$$$

 ANNA PAVLOVA

Corpul ei era, într-adevăr, fragil. Într-o vreme în care baletul însemna corp robust şi muşchi puternici, gleznele şi picioarele îi erau atât de subţiri încât colegii o porecliseră „mătura”. Anna avea însă un ţel.

    

Când vine vorba de stelele baletului nu ai cum să nu vorbeşti despre Anna Pavlova, cea supranumită balerina absolută, care a modificat regulile dansului când puţini păreau deschişi la nou şi shimbare. Cine este Anna Pavlova? Este balerina considerată prea fragilă ca să poată face vreun rol mare. Este prima balerină care şi-a făcut propria companie şi a plecat cu ea în turnee în toate colţurile lumii. Este artista care a dus un dans considerat prea greu pentru oamenii needucaţi pe toate scenele şi unui public cât mai variat. Este cea care le-a arătat oamenilor că baletul se simte şi se trăieşte.

Cine este Anna Pavlova – Copila firavă care a schimbat regulile baletului

Anna Matveyevna Pavlova s-a născut pe 12 februarie 1881, la Sankt Petersburg, acolo unde era înregimentat tatăl ei, soldat. Mama ei, Lyubova, provenea dintr-o familie de ţărani şi lucra ca spălătoreasă în casa unui bancher rus. Despre acesta s-a spus că ar fi fost tatăl natural al Annei, însă totul a rămas la nivel de zvonuri.

Născută prematur, Anna a fost încă de la început extrem de firavă, îmbolnăvindu-se des. Lyubova a decis că fata are nevoie de un alt stil de viaţă, aşa că i-a făcut bagajele şi a trimis-o în satul natal, unde ani de zile va rămâne în grija bunicii materne. Întoarsă la şcoală în Sankt Petersburg, Anna a fost în public la una dintre reprezentaţiile maestrului Marius Petipa, Frumoasa adormită. S-a îndrăgostit iremediabil de balet şi i-a spus mamei că asta vrea să facă în viaţă.

La 9 ani a mers la audiţie la Imperial Ballet School, însă a fost respinsă. Era prea mică de vârstă şi prea slabă. Un an mai târziu a mers din nou la audiţie, iar de data asta a fost acceptată. Prima ei apariţie pe scenă a fost într-un spectacol realizat special pentru elevii şcolii chiar de cel care îi stârnise pasiunea pentru balet, Marius Petipa.

Şi totuşi, a durat ceva vreme până când geniul ei a putut să iasă la suprafaţă. Corpul ei era, într-adevăr, fragil. Într-o vreme în care baletul însemna corp robust şi muşchi puternici, gleznele şi picioarele îi erau atât de subţiri încât colegii o porecliseră „mătura”. Anna avea însă un ţel – să ajungă balerină principală. Aşa că se antrena cât era ziua de lungă, lua lecţii suplimentare de la cei mai mari profesori ai vremii, iar la 17 ani a fost primită în clasa Ekaterinei Vazem, fostă prim-balerină a Teatrelor Imperiale din Sankt Petersburg. A absolvit Şcoala Imperială de Balet un an mai târziu, iar imediat după şi-a făcut intrarea în Baletul Imperial.

„Dumnezeu îţi dă talentul, dar munca este cea care-l transformă în geniu.” – Anna Pavlova

Apariţia ei pe scenă era total neobişnuită. Din cauza aceleiaşi constituţii firave care i-a dat bătăi de cap toată viaţa, stilul ei de a dansa nu avea nicio legătură cu regulile baletului de la acel moment. Avea mai mereu genunchii încovoiaţi, nu reuşea să păstreze ceea ce era considerată o ţinută corectă a corpului, salturile în poante erau realizate total diferit faţă de norma academică, iar gleznele nu o ajutau deloc când venea vorba să-şi păstreze echilibrul. În ciuda tuturor acestor lucruri care păreau că nu o vor ajuta să-şi realizeze visul, Anna a devenit nu doar favorita lui Petipa, dar şi a publicului care o adora. Tocmai aspectul fragil care îi pusese atâtea piedici îi fascina acum pe cei care deja vânau biletele la reprezentaţiile ei, mai ales după ce ea a înţeles că nu trebuie să facă precum ceilalţi, ci să fie ea, unică. În 1906, acelaşi Petipa a numit-o prim-balerină după ce apariţia în Giselle a înregistrat un succes fantastic.

Moartea lebedei, un solo realizat special pentru ea de Mihail Fokin, este considerat a fi rolul vieţii ei, un rol emblematic la care visează de atunci orice balerină şi a devenit simbolul noului balet rus. A fost şi rolul pe care Anna l-a iubit mai mult ca pe oricare altul, interpretându-l de aproximativ 4.000 de ori de-a lungul carierei. Rochia din spectacol a fost făcută chiar de ea, iar mai târziu, iazul de lângă casa ei a fost umplut cu lebede, păsări pe care artista le-a adorat. A iubit însă toate animalele, crescând de-a lungul anilor mai multe tipuri de păsări, pisici şi câini.

Cine este Anna Pavlova – Dansatoare fantastică, vizionară, mereu dornică să ajute

Dar Anna Pavlova a fost mai mult decât o dansatoare pasionată. A fost o vizionară plină de curaj. Imediat după încheierea primului turneu la Paris, balerina a părăsit compania Ballet Russes şi a pus bazele propriei companii de balet. A mers cu spectacole în întreaga lume şi a făcut baletul accesibil pentru milioane de oameni, unii care nici nu îl cunoşteau până la acel moment.

În 1912, la vârsta de 31 de ani, Anna Pavlova a decis să lase în urmă Rusia şi s-a mutat la Londra. Trei ani mai târziu apărea filmul Fata mută, în care Anna a jucat rolul unei fete sărace, trădată de un aristocrat. În acest fel a ajuns cunoscută nu doar celor pasionaţi de balet, ci şi celor pasionaţi de cinematografie.

Tot după mutarea la Londra balerina s-a căsătorit cu managerul său, Victor Dandre, dar acest lucru a fost făcut public de el abia după moartea Annei, în biografia dedicată ei.

Sufletul sensibil al Annei Pavlova a influenţat vieţile oamenilor mai mult decât prin intermediul artei. Balerina a susţinut multe spectacole în scop caritabil, banii adunaţi astfel mergând în ajutorul orfanilor ruşi aflaţi la Paris după Primul Război Mondial. 15 fete au primit adăpost într-o casă cumpărată de ea în apropiere de capitala franceză şi au fost sprijinite financiar de Anna până au crescut şi şi-au putut câştiga singure traiul.

Avea 49 de ani când, în timpul unei călătorii de la Paris la Haga, Anna s-a îmbolnăvit grav. Starea ei s-a deteriorat tot mai mult de la o zi la alta, iar medicul ei personal, chemat tocmai de la Paris, a anunţat-o că are pneumonie şi că doar o operaţie îi poate salva viaţa. Intervenţia chirurgicală urma să o lase însă pe Anna fără posibilitatea de a mai dansa vreodată.

“Dacă nu pot dansa, atunci prefer să fiu moartă.” – Anna Pavlova

În câteva zile de la acest moment balerina a pierdut în faţa bolii. A murit la Haga, de pleurezie, cu câteva zile înainte să împlinească 50 de ani. Ultimele ei cuvinte au fost: “Pregătiţi-mi costumul de lebădă!” Ceea ce s-a şi întâmplat. A fost pusă în sicriu în rochia ei preferată, iar conform tradiţiei vechiului balet, în ziua în care ar fi avut următorul spectacol acesta s-a ţinut, dar cu un reflector îndreptat mereu către partea de scenă goală, acolo unde ar fi trebuit să apară ea.

Cine este Anna Pavlova – Povestea prăjiturii cu nume de balerină

Iar dacă numele ei vă duce cu gândul la prăjitura Pavlova, aflaţi că nu este nimic întâmplător. În anii `20, când Anna era în turneu mondial, cofetari şi patiseri din toată lumea căutau să facă o prăjitură care să surprindă lumea la fel cum o făcea balerina ori de câte ori urca pe scenă. Prăjitura din bezea, acoperită cu frişcă şi ornată cu fructe, care îi poartă numele, este revendicată atât de australieni, cât şi de neo-zeelandezi. Dacă asupra acestui aspect nu s-a putut ajunge la o concluzie comună, un lucru este cert: prăjitura Pavlova este, ca şi celebra balerină, o vedetă.

$$$

 ANNA BATHORY

În respectabila familie nobiliară Báthory, care a dat mulţi principi ai Transilvaniei, se năştea în 1594 Anna Báthory. Despre ea se spune că ar fi fost o femeie foarte frumoasă, iar legendele zic că nobila ar fi fost pasionată de magia neagră şi ar fi fost denumită „femeia-vampir“ şi „târfa criminală a diavolului“. Tot ea a fost acuzată de relaţii incestuoase cu principele Transilvaniei.

Printre frumuseţile Clujului din perioada când Transilvania era principat se numără şi Anna Báthory (1594-1636), soră a principelui Gabriel Báthory. Deşi nu s-a păstrat nicio imagine a acestei doamne de viţă nobilă, istoricii spun că era o femeie foarte frumoasă şi că asupra ei au planat numeroase acuze. Să fi fost adevărate?

Anna Báthory se înrudea cu sângeroasa Elisabeta Báthory. Erau verişoare şi legenda zice că ar fi avut un lucru în comun: se îmbăiau în sângele virginelor. Însă Anna nu ar fi mers chiar atât de departe ca ruda ei, care a rămas în istorie drept una dintre cele mai crude femei din istorie.

Anna Báthory s-a căsătorit la Cluj în 1608 cu Dionisie Banffy de Lasonc care a murit patru ani mai târziu, în 1612. Au locuit în centrul oraşului în casa Filstich, una din cele mai opulente şi râvnite clădiri ale oraşului. Clădirea a găzduit, în perioada ei de glorie, consilieri şi ofiţeri imperiali şi aristocraţi transilvăneni. În 1613 se recăsătoreşte cu Sigismund Josika.

Amanta fratelui

Însă Anna a fost acuzată nu doar de vrăjitorie, modalitate prin care era acuzată că şi-ar fi ucis primul soţ, dar şi că ar fi fost amanta fratelui ei, principele Gabriel Báthory (foto stânga jos, credit foto: wikipedia.org), despre care se ştia că era un mare iubitor de femei.

Istoricii spun că Anna ar fi fost atrasă de magia neagră şi că făcea baie în sângele tinerelor virgine ca să-şi menţină frumuseţea. Faima ei ar fi fost depăşită doar de verişoara sa, Elisabeta Bathory (foto dreapta sus, sursa: wikipedia.org), scrie visitcluj.ro.

Gabriel Bethlen, un alt principe al Transilvaniei, dintr-o familie cu tradiţie în regiune, ar fi denumit-o „târfa criminală a diavolului“ şi ar fi început un proces împotriva ei, potrivit citynews.ro. Presupusele practici vrăjitoreşti i-ar fi adus şi denumirile de „femeia-vampir“ sau „târfa însângerată a diavolului“, susţine clujeanul.ro.

Istoricul Tudor Sălăgean spune că Anna a fost cercetată timp de 7 ani, în trei procese de vrăjitorie, încheiate prin condamnarea ei în exil şi consficarea integrală a averii, în 1621.

„Unii istorici susţin că procesele de vrăjitorie erau doar pretext pentru confiscarea averii“, spune Sălăgean, pentru „Adevărul“.

Familia Báthory avea reşedinţa principală la Alba Iulia, dar avea case şi proprietăţi la Cluj şi în toată regiunea Transilvaniei.

Despre familia Báthory

Familia Báthory (blazonul familiei în dreapta, sursa foto: wikipedia.rog) a jucat un rol esenţial în istoria medievală târzie a Regatului Ungariei şi a Principatului Transilvaniei. Báthory (în poloneză Bathory) a fost o familie nobiliară ungară de origine germană sau - potrivit unor cronicari, ca Símon de Kéza - chiar suedeză Gutkeled (Gut -Keled sau Cledgut), conform unei lucrări de licenţă semnate de Sergiu Oltean şi coordonată de universitarul Radu Mârza de la UBB.

Potrivit aceleiaşi surse, legenda plasează originile Bathoreştilor în anul 900 (precedând clanul Gutkeled), când un luptător credincios, pe nume Vitus, s-a luptat cu un dragon, a ucis monstrul şi ca răsplată a primit un castel. În semn de recunoştinţă, oamenii i-au oferit numele de Bathory, care însemna “erou”, “om bun”. În maghiară, cuvântul “bator” înseamnă „curajos“. Stema familiei a fost concepută în legătură cu această legendă: trei dinţi plasaţi orizontal care reprezintă un dragon muşcându-şi coada.

$$$

 CORNEL MEDREA

Sculptorul Cornel Medrea s-a născut la 8 martie 1888 în comuna Miercurea, judeţul Sibiu, dintr-o familie de ţărani cinstiţi şi gospodari de pe meleagurile Albei, de la Galda de Jos.

Cursurile şcolare, ca elev, până la vârsta de 17 ani (1905), le-a efectuat la Alba Iulia unde a revenit cu părinţii, de la Miercurea. În această perioadă, tânărul Cornel Medrea, s-a afirmat cu însuşiri deosebite pentru desen, fiind remarcat de părinţii săi şi confirmat de dascălii săi. Împreună l-au îndrumat şi sprijinit să-şi continue perfecţionarea aptitudinilor artistice la şcoli superioare de specialitate.

Existenţa Şcolii de Arte şi Meserii la Zlatna, instituţie care s-a înfiinţat pe meleagurile Albei în 1894-1895, l-a determinat pe talentatul tânăr Cornel Medrea, în anul 1905, să frecventeze această şcoală recunoscută în Transilvania ca o instituţie de învăţământ specific, de prestigiu.Şcoala de Arte şi Meserii din Zlatna avea durata de 4 ani, cu învăţământ teoretic şi instruire practică şi pregătea tineri pentru două specialităţi: maiştri cioplitori în piatră şi şlefuitori (tocitori) în piatră.

Importanţa şi valoarea acestei şcoli a fost dată de către pregătirea profesorilor şi a maiştrilor instructori precum şi a materiilor prevăzute în programul şcolar: aritmetica, geometria plană şi în spaţiu, desen liber, desen de specialitate, desen scris, caligrafie, curs de modelaj, tehnologia industriei pietrei, studiul construcţiilor, chimia, naturale, contabilitate şi devize, igienă şi limba maghiară.

În urma rezultatelor deosebite obţinute şi a calităţilor sale artistice, întreg corpul profesoral al şcolii, format din prof. Ferencz Joszef, Daniel Erno, Lucasi Bella şi Lucasi Laslo, l-au sprijinit să ajungă să frecventeze Academia de Artă Decorativă de la Budapesta. În această perioadă a fost remarcat de renumitul sculptor Zala György (1857-1937) la atelierul căruia a şi lucrat („Monumentul Mileniului” de la Budapesta a fost realizat de renumitul Zala György). La data de 19 iunie 1910, Şcoala Regală de Artă Decorativă, i-a acordat Diploma cu Certificatul de Eminent.

În perioada anilor 1912-1913, tânărul artist Cornel Medrea, din dorinţa de a-şi îmbogăţi cunoştinţele şi de a cunoaşte „pe viu” operele renumiţilor artişti în domeniu, din Europa, sa hotărât să cerceteze renumitele muzee de la Viena, Dresda, Leipzig, München etc. Fiind lipsit de mijloace financiare, aceste deplasări au fost efectuate pe jos, cu „traista în spinare”.Revenit acasă, cu dorinţa de afirmare, Cornel Medrea a fost recunoscut pe meleagurile Albei, Sibiului şi Braşovului ca un tânăr talent, fiind confirmat şi de presa vremii din Transilvania.

Influenţat de situaţia grea a românilor din Ardeal şi mai ales de consecinţele evenimentelor istorice desfăşurate pe meleagurile Albei şi nu numai, (Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, Revoluţia Română din Transilvania 1848-1849 şi Mişcarea Memorandistă), în anul 1914 a trecut Carpaţii şi s-a stabili la Bucureşti.

Despre viaţa şi activitatea sculptorului Cornel Medrea au prezentat lucrări şi aprecieri o mulţime de personalităţi cunoscute.

În acest sens, pentru a nu diminua valoarea acestora voi readuce „în pagină” extrase semnificative din lucrarea „Cornel Medrea” realizată de Marin Mihalache, apărută în anul 1972, la Editura Meridiane, Bucureşti.

Citatele lui Cornel Medrea, extrase şi menţionate în continuare, sunt semnificative, în ceea ce priveşte patria şi neamul românesc, care l-au influenţat la realizarea operelor sale:

„Sunt un fiu al acestei ţări atât de obidită în trecutul ei, iar obârşia mea ardeleană a fost ca o amprentă în decursul manifestărilor mele artistice, suferind şi năzuind alături de toţi ADEVĂRAŢII FII AI NEAMULUI ce şi-au dat viaţa pentru un viitor mai bun al acestui popor vrednic şi muncitor. De aceea şi pasiunea cu care am încercat să reprezint aceste faze ale luptei poporului român pentru libertate şi o viaţă mai bună, a fost mai adâncă şi poate cu rezultate mai fericite în lucrările ce întruchipează pe aceşti eroi sau dascăli ai noştri”.

„În preajma Primului Război Mondial, am venit din Ardealul obidit de o plutocraţie trufaşă, să caut dincoace de munţi o libertate, care cu amar am constatat curând, că era numai libertatea unei oligarhii în goana îmbogăţirii oneroase pe spinarea unui biet popor care o ducea tot atât de greu ca şi acolo (Ardeal). În lucrările mele de atunci, deseori am încercat reprezentarea acestei tristeţi”.

Cornel Medrea demonstrează şi susţine că „problemele esenţiale în conceperea şi realizarea unui monument, le constituie redarea psihologiei personajului imortalizat, exprimarea în formă sugestivă a spiritului, a creaţiei, a faptei, pe care cel portretizat o întrupează, iar nu urmărirea amănuntului naturalist, a asemănării slugarnice”.

Dragostea de neamul românesc şi spiritul de patriotism curat ardelenesc, l-au atras spre portretistica istorică şi de monumentalitate.

Puterea de sinteză şi de realizare deplină a calităţilor de sculptor monumentalist, Cornel Medrea a exprimat-o în toată splendoarea şi prin monumentele închinate marilor patrioţi români din Ardeal: Andrei Mureşanu, Ioan Raţiu, Vasile Lucaciu etc.

$$$

 COTISO

Cotiso (Cotyso) a fost un rege dac care a stăpânit o zonă muntoasă din suv-vestul Daciei burebistane, în a doua jumatate a secolului I a.Chr., probabil de la începutul domniei lui Augustus (27 a.Chr.) şi despre care L. Anneus Florus ne spune că acesta obişnuia să atace garnizoanele romane aflate pe teritoriul din sudul Dunării, atunci când aceasta era îngheţată. Florus ne-a lăsat următorul pasaj privind locaţia regelui Cotiso:

„Dacii trăiesc nedeslipiţi de munţi. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obişnuiau să coboare şi să pustiască ţinuturile vecine, ori de câte ori Dunărea, îngheţată de ger, îşi unea malurile. Împăratul August a hotărât să îndepărteze această populaţie, de care era foarte greu să te aproprii. Astfel a trimis pe Lentulus şi i-a alungat pe malul de dincolo [al Dunării]; dincoace au fost aşezate garnizoane. Astfel, atunci dacii n-au fost înfrânţi, ci doar respinşi şi împrăştiaţi.” (Războiul cu dacii, II, 28 [IV, 12], 18).

Cotiso apare menţionat şi la Suetonius, într-un pasaj din biografia lui Augustus. Astfel, relatând conflictul deschis izbucnit între Octavian (viitorul împărat Augustus) şi colegul său de triumvirat Marcus Antonius, acesta scrie:

„M. Antonius scrie că [August] a făgăduit-o pe Iulia mai întâi fiului său Antonius, apoi lui Cotiso, regele geţilor, şi că tot atunci a cerut, în schimb, în căsătorie, chiar pentru el pe fiica regelui.” (Vieţile Cezarilor, LXIII, 4).

Al treilea izvor care aminteşte pe acest rege este Horaţiu. Într-una din odele sale, datând din anul 29 a.Chr., poetul scrie:

„Lasă grijile obşteşti despre Cetatea noastră.

Armata dacului Cotiso a pierit

(Occidit Daci Cotisonis agmen)” (Ode, III, 8, 17-24).

Este posibil ca Suetoniu săa se fi referit de fapt la regele get Coson şi nu la Cotiso (grafia Cosini trebuie să fie o coruptelă din Cosoni). Pe aceste considerente regelui dac i-au fost atribuite emisiunile monetare de tip Koson. Reconstituirea probabilă a istoriei lui ar fi, în linii mari, următoarea: ajuns după asasinarea lui Burebista (44 a.Chr.) stăpân pe o parte regatului acestuia, Coson intră în legături cu Brutus care, în Macedonia, se pregătea de luptă împotriva triumvirilor. Probabil că regele get îi dăduse lui Brutus ostaşi, primind în schimb bani cu numele lui, dar cu figuraţia luată de pe monedele generalului roman. În bătălia de la Philippi însă (42 a.Chr.), Brutus e învins şi se sinucide. Dobândind de la Octavian iertare pentru neinspirata alianţă cu duşmanul său, Coson ajunge în relaţii destul de bune cu el pentru ca, prin anii 32—31, zvonuri despre o proiectată încuscrire a lor să poată fi puse în circulaţie la Roma. În acest caz, Coson, rege get, ar fi diferit de Cotiso, despre care Quintus Horatius Flaccus şi Florus scrie că era dac. În realitate, deosebirea între geţi şi daci nu era nicidecum atât de tranşantă, încît să se poată vorbi de doi regi diferiţi. Probabil că este vorba totuşi de unul şi acelaşi rege, forma Coson fiind contrasă din aceea mai răspândită, Cotiso. Pentru aceasta ar mai pleda şi urmele dace din Munţii Orăştiei. Cotiso nu pare a fi totuşi un rege al formaţiunii centrale din Transilvania, deoarece — dacă dăm crezare lui Iordanes —, după Burebista, domnia au luat-o succesiv Deceneu, Comosicus şi Coryllus. Este posibil, deci, ca acesta să fi rămas rege în fruntea uneia din cele cinci mari „provincii”, dacice, probabil cea care cuprindea ţinuturile de deal şi munte ale Olteniei (şi Banatului?) de astăzi şi să fi fost, poate, un predecesor al acelui basileu Thiamarkos cunoscut din inscripţia de pe fragmentele ceramice de la Ocniţa.

După victoria lui Octavian în războaiele civile, romanii iau masuri şi Cotiso e înfrânt, poate de către generalul Marcus Licinius Crassus; într-o odă dedicată protectorului său Mecena, poetul Horaţiu îl sfătuieşte pe acesta să nu mai fie frământat de grija Romei, căci oastea dacilor a pierit. Unele manuscrise ale biografiei lui Augustus, scrise de istoricul Suetoniu, consemnează însă în acel loc nu numele lui Cotiso, ci pe acela al lui Coson (Koson).

Sursa:

Enciclopedia Arheologiei şi istoriei vechi a României, vol.I, A-C, (coord.) C-tin Preda, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p.365.

$$$

 

Creierul uman se „spală” singur în fiecare noapte, micșorându-se fizic. În timpul somnului, celulele creierului se contractă, mărind spațiul dintre ele cu până la 60%. Acest lucru permite lichidului cefalorahidian să curgă printre neuroni ca un detergent, spălând toxinele acumulate în timpul zilei (inclusiv proteinele care cauzează Alzheimer). Dacă nu dormim, creierul rămâne „murdar” și plin de deșeuri metabolice, ceea ce explică ceața mentală.

Acest sistem ingenios de curățare a fost descoperit relativ recent de oamenii de știință și a fost denumit „sistemul glimfatic”. Numele provine de la combinarea cuvintelor „glie” și „limfatic”. Deoarece creierul este izolat de sistemul limfatic normal al corpului (care elimină deșeurile din restul organelor) prin bariera hemato-encefalică, a fost nevoie de o soluție evolutivă unică pentru a gestiona gunoiul metabolic produs de activitatea neuronală intensă.

Motorul principal al acestui proces îl reprezintă celulele gliale, în special astrocitele, care sunt celule de suport pentru neuroni. Acestea controlează dimensiunea canalelor prin care circulă lichidul. În timpul stării de veghe, celulele sunt strâns unite, blocând fluxul de lichid pentru a menține un mediu chimic stabil, necesar procesării rapide a informațiilor. Însă, odată ce adormim, astrocitele își modifică volumul, deschizând ecluzele pentru curățenie.

Un rol crucial în acest mecanism îl au canalele de apă numite aquaporine-4. Acestea funcționează ca niște conducte microscopice care permit lichidului cefalorahidian să pătrundă adânc în țesutul cerebral. Lichidul proaspăt intră prin spațiile periarteriale (din jurul arterelor), spală țesutul preluând deșeurile, și este apoi evacuat prin spațiile perivenoase (din jurul venelor), transportând substanțele nocive către ficat pentru a fi eliminate din corp.

Motivul pentru care acest proces are loc exclusiv în timpul somnului este legat de consumul de energie. Creierul nu poate executa două sarcini complexe simultan cu eficiență maximă. Nu poate procesa milioane de stimuli senzoriali, gânduri și mișcări conștiente și, în același timp, să pompeze lichid prin țesuturi. Este similar cu repararea unei autostrăzi: este mult mai eficient și sigur să o faci noaptea, când traficul este oprit.

Printre cele mai periculoase substanțe eliminate în timpul acestui ciclu nocturn se numără beta-amiloidul. Aceasta este o proteină care, dacă nu este curățată, se acumulează și formează plăci lipicioase între neuroni, fiind un factor principal în declanșarea bolii Alzheimer. Cercetările au arătat că privarea de somn duce la o creștere imediată a nivelului de beta-amiloid în creier, subliniind legătura directă dintre calitatea somnului și sănătatea neurodegenerativă.

O altă substanță chimică gestionată de acest sistem este adenozina. Pe măsură ce stăm treji și consumăm energie, nivelul de adenozină crește, creând presiunea de somn – acea senzație de oboseală care ne îngreunează pleoapele. Spălarea nocturnă elimină excesul de adenozină, resetând creierul pentru o nouă zi. Fără această resetare, ne trezim deja obosiți, cu timpi de reacție încetiniți și dificultăți de concentrare.

Interesant este faptul că poziția în care dormim ar putea influența eficiența acestui proces. Studii realizate pe rozătoare, a căror structură cerebrală este similară cu a noastră în acest aspect, sugerează că poziția laterală (pe o parte) este cea mai eficientă pentru fluxul glimfatic, comparativ cu dormitul pe spate sau pe burtă. Este posibil ca preferința naturală a multor oameni și animale de a dormi pe o parte să fie o adaptare evolutivă pentru a maximiza curățarea cerebrală.

Pe măsură ce îmbătrânim, eficiența sistemului glimfatic scade. Vasele de sânge devin mai rigide, iar funcția aquaporinelor se deteriorează, ceea ce înseamnă că creierul nu se mai curăță la fel de bine ca în tinerețe. Această scădere a capacității de eliminare a deșeurilor contribuie la riscul crescut de boli neurologice la vârstnici, transformând somnul de calitate într-un factor preventiv esențial.

În concluzie, somnul nu este o stare pasivă de repaus, ci o stare metabolică extrem de activă și vitală. Când dormim, nu doar visăm, ci trecem printr-un proces intens de mentenanță și purificare. Ignorarea nevoii de somn nu duce doar la oboseală temporară, ci permite acumularea unor reziduuri toxice care, în timp, pot afecta ireversibil structura și funcționarea celui mai complex organ pe care îl deținem.

$$$

 COSON (KOSON)

Din cauza lipsei izvoarelor scrise ajunse până la noi, cu privire la istoria geto-dacilor multe nume importante ale civilizaţiei acestora rămân fie necunoscute fie controversate. În rândul acestora de pe urmă se numără şi numele regelui Coson.

Controversa asupra acestui rege are ca temei decoperirea unor monede de aur ce poartă legenda - KOSON - scrisă cu caractere greceşti. Asemenea monede au fost descoperite în Transilvania în număr mare, de foarte multă vreme şi au intrat în atenţia cărturarilor încă din sec.XVI-lea. Despre ele vorbeşte Erasmus din Rotterdam la 1520 sau umanistul Stefan Zamosius la 1593.

Monedele cu legenda KOSON au făcut parte din câteva mari tezaure de aur descoperite de-a lungul vremii în Transilvania. Primul dintre acestea s-a găsit la 1543 şi conţinea câteva mii de piese împreună cu obiecte de aur. Despre acest tezaur s-a spus că ar fi fost scos dintr-o încăpere boltită situată sub albia râului Strei, pe care umaniştii care ne dau informaţia îl identifică cu Sargetia, amintit de Dio Cassius. Cercetările ulterioare infirmă acest lucru şi localizează descoperirea tezaurului într-una din cetăţile dacice din munţii Orăştiei, foarte probabil chiar la Sarmizegetusa. Faptul este dovedit şi de împrejurarea că pe acelaşi loc s-au mai descoperit ulterior două tezaure, unul în 1803 şi al doilea în 1804. Numărul exact nu se poate stabili dar fiecare tezaur conţinea în jur de 1000 de kosoni. Pe baza documentelor care pomenesc despre descoperirea celor două tezaure s-a ajuns la cifra de 2143 de monede de aur, din care 1412 poartă legenda Koson. 400 dintre acestea au ajuns la monetaria imperială austriacă de la Alba-Iulia unde au fost topite! Un număr mic de monede găsite la Grădiştea Muncelului au ajuns la Muzeul de la Viena, unde sunt păstrate şi azi.

În afară de tezaurele de la Sarmizegetusa, alte două tezaure s-au găsit la Axente Sever şi la Cozma, în Transilvania, la care se adaugă descoperiri izolate în sudul Moldovei, în Oltenia şi în Banat. În total se mai păstrează azi în jur de 150 de monede descoperite exclusiv în spaţiul daco-getic de la nordul Dunării şi în special în zona cetăţilor de la Grădiştea Muncelului. Această constatare ne oferă cheia rezolvării întrebării puse în legatura cu regele Coson.

Faptul că monedele de aur au reproduse, pe o faţă un vultur, şi pe cealaltă un personaj însoţit de doi lictori, imagini ce se regăsesc şi pe monedele romane emise de Q.C.Brutus conduce la concluzia că monedele au fost emise în intervalul 43-42 a.Chr., de către Brutus (unul din ucigaşii lui Cezar) care se pregătea de luptă cu triumvirii. După lupta de la Philippi, în 42 a.Chr., învinsul Brutus s-a sinucis. Pregătindu-se de luptă, Brutus ar fi emis monede de aur pentru a plăti pe oamenii lui Coson folosiţi ca mercenari. Înainte de a da credibilitate acestei ipoteze trebuie spus că numele regelui dac apare şi într-un izvor literar. Este vorba de opera cu privire la viaţa celor 12 cezari a lui Suetonius, care ne vorbeşte de regele get Cotiso, al cărui nume apare în manuscrisele mai vechi sub forma Coson, formă probabil corectă, ea întâlnindu-se şi pe monedele amintite. Că aceste monede au fost emise de un dinast dac din interiorul arcului carpatic, o dovedeşte şi faptul că pe primele emisiuni, numele regelui apare scris corect pe când pe cele ulterioare scrierea apare doar schiţată, meşterii nemaifiind interesaţi de transcrierea fidelă a numelui.

Se desprinde deci concluzia că regele Coson a fost unul dintre urmaşii direcţi ai marelui rege Burebista, despre a cărui domnie din păcate nu ştim nimic în afara relatării lui Suetonius, de la care aflăm că împăratul Augustus a fost învinuit de intenţia de a-şi da fiica în căsătorie regelui get.

Suetonius spune „M.Antonius scribit, primum cun Antonius filio despondisse Iuliam, de in Cotisoni Getarum regi, quo tempore sibi Quoque in vicem filiam regis in matrimonium petisset”, în traducere, „M.Antonius scrie că el (Octavian) a făgăduit-o pe Iulia mai întâi fiului său, Antonius, apoi lui Cotiso, regele geţilor, şi că tot atunci a cerut în schimb, în căsătorie, chiar pentru el, pe fiica regelui” (Suetonius, Despre vieţile cezarilor, Viaţa împăratului Augustus, 63). O serie de manuscrise poartă în locul cuvintelor Cotisoni Getarum cuvintele Cosoni Getarum regi.

Acest rege intrat în legătură cu Brutus (ucigaş al lui Cezar, duşmanul lui Burebista), la 42 a.Chr. Prin susţinerea acestuia în lupta cu triumvirii, se pledează pentru apartenenţa lui Coson la partida credincioasă marelui rege şi a nealinierii lui la grupul de răsculaţi care l-au ucis pe acesta. Dobândind mai târziu iertarea de la Octavian, pentru neinspirata alianţă cu Brutus, Coson ajunge în destul de bune relaţii cu împăratul pentru ca, prin anii 32-31 a.Chr., zvonurile despre o proiectată încuscrire să poată fi puse în circulaţie la Roma şi să fie credibile.

Cert este că pe timpul acestui rege, năvălirile dacilor nelinişteau în aşa hal pe romani încât poetul Horaţiu este adesea întrebat:

„quinque obvius est me consulit: o bone nam te

scire, deos quoniam proprius contingis, oportet

Num quid de dacis audisti?”

(...ce se mai aude despre Daci ? Horatius, Satirae, II, 6, versul 53)

Dacă se admite grafia greşită a numelui Cotiso, şi majoritatea cercetătorilor înclină spre aceasta, atunci mai trebuie spus că acest rege a fost amintit şi de Horaţiu (Satire, II, 6, 51-53) sau şi mai sugestiv spune în Ode, III, 6, 13-16 că „n-a lipsit mult ca Roma să fie nimicită de dacii cei meşteri în azvârlirea săgeţilor” şi de Florus care spune „dacii stau aninaţi de munţi. De acolo,ş sub conducerea regelui Cotiso, de câte ori Dunărea îngheţată lega cele două maluri, obişnuiau (deci nu numai o dată!) să năvălească şi să devasteze ţinuturile vecine” (Epitome, II, 28, 18). Indicaţiile lui Florus, privind munţii în care sălăşluiesc dacii au făcut ca regatul acestuia să fie localizat undeva în zona Olteniei şi a Banatului, de ambele părţi ale munţilor.

Surse:

Dicţionar de istorie veche a României (Paleolitic-sec. X), coord. D.M.Pippidi, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p.188.

C-tin Preda (coord.), Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, Editura enciclopedică Bucureşti, 1994, p.360;

Vasile Pârvan, Getica. O protoist

Magazin Istoric, XIII, nr.2 (143), februarie, 1979. - Încercare de reconstituire a chipurilor realizată de pictorul Simion Tatu

$$$

 COSTACHE ANTONIU

Costache Antoniu (n. 25 februarie 1900, comuna Țigănași, județul Iași – d. 16 iunie 1979, București) a fost un actor român de teatru și film, a cărui carieră remarcabilă a marcat scena românească timp de aproape cinci decenii.

Absolvent al Conservatorului de Artă Dramatică din Iași în 1926, Antoniu și-a debutat cariera pe scena Teatrului Național din București, unde a interpretat o varietate de roluri memorabile. Talentul său l-a consacrat rapid ca un actor de excepție, excelând atât în comedie, cât și în dramă. De-a lungul carierei sale, a dat viață personajelor din piesele marilor dramaturgi români precum I.L. Caragiale, Anton Cehov și Mihail Sebastian.

Pe lângă cariera artistică, Costache Antoniu a fost implicat și în viața politică a țării. A deținut mandatul de deputat în Marea Adunare Națională în trei sesiuni, fiind ales în regiunea București în perioada 1952-1957.

Unul dintre punctele forte ale carierei lui Costache Antoniu a fost activitatea sa didactică. Între anii 1955 și 1970, a ocupat funcția de rector al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică din București, contribuind semnificativ la formarea noilor generații de actori români.

Talentul și dăruirea lui Costache Antoniu au fost apreciate la justa valoare prin numeroase premii și distincții. A primit titlul de Artist al Poporului din Republica Populară Română în 1953, Premiul de Stat, precum și ordinele Muncii clasa a II-a și Meritul Cultural clasa I.

Prezența sa remarcabilă s-a extins și pe ecranele cinematografice, unde a jucat în numeroase filme românești de succes. Printre cele mai cunoscute roluri ale sale se numără cele din „O noapte de pomină” (1939), „O scrisoare pierdută” (1954), „Nufărul roșu” (1955), „Pasărea furtunii” (1957), „Telegrame” (1960), „Băieții noștri” (1960), „Darclée” (1960), „Vacanță la mare” (1963), „Străinul” (1964) și „Pădurea spânzuraților” (1965).