_$_$$$

 S-a întâmplat în 23 ianuarie1922: La această dată, s-a născut Grigore Baştan, primul general paraşutist al României, o personalitate care a avut un rol important în dezvoltarea paraşutismului. Generalul Grigore Baştan este considerat părintele paraşutiştilor militari români. Pe lângă meritele de a reforma această armă de elită, Baştan a devenit un reper în istoria paraşutiştilor. A deţinut timp de 45 de ani recordul naţional la saltul cu paraşuta, până pe 12 aprilie 2015, şi se spune că ar fi sărit cu fiul său, Marius, în braţe (care avea cinci ani), pentru a demonstra cât de sigură e paraşuta inventată de el.

Generalul-maior Grigore Baștan s-a născut în localitatea Coșcodeni, comuna Flămânzeni, jud. Bălți (azi în Republica Moldova) și a decedat la 8 februarie 1983 la București. A făcut parte din prima companie de parașutiști militari din armata română, subunitate care a fost înființată la 10 iunie 1941, iar în anul 1944 a participat la luptele din nordul Bucureștiului. În anul 1950 și-a adus o contribuție esențială la reînființarea primului batalion de parașutiști și a avut un aport valoros la dezvoltarea pe noi baze a acestei specialități militare, în pregătirea a mii de parașutiști militari. A avut preocupări în dezvoltarea materialelor de desant, iar spiritul său de inventator și inovator a dus la realizări notabile, inclusiv prin realizarea completului de parașute BG-7M (principală) și BG-3m (de rezervă), folosite pe o perioadă îndelungată în Armata României. La 20 august 1970, generalul Grigore Baştan, comandant în acel moment al Trupelor de Paraşutişti şi locţiitor pentru Paraşutişti al Comandantului Aviaţiei Militare, a stabilit un record naţional de paraşutare, executând un salt din aeronavă de la înălțimea de 10.000 m cu o cădere liberă de 7.000 m, record care a fost, timp de 45 de ani, de neatins. 

„Această zi de 20 august a intrat în istoria paraşutismului românesc, privind atât pe cel sportiv cât, mai ales, pe cel militar: sportiv pentru că atunci a fost efectuată o paraşutare de la altitudinea de 10.000 de metri cu cădere liberă 7.000 m, şi militar pentru că a fost executată cu completul de paraşute BG7M şi BG3M care, începând de atunci, echipează unităţile de paraşutişti din Sistemul Naţional de Apărare. Parametrii paraşutării mai conţin şi două elemente semnificative: deplasarea pe orizontală s-a produs pe o distanţă de 11 kilometri. Paraşutarea s-a efectuat dintr-un avion AN-24T pilotat de către colonelul Iacob Mihai, aflat în echipaj cu copilotul Malaicu Iosif, cu Bratu Genone, navigator de bord, cu Păştin Vasile, mecanic de bord”, scria în 1997, generalul Iosif Rus, într-o publicaţie dedicată memoriei generalului Baştan.

Grigore Baştan a devenit o legendă vie a paraşutiştilor militari şi sportivi. A fost implicat în mod activ și în coordonarea parașutismului sportiv în România. În anul 1971, el devenea primul general parașutist din armata română și va conduce destinele parașutismului militar românesc până la trecerea sa în rezervă în anul 1979. Ca o încununare a unei activităţi deosebite desfăşurate în slujba armatei, a apariţiei, dezvoltării, organizării şi pregătirii trupelor de paraşutişti, a unei activităţi de excepţie în domeniul paraşutismului sportiv, a activităţii de inventator al unor tipuri de paraşute aflate în dotarea trupelor de paraşutişti, prin Decretul din 7 mai 1971 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române, i s-a acordat gradul de general-maior. Pe durata celor patru decenii de carieră militară, din care peste trei decenii în slujba paraşutismului militar românesc, Grigore Baştan a executat un număr de 677 salturi cu paraşuta, în toate condiţiile meteo, inclusiv iarna, salturi pe apă, lacuri sau pe Marea Neagră, în zona muntoasă, pe timp de noapte şi salturi de la mare altitudine. 

A fost trecut în retragere la data de 7 martie 1979. În ultimii ani de carieră şi după pensionare a lucrat la redactarea unei istorii a paraşutismului militar românesc, lucrare care nu a putut fi publicată decât mult mai târziu, după căderea regimului comunist, în parte și din cauza caracterului confidenţial a activităţilor de organizare şi instruire a trupelor de paraşutişti. A murit după o scurtă suferinţă, în urma unui infarct miocardic, produs în urma unor emoţii puternice şi a unor discuţii contradictorii cu anumiţi factori de răspundere, în ziua de 8 februarie 1983. A fost înmormântat cu onorurile militare cuvenite în Cimitirul Militar Ghencea. Drept omagiu pentru activitatea depusă în slujba paraşutismului militar românesc numele său a fost atribuit Centrului de Instruire pentru Forţele Speciale care a funcționat o vreme la Buzău, precum şi unei străzi din acest oraş, considerat leagăn al paraşutismului militar. De asemenea, Şcoala generală nr. 6 din municipiul Buzău a primit numele generalului în toamna anului 2014. 

Surse:

Eugen-Dorin Spătaru, Generalul-maior paraşutist Grigore Baştan, Revista Document

Eugen-Dorin Spătaru, O viaţă sub cupola de mătase. Generalul paraşutist Grigore Baştan,Editura Militară, 2015

https://bastan.ro/

https://www.facebook.com/fundatiageneralgrigorebastan/posts/1369640629743801/

http://www.romania-actualitati.ro/file_din_istoria_parasutismului_militar_romanesc_grigore_bastan-98811

https://adevarul.ro/locale/buzau/bastan-inventatorul-parasutei-militare-romanesti-detinut-45-ani-record-national-sarit-avion-fiul-brate-demonstratiei-1_553634cbcfbe376e35651858/index.html

$$$

 S-a întâmplat în 23 ianuarie1989: În această zi, a murit Salvador Dali, pictor, poet, teoretician, grafician şi eseist spaniol; reprezentant de seamă al suprarealismului. Dali poate fi considerat, alături de Picasso şi Matisse, unul dintre cei trei cei mai importanţi pictori ai secolului al XX-lea, ceea ce îl caracterizează fiind perspectiva sa inovatoare asupra subconștientului, relația sa apropiată cu psihanaliștii freudieni și modul în care a explorat nebunia sufletului uman. Însă suprarealismul lui Dali nu s-a limitat doar la artă, fiind şi o caracteristică a existenţei sale, cu o plăcere nelimitată pentru a crea controverse, cu înclinații spre sadomasochism, obsesia pentru Hitler, sau oroarea de lăcuste, acestea fiind doar câteva din excentricitățile sale, la fel de surprinzătoare precum opera sa excepţională.

Personalitate unică și flamboaiantă, care a vrut să scandalizeze și să uimească, narcisist şi geniu cu mască de bufon deopotrivă, Salvador Dalí a lăsat posterităţii peste 1.500 de picturi remarcabile, ilustraţii de cărţi, litografii, decoruri şi costume de teatru, desene, zeci de sculpturi şi multe alte proiecte, inclusiv un film scurt de animaţie realizat pentru cei de la Disney. Salvador Domingo Felipe Jacinto Dalí i Domenech s-a născut la 11 mai 1904, la Figueres, în Catalonia, tatăl său fiind notarul Salvador Dalí y Cusiun, iar mama sa, Felipa Domenech Ferres.Cei doi soţi avuseseră un copil, cu acelaşi nume, Salvador Dalí, născut în 12 octombrie 1901, care murise însă la 1 august 1903, iar noul născut al familiei primise numele celui decedat. Această perspectivă a morţii fratelui său i-a marcat anii copilăriei, mai ales că părinţii săi păstrau în dormitor o fotografie a copilului dispărut. Dali avea să-şi traiască primii ani din viaţă alături de sora mai mică, Ana Maria, la Figueras şi la locuinţa de vară a familiei, în satul de pescari Cadaques. Încă de la o vârstă fragedă, el manifesta o aplecare către desen, părinţii săi încurajând talentul artistic al copilului, inclusiv prin amenajarea unei încăperi dedicate special pentru desen şi pictură.

În anul 1916 este înscris la cursuri de desen, tot de atunci datând şi primele sale tablouri, cu o clară influenţă a impresioniştilor. Era un tânăr care visa cu ochii deschişi, însă ieşea mereu în evidenţă prin excentricitate, purtând haine ciudate şi părul lung şi neîngrijit. În anul 1918, Dalí îşi expunea pentru prima dată lucrările, în cadrul unui eveniment organizat la Teatrul Municipal din Figueres, o clădire care, peste ani avea să devină muzeul care va purta numele artistului. În anul 1921, el a fost admis la Real Academia de Bellas Artes de San Fernando din Madrid, iar în perioada studenţiei îi cunoaşte pe scriitorul Federico García Lorca şi pe regizorul Luis Buńuel, cu care avea să rămână în relaţii apropiate. Doar că, rebelul care începuse să poarte favoriți, pantaloni scurți, pardesiu lung, pălărie de pâslă și să fumeze pipă, a decis că e potrivit să incite colegii studenți la manifestări de protest, fiind nemulţumit de modul în care se făcea şcoală, pentru această atitudine fiind suspendat, pentru o perioadă, din facultate. Din această perioadă datează primele sale picturi cu o puternică influenţă a cubismului, un curent despre care aflase din reviste şi cataloagele de artă. În anul 1924, Dalí realizează ilustraţia grafică a primei ediţii a poemul catalan „Las brujas de Llers”, scris de prietenul său Carles Fages de Climent. A urmat perioada în care, în lucrările sale, se simte influenţa mişcării Dada, un curent care avea să-i influenţeze întreaga carieră artistică, de aici înainte.

Caracterul său excentric avea să se manifeste şi prin susţinerea mişcării separatiste din Catalonia, deşi, în realitate, ideile sale nu reflectau o anumită orientare politică. Pentru această atitudine, este mai întâi arestat la Girona, apoi, în anul 1926, este exmatriculat înainte de examenele finale de la facultate, după ce tânărul rebel afirmase că niciun profesor al facultăţii „nu avea căderea să-l examineze”.În perioada 1926 – 1929, se stabileşte la Paris, unde ia contact cu elitele artistice din capitala Franţei, mai ales cu cei din mişcarea suprarealistă. Aici îi întâneşte pe Pablo Picasso, un artist care captase deja întreaga lui veneraţie, pe Andre Breton, liderul mişcării suprarealiste, pe Joan Miró, remarcabilul pictor şi sculptor spaniol, pe pictorul René Magritte și pe poetul Paul Eluard. Dalí este realmente fascinat de suprarealişti, un curent în cadrul căruia intuieşte că îşi poate exercita imaginația sa artistică debordantă precum şi tehnica sa deosebită în materie de culoare şi desen.

Dacă până în acea perioadă, lucrările lui erau realizate în manieră impresionistă, futuristă ori cubistă, Dalí începe să realizeze o serie de picturi marcate de influenţa deosebită a lui Picasso – prima lucrare dominată de abordarea suprarealistă – „Le sang est plus doux que le miel” – fiind datată 1927, concepţia sa în artă implicând abordarea unor teme precum simbolismul sexual, ilustrarea ideografică ori universul şi senzaţiile umane. Criticii săi arătau că picturile sale în ulei, realizate în ceea ce artistul a denumit „metoda paranoico – critică” – pe care el o considera „o metodă spontană a cunoașterii iraționale care constă în interpretarea critică a reveriilor delirante” – , reprezentau, nici mai mult nici mai puţin decât colaje de imagini din visele sale, cu personaje stranii şi halucinante, fiind realizate într-o tehnică clasică cu adevărat meticuloasă.

În anul 1928, trei dintre lucrările sale sunt expuse în cadrul expoziţiei anuale internaţionale de la Pittsburg, SUA, artistul ajungând în atenţia amatorilor şi criticilor de artă din întreaga lume.Fiecare apariție a sa în public, aducea ceva nou, șocant, fiindcă vorbea întotdeauna despre el la persoana a treia, spunându-și „Divinul Dali” și înțelegea că prima imagine pe care o văd oamenii este ambalajul unui produs. Bărbatul matur, elegant, care purta mustăți lungi, orientate în sus, fix „la ora 10 şi 10”, avea mai mereu dinții încleștați, fiindcă, spunea el, „sunt tot mai lucid şi sfărâm din ce în ce mai multă perfecţiune între dinţii mei încleştaţi”. El însuşi se considera un snob – atitudine pe care o definea ca posibilitatea de a te plasa într-o poziție inaccesibilă celorlalți – iar unul dintre gesturile lui cele mai bizare era să își servească invitații cu mustăți false, asemănătoare lui și pe care le purta într-o cutie de trabucuri încrustată cu pietre prețioase, spunând parcă cu aroganță: „dacă vreți să fiți ca mine vă ofer posibilitatea, să vedem dacă puteți”.

În anul 1929, Dalí începe să colaboreze cu bunul său prieten, Luis Buńuel, cei doi realizând filmele „Un Chien andalou”/”Un câine andaluz”, produs în anul 1929, şi „L’Age d’or”/”Vârsta de aur”, realizat în anul 1930. În anul 1929, viaţa sa cunoaşte o turnură aparte, după ce o cunoaşte pe soţia prietenului său Paul Éluard, o imigrantă din Rusia cu zece ani mai în vârstă decât el, pe nume Elena Dmitrievna Diakonova. Ea îl face pe Dalí să cunoască, în cele din urmă, dragostea trupească, un lucru care îi fusese până atunci străin, acest moment salvându-l chiar de la nebunie, după cum avea să mărturisească artistul, peste ani. Dalí este atras în mod irezistibil de aceasta, chiar până la modul obsesiv-maniacal – după cum notează biografii săi – povestea pasională a celor doi ducând la divorţul femeii. Diakonova, cunoscută sub numele de „Gala”, va deveni muza şi sursa de inspiraţie a artistului, ea fiind prezentă, de aici înainte, în opera lui – câteva din aceste lucrări fiind „Galarina” – realizată în 1944, „Leda Atomica” – 1949, sau „Galateea” – 1952. Gala avea să devină şi soţia lui Dalí, în anul 1934, dar şi manager al problemelor sale legale şi financiare, fiind cea care decidea inclusiv în privinţa contractelor pe care artistul le semna pentru expoziţii. Cei doi formau un cuplu considerat a fi ciudat, pitoresc, stabil, ba chiar pervers, fiindcă desele escapade amoroase ale ei, în afara căsătoriei, se realizau cu ştiinţa şi chiar … încurajarea lui Dalí.

Anul 1930 consemna încadrarea definitivă a artistului ca membru marcant al mişcării suprarealiste, iar un an mai târziu el crea una dintre cele mai importante lucrări ale sale – „Persistenţa memoriei”.După apariţia primelor conflicte pe continent, artistul intră în totală contradicţie cu opiniile politice al suprarealiştilor, iar anul 1934 consemnează excluderea sa din cadrul mişcării, sub acuzaţia de nazism. Deși și-a negat simpatiile pentru această ideologie, Dali a creat totuşi opere care făceau referire la Hitler, precum „Enigma lui Hitler”.Excentricitatea şi infatuarea sa nu cunoşteau însă limite, artistul afirmând de mai multe ori „Suparealismul sunt eu”. Mai mult, în anul 1936, în deschiderea expoziţiei suprarealiste de la Londra, Dalí susţinea o introducere intitulată „Fantômes paranoďaques authentiques”/”Fantome paranoice autentice”, ţinuta aleasă de artist pentru această expunere fiind un costum de scafandru, cu un tac de biliard în mână, alături de doi câini, un cadru care – considera el – era ilustrarea perfectă a „cufundării în adâncuri” a conştiinţei umane, artistul fiind, însă, foarte aproape să se sufoce în tentativa sa de a convinge publicul.

Începând cu anul 1939, după izbucnirea celui de-al doilea război mondial, artistul se mută împreună cu soţia în SUA, unde cei doi rămân până în 1948, când revin în Catalonia, în această perioadă fiind de remarcat expoziţia sa retrospectivă de la Muzeul Metropolitan de Artă Modernă din New York – 1941, publicarea autobiografiei sale, intitulată „The Secret Life of Salvador Dalí” – în 1942 şi colaborarea cu regizorul Alfred Hitchcock, la realizarea filmului „Spellbound” – în 1945. În 1943, Salvador Dalí se retrage în munții din New Hampshire, aproape de granița canadiană, și în patru luni scrie, în franceză, „Chipuri ascunse”, singurul său roman, care apare mai întâi în traducere, la New York, în 1944. Pornind de la celebra definiție stendhaliană care întemeiează realismul modern, romanul lui Dalí este o oglindă purtată de-a lungul unui drum, însă călătoria este livrescă: privirea cititorului întâlnește, dincolo de trăsăturile personajelor, chipurile ascunse ale marilor opere ale literaturii franceze, de la „Principesa de Clèves” la „Cânturile lui Maldoror”. Tot în perioada trăită la New York, creează propriul show TV și face un film de scurtmetraj produs de celebra Walt Disney, toate acestea cu scopul faimei, al banilor și pentru a arăta tuturor că el este „geniul Salvador Dali”, după cum singur a afirmat.

Următoarea perioadă a vieţii sale artistice include abordarea, cu predilecţie, a iluziilor optice, hologramelor şi formelor geometrice, câteva din cele mai importante lucrări realizate fiind „La tentation de Saint Antoine” – în 1946, „Christ de Saint Jean de la Croix” – 1951, „Rose meditative” – 1958 sau „La Decouverte de l’Amerique par Christophe Colomb” – în 1959. Deceniul şase al secolului trecut este marcat în opera artistului de aşa-numitele „experimente artistice”, rezultând opere de dimensiuni mai mari, bazate pe o mai intensă folosire a diversităţii tematice şi coloristice. Asfel au apărut capodopere precum „La Bataille de Tetouan” – în anul 1962 sau „La torero hallucinogene” – în 1970. Puţină lume cunoaşte un amănunt inedit legat de Dali: marele nostru artist Radu Beligan mărturisea, în „Memoriile“ sale, apărute la Editura All, în 2013: „În 1964, l‑am cunoscut la New York pe Salvador Dali. Un prieten comun m‑a prezentat „divinului“, care mi‑a arătat, spontan, o violentă simpatie. Socotea că noi, românii, avem o misiune sacră, de gardieni ai latinității, aici, la răscrucea imperiilor moarte. Mi‑a dăruit un foarte frumos album, cu o dedicație care cuprindea întreaga pagină de gardă și în a cărei grafică exaltată se afla pecetea lui indelebilă. „Păstrează‑l bine. După moartea mea, îl vei vinde la licitație !“ L‑am asigurat că nu mă voi despărți niciodată de el“.

În anul 1974, este inaugurat Teatro-Museo Dalí (Muzeul-Teatru Dali), o clădire-simbol pentru artist, fiind cea care găzduit prima expoziţie a lui Dalí, şi care se afla foarte aproape de Biserica Sfântul Petru în care Dalí fusese botezat şi la mică distanţă de casa sa natală. Muzeul avea să găzduiască, în timp, opere ale artistului alături de creaţii ale celor mai apropiaţi prieteni ai săi.Însă tot în acel an, după ruperea colaborării cu managerul Peter Moore, toate drepturile asupra colecţiei sale sunt vândute fără permisiunea sa, ducând la intrarea artistului într-un impas financiar major, care avea să fie remediat cu sprijinul organizaţiei „Prietenii lui Dali” – înfiinţată de colecţionarii americani de artă Eleanor şi A. Reynolds Morse, cei care aveau să înfiinţeze, peste Ocean, Salvador Dalí Museum din Florida. Anii de final ai vieţii sale sunt dominaţi de o afecţiune medicală care îl va duce pe artist în situaţia de a-şi pierde treptat abilitatea de a picta, tremurul şi slăbiciunea mâinilor punându-şi amprenta asupra creaţiei sale. Mai mult, excentricitatea şi infatuarea de odinoară din existenţa sa, sunt înlocuite de umilinţă şi teama de moarte, iar dispariţia, la 10 iunie 1982, a soţiei sale, îl aruncă în singurătate şi într-o depresie adâncă, viaţa sa pe mai departe desfăşurându-se într-un scaun rulant. În ianuarie 1983, Dalí s-a retras în castelul Pubol din Girona, care fusese cumpărat special de el pentru Gala, în anul 1979, aici pictând ultimul său tablou – „Coada de rândunică”. După un accident în care suferă arsuri grave, după ce castelul Pubol a ars în integralitate, artistul se retrage din viața publică și se adăpostește în turnul „Galatea” din al său „Teatro-Museo”.

Pentru opera sa remarcabilă, artsitul a fost recompensat cu numeroase premii şi distincţii, printre aceste numărându-se Legiunea de Onoare, Ordinul Isabelei Catolica în grad de Mare Cruce – (1964), Marea Cruce a Ordinului Charles al III-lea, Medalia de Aur a Guvernului catalan sau Medalia de Aur a Artelor (Spania). La 23 ianuarie 1989, Salvador Dalí trece la Domnul, la vârsta de 84 de ani, în urma unui atac de cord, fiind înmormântat într-o criptă din Teatro-Museo Dalí din Figueres. În iulie 2017, trupul neînsuflețit al pictorului Salvador Dalí a fost exhumat, la 28 de ani după moartea artistului – pentru a fi prelevate probe biologice -, în urma unei hotărâri judecătorești pronunțate într-un proces de paternitate, ce a fost demarat de o ghicitoare în cărți de tarot, pe nume Pilar Abel Martinez, care afirmase că este unica fiică a artistului. Clarvăzătoarea afirma că mama ei, care era slujnică, l-a cunoscut pe Dali în casa unor prieteni pe care pictorul îi avea în Cadaques, iar din scurta lor relație s-ar fi născut Pilar, care a fost înștiințată de familia ei încă din copilărie în legătură cu acest „secret”. Numai că, la doar o lună şi jumătate de la prelevarea probelor, în septembrie, Fundaţia Dali anunţa că femeia nu are nicio legatură de rudenie cu celebrul pictor, testele ADN demonstrând în mod clar ca Pilar Abel nu este fiica lui Dali.

Surse:

https://www.biography.com/artist/salvador-dali

https://editiadedimineata.ro/megalomanie-si-suprarealism-in-lucrarile-lui-salvador-dali/

https://www.britannica.com/biography/Salvador-Dali

https://thedali.org/about-the-museum/timeline/

https://incredibilia.ro/obsesiv-si-extravagant-7-lucruri-pe-care-nu-le-stiai-despre-salvador-dali/

https://radioromaniacultural.ro/portret-salvador-dali-cel-mai-excentric-reprezentant-al-curentului-suprarealist-un-geniu-cu-masca-de-bufon/

http://www.artnet.com/artists/salvador-dal%C3%AD/

$$$

 S-a întâmplat în 23 ianuarie 2003: La această dată, s-a pierdut comunicarea radio cu sonda spaţială Pioneer 10. Pioneer 10 este o navă spațială lansată la 3 martie 1972 de către NASA, aeasta fiind destinată, în primul rând, studierii planetei Jupiter, totodată fiind și prima navă spațială care a zburat în apropierea de Jupiter și a realizat fotografii ale planetei. Nava geamănă, Pioneer 11, a cercetat planeta Saturn.

În 1973, Pioneer 10 pentru prima dată a traversat centura de asteroizi și a examinat doi asteroizi apropiați, după care a descoperit centura de praf mai aproape de Jupiter. Nava a trecut la o distanță de 132 de mii de km de Jupiter la 4 decembrie 1973. Au fost obținute date despre compoziția atmosferei lui Jupiter, a fost calculată masa și câmpul magnetic al planetei, s-a constatat de asemenea că fluxul de căldură totală de pe planetă este de 2,5 ori mai mare decât energia primită de la Soare. Pioneer 10 a permis de asemena specificarea densității celor mai mari patru sateliți galileeni. 

La inițiativa lui Carl Sagan, Pioneer 10 și Pioneer 11 transportă câte o placă din aluminiu anodizat cu aur (152 și 229 mm). Plăcile Pioneer conțin un mesaj pictural, în eventualitatea că navele Pioneer vor fi interceptate de forme de viață extraterestră. Plăcuțele prezintă nudurile unui om de sex masculin și feminin, împreună cu mai multe simboluri care sunt concepute pentru a furniza informații despre originea navei spațiale. La 21 octombrie 2012, nava se depărta de Soare cu o viteză medie de aproximativ 12,046 km/s, sau 2,54 UA, ceea ce este suficient pentru a ieși în spațiul interstelar. Distanța de la Soare fiind de aproximativ 106.960 UA sau 160,01 miliarde km.

În 2025, Pioneer 10 este demult inactivă, fiind acum o sondă interstelară, aflată la o distanță imensă de Soare și de Pământ, continuând să se îndepărteze, deși legătura cu ea s-a pierdut de mult timp, devenind un artefact uman în afara Sistemului Solar, care nu mai trimite date.  

Surse:

http://www.thisdayinworldhistory.com/january-23-2003-nasa-loses-contact-with-pioneer-10/

https://solarsystem.nasa.gov/missions/pioneer-10/in-depth/

https://nasa.fandom.com/wiki/Pioneer_10

http://lasp.colorado.edu/outerplanets/missions_pioneers.php

$$$

 CARTEA TEMPLULUI

Carte templului este supranumita academic 11QT (descoperita in pestera 11 care este cea mai departata pestera de Qumran – vezi harta). Am vizitat pestera, se afla la aproximativ 4 Km la Nord de Qumran si este extrem de anevoios sa ajungi acolo.Nici o sansa ca astazi (dupa vreo 18 ani) m-as mai incumeta sa ajung inca o data pe acel drum. Cartea Templului este descrierea unui templu imaginar. Templul de felul care este descris nu a fost construit niciodata, nici de Solomon (descris in Cartea A Treia A Regilor 6:3) , nici de Ezdra (descris in Cartea a treia a lui Ezdra, capitolele 6-7) si nici de Irod (Herod). Cartea descrie o revelatie Dumnezeiasca a lui Moise in care i se dicteaza cum sa construiasca Templul. O formidabila vizionare a acestei capodopere aveti aici (link la Muzeul Cartii din Ierusalim)

Cartea Templului, scrisa ca sul (scroll) pe o piele de capra salbatica, contine 19 piese diferite cusute intre ele. Cartea poseda 69 de coloane si are 9 metri in lungime. Parte aexterioara a fost din nefericire deteriorata, altfel incat coloanele 2 – 14 sunt fragmentate si incomplete.

Toate regulile cultice descrise in Biblie in cartile Exodului (Iesirea), Leviticului si Deutronomului sunt reunificate intr-o singura carte pentru un cult traditional in Templul Domnului la Ierusalim. Extrem de interesante sunt dimensiunile Templului descris, mult mai mari decat ale templului lui Solomon. Este clar ca aceasta carte a fost conceputa inaintea constructiilor de largire ale regelui Irod (Herod). Si mai interesant este ca acest templu descris este apropiat de cel descris in cartea lui Iezechiel, capitolele 40-47. Cred ca o lectura a acestor versete ar fi fost interesanta pentru cititor, fara nici o conutatie religioasa.

Alte lucruri interesante ar fi ritualurile aratate; aceasta carte este probabil unica in posibilitatea pe care o confera istoricului sau teologului modern sa ia cunostinta cu religia iudaica originala, diferita de cea contemporana. Aflam despre de sarbatori care nu se mai amintesc in zilele noastre nici in Iudaism si nici in Crestinismul modern (amintite insa de Irineu), sarbatori cu caracter agricol (primii struguri – vezi sarbatorirea laica-contemporana a mustului cu berbecut; sarbatorirea culesului maslinilor – primul ulei, pentru candele sfinte, s.a.m.d.).

Limba in care este scrisa cartea este ebraica biblica (greu de inteles pentru cei ce vorbesc ebraica moderna), cu litere post exilice (ebraica patrata), bineinteles fara notatie a vocalelor. Scribul a fost un mester bun, nu insa foarte bun si experimentat (probabil un om tanar). In banii de astazi copierea unei carti la nivelul acesteia folosind manopera si materiale asemanatoare celor originale, ar costa 30-40 de mii de euro.

Este clar ca aceasta carte a fost scrisa (in sensul copiatului) in primul secol i.Hr. are la baza un original mai vechi, probabil dintr-un secol mai devreme si tot la fel de clar ca autorul (in sensul de compozitie) a fost initiat in cultul templic, poate insusi Marele Preot din care se trage aceasta secta (a Esenienilor). Cartea desi gasita intr-o pestera pe care personal nu o consider Qumranica, este clar de natura sectarina si eseniana.

$$$

 CINE A DESCOPERIT AMERICA ?

O astfel de intrebare ar putea parea extrem de simpla pentru cei mai multi dintre noi. Columb, ar raspunde, probabil, majoritatea celor intrebati; vikingul Leif Erikson ar putea argumenta altii. Dar daca primul om care a descoperit Lumea Noua nu este nici unul dintre cei doi? Daca America a fost descoperita de un om al carui nume nu a fost rostit niciodata?

Amerigo Vespucci, Cristofor Columb sau Marco Polo?

Atunci cand Cristofor Columb, la 12 octombrie 1492, atingea pentru prima data tarmurile Lumii Noi, mai precis tarmul de est a ceea ce astazi este Bahamas, a fost convins ca a descoperit drumul catre Indii, ruta atat de ravnita de catre curtile regale europene ale vremii.

De fapt, Columb a murit cu convingerea ca a fost primul european ce a acostat in estul Asiei si care a deschis calea catre miticul Taram al Mirodeniilor. Nici macar cele patru voiaje intreprinse intre 1492 si 1502, voiaje in care genovezul descoperea o mare parte a Americii Centrale si a insulelor din estul celor doua Americi, nu fusesera suficiente pentru a-i schimba parerea.

Ca o cruda ironie a sortii, la doar un an dupa moartea sa, in 1507, cartografii germani Martin Waldseemuller si Matthias Ringmann numeau continentul nou descoperit… America.

Numele care avea sa invinga timpul nu era altceva decat un elogiu adus unui alt italian, florentinul Amerigo Vespucci, cel al carui merit a fost de a demonstra ca lumea lui Columb este mult mai mare decat crezuse acesta si ca, de fapt, genovezul descoperise nu unul, ci doua continente complet necunoscute pana in acel moment.

Istoria a facut, insa, dreptate, cel putin in cazul celor doi, acordandu-i lui Cristofor Columb paternitatea identificarii celor doua continente americane.

Oficial, Cristobal Colon, asa cum suna numele hispanizat al italianului, este descoperitorul Americilor, o realitate care desi este acceptata ca atare, este considerata o grava eroare a istoricilor.

Lucrurile se complica in momentul in care ne indreptam atentia asupra unui alt explorator italian, venetianul Marco Polo, cel care, incepand cu anul 1271, a strabatut Drumul Matasii si a adus in Europa primele marturii despre Curtea Imperiala a Chinei, imperiu in fruntea caruia se afla, pe atunci, mongolul Kublai Han, nepotul temutului Gingis Han.

Conform unei harti atribuita venetianului, harta care se afla in prezent in Biblioteca Congresului din Washington, acesta ar fi navigat de-a lungul coastei estice a Asiei pana in dreptul stramtorii Bering, fiind, de altfel, primul european care a cartografiat stramtoarea ce leaga cele doua continente.

Desi contestata, harta lui Marco Polo nu a putut fi dovedita ca fals medieval, in ciuda testelor repetate la care a fost supusa inca din 1943.

A descoperit oare Marco Polo ceea ce Columb a crezut a fi Asia, cu peste doua secole inaintea acestuia? Bizara marturie a venetianului, marturie facuta pe patul de moarte, nu poate decat sa adanceasca misterul legat de adevaratul descoperitor al Americilor. „Nu am schitat nici macar jumatate din ceea ce am vazut”, spunea Polo in 1324, anul mortii sale.

Amiralul Zeng He si misterioasa harta a lui Piri Reis

Una dintre cele mai controversate relatari privitoare de descoperirea Americii este cea legata de armada amiralului chinez, Zeng He (1371-1433), si de cele 7 voiaje intreprinse de acesta intre anii 1405 si 1433.

Comandant al uneia dintre cele mai mari flote construite vreodate, Zeng He (Ma Sanbao, dupa sursele din timpul dinastiei Ming) a explorat zonele de coasta ale Oceanului Indian, pana pe tarmul estic al Africii, in dorinta de a realiza legaturi comerciale cu populatiile necunoscute pana atunci, de a dicta biruri in teritoriile vecine Chinei si de a impune controlul imperial asupra comertului din zonele nou descoperite.

Nu mai putin de 300 de corabii, dintre care cea mai mare avea 153 de metri lungime (prin comparatie, Santa Maria, nava amiral din primul voiaj al lui Columb, nu avea decat 29 de metri lungime), faceau parte din flota chineza, in timp ce numarul membrilor expeditiei depasea 28.000 de soldati.

Conform cronicilor de la Curtea Imperiala a Chinei din timpul imparatului Yongle (1360-1424), amiralul Zeng He a atins, in punctul cel mai indepartat al expeditiilor sale, coasta Keniei, acolo unde a ridicat un altar in cinstea lui Budha, a lui Allah si a zeului Vishnu, dar si a zeitatilor locale.

Controversele incep odata cu opiniile anumitor istorici chinezi care sustin ca amiralul a atins in anul 1421 coastele estice ale celor doua Americi.

Desi nu exista dovezi palpabile care sa sustina o asemenea ipoteza, insemnarile din jurnalul de bord ale lui Zeng He, cel care pretinde ca a parcurs mai mult de 100.000 de Ii (50.000 de km) pe mare, lasa loc de interpretari.

Din nefericire pentru sustinatorii amiralului, punctul forte al teoriei acestora, o harta a Americii despre care se credea ca a fost realizata de Zeng He insusi, s-a dovedit a fi o copie din secolul al XVIII-lea a unor harti europene.

Mai mult, denumirea chineza a Lumii Noi, asa cum era notata pe presupusa harta a chinezului, nu era alta decat…America, nume imposibil de cunoscut in anul 1421.

Mult mai misterioasa si in afara oricarei banuieli este celebra harta a amiralului turc Piri Reis.

Descoperita in anul 1929 in arhivele palatului Topkapi din Istanbul, harta s-a dovedit o piatra de incercare pentru toti istoricii contemporani.

Desi s-a pastrat doar un fragment din originalul intocmit in anul 1513, acesta ilustreaza in detaliu coasta estica a Americii de Sud si chiar o parte a Antarcticii, amanunte imposibil de cunoscut la data realizarii hartii.

Enigma hartii lui Piri Reis este adancita de o inscriptie in limba araba care sustine ca aceasta nu este decat „ o copie a unei copii, a unei copii, a unei harti din vechime”.

Fostul comandant britanic de submarine si autorul controversatei carti „1421: Anul in care China descoperea Lumea”, Rowan Gavin Paton Menzies, sustine ca amiralul turc ar fi intrat in posesia unei harti intocmite cu aproape un secol inaintea sa de catre Zeng He.

Teoria, desi puternic constestata de catre istorici, pare sa ofere o explicatie cat de cat plauzibila a acuratetii detaliilor din harta lui Piri Reis, orice alta ipoteza fiind aproape imposibil de formulat. Harta amiralului turc este considerata si astazi unul dintre marile mistere ale omenirii.

Leif Erikson si epopeea vikinga

In ceea ce priveste descoperirea Americii, din punct de vedere istoric, putem afirma ca ne aflam in fata unei evidente anomalii. 

Cristofor Columb este acceptat de marea majoritate a istoricilor drept europeanul care a pasit pentru prima oara pe tarmul Lumii Noi.

Paradoxal, in randul acelorasi oameni de stiinta exista o unanimitate in a-l recunoaste pe islandezul Leif Erikson, fiul nu mai putin celebrului Erik cel Rosu, intemeietorul primelor colonii in Groenlanda, drept descoperitorul Americii de Nord, cu aproape cinci secole inaintea genovezului.

Daca ne-am lasa influentati de cele doua zile de sarbatoare ale descoperirii Americii, cea de 12 octombrie dedicata lui Columb si cea de 9 octombrie – Ziua Oficiala a lui Leif Erikson – concluzia nu ar putea fi decat una singura, aceea ca America de Nord are doi descoperitori oficiali.

Iar pentru ca lucrurile sa ia o turnura si mai bizara, se poate sustine cu dovezi credibile faptul ca nici macar Erikson nu a calatorit la intamplare ci a urmat ruta unui alt viking, Bjarni Herjolfsson (Bjarni Hergelfson, dupa alte surse). Atunci, cine a descoperit America, in realitate?

Conform relatarilor lui Leif Erikson (Leifr Eiriksson in norvegiana veche), el ar fi aflat de existenta unui taram indepartat dintr-o poveste careia nimeni nu parea sa ii dea importanta.

Povestea spusa chiar de eroul ei, Bjarni Herjolfsson, un islandez ce obisnuia sa isi petreaca iernile in Norvegia pentru ca in restul timpului sa stea alaturi de tatal sau in Islanda, sustine ca acesta a fost surprins de plecarea neanuntata a parintelui sau in Groenlanda.

Dorind sa il ajunga din urma, Bjarni ar fi pornit in cautarea acestuia, in anul 985, fiind deviat de pe ruta de navigatie de o ceata puternica ce a ascuns pentru mai multe zile Steaua Nordului.

Fara compas sau busola, Herjolfsson a navigat la intamplare pana in momentul in care a atins un tarm necunoscut si extrem de intins. Doar dorinta de a-si vedea tatal l-a determinat pe Bjarni Herjolfsson sa nu debarce si sa caute ruta catre Groenlanda.

18 ani mai tarziu, Leif Erikson, impresionat de relatarile islandezului, a urmat aceeasi ruta, chiar in corabia pe care o cumparase de la acesta.

In celebra scriere medievala Vinlandsaga, Erikson sustine ca, in anul 1003, ar fi strabatut oceanul in fruntea unui echipaj format din 35 de razboinici, si ca ar fi intemeiat o asezare temporara pe tarmul urias al unui taram pe care l-a numit Vinland – Tara Vinului – denumire inspirata de abundenta vitei de vie salbatica din zona.

Urme ale unei asezari vikinge au fost descoperite in situl arheologic de la L’Anse aux Meadows, in insula Newfoundland, Canada, ceea ce da dreptate, categoric, scrierii scandinave.

In mod misterios, doar cateva expeditii sporadice au mai avut loc dupa cea a lui Leif Erikson, si el revenit, la randul sau, in Norvegia, fara a-si mai manifesta intentia de a se intoarce.

Intrat in legenda, Leif a fost considerat, mai degraba, un bun povestitor, iar calatoria sa epica a fost trecuta in uitare pana aproape de timpurile moderne.

Olmecii si teoria africana

Putine lucruri se stiu astazi despre civilizatia olmeca ce inflorea in urma cu aproape trei milenii si jumatate pe teritoriul de astazi al Mexicului (statele Veracruz si Tobasco).

Cert este ca in cazul olmecilor putem vorbi de prima mare civilizatie din Mezoamerica.

In fapt, olmecii au precedat cu circa un mileniu mult mai celebrele civilizatii Azteca si Maia si, mai mult, pot fi considerati parintii culturali ai acestora.

Olmecilor le este atribuit primul sistem de scriere din Lumea Noua, ritualurile sangeroase ce implicau sacrificii umane, primele notiuni de astrologie dar si panteonul zeitatilor mezoamericane preluat de civilizatiile ce le-au urmat.

Dar poate cea mai misterioasa dintre creatiile acestor inaintasi ai culturii precolumbiene o constituie uriasele capete de bazalt, inalte de pana la trei metri si cantarind peste 20 de tone fiecare. Dincolo de faptul ca au fost sculptate in bazalt, o roca extrem de dura si greu de prelucrat, cu atat mai mult cu cat olmecii nu cunosteau prelucrarea metalelor, figurile impresionante realizate de olmeci au evidente trasaturi africane.

Teoria contactului dintre civilizatia africana si cea sud-americana cu mult inaintea primelor calatorii transatlantice este sustinuta de declaratiile istoricului Ivan van Sertima, cel care mentioneaza ca in timpul sosirii sale pe insula Hispaniola, Cristofor Columb ar fi aflat de la populatia bastinasa ca a fost precedat cu mult timp inainte de vizitatori cu pielea neagra.

Descoperirea, de altfel, a urmelor de tutun si a frunzelor de coca in sarcofagele mumiilor egiptene, plante care nu existau decat in America de Sud, pare sa alimenteze, si ea, ipoteza unor contacte intre Africa si civilizatiile precolumbiene.

Ca un argument in plus, faptul ca pe ambele continente au fost realizate piramide de dimensiuni uriase, folosind principii asemanatoare, duce cu gandul la o posibila interferenta culturala si economica intre cele doua continente.

Sa fie, oare, descoperitorul Americii un explorator necunoscut din urma cu peste trei milenii?

Raspunsurile din partea oamenilor de stiinta inca intarzie sa apara, iar ipotezele sunt, in continuare, analizate.

Cert este ca o calatorie transatlantica realizata cu tehnologia disponibila in Antichitate este perfect posibila. A demonstrat-o norvegianul Thor Heyerdahl in anul 1970, atunci cand cu ajutorul unei corabii de papirus botezata Ra II, ambarcatiune identica cu cele folosite in Egiptul Antic, acesta reusea sa traverseze Atlanticul din Maroc pana in America de Sud.

La granita timpului

Una dintre cele mai longevive teorii stiintifice referitoare la popularea celor doua Americi sustinea ca populatiile siberiene au patruns acum circa 10.000-13.000 de ani, odata cu incheierea ultimei mari glaciatiuni, prin stramtoarea Bering (la acea vreme fasia de uscat cunoscuta sub numele de Beringia), pe continentul nord american, avansand treptat catre America de Sud.

Descoperirea recenta a unor varfuri de sulita realizate din silex, varfuri scoase la lumina in situl arheologic de la Cactus Hill, Virginia, arunca, insa, o lumina cu totul noua asupra acestei ipoteze.

Artefactele au o vechime de aproximativ 17.000 de ani, cu peste patru milenii inaintea oricaror urme ale culturii Clovis, si sunt identice cu cele realizate in Europa, pe teritoriul de azi al Frantei si Spaniei, in aceeasi perioada.

Mai mult, in situl arheologic de la Meadows Rockshelte, Pensylvania au fost descoperite urme ale aceleiasi culturi preistorice, vechi de peste 19.000 de ani.

Cum a fost, insa, posibil ca omul cavernelor sa fie adevaratul descoperitor al Americii?

Reconstituirea computerizata a conditiilor climaterice de acum circa 20.000 de ani a aratat oamenilor de stiinta un fapt neasteptat. Date fiind temperaturile extrem de scazute din timpul ultimei glaciatiuni, nordul Oceanului Atlantic era acoperit de o imensa patura de gheata ce lega Europa de America de Nord.

Astfel, pare suficient de credibil ca oamenii preistorici sa fi strabatut intinderea de gheata in cautarea hranei.

In fapt, inuitii de astazi folosesc inca ambarcatiunile din piele de foca, similare, probabil, cu cele realizate in urma cu 20 de milenii, iar performantele acestora ii indreptatesc pe paleoantropologi sa creada ca o calatorie transatlantica la bordul lor, in apropierea banchizelor, ar fi fost mult mai accesibila decat se crezuse initial.

Ca un ultim amanunt, merita mentionat raportul recent al arheologilor americani de la Universitatea din Carolina de Sud.

Acestia au descoperit in situl arheologic de la Savannah River din Allendale County urme ale unei vetre vechi de 50.000 de ani. Pare cel putin bizar, atata vreme cat teoriile moderne spun ca Homo Sapiens a parasit Africa in urma cu aproape 40.000 de ani. Dar acest aspect al istoriei indepartate a omenirii va face subiectul unui articol separat.

$$$

 CINE A FOST IOSIF DIN PICTURA „PLUTA MEDUZEI” DE GERICAULT

Joseph, născut în sclavie în Saint-Domingue, a devenit un model de renume mondial la Paris datorită picturii „Pluta Meduzei” de Géricault .

Cine a fost Iosif?

Îi cunoaștem bine chipul și corpul. Îi cunoaștem prenumele „Joseph” și poreclele peiorative: „Negrul Joseph” sau „Joseph Maurul”. Dar știm puține despre bărbat.

Se spune că Iosif s-a născut în jurul anului 1793 în Saint Domingue (actualul Haiti), într-o perioadă în care populația înrobită se revolta și se elibera. Se spune că a ajuns în Europa prin Marsilia aproximativ zece ani mai târziu, în 1804.

Cum a devenit Iosif un model pentru Pluta Medusei?

La Paris a început cariera sa de model. A sosit în 1808 și inițial s-a alăturat unei trupe de acrobați. A fost admirat pentru constituția sa atletică și umerii lați. Fascinațiile legate de el răspundeau clișeelor vremii despre corpul negru, stereotipizat ca fiind „exotic”.

În timpul unui spectacol acrobatic, a fost remarcat de pictorul Théodore Géricault, cu care avea să lege o prietenie.

Acesta din urmă, care s-a angajat în lupta aboliționistă prin arta sa, l-a pus în special pe Joseph să pozeze pentru faimoasa sa pictură, Pluta Medusei (pictată în 1818/1819).

El a servit drept model pentru cele trei siluete de bărbați de culoare care pot fi văzute în pictură, inclusiv cea a marinarului care domină piramida umană de pe pluta aflată în derivă și care, fluturând eșarfa ultimei speranțe colective, conferă picturii un sens universalist și anti-sclavie.

Lucrarea a avut un impact atât de mare încât i-a deschis lui Joseph ușile către studiourile altor pictori. A devenit unul dintre cei trei modele masculine oficiale ale École des Beaux Arts, pentru un salariu echivalent cu un sfert din cel al unui profesor de la Școală. A pozat pentru artiști precum Horace Vernet, Théodore Chassériau, Adolphe Brune și Charles Gleyre.

Prezența recurentă în studiourile pariziene a lui Joseph, numit „jovial”, conform stereotipurilor vremii, a dus la publicarea unui articol în Le Figaro în 1858. „Nu există niciun artist în Franța, pictor sau sculptor, care să nu-l cunoască pe Joseph Negrul, cel mai frumos model care a vizitat studiourile Parisului.”

Ce s-a întâmplat cu Iosif?

Prin carisma, profesionalismul și longevitatea prezenței sale la Paris, el a întruchipat în ochii generațiilor de artiști pe care i-a inspirat - și a admiratorilor operelor lor - o figură umană a „alterității”, într-o perioadă în care rasismul, dimpotrivă, îi animaliza pe africani. Corpul său a fost folosit cu respect, așa cum putem vedea din reprezentările lui Géricault, dar și pentru a perpetua alte stereotipuri ale altor artiști.

Pe măsură ce a îmbătrânit, i-am pierdut urma, murind anonim și lipsit de resurse, probabil în jurul anilor 1860/1870.

Ceea ce a mai rămas din Iosif este amintirea corpului său multiplicată în opere de artă precum Pluta Medusei, care continuă să ne impresioneze două secole mai târziu.

În 2021, scriitorul francez Arnaud Beunaiche a publicat „ Je suis Joseph” , o biografie fictivă a lui Iosif. Muzeul Getty i-a dedicat lui Iosif o întreagă expoziție digitală în 2023, prin intermediul Google Arts & Culture, intitulată „ Studiu al modelului Iosif, Parisul secolului al XIX-lea și romantismul” .

,$$$

 CINE AU FOST PELASGII

Lumea antică, cu nenumăratele sale culturi și trecutul misterios, a captivat de mult imaginația istoricilor și arheologilor deopotrivă. Printre numeroasele grupuri enigmatice care împânzesc peisajul antichității, puține sunt la fel de interesante și evazive precum pelasgii. Povestea lor este țesută în însăși țesătura istoriei grecești, apărând ca un precursor obscur al zorilor luminoși ai civilizației grecești clasice.

Sunt perceptibili de-a lungul unei vaste perioade de timp și spațiu în lumea antică egeeană, dar din cauza trecerii timpului și a dominației ulterioare a culturii elene, ei rămân în mare parte un mister. Descriși în diverse moduri de către autorii clasici ca fiind locuitorii originari ai Greciei, povestea lor este o tapiserie de mit, legendă și relatări istorice fragmentate.

Explorând enigma pelasgă, întâlnim un labirint de întrebări privind originile, limba și cultura lor. Au fost ei primii locuitori ai Greciei continentale sau un grup divers de popoare indigene unificate sub o nomenclatură greacă? Vorbeau o limbă anterioară limbii grecești sau ceva complet diferit? Teoriile abundă, dar răspunsurile sunt trecătoare, ca și cum ai urmări umbrele în lumina slabă a zorilor.

Origini și identitate

Termenul „pelasgi” (greacă veche: Πελασγοί) se referea în principal la populațiile indigene din Grecia de dinaintea erei elene. Potrivit istoricului Peter Green, această denumire amplă sugerează un grup divers și antic care a precedat și posibil a influențat cultura greacă timpurie.

Lipsa dovezilor arheologice concludente și a înregistrărilor istorice lipsite de ambiguitate din antichitate ascunde originile și identitatea pelasgilor. Aceștia sunt adesea descriși ca popor autohton al Greciei, anterior sosirii triburilor elenice. Scriitorii greci antici i-au portretizat în mod variabil ca strămoși sau contemporani ai grecilor timpurii, posibil locuind în regiuni din Grecia, insulele din Marea Egee și părți ale Anatoliei.

Afirmațiile conform cărora pelasgii ar fi trăit în regiunea Mării Egee înainte de sosirea grecilor sunt interesante, dar nu sunt pe deplin susținute de consensul academic actual sau de dovezile științifice. Abordarea acestor afirmații necesită o examinare atentă a dovezilor istorice, arheologice și lingvistice.

Consensul este că pelasgii au fost într-adevăr un popor pre-elenic care locuia în părți ale Greciei, Marea Egee și, posibil, în alte regiuni. Cu toate acestea, măsura în care erau înrudiți genetic cu grecii, tracii și ilirii antici nu este stabilită definitiv. Studiile genetice ne-au avansat înțelegerea populațiilor antice, dar nu oferă încă dovezi concludente despre relațiile specifice dintre aceste grupuri.

Etimologie și mitologie

Etimologia cuvântului „pelasg” este învăluită în incertitudine. Grecii antici au legat termenul de „pelargos” (barză), sugerând o origine migratoare. O altă teorie leagă „pelas” de „ținut apropiat” sau „vecin”. Din punct de vedere mitologic, pelasgii sunt adesea conectați la miturile fundamentale ale culturii grecești. Pelasg, o figură din mitologia greacă, este uneori considerat strămoșul lor eponim, adesea înfățișat ca un rege primitiv, născut pe pământ, întărind imaginea lor de locuitori originari ai pământurilor grecești.

AJ Van Windekens, un lingvist și filolog proeminent, a contribuit semnificativ la studiul limbilor indo-europene și al etimologiei acestora. În explorarea sa asupra etnonimului „Pelasgos”, Van Windekens a propus o etimologie interesantă care se diferențiază de interpretările mai tradiționale.

Conform lui Van Windekens, numele „Pelasgos” ar putea fi derivat dintr-o rădăcină indo-europeană, pe care a postulat-o ca *bhelosgho-s. Această rădăcină, în interpretarea sa, se traduce prin „ramură înflorită” sau ceva asemănător. Această sugestie este probabil destul de poetică și simbolică, implicând o legătură cu creșterea, fertilitatea sau poate o civilizație înfloritoare. Pe de altă parte, această etimologie i-ar putea conecta pe pelasgi cu locuitorii neolitici ai Greciei. Acesta este un subiect fascinant care împletește analiza lingvistică cu dovezile arheologice și istorice. Unii cercetători susțin că pelasgii reprezintă această perioadă crucială din preistoria greacă, care a fost caracterizată de progrese agricole semnificative și de trecerea de la stilul de viață nomad la cel sedentar. Această ipoteză îi poziționează pe pelasgi ca fiind esențiali în zorii agriculturii și a civilizației sedentare în Grecia antică, însă lipsa dovezilor definitive menține povestea lor enigmatică și în mare măsură interpretativă.

Aspecte lingvistice și culturale

Din punct de vedere lingvistic, pelasgii reprezintă o enigmă. Sursele grecești au descris limba lor ca fiind „barbară”, sugerând că nu era greacă, însă specificul acesteia rămâne necunoscut. Acest lucru a dus la speculații conform cărora pelasgii vorbeau o limbă preindo-europeană sau, eventual, o varietate de limbi care reflectă răspândirea lor geografică extinsă. Din punct de vedere cultural, se crede că au influențat cultura greacă în curs de dezvoltare, unele practici și zeități grecești având posibil origini pelasge. Limba lor rămâne un subiect de speculații ample, diverse teorii sugerând legături cu rădăcini indo-europene, anatoliene sau chiar non-indo-europene.

În ceea ce privește influența limbilor anatoliene asupra limbii grecești, există dovezi ale schimburilor culturale și lingvistice de-a lungul Mării Egee în lumea antică. Cu toate acestea, natura exactă și amploarea acestor influențe, în special în ceea ce privește dezvoltarea limbii și culturii grecești, sunt încă subiecte de cercetare și dezbatere continuă.

Dovezi arheologice

Dovezile arheologice referitoare la pelasgi sunt rare și adesea indirecte. Săpăturile din regiunile asociate în mod tradițional cu aceștia, precum Lemnos, Tesalia și Atica, au scos la iveală așezări și artefacte care sugerează o prezență neolitică. Cu toate acestea, legarea fără echivoc a acestor descoperiri de pelasgi este dificilă, în principal din cauza absenței inscripțiilor sau a unor repere culturale distincte care să le poată fi atribuite în mod concludent.

Referințe literare

Referințe literare la pelasgi se găsesc în operele lui Homer, Herodot, Tucidide și ale altor autori antici. Aceste relatări sunt adesea ambigue și contradictorii, uneori descriindu-i pe pelasgi ca fiind barbari, alteori ca greci. Aceștia sunt menționați în diverse contexte, inclusiv în ceea ce privește participarea lor la războiul troian și așezările lor răspândite în regiunea Mării Egee.

Paradoxul pelasgilor constă în omniprezența și obscuritatea lor simultană în documentele grecești antice. Sunt peste tot și nicăieri, un popor a cărui absență este la fel de importantă ca prezența sa, potrivit lui Homer, Herodot și cercetătorilor de-a lungul istoriei. Rolul lor în formarea identității grecești, contribuțiile lor lingvistice și practicile lor culturale sunt subiecte de dezbatere academică continuă și fascinație.

Dovezi ADN și legătura pelasgo-anatoliană în tapiserie neolitică din Marea Egee

Descoperirea ADN-ului neolitic în Grecia continentală, Creta și Anatolia arată o legătură între pelasgi și locuitorii Anatoliei. Aceasta este o combinație interesantă de arheogenetică, lingvistică și istorie culturală care aruncă lumină asupra rețelei complexe de civilizații antice din zonele Mării Egee și Orientului Apropiat.

Descoperirea unui ADN neolitic similar în regiunile locuite de aceste grupuri antice sugerează un nivel semnificativ de continuitate genetică care se întinde peste granițele geografice. Această similaritate genetică indică faptul că populațiile de pe continentul helladic, Creta și Anatolia au avut strămoși comuni în perioada neolitică, evidențiind o conexiune preistorică mai profundă, care precede apariția unor identități culturale și lingvistice distincte cunoscute din perioade istorice ulterioare.

Revenind la ipoteza anatoliană a lui Colin Renfrew , aceasta postulează că Anatolia a fost locul unde limbile indo-europene s-au răspândit pentru prima dată în epoca neolitică. Această teorie se aliniază cu dovezile genetice ale strămoșilor comuni, sugerând că, pe măsură ce fermierii neolitici din Anatolia au migrat în Europa, au adus cu ei limba proto-indo-europeană, care ulterior s-ar diversifica în diverse familii de limbi, inclusiv greaca. Dacă pelasgii au făcut într-adevăr parte din această populație neolitică extinsă, așa cum sugerează dovezile genetice, acest lucru ar putea implica faptul că fie erau vorbitori ai unei limbi proto-indo-europene, fie au fost influențați de schimbările lingvistice aduse de aceste migrații.

Mai mult, conceptul de substrat lingvistic pregrec se referă la influența limbilor non-grecești, posibil indigene, asupra limbii grecești pe măsură ce aceasta s-a dezvoltat. Prezența elementelor non-indo-europene sau proto-indo-europene în greacă, dintre care unele ar putea fi urmărite până la limba pelasgă (dacă aceasta era într-adevăr distinctă de greacă), ar putea fi o rămășiță a acestor interacțiuni lingvistice timpurii. Acest substrat ar putea fi legat de limbile vorbite în Anatolia , reflectând o rețea complexă de schimburi culturale și lingvistice de-a lungul mileniilor.

Dovezile ADN neolitice arată că pelasgii și anatolienii aveau legături genetice, culturale și lingvistice. Aceste legături sugerează că aceste grupuri antice erau conectate și au interacționat între ele. Ipoteza anatoliană și ideea unui substrat lingvistic pre-grec oferă un cadru solid pentru înțelegerea acestor conexiuni. Acestea sugerează că rădăcinile civilizației grecești antice și ale limbilor indo-europene ar putea fi mult mai legate de strămoșii lor neolitici din Anatolia decât se credea anterior . Aceste descoperiri nu numai că pun la îndoială înțelegerea noastră asupra identităților etnice și lingvistice antice, dar evidențiază și natura fluidă și interconectată a societăților umane din lumea antică.

Teorii și speculații

Lipsa informațiilor concrete a condus la diverse teorii și speculații despre pelasgi. Acestea variază de la considerarea lor ca purtători ai unei culturi pre-grecești, posibil anatoliene sau tracice, până la teorii care îi propun ca o ramură a familiei indo-europene mai largi. Unii cercetători moderni îi consideră un conglomerat cultural și lingvistic, reprezentând peisajul etnic și lingvistic divers al regiunilor pre-elenice din Marea Egee și Balcani.

În concluzie, pelasgii, pe cât de evazivi pe atât de intriganți, reprezintă o piesă esențială în puzzle-ul civilizațiilor mediteraneene antice. Studiul lor oferă o privire fascinantă asupra complexității identității culturale, evoluției lingvistice și interpretării istorice într-una dintre cele mai semnificative regiuni din punct de vedere istoric ale lumii antice.