530 locuitori, din care populaţia ocupată este de circa 110.000 persoane, iar suprafaţa totală a municipiului este de 8.141 ha. În Craiova există 12.000 societăţi comerciale, iar principalele ramuri de activitate sunt industria, cu o pondere economică de circa 70%, comerţ, servicii, import – export şi construcţii.

Surse:

http://memorielocala.aman.ro/files/istoria.html

https://monitoruldeoltenia.com/file-din-istoria-craiovei-1-cand-a-devenit-craiova-oras/

http://www.craiovaveche.ro/istoric.php

https://www.capitalaculturala2021.ro/Files/dosare/craiova/CRAIOVA%202021%20-%20PLAY%20IntenCity%20ro%20-%20dosar%20candidatura.pdf

http://www.rador.ro/2015/06/01/documentar-craiova-540-de-ani-de-la-prima-ates tare-documentara/

&&&

 S-a întâmplat în 1 iunie1636: În această zi, s-a născut Nicolae Milescu (Spătarul), scriitor memorialist şi diplomat; autorul unui „Jurnal de călătorie în China", primul memorial de călătorie scris de un român; tot el este primul român care a tradus „Vechiul Testament" (1667), lucrare care a stat la baza traducerii „Bibliei de la Bucureşti" (1688); din 1671 a trăit la Moscova (m. 1708, în Rusia).

A fost cunoscut şi sub numele de Spătarul Milescu-Cârnu. Denumirea de „Spătarul" provine de la faptul că a deţinut această funcţie o perioadă în Ţara Românească. Porecla Cancelarul Milescu Nas-Cârn provine de la faptul că a fost mutilat de domn (Ştefăniţă Lupu) pentru a i se potoli presupusele ambiţii de a accede la domnie. În epocă, un om „însemnat" nu mai putea deveni domnitor. S-a născut pe moşia tatălui său Gavril, care era posibil de origine greacă, lângă Vaslui. A studiat la Colegiul Patriarhal din Constantinopo şi, după ce se întoarce la Iaşi, este numit Cancelarul Prinţului Gheorghe Ştefan. Între anii 1660 şi 1664 a fost reprezentantul ţării în Imperiul Otoman şi apoi trimis ca sol la Berlin şi Stockholm. Milescu vorbea limba română, limba latină, limba greacă şi limba rusă.

Între anii 1661–1668, el efectuează prima traducere integrală în limba română a Vechiului Testament, având ca sursă principală textul grecesc din Septuaginta, apărută la Frankfurt în 1597. L-a urmat pe Gheorghe Ştefan în exilul său la Stockholm şi Stettin (1664-1667), şi a vizitat Franţa pentru a crea o alianţă anti-otomană. Se retrage din 1671 în Rusia. La curtea ţarului Alexei şi la şcoala slavo-greco-latină înfiinţată de Petru Movilă, poliglotul nostru face o impresie atât de bună, încât ţarul îi încredinţează diverse misiuni. Nicolae Milescu este cunoscut pentru celebrul său periplu prin Orient (1675-1678).Ţarul Alexei îl trimite în ambasadă în China. Expediţia durează mai mulţi ani.  În final, Spătarul nu se întâlneşte cu împăratul acestei mari ţări. Se pare că motivul a fost neacceptarea, din partea spătarului, a protocolului imperial pe care l-a considerat umilitor. Totuşi, relatarea călătoriei întreprinse constituie un adevărat document istoric. Pe lângă descrierea moravurilor chinezeşti, întâlnim aspecte din Siberia și Mongolia.

Opera sa cuprinde:

Jurnal de călătorie în China, traducere, ediţie îngrijită şi prefaţă de Corneliu Bărbulescu, Bucureşti, ESPLA, 1956 (reeditări, 1958, 1962, 1974, 1987);

Descrierea Chinei, traducere, ediţie îngrijită şi prefaţă de Corneliu Bărbulescu, Bucureşti, ESPLA, 1958 (reeditare, 1975);

Aritmologhia, etica şi originalele lor latine, ediţie critică, studiu monografic, traducere, note şi indici de Pandele Olteanu, Bucureşti, Editura Minerva, 1982.

Surse:

http://www.cunoastelumea.ro/nicolae-milescu-spattaru-1636-1708-a-fost-primul-roman-din-istoria-cunoscuta-care-a-ajuns-in-china-anterior-milescu-l-a-intalnit-pe-regele-soare-si-a-tradus-vechiul-testament-in-ro/

http://www.scritub.com/personalitati/Nicolae-Milescu-Spatarul24141718.php

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/spatarul-milescu-erudit-de-meserie-diplomat- de-cariera

&&

 S-a întâmplat în 1 iunie1875: În această zi, s-a născut brașoveanul Constantin Lacea, filolog şi lingvist; în 1916 s-a refugiat în străinătate, mai întâi la Stockholm, apoi la Paris, unde, în vederea Conferinţei de Pace, a strâns un bogat material documentar referitor la istoria românilor; revenit în ţară (în 1920), a desfăşurat o intensă activitate ştiinţifică la Cluj; se numără printre realizatorii „Dicţionarului limbii române”, la care a redactat în întregime primele trei litere; membru de onoare al Academiei Române din 1939.

Constantin Lacea se naște la 1 iunie 1875 în clădirea Liceului „Andrei Șaguna” din Brașov, acolo unde tatăl său Drăgan Lacea a slujit această școală timp de 40 de ani, fiind nepotul cunoscutului negustor și ctitor al gimnaziului, Vasile Lacea. După mamă, el era nepot al negustorului săcelean Stan Blebea, venit din Ţara Românească, iar un frate al său însoțea trupa lui Fanny Tardini, fiind și el autor al mai multor piese teatrale. Mama sa, Elena, născută Saftu, înrudită cu cunoscutul protopop Vasile Saftu din Șchei, avea să dea viață la nouă copii (dintre care cinci mor de mici), Constantin fiind cel de-al doilea. 

De mic copil, el leagă o prietenie de o viață cu viitorul poet Ștefan Octavian Iosif, născut în casa de alături, fiind înscriși împreună, mai întâi la școala primară a dascălului Vasile Oancea, apoi la gimnaziul ortodox condus de tatăl poetului Stefan Iosif, pe care, absolvind în anul 1893. Cu stipendiu de la Biserica Sf. Nicolae din Șchei urmează cursurile Facultății de Filosofie și Litere în cadrul Universității din Budapesta între anii 1893 și 1895,studii continuate la Munchen și Leipzig. În anul 1897, la Leipzig susține teza de doctorat cu un studiu de limbă, asupra scrierii mitropolitului Dosoftei: „Viața și petrecerea sfinților”, Iași, 1682. 

Continuă studiile la Paris și cu aceste acumulări revine la Brașov ca profesor de limbă și lieratură română, germană și franceză în cadrul Liceului „Andrei Șaguna”, calitate în care redactează un valoros manual de limbă și literatură germană (1904), angajându-se totodată să colaboreze la redactarea monumentalului „Dicționar al limbii române”, programat de Academia Română și la carea lucrat 44 de ani, alături de Sextil Pușcariu, Constantin Diaconovici, Theodor Capidan ș.a. În același timp, ca arhivar organizează fondul documentar al arhivei de la Biserica Sf. Nicolae, perioadă în care colaborează cu marele istoric Nicolae Iorga.

În condițiile primului război  mondial se refugiază doi ani în Suedia, în Stockholm împreună cu mai mulți colegi de catedră, între care directorul Iosif Blaga, profesorul Dumitru Lupan, profesorul Nicolae Bogdan, profesorul Ioan Petrovici, însoțit de fiica și soția sa. A urmat alți doi ani la Paris, făcând parte din Consiliul Național constituit de Take Ionescu la Paris. În timpul refugiului biblioteca și manuscrisele academice la care lucrase au fost răvășite și distruse. Ca și în Suedia, la Paris, împreună cu brașovenii Ioan Ursu, Alexandru Lapedatu, Nicolae Bogdan și Iosif Blaga (toți șaguniști) fac propagandă românească pentru Unire în cadrul asociației ,,Misiunea Universitară Română”.

Ajungând din nou în Suedia, împreună cu brașovenii Nicolae Bogdan și protopopul Iosif Blaga, Costantin Lacea formează un comitet de propagandă, susținut de consulul român Augustin Paul, reușind să anihileze propaganda presei maghiare și germane de aici. Are răgazul să cerceteze bibliotecile suedeze, unde depistează mărturii prețioase privind istoria poporului nostrum.Revine la Paris şi primește însărcinarea de a se ocupa de prizonierii români refugiați în Franța, prilej cu care organizează o legiune română de voluntari, pregătind opinia publică pentru conferința de pace. 

Revenind în țară, participă la Marea Adunare de la Alba Iulia, stabilindu-se apoi la Cluj împreună cu Sextil Pușcariu, pentru a continua redactarea Dicționarului început la Academia Română. Este numit de Consiliul Dirigent profesor la Liceul „Ghe. Barițiu” din Cluj, iar din 1921 profesor universitar (pentru limba germană) la Academia de înalte studii comerciale și industriale din Cluj fiind apoi numit și rector al acesteia. Începe să scrie aici manualele și cursurile unversitare atât de bine cunoscute. Colaborează cu valoroase articole pe teme lingvistice pentru prestigioasa revistă „Daco-România” din Cluj, multe din acestea vizând Brașovul. Revine la Brașov pentru a sluji în continuare liceul șagunist până la sfârșitul vieții, îndeplinind și calitate de inspector școlar întrre anii 1924-1925, fiind ales și senator pentru zona Săcele în primul parlament al României întregite.

Toată viața și-a dedicat-o studiilor filologice, mărturisind o preferință pentru zona Brașovului și a Transilvaniei.Remarcabile sunt: „Din graiul românilor din Șcheii Brașovului”; „Limba noastră și viața economic a brașovenilor”; „Cetatea de pe Tâmpa de lângă Brașov și cătunul de sub ea”; ,,Țară, Țara Bârsei și Ardealul”; „Brașovul între anii 1871-1878”, 1943; „Contribuții la istoria junilor brașoveni”, 1929; „Contribuții la cunoașterea trecutului și educației vechilor negustori și meseriași brașoveni”, Brașov, 1943.  „Ca elev am preferat matematica.Viaţa mi-a sortit lingvistica. De aceea cred că un om înzestrat cu o memorie bună poate face faţă oricărui obiect de studiu”.spunea Lacea la 9 iunie 1940.

Din 1939, el devine membru de onoare al Academiei Române și după un an, pensionându-se de la catedră locuieşte la Brașov, pe strada care-i poartă numele, la nr. 6. La 28 ianuarie 1950 se stinge din viață, după o congestie pulmonară, când nu împlinise încă 75 de ani. Este înmormântat  în cimitirul bisericii șcheiene Sf. Treime de pe Tocile, iar în arhiva muzeului din Șcheii Brașovului s-a constituit un fond documentar despre activitatea sa. O parte din arhiva și biblioteca sa a fost donată Bisericii Sf. Nicolae prin grija surorii sale Elena Bunescu şi a profesorului Ion Colan, arhivarul de atunci al muzeului. Fondul de carte „Costantin Lacea” a fost oferit Muzeului Primei Școli Românești, Arhivelor Statului și Bibliotecii Județene.

Surse:

Jana Balacciu, Rodica Chiriacescu, Dicționar de lingviști și filologi români, București, Editura Albatros, 1978

Ioan Vlad, Cărturari brașoveni pentru România Mare, Editura Academiei Aviatiei si Apararii Antiaeriene Henri Coanda,Braşov,1999

Dicționar enciclopedic român, București, Editura Politică, 1962-1964

Pr. prof. Vasile Oltean, Paşi spre Mare, a Unire, 2018

&&&

 S-a întâmplat în 1 iunie1937: La această dată, se desfiinţează „Universitatea Săsească”, unitate politică şi administrativă a saşilor transilvăneni care a activat din anul1876 ca fundaţie. „Universitatea săsească” denumită în limba germană „Nationsuniversität”, cu numele complet „Sächsische Nationsuniversität” (Universitatea Naţiunii Săseşti), iar în latină: „Universitas Saxonum”, a fost un organism politic de autoadministrare al saşilor transilvăneni (în germană Siebenbürger Sachsen) constituit la ordinul regelui Matia Corvin în 1486, care a funcţionat până la jumătatea secolului al XIX-lea (1486–1876) ca „administraţie autonomă” iar de atunci până la desfiinţarea sa definitivă, în 1937, ca fundaţie. 

„Universitatea săsească” îngloba cele şapte scaune ale Sibiului (Orăştie, Sebeş, Miercurea, Sighişoara, Nocrich, Cincu şi Rupea), Scaunul Şeica şi cel al Mediaşului, formate mai târziu, precum şi Districtul Braşov şi Districtul Bistriţei. Şapte Scaune (în germană „Sieben Stühle”, în latină „septem sedes”) se numea un teritoriu de pe „Pământul Crăiesc” (Königsboden) dinTransilvania (în germană Siebenbürgen, adică „şapte cetăţi": Sibiu, Braşov, Mediaş, Sighişoara, Sebeş, Rupea, Bistriţa), reprezentând unităţile adminstrative ale saşilor transilvăneni, din secolul al XII-lea până spre sfârşitul secolului al XIX-lea. În 14 iulie 1349 era prima menţiune a faptului că existau cele Şapte scaune (Sieben Stühle) constând din „Scaunul principal" (Hauptstuhl) de la Sibiu (Cybininum) şi cele şapte „scaune secundare" (Nebenstühle) de la Orăştie (Broos), Sebeş (Mühlbach), Miercurea Sibiului (Ruzmargt, astăzi Reußmarkt), Sighişoara (castrum Sches, astăzi Schäßburg), Nochrich (Leuskyrch, astăzi Leschkirch), Cincu (Schenk, astăzi Großschenk) şi Rupea (Reps). Scaunul Şeica şi Scaunul Mediaşului s-au format mai târziu, purtând denumirea de „Două Scaune” (Zwei Stühle). Districtul Braşov şi Districtul Bistriţei s-au format şi ele mai târziu, dar acestea nu au avut subordonare scăunală. Un „scaun" reprezenta o uniune de mai multe oraşe şi sate, supuse aceleiaşi puteri judecătoreşti. Pentru fiecare scaun era desemnat un „jude regal" („Königsrichter”, sau, în latină „judex regis”) care era supus numai regelui Ungariei. Scaunele şi districtele erau conduse de un jude al locului, denumit şi jude scăunal (în germană Stuhlrichter, în latină „judex sedis” sau „judex terrestris”) asistat, mai târziu, de un comandant militar. Cea mai înaltă funcţie administrativă a saşilor era cea de „jude al scaunului de Sibiu" (în germană „Stulrichter von Hermannstadt”, în latină „judex Cibinensis”). Din 1453, scaunul Tălmaciu şi cel al Săliştei au fost încorporate scaunului Sibiului, ca filiale ale acestuia, până la desfiinţarea Universităţii Săseşti după instaurarea dualismului austro-ungar. Ca urmare a constituirii sale, comunitatea săsească din Transilvania a devenit „naţiune politică” alături de maghiari şi secui, având drept de reprezentare în Dieta Transilvaniei. Denumirea „Nationsuniversität” (Universitatea Naţiunii) poate induce în eroare, dar prin descompunerea cuvântului în componentele sale regăsim termenii latini „natio” (popor, etnie) şi „universitas” (întreg, totalitate). Prin urmare, în această sintagmă, cuvântul „Universitate” nu are nici o legătură cu noţiunea de „învăţământ superior”, cum ar putea părea, la prima vedere. Prin „Naţiune” se desemnează un anumit grup etnic sau o etnie. Din punct de vedere semantic, este vorba despre „totalitatea saşilor transilvăneni”, de pe teritoriul pe care s-au stabilit.

Surse:

https://patrimoniu.sibiu.ro/istorie/detaliu/21

https://biblioteca-digitala.ro/reviste/arhiva-somesana/arhiva-somesana-seria-III-III-2004-04.pdf

https://www.cclbsebes.ro/docs/Sebus_3_2011/13%20O_Tatar.pdf

https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/153-155_14.pdf

https://evenimentulistoric.ro/ce-era-universitatea-saseasca-pe-care-la-1848-o-apucase-grija-de-romanii-din-transilvania.html

https://www.descopera.ro/istorie/14902289-ziua-in-care-sasii-din-transilvania-au-devenit-privilegiati-pentru-urmatorii-65 0-de-ani