$$$

 Ecaterina de Medici – femeia care trebuia să nască regi

În portretele rămase peste secole, Ecaterina de Medici nu zâmbește aproape niciodată, iar chipul ei, încadrat de voaluri întunecate și de gulerele rigide ale epocii, pare să păstreze ceva din povara unei vieți în care puterea, maternitatea, moartea și frica s-au amestecat până când femeia din spatele coroanei a devenit aproape imposibil de despărțit de regina pe care istoria avea să o judece atât de aspru.

S-a născut la Florența, în 1519, în puternica familie Medici, dar începutul vieții sale nu a avut nimic din siguranța pe care numele familiei ar putea să o sugereze.

Și-a pierdut ambii părinți la numai câteva săptămâni după naștere.

Copilăria ei a fost marcată de instabilitatea politică din Florența, iar la numai paisprezece ani a fost trimisă în Franța pentru a se căsători cu Henric de Orléans, cel care avea să devină regele Henric al II-lea.

Era anul 1533.

Ecaterina avea paisprezece ani și intra într-o lume în care valoarea unei prințese nu era măsurată în primul rând prin ceea ce gândea, ceea ce simțea sau ceea ce își dorea, ci prin alianțele pe care le putea întări și, mai ales, prin copiii pe care îi putea aduce pe lume.

Iar copiii nu au venit.

A trecut un an.

Apoi altul.

Și încă unul.

Într-o curte regală în care continuitatea dinastiei era o problemă de stat, fiecare lună fără o sarcină devenea o amenințare pentru poziția Ecaterinei.

Nu era încă regină în acei primi ani, iar perspectiva ca mariajul să fie pus sub semnul întrebării devenea tot mai serioasă.

În același timp, exista o altă femeie.

Diane de Poitiers.

Mai în vârstă decât Henric, rafinată, inteligentă și extrem de influentă, Diane devenise marea iubire a viitorului rege și avea să rămână timp de ani întregi una dintre cele mai puternice prezențe din viața lui.

Henric îi oferea bijuterii, proprietăți și o influență extraordinară.

Ecaterina privea.

Și tăcea.

Trebuia să suporte nu numai lipsa copiilor, ci și existența unei amante regale pe care nu o putea îndepărta fără să-și pună propria poziție în pericol.

Iar în acea lume, unde un moștenitor putea decide soarta unei femei, Ecaterina a început să caute cu disperare o soluție.

Cronicile și relatările despre epocă vorbesc despre medici, remedii pentru fertilitate și numeroase încercări de a descoperi cauza pentru care căsnicia rămânea fără copii. Unele dintre poveștile mai spectaculoase despre tratamentele folosite au fost amplificate de-a lungul secolelor și trebuie privite cu prudență, însă disperarea cuplului de a obține un moștenitor a fost cât se poate de reală.

În cele din urmă, după aproximativ zece ani de căsătorie, totul s-a schimbat.

În 1544, Ecaterina a născut primul copil, pe Francisc.

Avea douăzeci și patru de ani.

După aproape un deceniu în care viitorul ei fusese amenințat de absența unui moștenitor, femeia despre care se crezuse că poate nu va avea niciodată copii avea să nască zece.

Șapte dintre ei au supraviețuit copilăriei timpurii.

Iar trei dintre fiii ei aveau să devină regi ai Franței:

Francisc al II-lea.

Carol al IX-lea.

Henric al III-lea.

Fiica ei Margareta avea să devină regină a Navarrei și, mai târziu, regină a Franței, rămânând în istorie sub numele popular de „Regina Margot”.

Femeia a cărei poziție fusese cândva amenințată pentru că nu putea oferi Franței un moștenitor devenise mama unei întregi generații regale.

Dar destinul nu îi pregătise liniștea.

În 1559, Henric al II-lea participa la un turnir organizat la Paris când o lance i-a străpuns viziera și l-a rănit grav.

Regele a murit după câteva zile.

Ecaterina avea patruzeci de ani.

Din acel moment, negrul doliului avea să devină atât de asociat cu imaginea ei, încât portretele târzii au păstrat până astăzi chipul unei femei îmbrăcate aproape permanent în culorile pierderii.

Dar moartea soțului ei nu a însemnat retragerea.

Dimpotrivă.

A început perioada în care Ecaterina de Medici avea să devină una dintre cele mai influente femei ale Europei.

Fiii ei erau tineri, regatul era instabil, iar Franța începea să fie sfâșiată de conflictele dintre catolici și protestanții hughenoți.

Ecaterina trebuia să supraviețuiască politic între familii nobiliare extrem de puternice, rivalități religioase și amenințarea permanentă a unui război civil.

A încercat în diferite momente compromisul și reconcilierea.

În alte momente a recurs la măsuri dure.

Și apoi a venit anul 1572.

Masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu.

După tentativa de asasinare a liderului hughenot Gaspard de Coligny, Parisul s-a transformat într-un loc al violenței, iar uciderile protestanților s-au răspândit ulterior și în alte orașe ale Franței.

Mii de oameni au murit.

Rolul exact al Ecaterinei în hotărârile care au precedat masacrul continuă să fie analizat și dezbătut de istorici, iar imaginea simplificată a unei „regine malefice” care ar fi orchestrat singură întreaga tragedie nu surprinde complexitatea evenimentelor.

Dar nici nu poate fi transformată într-o figură complet nevinovată.

A fost un actor politic central într-o epocă violentă și a participat la decizii ale căror consecințe au fost cumplite.

Poate tocmai aici povestea ei devine mai interesantă decât legenda.

Pentru că Ecaterina nu trebuie nici demonizată până când încetează să mai fie om, nici idealizată până când dispar responsabilitățile ei.

A fost, în același timp, copilul rămas fără părinți, adolescenta trimisă într-o țară străină pentru o căsătorie politică, soția care timp de aproape zece ani a trăit sub amenințarea infertilității, femeia obligată să accepte influența amantei soțului său, mama a zece copii și regina-mamă care încerca să păstreze o dinastie pe tron în mijlocul unuia dintre cele mai sângeroase conflicte religioase ale Franței.

Și a fost, de asemenea, un om al puterii.

Capabil de compromis, dar și de duritate.

Capabil de teamă, dar și de calcul.

Capabil să sufere, fără ca propria suferință să transforme automat toate alegerile sale în alegeri bune.

Poate acesta este motivul pentru care portretele ei ne tulbură și astăzi.

Privim chipul acelei femei îmbrăcate în negru și știm ce avea în urmă: un soț mort, copii pierduți, fii așezați pe tronuri fragile, un regat sfâșiat și o dinastie pe care încercase cu disperare să o păstreze.

Ecaterina de Medici a murit în 1589, la șaizeci și nouă de ani.

La numai câteva luni după moartea ei, fiul său Henric al III-lea a fost asasinat.

Odată cu el se stingea linia masculină a dinastiei Valois.

Trei dintre băieții pe care îi adusese pe lume ajunseseră regi.

Și totuși, dinastia pentru care luptase întreaga viață avea să dispară.

Există aici o ironie aproape crudă a istoriei: tânăra femeie care fusese cândva privită cu neliniște pentru că nu putea avea copii a născut zece, trei au purtat coroana Franței, iar cu toate acestea niciunul dintre cei trei regi nu a lăsat un fiu legitim care să continue dinastia.

Poate că în spatele voalului negru din portretele sale nu trebuie să căutăm nici o sfântă, nici un monstru.

Ci o femeie a secolului al XVI-lea care a învățat foarte devreme că într-o curte regală iubirea putea fi negociată, că maternitatea putea deveni politică, că supraviețuirea cerea uneori o inimă de piatră și că nici măcar cea mai mare putere nu îi permite omului să controleze sfârșitul propriei povești.

Tu cum o privești pe Ecaterina de Medici: ca pe o femeie modelată de o epocă nemiloasă sau ca pe o conducătoare care trebuie judecată înainte de toate pentru propriile alegeri?

#EcaterinaDeMedici  #CatherineDeMedici #Istorie #Franta #DinastiaValois #FemeiCareAuSchimbatIstoria #Regine #PovestiDinIstorie #IstoriaEuropei #LectiileIstoriei

$$$

 S-a întâmplat în 1 septembrie1715: În această zi, a murit regele Ludovic al XIV-lea (1643-1715), cel supranumit „Regele-Soare"; în timpul domniei sale absolutismul monarhic a atins, în Franţa, apogeul (îi este atribuită celebra expresie „statul sunt eu"); a promovat o politică externă de anexiuni; războaiele şi luxul curţii regale au ruinat ţara; a încurajat artele, literatura şi ştiinţa.

Ludovic al XIV-lea, rege al Franţei şi al Navarrei, a domnit timp de 72 de ani, având cea mai lungă domnie din istoria europeană. Era doar un copil de aproape cinci ani în momentul în care s-a urcat pe tron în 1643 și a condus personal guvernul din 1661 până la moartea sa. S-a născut la 5 septembrie 1638. Părinţii săi erau total incompatibili: capriciosul, introvertitul şi nedelicatul Ludovic al XIII-lea şi Ana de Austria din linia spaniolă a Casei de Habsburg, frumoasă, cochetă, meticuloasă şi bine crescută. După moartea lui Ludovic al XIII-lea, când moştenitorul sau avea cinci ani, copilul a fost crescut într-un mediu mai puţin obişnuit, căci Ana de Austria, acum regentă, avea relativa putere împreună cu cardinalul Jules Mazarin, un carierist italian inteligent şi lipsit de scrupule. Împreună au supravegheat educaţia regelui-copil şi nu este lipsit de semnificaţie faptul că Mazarin a devenit nașul sau. Între 1648 şi 1653 Franţa a fost sfâşiată de un şir de revolte cunoscute sub numele de Fronde (fronde înseamnă praştie, arma puştanilor parizieni).

Ludovic al XIV-lea a fost profund influenţat de Fronde, neabandonându-şi credinţa că ordinea şi autoritatea reprezintă antidotul haosului. Ludovic a învăţat de la cardinal să creadă că monarhia a fost orânduită de către Dumnezeu, să se identifice cu Franţa, să muncească din greu şi să-şi ia sarcina în serios. De-a lungul copilăriei, Ludovic a trecut pe lângă moarte de câteva ori. La vârsta de cinci ani aproape s-a înecat într-una din piscinele palatului regal. A fost salvat in extremis. La nouă ani, la 10 noiembrie 1647, s-a îmbolnăvit de variolă. Zece zile mai târziu, medicii erau fără speranță însă tânărul Ludovic și-a revenit miraculos. La 30 iunie 1658, regele a fost victima unei grave intoxicații alimentare când era în Bergues. Luni, 8 iulie, îi sunt acordate ultimele ritualuri și urma să înceapă pregătirea succesiunii însă Guénaut, medicul Anei de Austria, i-a dat un vomitiv bazat pe antimoniu și vin iar tânărul rege din nou s-a vindecat miraculos.

El a învăţat să se prefacă, însuşindu-şi cinismul şi dispreţul. Educaţia formală a lui Ludovic nu a fost neglijată, cu toate că era destul de redusă, aşa cum era, de altfel, cea mai mare parte a educaţiei aristocratice: ceva istorie antică, dar puţină istorie modernă, o spoială de geografie şi matematică, o cunoaştere temeinică a limbii spaniole şi a celei italiene; a învăţat să vorbească şi să scrie excellent (spre deosebire de unii înaintași) în limba franceză. A fost învăţat să călărească, să tragă cu armele de foc şi să danseze, lucruri pe care le făcea bine din instinct. De la mama sa a moştenit indubitabilă sa pietate catolică şi ura faţă de erezie, cu toate că, la fel că şi ea, nu poseda o cunoaştere profundă a problemelor teologice. 

Statura lui Ludovic (avea doar 1,62 m) trebuia să fie sporită prin tocuri înalte şi părea mai înalt purtând peruci luxuriante. Totuşi, statura scundă a lui Ludovic era în orice caz compensată de demnitatea şi siguranţă să înnăscute. În plus, el posedă mult farmec. Era inteligent, pricepea repede şi avea o bună memorie a chipurilor şi a faptelor. Beneficia de un autocontrol remarcabil, socotind că era sub demnitatea sa să se înfurie sau să exulte. Îşi scotea întotdeauna pălăria în faţa femeilor, chiar şi a celei mai umile cameriste.

Dacă Ludovic al XIV-lea a făcut să sufere pe cineva apropiat, aceasta a fost regina, care nu s-a împăcat niciodată cu infidelitatea soţului ei. Ludovic a fost obligat să se căsătorească cu o soţie de care nu era atras. Maria Tereza a Spaniei, fiica lui Filip al IV-lea, cu care Ludovic s-a căsătorit în 1660 nu era foarte inteligentă, era neatrăgătoare şi stângace. Reacţia lui a fost aceea de a-şi găsi compensaţii în altă parte. Asemenea bunicului sau, Henric al IV-lea, Ludovic avea un mare apetit sexual şi s-a bucurat de favorurile mai multor amante, având numeroşi bastarzi. Trei femei au fost recunoscute în mod deschis, succesiv, în calitate de amante principale: blajina şi neștiutoarea Louise de la Vallière, inteligenta şi intriganta Françoise-Athénaïs de Montespan şi autoritara, dar rezervata Françoise de Maintenon. Fiecare amantă a fost mai vârstnică decât predecesoarea şi a intrat în graţiile regelui în timp ce făcea parte din anturajul predecesoarei sale. 

După moartea Mariei Tereza în 1683, Ludovic s-a căsătorit cu doamna de Maintenon şi sub influenţa ei dură n-a mai avut aventuri extraconjugale. Cu toate că Ludovic îşi răsplătea material amantele, relaţiile sale cu femeile arată că era cât se poate de egoist. Este tipic comportamentul său din 1667, când şi-a obligat doamnele să meargă cu el în campania din Flandra. Spre deosebire de regii contemporani din Anglia, Ludovic a avut posibilitatea de a-şi alege politica şi miniştrii fără a privi peste umăr la parlament. Nu trebuia să se consulte cu supuşii săi, şi putea lua hotărâri rapid. Nu era obligat nici să-şi justifice acţiunile, nici să asculte criticile ce i se aduceau. El putea pretinde o supunere indiscutabilă. La 10 martie 1661, a doua zi după moartea lui Mazarin, Ludovic i-a convocat pe oamenii care conduseră Franţa sub comanda fostului prim-ministru: Le Tellier, cel care reformase armata, Fouquet, strălucitul şi periculos de ambiţiosul superintendent al finanţelor, Séguier cancelarul, Brienne şi Lionne, care se ocupaseră împreună de politica externă. Regele în vârstă de 22 de ani i-a privit cu răceală pe aceşti politicieni maturi, experimentaţi şi capabili, care îl evaluau la rândul lor pe tânărul lor stăpân, întrebându-se pe care dintre ei îl va alege spre a-i urma cardinalului în funcţia de prim-ministru. Atunci regele făcu să explodeze bombă, spunând că a venit vremea să guverneze el însuşi; „vă dau poruncă să nu semnaţi nimic, nici măcar un paşaport, fără ordinul meu; să-mi daţi raportul mie personal în fiecare zi şi să nu favorizaţi pe nimeni”. Mai marele adunării clericilor, care l-a întrebat pe rege cui îi va da el raportul în viitor: „ Mie, domnule arhiepiscop, mie”, a replicat Ludovic. În următorii 54 de ani, Regele Soare a fost propriul prim-ministru, pentru că „Statul sunt eu.”

Foarte importantă pentru exercitarea absolutismului regal a fost armata. Ludovic al XIV-lea şi-a dominat armatele prin profesionalism. El a câştigat respectul soldaţilor săi, de la gradele cele mai mari până la cele mai mici, demonstrându-şi propria abilitate ca soldat. Deseori şi-a condus singur trupele în lupta, de exemplu în timpul războiului cu olandezii, în care s-a dovedit un strateg capabil. A câştigat recunoştinţa soldaţilor săi ca organizator şi administrator, întemeind spitalul de la Hôtel des Invalides din Paris pentru soldaţii mutilaţi şi pensionaţi. Îl preocupă într-o foarte mare măsură bunăstarea trupelor sale. 

Era interesat în mod real de problemele militare, era în mod invariabil bine informat şi receptiv. Războiul îi făcea plăcere, era curajos şi s-a adaptat rapid la viaţa de campanie. Era fericit printre soldaţii săi, iar aceştia îi răspundeau primindu-l cu entuziasm; moralul armatei se îmbunătăţea atunci când era condusă de Ludovic personal. Totuşi, motivul cel mai important al succesului lui Ludovic al XIV-lea în dominarea armatelor sale a fost autoritatea pe care o avea asupra corpului de ofiţeri. Nu numai comandanţii cu grade înalte erau aleşi de către rege; Ludovic îşi arogase dreptul de-a numi orice ofiţer până la rangul de colonel. Era o armata regală; regele decreta cine comandă, cine era promovat, cine era retrogradat.

Era un lucru acceptat faptul că regii îşi moşteneau tronurile prin drept divin -adică ei nu stăpâneau prin consensul supuşilor săi, ci erau aleşi de către Dumnezeu. Ludovic era mândru de obiceiul de a-l denumi pe regele Franţei „fiul cel mai vârstnic al Bisericii” şi „regele preacreştin”. El ţinea, de asemenea, la titlul care îi fusese dat la naştere „le dieu-donné” („darul lui Dumnezeu”). Născut din părinţi aflaţi la o vârstă destul de înaintată, Ludovic era copilul-minune, trimis să salveze Franţa de la dezbinare spirituală şi nu ezită să intervină personal şi decisiv în treburile religioase. La 6 mai 1682, regele şi curtea regală se mută de la Louvre la Palatul Versailles, iar acesta devine capitală neoficială a Franţei până în 1715. În vremea lui Ludovic al XIV-lea, palatul Versailles era cel mai mare şi impunător palat regal din Europa. În această epocă era deservit de 35.000 de slujitori. Erau cunoscute bogăţia şi luxul grădinilor, mansardelor, şi a apartamentelor regale. Spectacolele în care Ludovic era balerin sau actor, urmate de ospăţuri, şi focuri de artificii au rămas multă vreme în obiceiul regilor Franţei.

Bătrâneţea sa a fost sâcâită de reumatism, indigestie şi gută. Trei Delfini (moștenitori) au murit datorită lui Fagon -doctorul regal- în 11 luni, iar spre a-şi acoperi propria incompetenţa, Fagon încurajase zvonul că ei fuseseră otrăviţi. În vara anului 1715 Ludovic al XIV-lea era departe de a se simţi bine. Îşi pierduse pofta de mâncare şi nu prea avea somn, ceea ce nu era surprinzător din moment ce Fagon insistase ca regele să se învelească cu o plapumă din puf pentru a transpiră. În august, pe rege a început să-l doară piciorul şi i-au apărut pete negre. Fagon a pus diagnosticul de sciatică, cu toate că toată lumea ştia că e vorba de cangrenă. În cele din urmă, Fagon a prescris amputarea dar de data asta regele şi-a sfidat doctorul. Moartea Regelui Soare a fost înfiorătoare şi prelungită. Sfârşitul a venit la 1 septembrie 1715. El l-a binecuvântat pe băieţelul care urma să-i succeadă, sfătuindu-l să nu imite exagerata sa pasiune pentru construcţii şi războaie.

Surse:

https://www.ro.biography.name/conducatori/84-franta/253-ludovic-al-xiv-lea-1638-1715

https://www.biography.com/royalty/louis-xiv

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/ludovic-al-xiv-lea-primul-rege-al-europei

http://en.chateauversailles.fr/discover/history/great-characters/louis-xiv

https://viasathistory.ro/program/4077/

https://www.rfi.ro/cultura-95634-pagina-de-istorie-ludovic-XIV-expresia-statul-sunt-eu

https://prezi.com/t90q3qsp6wyk/franta-in-timpul-lui-ludovic-al-xiv-lea/

https://www.storyboardthat.com/ro/biography/louis-xiv

http://www.istorie-pe-scurt.ro/ludovic-al-xiv -lea-statul-sunt-eu/

$$$

 S-a întâmplat în 1 septembrie1862: În această zi, s-a născut chimistul Lazăr Edeleanu, unul dintre promotorii petrochimiei moderne în România; cercetări în domeniul chimiei şi tehnologiei petrolului (autorul procedeului, ce-i poartă numele, de rafinare selectivă a fracţiunilor de petrol, bazat pe solubilitatea specifică a diferitelor clase de hidrocarburi în bioxidul de sulf lichid; procedeul a fost folosit pentru prima dată în lume la rafinăria „Vega" din Ploieşti, fiind adoptat, ulterior, şi de alte ţări).

Fiu al strungarului Șaie Edeleanu, Lazăr Edeleanu s-a născut la București, la 1 septembrie 1862. Nu după mult timp, familia sa se mută la Focşani unde tânarul Lazăr urmează cursurile şcolii primare. La vârsta de 12 ani este trimis la Bucureşti pentru a-şi îmbunătaţi aptitudinile arătate în domeniul ştiinţific. Astfel ajunge la liceul „Sf. Sava”. Financiar îi este greu să supravieţuiască vieţii în capitală şi din acest motiv face meditaţii. Nu-şi permite o chirie medie şi trăieşte într-un subsol. Obţine diploma de bacalaureat în 1882, după care, timp de un an munceşte mai mult de 8 ore pe zi cu dorinţa de a strânge bani pentru a putea continua studiile la nivel universitar. Reuşeste astfel să plece în Germania, la Berlin, pentru a studia chimia.

El își dă doctoratul în anul 1887 cu lucrarea „Asupra unor derivați ai acizilor fenilmetacrilici și fenilizobutirici”. În timpul cercetării şi redactării acestei lucrări, descoperă fenilizopropilamina, „cunoscută în medicină sub numele de benzedrină, cu o importantă acțiune stimulatoare asupra sistemului nervos. Efectul farmacologic psihostimulant al amfetaminei a fost descoperit mai târziu în anii 1920.” După doctorat, pleacă la Londra unde lucrează la Royal Artilery College ca șef de lucrări. Alături de chimiştii Ch.F. Cross și E.J. Bevan, face cercetări în vederea obținerii unui tip de mătase artificială neinflamabilă, iar cu R. Meldola lucrează la obținerea unor coloranți pe bază de oxazină.Se reîntoarce în ţară şi devine asistent și apoi șef de lucrări la catedra de chimie organică a Facultății de Științe din București. În 1897 ajunge director al Laboratorului de Chimie din Serviciul Minelor, iar în 1906 șeful Laboratorului de Chimie al Institutului Geologic dar şi director al rafinăriei Vega.

În 1907 face parte din comitetul de organizare al Congresului Petrolului de la București, publicând alături de Ion Tănăsescu monografia „Studiul petrolului român – Proprietăți fizice și tehnice”. În 1908 concepe „procedeul Edeleanu”, “constând în rafinarea produselor petrolifere cu bioxid de sulf lichid ca dizolvant selectiv, care asigura extragerea selectivă a hidrocarburilor aromatice (benzen, toluen, xilen etc). Procedeul a fost aplicat mai întîi experimental în România la rafinăria Vega, apoi industrial în Franța (la Rouen, de catre German Borsig Company) și ulterior în lumea întreagă. 

A fost director al rafinăriei Vega (1906-1910), iar în perioada 1900-1913 a reprezentat România la congresele și reuniunile internaționale legate de petrol de la Paris (1900), Liège (1905), București (1907), Londra (1909) și Viena (1913)”. Este procedeul care l-a consacrat.„Procedeul Edeleanu, sublinia Costin D. Nenițescu, a devenit și este astăzi încă, sub forma multiplelor sale variante, procedeul de bază al fabricării uleiurilor de calitate superioară”. Până în anul 1960, existau 80 de „instalații Edeleanu” în diferite țări ale lumii.

În 1910 se stabilește în Germania şi se consacră industrializării „procesului de rafinare a petrolului cu bioxid de sulf lichid”. Preia postul de director al „Allgemeine Gesellschaft für Chemiche Industrie”. În timp, instituţia devine „Edeleanu Gesellschaft” și funcționează și în prezent în oraşul Frankfurt.

Firma Edeleanu Gesellschaft a înregistrat în 1932 marca Edeleanu pentru grupele de produse: hidrocarburi, carburanți pentru motoare, uleiuri pentru transformator, uleiuri pentru întrerupătoare și turbine, ulei alb, instalații și elemente de instalații pentru îmbunătățirea hidrocarburilor. În timpul regimului național-socialist din Germania compania Edeleanu a fost cumparată de firma Deutsche Erdöl-AG, iar ulterior a trecut din mână în mână până ce în anul 2002 a fost cumpărată de firma Uhde, aparținând concernului ThyssenKrupp

„Un om şi un caracter, o podoabă a ştiinţei române”, astfel îl descrie geologul Ludovic Mrazec pe Lazăr Edeleanu. Chimistul român a strâns în palmaresul său, 212 de brevete în România, SUA, Germania, Franța, Austria, Suedia, Olanda şi a primit ordinul Regele Leopold al Belgiei, cu gradul de ofițer. A fost membru al „Societăţii de Ştiințe Naturale” din Moscova şi membru de onoare al „Institute of Petroleum Technologists” din Londra. În Romania, un liceu din Ploieşti îi poartă numele.

Lazăr Edeleanu a încetat din viaţă la data de 7 aprilie 1941, în Bucureşti.

Surse:

https://momenteistorice.ro/lazar-edeleanu-povestea-romanului-care-aratat-lumii-intregi-cum-se-rafineaza-petrolul/

https://www.scribd.com/doc/114023397/Lazar-Edeleanu

http://www.ziare.com/social/romani/mandru-ca-sunt-roman-lazar-edeleanu-chimistul-care-a-pus-bazele-prelucrarii-petrolului-1203766

http://www.cunoastelumea.ro/lazar-edeleanu-romanul-care-a-pus-bazele-prelucrari i-petrolului/

$$$

 S-a întâmplat în 1 septembrie1944: La această dată, a murit Liviu Rebreanu, scriitor român, membru al Academiei Române, considerat creatorul romanului românesc modern; a fost director al unor reviste literare, a condus Teatrul Naţional din Bucureşti între anii 1928-1930, 1940-1944, a scris cronici dramatice şi proză memorialistică.

Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885 în satul Târlişua din fostul comitat Solnoc-Dăbâca (azi judeţul Bistriţa-Năsăud), fiind primul din cei 14 copii ai învăţătorului Vasile Rebreanu şi ai Ludovicăi (născută Diuganu). Ambii părinţi constituie modelele familiei Herdelea care apare în Ion, Răscoala, Gorila etc. În anul 1889 familia Rebreanu s-a mutat în comuna Maieru, pe valea Someşului. Potrivit afirmaţiei scriitorului: În Maieru am trăit cele mai frumoase şi mai fericite zile ale vieţii mele. Până ce, când să împlinesc zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu. 

A început cursurile școlii primare în 1891. Autorul va rememora această epocă: Cele dintâi plăceri ale slovei tipărite și ale științei de carte tot în Maieru le-am avut, în forma primelor lecturi care m-au pasionat. Poveștile ardelenești ale lui Ion Pop-Reteganul, vreo cinci volume. A urmat în anul 1895 două clase la Gimnaziul grăniceresc din Năsăud. În 1897 s-a transferat la Şcoala de băieți din Bistrița (Polgári fiu iskola), unde a urmat încă trei clase. În 1900, a început să urmeze Școala Reală Superioară de Honvezi din Sopron (Ödenburg, în nord-vestul Ungariei, lângă granița cu Austria). La sfârșitului anului I, a obținut calificativul „eminent". Ca și la Bistrița, a manifestat o înclinație deosebită pentru studiul limbilor străine.

Înainte de a scrie și de a-și publica romanele scriitorul și-a desăvârșit talentul de prozator scriind povestiri și nuvele. Cea mai cunoscută nuvelă a sa este de bună seamă Ițic Ștrul Dezertor. Ciuleandra, nuvela sa psihologică cea mai cunoscută, va apărea ceva mai târziu. Romancierul a început să scrie romane realiste, în care acțiunea avea loc în decorul unui sat din Transilvania, Liviu Rebreanu a readus problematica țărănească în centrul atenției lumii literare, prin romanul setei de pământ, Ion. Subtitlul acestuia era „Glasul pământului, Glasul iubirii” și anunța principalul conflict din text, și a dat unul dintre primele noastre capodopere ale analizei psihologice. 

După această experiență literară autorul a scris mai apoi romanul Răscoala, supranumit de G. Călinescu „roman al gloatei”. El poate fi considerat o capodoperă a romanului românesc din toate timpurile. Un al treilea roman, Pădurea spânzuraților, a fost inspirat de un incident autobiografic. Tema fusese schițată inițial în nuvela Catastrofa.

La 4 aprilie 1944, fiind grav bolnav, s-a retras la Valea Mare, fără să mai revadă vreodată Bucureștiul (un control radiologic a semnalat, încă din ianuarie, opacitate suspectă la plămânul drept). La 7 iulie, Rebreanu scria în Jurnal: Perspective puține de salvare, dată fiind vârsta mea, chistul din plămânul drept, emfizemul vechi și bronșita cronică. La 1 septembrie 1944, la Valea Mare, a încetat din viață la vârsta de 59 de ani. Peste câteva luni a fost deshumat și reînhumat la Cimitirul Bellu din București.

George Călinescu concluziona, în paginile dedicate marelui romancier, în volumul „Istoria literaturii române de la origini până în prezent'', că: „Din felul regresiv cum s-a desfăşurat talentul lui Liviu Rebreanu se pot deprinde aceste constatări: romancierul percepe ruralul şi aproape deloc orăşenescul, îmbrăţişează colectivul şi nu înregistrează individualul, pătrunde minţile haotice întunecate, prăbuşite în instinct şi nu e în stare să analizeze conştiinţa, poate urmări dezlănţuirile brutale, fioroase chiar, dar nu-i este în putinţă să noteze deplasările nevăzute ale sufletului subtil, el are aproape geniu în producerea gloatelor şi exponenţilor ei, şi e un scriitor adesea cu totul inferior al lumii de la nivelul orizontului nostru. Cu toate aceste inegalităţi, Liviu Rebreanu este un mare scriitor şi pe drept cuvânt creatorul romanului românesc modern, cu mult asupra a ceea ce epoca lui produsese.''

Surse:

Ion Simuţ, Liviu Rebreanu, monografie, Braşov, Ed. Aula, 2001

Alexandru Piru, Liviu Rebreanu, Bucureşti, 1965, ed. II, 1973

Mircea Muthu, Liviu Rebreanu sau paradoxul organicului, Cluj Napoca, ed. Dacia, 1998

Ion Bălu, Liviu Rebreanu, destine umane, Craiova, Viaţa românească, 2004

https://www.tititudorancea.com/z/biografie_liviu_rebreanu.htm

http://www.autorii.com/scriitori/liviu-rebreanu/index.php

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2015/11/27/documentar-opera-scriitorului-liviu-rebreanu-07-44-31

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2015/11/27/documentar-liviu-rebreanu-in-viziunea-criticilor-li terari-07-56-19

$$&

 S-a întâmplat în 1 septembrie 2011: În această zi, a plecat în eternitate medicul chirurg pediatru Alexandru Pesamosca, unul din marile nume din istoria chirurgiei româneşti. Profesorul Pesamosca a fost genul de medic care nu se hrănea cu titluri şi distincţii, nu lua bani de la pacienţi, nu a avut nicio avere – case sau maşini – dar a dovedit o umanitate cum rar se poate întâlni în breasla medicală.

Deşi era un om foarte exigent din punct de vedere profesional, fiindcă voia ca totul să fie perfect în sala de operaţie, când ieşea din sală devenea cel mai bun prieten, tată, profesor şi coleg. A lăsat în urma sa generaţii de doctori care i-au ascultat sfaturile, au învăţat de la el meserie, practicată cu pasiune şi dedicaţie, şi care, iată, la ani distanţă de plecarea mentorului lor într-o lume mai bună, au a dezvoltat secţii întregi de tratament pe care, desigur, profesorul Pesamosca le-ar fi admirat cu o foarte mare încântare.

Alexandru Pesamosca s-a născut la Constanţa, la 14 martie 1930, într-o familie cu origini italiene. Bunicul său, meșteșugar dintr-o zonă săracă a Italiei, venise în România în speranța unei vieți mai bune. Pesamosca a parcurs studiile primare la Școala Italiană din Constanța, apoi a urmat Liceul „Mircea cel Bătrân” din oraşul natal, unde a absolvit ca şef de promoţie. În anul 1954 a absolvit Facultatea de Medicină Generală la Bucureşti, unul dintre profesorii săi fiind reputatul chirurg Dumitru Vereanu. A fost repartizat la Niculeşti-Jianu, un sat de lângă Feteşti, unde a profesat timp de trei ani medicină pentru adulţi, iar din anul 1957 a profesat ca medic chirurg pediatru la Spitalul de Copii „Grigore Alexandrescu”, devenind ulterior şef de clinică, până în anul 1984. În anul 1971, timp de un an, a fost bursier la „Hôpital des Enfants Malades”, din Paris. În perioada 1972-1975, el realizează primele intervenţii de chirurgie toracică la nou născut.

Lucrează apoi la Spitalul „Marie Curie” (fostul Budimex), unde a şi locuit o bună bucată de vreme, fiind șeful clinicii de chirurgie și ortopedie pediatrică din 1984 până în anul 2000. Recunoaşterea acestei prolifice activităţi medicale s-a concretizat prin acordarea titlului de profesor universitar, în anul 1991 şi de membru titular al Academiei Ştiinte Medicale din România, în anul 1993. Alexandru Pesamosca este și unul dintre ctitorii bisericii din curtea Spitalului „Marie Curie”, cu hramul Sfântul ierarh Nicolae al Mirelor Lichiei, ocrotitor al tinerilor și Cuviosul Stelian Paflagonul, ocrotitor al familiei și al pruncilor, un proiect al său care data încă de pe vremea comuniştilor, slujba de târnosire a bisericii având loc la 22 februarie 1998. De-a lungul vieţii, el a primit alte nenumărate tiluri şi distincţii, cum sunt titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţilor din Chişinău, Constanţa şi Craiova, titlul de cetăţean de onoare al oraşelor Constanţa şi Craiova sau, ca omagiu pentru întreaga sa activitate, Ordinul Naţional Serviciul Credincios în Grad de Comandor, primit din partea preşedintelui României, în anul 2000.

Despre aceste recompense, doctorul Pesamosca afirma spre finalul vieţii: „Nu mi-au plăcut niciodată titlurile, medaliile, diplomele, deşi am primit câteva… N-am fost niciodată trufaş. Trufia e cel mai urât păcat al medicului. Din nenorocire, astăzi cam toate spitalele sunt bântuite de păcătoşi d-ăştia. Doctori care se cred Dumnezeu. Pentru ei, toţi pacienţii sunt nişte gunoaie. Întind mâna să le ia plicul cu bani şi-apoi îi tratează în bătaie de joc. Toată viaţa m-am luptat cu buldogii ăştia îmbuibaţi. Au tăbărât pe mine la sfârşitul vieţii. Mi-au dat tot felul de titluri, m-au făcut academician, m-au făcut fel de fel. Nu în asta constă valoarea unui chirurg. Niciun titlu profesional sau academic nu-ţi sporeşte sau nu-ţi suplineşte priceperea”.

 După anul 2000, starea sănătăţii sale s-a deteriorat, iar din anul 2006 doctorul Pesamosca nu a mai operat. Apoi a fost amenințat cu evacuarea din rezerva în care locuia, însă intervenția opiniei publice și a presei a făcut ca acest lucru să nu se mai întâmple. A iubit enorm copiii. A operat nenumărate cazuri extrem de complicate, unele în premieră mondială, a avut pacienţi cu maladii complexe atât din ţară cât şi din străinătate, iar graţie talentului său profesional excepţional a fost solicitat să realizeze şi operaţii în clinici din Franța, Italia, Republica Moldova, China.

Această dedicare profesională totală nu i-a lasat timp pentru nimic altceva. Iar în blocul operator a făcut chirurgie abdominală, chirurgie ortopedică, chirurgie reconstructivă, a scăpat mii de copii de malformaţii care le-ar fi curmat vieţile mult prea devreme. Când intervenţia chirurgicală se termina cu bine, începea să cânte, acesta fiind tabietul său prin care se descătuşa de tensiunea enormă pe care o simţea când opera fiecare caz în parte. Fredona arii de operă, mai ales Rigoletto, sau Aida. Dealtfel, chiar dacă timpul său liber era extrem de limitat, doctorul Pesamosca era un om extrem de citit, fiind un as în istorie, geografie, sau muzică.

Profesorul era şi un om extrem de credincios, rugându-se înainte de fiecare operaţie, tocmai credinţa sa în Dumnezeu determinându-l să înregistreze atât de multe reuşite profesionale. De fapt, Pesamosca nu considera că operaţiile sale au adus salvarea copiilor, ci el doar trata, vindecarea venind de la Dumnezeu. Din cazurile grave care i-au trecut prin mână, două i-au rămas în memorie: în primul caz, au venit la el părinţii unui copil grav bolnav, cu o recomandare din partea unui coleg de breaslă care îşi călcase pe mândrie şi îl trimisese la profesorul Pesamosca. Acesta a rămas uluit: băiatul de şapte ani avea esofagul plin de tumori şi se putea sufoca oricând în somn. Cu toată experienţa, cazul l-a dat peste cap şi a acceptat să-l opereze, hotărârea fiind urmată de ore întregi de zbateri sufleteşti, de căutări prin tratatele de medicină, din care însă nu a aflat nimic şi a intrat în operaţie „în orb”, realizând o veritabilă premieră. S-a apropiat de iconiţa din peretele cabinetului, acolo unde îşi regăsea mereu tihna şi nădejdea, şi-a împreunat mâinile şi a rostit o rugăciune numai de el ştiută şi apoi s-a pregătit de operaţie. Despre acel moment, profesorul rememora: „Dumnezeu mi-a dat atunci forţa să iau poate cea mai grea hotărâre din viaţa mea. I-am înlăturat tot organul bolnav şi-am început să fac altul, din colon. Adică, i-am luat un segment de colon din care i-am facut un esofag nou-nouţ”.

Un alt caz care i-a rămas adânc întipărit printre amintiri a fost acela al unei fetiţe care se născuse fără sfinctere, cel anal şi cel uretral. Deşi nedormit de două zile, profesorul a reuşit o altă premieră mondială: a luat din pulpa fetei un mănunchi de fibre musculare, din care a confecţionat două noduri, pe care le-a prins, unul în dreptul anusului, celălalt în dreptul uterului. După mai mulţi ani, a primit o invitaţie la botezul copilului fetei pe care o operase.

La toate acestea, profesorul Pesamosca a rostit o frază memorabilă: „Astea împliniri, domnule. Nu vile, maşini sau mai ştiu eu ce rahaturi. Să repari un copil-păianjen, care merge în patru labe, să-i înnădeşti şi să-i cârpeşti tendoanele şi ligamentele şi să-l faci biped, să alerge la tine, asta înseamnă fericire !”.

Doctorul Pesamosca a avut o viaţă personală teribilă: a fost căsătorit, însă în anul 1999, soţia sa a murit. După moartea soţiei, profesorul a renunţat în totalitate la viaţa personală, locuind într-una din rezervele Spitalului „Marie Curie” – în fapt o cameră de circa zece metri pătraţi. Cei doi au avut doi copii, primul dintre aceştia, Alexandru – Ştefan, care a urmat profesia tatălui, a murit din cauza unei tumori cerebrale în anul 1993, iar celălat fiu, Gino, a murit de cancer, în 2010, cu doar un an înainte de sfârşitul tatălui său. Profesorul a avut şi două fete, Ana Maria şi Alexandra, dintr-o relaţie cu o altă femeie, însă cu acestea profesorul nu a avut o relaţie prea apropiată.

Profesorul Pesamosca a trecut la cele veşnice la 1 septembrie 2011, fiind înmormântat în faţa Capelei Spitalului „Marie Curie” din Capitală, el fiind ctitor de biserică.În septembrie 2014, la împlinirea a trei ani de la dispariţia reputatului doctor, conducerea Spitalului de Copii „Marie Curie” din Capitală a decis să-i aducă chirurgului un omagiu, amplasând un bust al acestuia în curtea unităţii sanitare, o creaţie a sculptorului Constantin Sinescu.

Surse:

https://radioromaniacultural.ro/profesorul-alexandru-pesamosca-ingerul-copiilor/

https://www.doctorulzilei.ro/urmasa-marelui-chirurg-alexandru-pesamosca-mi-dorit-sa-ajung-macar-pe-sfert-ca-el/

https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/stiri/doctorul-alexandru-pesamosca-a-trecut-la-domnul-5813.html

http://www.rador.ro/2019/03/14/portret-alexandru-pesamosca-ingerul-copiilor-duhovnicul-cu-bisturiu-2/

https://www.taifasuri.ro/index.php/taifasuri/mozaic/10909-ultimul-interviu-acordat-de-unul-dintre-chirurgii-de-legenda-ai-pediatriei-romanesti-prof-dr-alexandru-pesamosca-eu-nu-sunt-o-personalitate-cum-spune-lumea-sunt-doar-un-om-nr527-sapt2 8-mai-03-iun-2015

&&&

 S-a întâmplat în 1 septembrie…

- „Ziua diplomaţiei române";

-„Ziua informaticienilor militari"; la 1.IX.1963 a luat fiinţă prima unitate specializată a Armatei române cu atribuţii de concepţie, coordonare şi înzestrare în domeniul informaticii militare şi automatizării conducerii trupelor (Grupa de Automatizări din Direcţia Generală a Înzestrării)

- 1600: Nobilimea transilvăneană refuză să participe la Dieta de la Sebeşul săsesc convocată de Mihai Viteazul, proclamă insurecţia şi îl alege conducător pe Ştefan Csáki; generalul Basta, comandantul trupelor imperiale, se alătură nobilimii maghiare.

- 1653: S-a născut Johann Pachelbel, compozitor, considerat drept unul dintre cei mai importanţi organişti de dinainte de J.S.Bach (d. 3.03.1706) 

- 1678: A murit Jan Brueghel cel Tânăr, pictor flamand. Jan Brueghel cel Tânăr (n. 13 septembrie 1601, Antwerpen - d. Antwerpen) a fost un pictor flamand care a pictat în general peisaje si natură moartă. Jan a fost primul născut în familia lui Jan Brueghel cel Bătrân. La doi ani după nasterea lui în 1603 moare Isabella de Jode, mama pictorului. În 1605 tatăl lui se recăsătoreste cu Katharina van Marienburg, cu care va avea opt copii. Jan are dificultăti cu mama sa vitregă, lucru pe care tatăl lui îl va povesti cardinalului Borromeo. Destinul primului născut este de la bun început hotărât de a continua pictura, traditia familiei. Tatăl lui era împreună cu Rubens unul din pictorii cei mai renumiti din secolul XVII. Pictura a început Jan să o învete în atelierul tatălui său de la vârsta de 10 ani.

- 1683: Constantin Brâncoveanu a inaugurat biserica Palatului de la Potlogi 

- 1715: A murit regele Ludovic al XIV-lea (1643-1715), supranumit „Regele-Soare"; în timpul domniei sale absolutismul monarhic a atins, în Franţa, apogeul (îi este atribuită celebra expresie „statul sunt eu"); a promovat o politică externă de anexiuni; războaiele şi luxul curţii regale au ruinat ţara; a încurajat artele, literatura şi ştiinţa. Ludovic al XIV-lea (n. 5 septembrie 1638, Saint-Germain-en-Laye – d. Versailles), rege al Frantei și al Navarei, a condus Franţa vreme de 72 de ani – cea mai lungă domnie din istoria europeană. Era doar un copil de aproape cinci ani în momentul în care s-a urcat pe tron în 1643, dar a condus personal guvernul din 1661 până la moartea sa.

- 1838: A murit William Clark, explorator american. William Clark (n. 1 august 1770, Comitatul Carolina, Virginia – d. Saint Louis, Missouri), a fost un ofiţer al Armatei SUA, călător si explorator american, iar ulterior guvernator al Teritoriului Missouri, ce a condus, împreună cu Meriwether Lewis, între 1804 si 1806, expeditia numită Expeditia Lewis si Clark, initiată de presedintele Statelor Unite Thomas Jefferson și finanțată de Congresul SUA pentru a obtine informatii amănunţite despre imensul teritoriu Louisiana, care fusese cumpărat de la Imperiul Francez al lui Napoleon conform tratatului numit Louisiana Purchase în anul 1803.Expeditia avea ca sarcină exploararea noilor regiuni din nord - vestul Statelor Unite (bazinul râului Missouri), stabilirea legăturii geografice a acestora cu Oceanul Pacific si strângerea de date etnografice asupra triburilor indiene. Această primă expeditie natională americană (1803-1806), a descoperit izvoarele râului Missouri (râurile Marias, Jefferson şi Madison) si a traversat Muntii Stâncoşi, reusind să ajungă la gurile fluviului Columbia (Oceanul Pacific). Se realizează astfel cea de a treia traversare a continentului nord-american din decursul istoriei. Pe drumul de întoarcere, cei doi călători reuşesc să traverseze din nou continentul.Bazându-se pe realizările acestei expediţii, guvernul SUA declară ca posesiune întreaga zonă situată la sud de Canada britanică şi la nord de Mexicul spaniol (pe atunci), de la un ocean la celălalt.

- 1847: S-a născut Simeon Florea Marian, folclorist şi etnograf; a pus bazele cercetării ştiinţifice a folclorului românesc; lucrarea „Chromatica poporului român" (1882) reprezintă prima cercetare românească asupra unei probleme de industrie populară (m. 1907) 

- 1854: S-a născut compozitorul german Engelbert Humperdinck. Engelbert Humperdinck (de fapt Arnold George Dorsey; n. 2 mai 1936, Madras (azi Chennai), India) este un cântăreţ britanic. Numele de scenă sub care a devenit foarte cunoscut este numele unui compozitor german care a trăit în secolul al XIX-lea, cunoscut mai ales pentru capodopera sa lirică pentru copii Hänsel und Gretel. Engelbert Humperdinck nu este doar un solist apreciat, ci şi un compozitor de muzică de film, apărând adeseori însă şi ca actor în filme (alături de longevivul Christopher Lee) sau seriale de televiziune. 

- 1858: S-a născut Carl Auer baron de Welsbach, chimist şi inventator german; a descoperit sita incandescentă pentru lampa de gaz, cunoscută sub denumirea de „becul lui Auer”; în anul 1898 a realizat lampa electrică cu incandescenţă, cu filament metalic de osmiu (d.04.08.1929) 

- 1862: S-a născut chimistul Lazăr Edeleanu, unul dintre promotorii petrochimiei moderne în România; cercetări în domeniul chimiei şi tehnologiei petrolului (autorul procedeului, ce-i poartă numele, de rafinare selectivă a fracţiunilor de petrol, bazat pe solubilitatea specifică a diferitelor clase de hidrocarburi în bioxidul de sulf lichid; procedeul a fost folosit pentru prima dată în lume la rafinăria „Vega" din Ploieşti, fiind adoptat, ulterior, şi de alte ţări) (m. 1941)

- 1865: A început constructia liniei de cale ferata Bucureşti-Giurgiu, dată în exploatare la 19/31.10.1869, în acelasi timp cu Gara Filaret, prima gară a Bucureştiului, în ordine cronologica 

- 1870: A avut loc bătălia de la Sedan (localitate în nordul Franţei), desfăşurată în cadrul războiului franco-prusac (iulie 1870-mai 1871), în urma căreia trupele franceze au fost încercuite şi înfrânte de cele prusace, provocând căderea celui de-al doilea imperiu al lui Napoleon al III-lea şi proclamarea republicii şi a Comunei din Paris

- 1872, 1/13: Inaugurarea oficială a Gării de Nord din Bucureşti (numită, până în 1888, „Gara Târgoviştii"), odată cu deschiderea oficială şi darea în exploatare a căii ferate Roman - Galaţi - Bucureşti - Piteşti 

- 1875: S-a născut romancierul Edgar Rice Burroughs, renumit pentru cărţile din seria „Tarzan". Edgar Rice Burroughs (d. 19 martie 1950) a fost un scriitor american. Este creatorul lui Tarzan, erou căruia i-a dedicat peste 20 de volume, traduse în mai mult de 50 de limbi, dar şi pentru scrierile SF (d.1950

- 1877: S-a născut Francis William Aston, chimist si fizician englez, detinător al Premiului Nobel pentru Chimie pe anul1922 (d. 1945)

- 1878: S-a născut prinţesa Alexandra de Edinburgh şi Saxa-Coburg si Gotha, sora reginei Maria a României. Prinţesa Alexandra de Saxa-Coburg şi Gotha (Alexandra Louise Olga Victoria; d.16 aprilie 1942) a fost membră a familiei regale britanice. Alexandra s-a născut la Castelul Rosenau din Coburg. Tatăl prinţesei Alexandra a fost Alfred, duce de Saxa-Coburg şi Gotha, al doilea fiu al reginei Victoria şi a Prinţului Albert de Saxa-Coburg şi Gotha. Mama sa a fost Marea Ducesă Maria Alexandrovna a Rusiei, fiică a ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei şi a Mariei de Hesse.

- 1891: S-a născut Teodor Naum, filolog şi traducător (valoroase traduceri din patrimoniul clasicismului antic); a făcut parte din gruparea filologilor de la „Muzeul Limbii Române", unde Sextil Puşcariu l-a asociat la elaborarea „Dicţionarului Academiei Române", precum şi a altor lucrări de interes naţional (m. 1980)

- 1896: S-a născut Alexandru Teodorescu, violonist şi profesor (m. 1988)

- 1900: Coca Cola a fost exportată în Europa, mai precis în Marea Britanei, devenind băutură internaţională.

- 1901: S-a născut Marin Iorda, prozator (a scris literatură pentru copii), dramaturg, ilustrator (desenator al personajelor comice Haplea şi Guguţă), gazetar, mai târziu scenograf şi regizor, director al unor teatre de copii din Bucureşti şi Braşov; Marin Iorda este şi autor (1927) al unuia dintre primele desene animate româneşti (avându-l ca personaj pe Haplea) (m. 1972). NOTĂ: Unele surse dau ca dată a naşterii 8 septembrie 1901

- 1910, 1/14: S-a născut (la Sankt-Petersburg, Rusia) Olga Necrasov, zoolog şi antropolog român de origine rusă; contribuţii în domenii ca: serologie antropologică, anatomie umană şi comparată, biometrie, biostatică, craniologie şi bioantropologie; membru al Academiei Române (m. 2000) 

- 1910: S-a născut Jack Hawkins, actor britanic (d. 1973). 

- 1912: Premiera, la Bucureşti (în sala „Eforie"), a filmului „Independenţa României", în regia lui Grigore Brezeanu şi Aristide Demetriade; filmul, realizat între anii 1911 şi 1912, are o distribuţie de excepţie: Aristide Demetriade, Constantin Nottara, Aurel Athanasescu, Ion Niculescu, Ion Brezeanu, Constantin Demetriade, Aristizza Romanescu 

- 1914: Oraşului rusesc St. Petersburg i-a fost schimbat numele în Petrograd 

-1915: S-a născut Ken Aston, arbitru de fotbal, inventatorul cartonaşelor galbene şi roşii (d.2001).

- 1922: S-a născut Vittorio Gassmann, actor și regizor italian („Parfum de femeie”, „Orez amar”, „ Audienţa”) (d. 29.06.2000) 

- 1922: Inaugurarea la Rio de Janeiro (Brazilia) a primei expoziţii de produse româneşti în America de Sud 

- 1923: Un cutremur a devastat Tokio si Yokohama, omorând aproape 100 000 de oameni. 

- 1923: S-a născut Rocky Marciano (Rocco Francis Marchegiano), boxer american, campionul lumii in categoria grea in 1952-5

- 1925: S-a născut Roy Jay Glauber, fizician american.Roy Jay Glauber (n. New York, SUA) este un fizician american, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 2005 pentru contributia sa la teoria cuantică a coerentei optice. Glauber a primit jumătate din premiu, cealaltă fiind acordată lui John Hall si Theodor Hänsch.

 - 1929: La Radiodifuziunea Română are loc prima transmisie de teatru pentru copii, cu piesa „Pufuşor şi Mustăcioară" de Victor Ion Popa

- 1930: A murit actorul Aristide Demetriade; în afara scenei, este consemnată şi activitatea sa legată de primele încercări cinematografice de la noi, atât ca actor, cât şi ca regizor, alături de Grigore Brezeanu (n. 1872)

- 1935: S-a născut dirijorul japonez Seiji Ozawa; cunoscut în special pentru interpretările lucrărilor romantismului târziu. A ajuns celebru în urma ocupării posturilor de director muzical al Orchestrei Simfonice din Boston (Boston Symphony Orchestra) şi de prim-dirijor şi director muzical al Operei de Stat din Viena 

- 1937: S-a născut Allen Jones, artist englez, exponent al miscării artistice Pop art.

- 1939: Declanşarea celui de-al doilea război mondial, prin atacul Germaniei asupra Poloniei (sfârşitul războiului - 2.IX.1945, când s-a semnat actul capitulării necondiţionate a Japoniei)

- 1940: S-a născut Alexandru Grigore, poet şi traducător (a tradus din Evgheni Evtuşenko, Vladimir Maiakovski, Alexandr Blok) (m. 1981) 

-1941: S-a născut soprana de origine română Iulia Varady, stabilită în Germania

-1944: A murit Liviu Rebreanu, scriitor român, membru al Academiei Române, considerat creatorul romanului românesc modern; a fost director al unor reviste literare, a condus Teatrul National din Bucuresti între anii 1928-1930, 1940-1944, a scris cronici dramatice şi proză memorialistică (romanele: „Răscoala”, „Pădurea spânzuraţilor”, „ Ion”) (n. 27.11.1885) (n. 1885).                   

- 1946: S-a născut Barry Gibb, cântăreţ englez (Bee Gees) 

- 1946: A fost fondată Agenţia Austriacă de Presă - APA (Austria Presse Agentur, cu sediul la Viena)

- 1947: S-a născut poetul şi scriitorul Ion Mircea 

- 1948: A luat naştere Casa de Economii şi Consemnaţiuni (CEC), cea mai longevivă instituţie bancară din România, prin fuziunea Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni (1864) cu Casa Naţională de Economii şi Cecuri Poştale (1880)  

- 1949: S-a născut Luminiţa Gheorghiu, actriţă româncă.Luminiţa Gheorghiu (n. Bucureşti) a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Capitală în 1972, la clasa profesorului Ion Cojar. A debutat în teatru cu rolul Mărioara, într-o piesă montată de Alexandru Tocilescu pe scena Teatrului Cassandra. După absolvire a fost repartizată la Teatrul Mihai Eminescu din Botoşani unde cunoaşte un real succes. În anul 1975 s-a mutat la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, iar între anii 1976 şi 2003 a fost actriţă a Teatrului Bulandra din Bucureşti. Cariera în film şi-a început-o cu rolul Catrina din seria Moromeţii. Devine cunoscută, apreciată şi premiată o data cu pelicula Moartea domnului Lăzărescu, filmul în regia lui Cristi Puiu, în care are rolul asistentei care îl plimbă pe pacientul Lăzărescu de la un spital la celălalt. 

- 1951: S-a născut Nicu Ceauşescu, fiul lui Nicolae Ceauşescu. Nicu Ceauşescu (n. Bucureşti — d. 25 septembrie 1996, Viena), comunist şi politician român, a fost al treilea fiu al cuplului Nicolae şi Elena Ceauşescu. În timpul vieţii, a fost considerat „prinţul moştenitor” al familiei.

- 1951: S-a încheiat, la San Francisco, la iniţiativa SUA, pactul ANZUS (Australia, Noua Zeelandă şi SUA), sistem defensiv de alianţe pentru apărarea intereselor din zona Pacificului ale statelor semnatare (intrat în vigoare la 28.IV.1952)

- 1955: A fost înfiinţată Filarmonica de Stat din Cluj (concertul inaugural a avut loc la 4.XII.1955) 

- 1955 - A fost înfiintat Teatrul Dramatic româncă „Fani Tardini” din Galati 

- 1957: S-a născut Gloria Estefan, cântăreaţă şi compozitoare (de muzică latino şi pop-dance) americană de origine cubaneză

- 1959: Au fost stabilite relaţiile diplomatice dintre România şi Japonia 

- 1962: S-a născut fostul fotbalist olandez Ruud Gullit (Ruud Dil), actualmente antrenor de fotbal; a fost căpitanul echipei naţionale a Olandei, care a câştigat Campionatul European de fotbal din anul 1988

- 1963: A luat fiinţă prima unitate specializată în domeniul informaticii şi automatizării a armatei române

- 1966: Legaţia României din Olanda a fost ridicată la rang de ambasadă

- 1970: A murit François Charles Mauriac, scriitor francez. François Mauriac (n.11 octombrie 1885) a fost un romancier, poet, dramaturg, eseist, polemist şi gazetar francez, Preşedintele Asociaţiei oamenilor de litere francezi, din 1933, membru al Academiei Franceze, din acelaşi an; laureat al Marelui Premiu al Romanului acordat de Academia Franceză în 1925 pentru romanul „Viaţa şi moartea unui poet"; laureat al Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1952.

- 1977: A murit Ştefan Tita, poet, prozator, dramaturg şi publicist (n. 1905) 

-1981: În Arabia Saudita a fost data in exploatare prima reţea de telefonie mobilă din lume 

- 1982: A murit Sir Alain Clifford Curzon, pianist englez (n. 1907) 

- 1983: Un avion militar al URSS a doborit un aparat al companiei de transport Korean Air Lines imediat dupa patrunderea lui spatiului aerian sovietic. Cei 269 de pasageri aflati in avion şi-au pierdut viata

- 1984: A murit pianistul şi dirijorul italian Carlo Zecchi (n. 1903)

- 1985: Epava Titanicului a fost localizata, dupa 73 de ani de la scufundarea vasului, de o expeditie franco-americana in nordul Atlanticului, in apropiere de Newfoundland 

- 1988: A murit Luis Walter Alvarez, fizician.Luis Walter Alvarez (n. 13 iunie 1911, San Francisco, California; d.Berkeley, California) a fost un fizician american. Alvarez a primit în anul 1968 Premiul Nobel pentru Fizică pentru contribuţia sa în domeniul fizicii particulelor. Alvarez a dovedit în anul 1937 captura electronilor, prezisă de Hideki Yukava în anul 1935. În 1939 a găsit împreună cu Felix Bloch momentul magnetic al neutronului. Pe timpul celui de-al doilea război mondial a lucrat la dezvoltarea bombei nucleare şi a radarului. Din 1945 a fost profesor la Universitatea din Berkeley, California.În anul 1961 a descoperit mezonii omega.

- 1995: A murit (la München, Germania) Adrian Dohotaru, poet, dramaturg şi ziarist; după 1990 a deţinut o serie de funcţii publice (n. 1939)

- 2004: Un comando terorist cu 32 de membri a luat ostatici peste 1.300 de copii şi părinţi în Şcoala nr. 1 din oraşul Beslan din republica Osetia de Nord. Ei cereau retragerea ruşilor din Cecenia. După două zile de pseudo-negocieri, schimburile de focuri între teroriştii pro-ceceni şi forţele speciale ruse s-au încheiat cu moartea teroriştilor (mai puţin unul), cu moartea a 344 de civili (din care 176 erau copii) şi rănirea altor 700 de persoane. Masacrul a fost revendicat de liderul radical separatist cecen Şamil Basaev

- 2008: A murit actorul Sorin Gheorghiu (n. 1939)

- 2008: A murit dirijorul Ion Iancu (n. 1931)

- 2008: A murit Ruxandra Sireteanu-Constantinescu, biofiziciană germană de origine română, şefa grupului de Psihofizică de la Institutul „Max Planck" pentru Cercetarea Creierului şi titulara catedrei de Psihologie Fiziologică / Biopsihologie de la Universitatea „Johann Wolfgang Goethe" din Frankfurt am Main; s-a ocupat cu studiul sistemului vizual uman, aducând contribuţii fundamentale privitor la plasticitatea neurală şi ambliopie (n. 1945)

- 2010: Se încheie războiul din Irak (declanşat la 20.III.2003). La 20.III.2003 aviaţia americană a lansat primele raiduri asupra Bagdadului, la scurt timp după expirarea ultimatumului formulat de preşedintele SUA, George Bush, la adresa lui Saddam Hussein; purtătorul de cuvânt al Casei Albe a anunţat (la ora 4:50) declanşarea războiului

- 2011: A murit medicul chirurg pediatru Alexandru Pesamosca; unul din marile nume din istoria chirurgiei româneşti, care a rezolvat un număr foarte mare de cazuri (aproape 50.000), inclusiv în chirurgia plastică pediatrică (fără să fie chirurg plastic) şi în domeniul malformaţiilor congenitale ale copilului, indiferent de tipul malformaţiei; unele  dintre operaţiile efectuate au constituit premiere mondiale (n. 1930)

$$$

 Liviu Rebreanu, povestea unei vieți fascinante

Liviu Rebreanu s-a născut pe 27 noiembrie 1885 în satul Târlișua din Bistrița-Năsăud și a fost primul copil din cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și ai Ludovicăi. În anul 1889, familia s-a mutat în comuna Maieru, pe Valea Someșului Mare, unde viitorul scriitor a început cursurile școlii primare. A urmat apoi două clase la Gimnaziul Grăniceresc din Năsăud, de unde, în 1897, s-a transferat la școala de băieți din Bistrița, unde a studiat încă trei ani.

În 1900, tânărul s-a înscris la Școala Reală Superioară de Honvezi din Sopron, iar din 1903 până în 1906 a urmat Academia militară “Ludoviceum” din Budapesta.

Pe 1 septembrie 1906, a fost repartizat ca sublocotenent în armata austro-ungară, în regimentul din Gyula, dar după mai puțin de doi ani a demisionat și a revenit în Prislopul Năsăudului, spre nemulțumirea părinților, care au văzut în această renunțare un eșec profesional de proporții.

Ilderim Rebreanu, fiul lui Tiberiu Rebreanu, cel mai mic dintre cei 13 frați ai scriitorului, a povestit că unchiul său ar fi pierdut atunci la poker banii popotei ofițerilor. Îi venise rândul să aibă grijă acei bani, dar s-a gândit să-i înmulțească la masa de joc și ar fi pierdut între 1.200 și 1.800 de coroane, o sumă foarte mare în condițiile în care leafa lui era de 100 de coroane pe lună.

În anul 1909, scriitorul a lucrat pentru o scurtă perioadă de timp ca funcționar la primăria din Vărarea, apoi a decis să se stabilească la București. În luna ianuarie 1910, în baza Tratatul de aderare a României la Tripla Alianță din octombrie 1883, guvernul de la Budapesta a cerut autorităților românești extrădarea lui, astfel că, o lună mai târziu, în februarie, Rebreanu a fost arestat și închis la Văcărești. Într-un memoriu adresat autorităților de la București în mai, Liviu Rebreanu susținea că adevărata cauză a cererii de extrădare este activitatea publicistică pe care o desfășurase anterior în slujba românilor de peste munți, dar explicațiile nu au fost luate în seamă și a fost transferat la închisoarea din Gyula, în Imperiul Austro-Ungar.

Pe 16 august 1910, tânărul a fost eliberat, tribunalul de apel considerând că delictul a fost ispășit după cele șase luni de temniță. În toamna aceluiași an, pentru că situația sa materială era precară, Rebreanu a revenit la București, dar s-a confruntat cu o nouă serie de probleme financiare: “Am sosit cu 300 de lei în buzunar. Și aici începe un capitol întunecat al vieții mele, o epocă grea, de luptă dârză, cu mizeria și pasiunea de scriitor”.

A fost angajat în cele din urmă la publicația “Ordinea” și, în aceeași periodă, a editat revista “Scena”, iar în iunie 1911 a fost numit secretar literar la Teatrul Național din Craiova, condus de Emil Gârleanu, unde a cunoscut-o pe viitoarea sa soție, Ștefana (Fanny) Rădulescu. Cei doi s-au căsătorit pe 19 ianuarie 1912, moment în care scriitorul a adoptat-o pe fiica actriței dintr-o relație anterioară, Puia-Florica.

Rebreanu a cerut ca în actul de căsătorie să se fie menționată și micuța Florica, care avea trei ani şi jumătate în acel moment. „Juridic, ceea ce făcuse Liviu Rebreanu declarându-se tată este act penalizat încă din dreptul roman. Altele sunt instituţiile prin care se putea efectua legal intrarea în familie a copilului minor, fie prin înfiere, fie prin adopţie cu consimţământul tatălui natural, care era în viaţă şi cunoscut. Numai că acesta nu o recunoscuse legal”, a scris despre acest episod Teodor Tanco în volumul „Despre Liviu Rebreanu”. Mulți ani mai târziu, după moartea scriitorului, familia le-a acţionat în instanță pe Fanny şi Puia, negându-i fiicei adoptate statutul de descendentă naturală şi moştenitoare.

În 1912, actrița a fost concediată de la teatru, tânăra familie a fost nevoită să se mute la București, iar Fanny a devenit angajată a Teatrului Național, datorită intervenției lui Ioan Alexandru Brătescu-Voinești. Din iulie 1913, scriitorul a început să lucreze ca reporter la ziarul Adevărul, dar, după izbucnirea celui de-al Doilea Război Balcanic, a fost concediat.

În 1916, Rebreanu s-a oferit voluntar în armata română, dar cererea nu i-a fost aprobată, așa că familia a rămas în București în timpul ocupației. În mai 1918 prozatorul a fost arestat și anchetat de autoritățile germane, dar a reușit în cele din urmă să fugă, cu sprijinul lui Titel Petrescu, și s-a refugiat la Iași, unde i s-au alăturat soția și fiica. Din această perioadă datează o scrisoare inedită, publicată de Ionuț Niculescu în Revista Teatrul în 1987, epistolă adresată de scriitor actorului Aristide Demetriade, în care îi cere sprijin pentru Fanny Rebreanu:

Iubite domnule Demetriade,

Îți scriu din exilul care nădăjduiesc că nu va mai ține mult. De-aici urmăresc cu dezgust și indignare crescândă înverșunarea cu care nenorocitul candidat caută să te stropească cu noroi, să murdărească activitatea d-tale (este vorba despre dramaturgul A. de Herz, directorul ziarului Scena în perioada 1917-1918, care intrase în conflict cu Aristide Demetriade din motive privind conducerea Societăţii Dramatice Române. Tot el l-a denunţat autorităţilor germane pe Liviu Rebreanu, ca supus austro-ungar sustras obligaţiilor militare, fapt ce a determinat fuga scriitorului la Iaşi).

Aceeași scârbă o simte aici toată lumea pentru personajul sinistru care își face o fală din a spurca tot ce este românesc și cinstit… Dar va veni, poate mai curând decât se așteaptă, răfuiala cea mare. Și atunci va fi scrâșnirea dinților. Până atunci, cel mai bun răspuns este disprețul. Te-ai murdări măcar dând ascultare lătrăturilor… Ceea ce ai făcut dumneata pentru Teatrul Național în timpul ocupației și-a găsit aprecierea și va găsi o recunoaștere cu atât mai completă cu cât va trece vremea. Oamenii nepărtinitori și competenți ți-au înscris numele alături de aceia care, în istoria Teatrului Național, au făcut silințele cele mai mari pentru a menține prestigiul și continuarea primei noastre scene. Sufletul d-tale trebuie să fie mândru și mulțumit de ceea ce ai făcut, de sacrificiile d-tale, de munca cinstită și neprecupețită pe care ai depus-o în interesul teatrului…

Dar acum trebuie să continuu cu o rugăminte personală. Sunt sigur de condescendența d-tale. Altminteri poate că nici nu m-aș fi adresat.

E o chestiune de dreptate. Știm bine că aici s-au făcut înaintări cu duiumul. Băieți luați aproape de pe stradă au fost bombardați stagiari cl. I. În timpul acesta, nevastă-mea, după o muncă cinstită de cinci ani de zile, se vede tot în coadă. O fi aceasta dreptate? Fac apel la simțul d-tale de dreptate și umanitate. În octombrie 1916 urma să fie avansată stagiară cl. II. Îți aduci aminte, desigur, că în aprilie același an i s-a dat premiul de creație cu asigurarea că la toamnă îi vine avansarea. Mavrodi este aici, o mărturisește. Dragomirescu, asemenea. Au venit anii de război, când ea a muncit sub conducerea d-tale. Știi bine cu câtă râvnă și cu cât succes a lucrat. A avut succese frumoase, nu ți le reamintesc, d-ta, desigur, le știi ca și mine. Dar la București n-ați putut face înaintări, altfel nu mă îndoiesc că ea ar fi fost printre cei dintâi avansați. Acum însă vine momentul când trebuie să se facă dreptate. Nu se poate ca ea să-și piardă anii, atunci când alții au câștigat în timpul războiului. Cred că e logic și omenesc și drept să i se dea acum drepturile cuvenite. Avansarea la clasa II trebuia să-i vie acum doi ani. Cred că e legal ca acuma, după doi ani, și încă ce ani, să i se dea gradul de clasa I. Chiar dacă n-ar fi avansările de la Iași și încă ei i s-ar cuveni înaintarea la clasa I după toate cerințele legii.

Nu încape îndoială că are și ea cel puțin atâta talent cât au cei avansați aici. Poate dacă am judeca drept, are chiar mai mult. Și mai are în plus o râvnă de muncă cinstită, care trebuie recompensată, mai ales acum, când la Teatrul Național bate un vânt de anarhie printre elementele tinere.

În sfârșit, nu mai vreau să pledez în fața d-tale un lucru care nici n-are nevoie de pledoarie. D-ta, care ești cinstit și drept, recunoști desigur toată dreptatea cerințelor ei. Ca director și membru în comitet însă ai și puterea, și influența de-a face să izbească dreptatea și cinstea. Și, poate, întrucâtva, chiar ca om, ca om cu suflet ales, vei găsi oportun să intervii pentru o cauză dreptă. De aceea mă și adresez d-tale. Mi-am făcut o plăcere de multe ori și eu să iau apărare dreptății, mai ales când a fost vorba de Teatrul Naționl și mai ales în timpul ocupației. Voi mai face-o cu aceeași dragoste, în curând. Poate și aceasta mă îndreptățește puțin și sper că și mie mi se va face dreptate, mai ales când ea va fi sprijinită de cuvântul d-tale autorizat.

În acest sens, îți anexez aici o petiție a nevestei mele. D-ta, ca fost director și ca membru în comitet, ai chemare s-o susții. Petiția aș vrea să ajungă în mâinile d-lui Motru împreună cu o vorbă bună de dreptate. Vorba aceasta nimeni nu poate s-o spună cu mai multă competență ca d-ta. De aceea îți trimit petiția, de aceea am încredere deplină în izbânda ei. Acum vine octombrie, când se poate face avansarea. Acum e și momentul dreptății.

Fanny va veni zilele acestea la București. Așteaptă zilnic ausweisul. Își va relua cu aceeași dragoste ocupația. Dar va fi singură nu știu câtă vreme. Ticăloșia criminală a personagiului murdar care te latră pe d-ta a făcut ca eu să trebuiscă să stau aici încă. În lipsa mea aș dori mult să găsească în d-ta un sprijin. Poate că pot conta și pe aceasta?

Nu te încredințez de recunoștința mea. În loc de încredințare, aș dori mai bine să-ti dau o dovadă. Poate că-mi va veni prilejul să ți-o dau.

Eu oricum am toată încrederea în d-ta. Încrederea aceasta m-a făcut să-ți fac rugăciunile acestea și mă mai face să fiu sigur că-mi vor fi împlinite.

Cu multe salutări și dragoste nestrămutată,

L. Rebrenu,

Str Păcurari 79 – Iași

P.S. Orice răspuns îl primesc grabnic și fără cenzură prin d. M. Barasch, redactor la “Lumina”, care mi-l transmite.

Demersul lui Liviu Rebreanu a avut succes. În volumul “Cu soțul meu”, Fanny scria: “În octombire am primit o scrisoare din București, de la Aristide Demetriad. Îmi comunica o veste bună. Eram avansată stagiară clasa I, dar mă ruga să mă întorc la teatru, concediul nemaiputând fi prelungit.”

Liviu Rebreanu a revenit în București în noiembrie 1919, iar zece ani mai târziu, în decembrie 1929, a fost numit director al Teatrului Național, funcție pe care a deținut-o timp de un an.

Scriitorul s-a bucurat, în perioada interbelică, de recunoașterea deplină a valorii sale literare, dar și de recunoaștere socială. Și-a cumpărat o căsuță la Valea Mare, în Argeș, unde s-a retras să scrie și a fost în permanență alături de soția sa, Fanny, pe care o adora.

„Via de la Valea Mare, scria Fanny Rebreanu, a fost singurul loc în care Liviu al meu s-a simţit cu adevărat fericit… De când şi-a cumpărat casa, toate verile până după cules şi le petrecea acolo, iar în perioada creaţiei, indiferent de anotimp, şederea la vie se prelungea la 5-6 sau 9 luni, cât era nevoie”.

Puia Florica, fiica adoptivă a scriitorului, s-a căsătorit pe 25 octombrie 1931 cu sublocotenentul Radu Vasilescu, la Biserica Domniţa Bălaşa din Bucureşti, avându-i ca nași pe Iuliu Maniu și pe Elena, văduva lui George Coşbuc, și a devenit mai târziu crainică a Radiodifuziunii Române. În 1995, cu puțin timp înainte de a înceta din viață, a decis să doneze Muzeului Literaturii Române apartamentul din București care adăpostește amintirile familiei, transformat în Casa Memorială Fanny și Liviu Rebreanu. Colecția cuprinde piese de mobilier, documente literare, scrisori, manuscrise, fotografii, precum și tablouri valoroase, pictate de Camil Ressu, Jean Steriadi, Nicolae Dărăscu, Francisc Șirato, și sculpturi realizate de Milița Petrașcu, Ion Jalea, Oscar Han. Tot aici se află și o colecție impresionantă de ceramică și o alta de icoane pe sticlă.

Foarte stimat în mediul cultural de la București, Rebreanu era căutat deseori de tinerii scriitori care îi cereau ajutorul. În 1937, a acordat un interviu pe care îl redăm:

“Despre geneza operei de artă. Mă întrebi în legătură cu scrisoarea publicată în „Ideea Europeană” dacă prefer tendința în opera de artă. Această chestiune s-a lămurit definitiv încă de pe vremea lui Caragiale. Ţi-aminteşti de cele trei expresii, pline de subînţeles: „Nici artă pentru artă, nici artă cu tendinţă, ci artă cu talent”.

Natural, talentul stă mai presus de orice discuţie. Numai el poate fi criteriul absolut de judecată estetică. Arta înseamnă creaţiune de oameni adevăraţi şi de viată reală. Nu atât meşteşugul stilistic, cât mai ales pulsaţia vietii interesează. Aici e misterul care leagă pe artist de Dumnezeu, ba îl întrece. Pe când Dumnezeu creează şi fiinţe inferioare şi totuşi trăiesc, artistul, ca să creeze viata adevărată, trebuie să atingă perfecţiunea.

Fraţii lui Trahanache poate au murit de mult – dacă au murit – dar Trahanache al lui Caragiale va trăi mereu. Fără această condiţiune primordială nu poate exista opera de artă. Arta nu poate fi glumă! Ai văzut ce rol divin are artistul față de Dumnezeu. Aici nu poate încăpea farsa. Asta e ceva prea serios ca să ne petrecem vremea cu jonglerii de bâlci. Ca să conţină elementul viabil trebuie mai întâi să fii sincer faţă de tine şi apoi faţă de opera ta.

Nu trebuie să pierzi din vedere factorul principal care este imaginea vieţii, în goană după expresia cea mai frumoasă şi cea mai nouă. Cel mai puțin viabile sunt floricelele de stil, numai singur adevărul are viață în el şi numai cu el vei învinge timpul. Acum pot să-ţi răspund şi la întrebarea de adineauri. Nu înţeleg numaidecât că opera de artă să fie morală, dar ea trebuie să aibă ceva uman. Arta adevărată, având ceva din viața însăşi, păstrează în sine şi o valoare etică. Dacă prin viață înţelegem ceva serios, vom considera ca atare şi arta.

Natural, gluma place mai mult ca seriosul, dar nu stărui mult asupra ei. Te mai gândeşti oare a doua zi la paiața care te-a distrat aseară la circ? Pe când zbuciumul întunecat din „Crimă şi pedeapsă” te urmăreşte săptămâni şi chiar mii de zile.

Puterea tradiţiei. Acei care creează puterea trecutului n-au dreptate. Eu unul nu pot să cred că fiinţele care m-au precedat n-au lăsat nicio urmă în sufletul meu. Prin locurile acestea au trăit altădată oameni, au suferit, au iubit şi au murit. Acestea toate nu sunt fraze, sunt nişte adevăruri.

Exemplu: Panait Istrati cu toate ideile lui socialiste înaintate este un tradiţionalist. Savoarea trecutului nostru se degajă atât din „Kira Kiralina” sau „Unchiul Anghel”, cât şi din toate celelalte.

Emil Gărleanu – cel mai bun prieten, despre care spune: „Sufletul lui Gârleanu era aşa după cum reiese din „Lumea celor care nu cuvântă”.

Despre revistele la care am debutat nu am mult de spus. Am colaborat mult timp la „Luceafărul”, apoi la „Convorbiri critice”, „Viata Românească”, „Ramuri”. În cafenelele literare din laşi, numai amintiri. Pe vremea debarcării mele la Bucureşti, scriitorii se adunau la cafeneaua „Kubler”. Fiind tânăr, nu prea aveam legături cu ei. Apoi ne-am adunat la „Imperial”, până acum câţiva ani. Acolo aveam locul nostru, aşa-zisa „masă a poeților”, pe care chelnerii ne-o păstrau cu sființenie şi de multe ori se întâmplau lucruri nostime, cu scriitorii care nu erau cunoscuţi de ei. Veneau de obicei Anghel, Iosif, Sadoveanu, Lovinescu şi alții. (Revista Dobrogeană, nr. 7-9 din 1937)

La comemorarea fratelui său, Emil Rebreanu

Pe 4 aprilie 1944, fiind grav bolnav, Liviu Rebreanu s-a retras în satul Valea Mare, pe care îl iubea atât de mult, și se pare că nu a mai revăzut Bucureștiul. Aici a murit, pe 1 septembrie 1944, la vârsta de 59 de ani, fiind vegheat de iubita lui soție, Fanny, și de Puia, fiica pe care a adorat-o.

Englezul Ivor Porter, diplomat și oficial al Legației Britanice la București, are însă o altă versiune asupra momentului morții lui Liviu Rebreanu. A povestit în cartea sa, “Operațiunea Autonomous. În România pe vreme de război”, publicată de Editura Humanitas în 1991, despre seara de 23 august: „Pe la miezul nopții, unchiul Lygiei Georgescu, generalul Ion Manolescu, a venit la închisoare să-l ia pe Rică (soțul Ligiei, ginere al fruntașului țărănist Sever Bocu şi finul lui Maniu, director al sucursalei Româno-Americană Standard Oil care era deținut la Malmaison) la un întâlnire la Periș. Era împreună cu Liviu Rebreanu. Înainte de asta, l-au condus pe colonelul Ionescu acasă cu mașina. Apoi i-au lăsat lui Maniu un mesaj, la locuința acestuia, să vină și el la întâlnire când va putea. La marginea Bucureștilor, lângă drumul care cotește spre Golf Club, au dat de un baraj românesc și Manolescu, care conducea în viteză și cu farurile stinse, nu a putut frâna în timp. Un soldat l-a împușcat pe directorul Teatrului Național, care se afla pe scaunul de lângă el. În loc de petrecere, au stat aproape toată noaptea la spital”.

Acestă variantă arată că Liviu Rebreanu, deşi se afla în stare foarte gravă, ar fi fost transportat ulterior la casa din Valea Mare, unde a murit pe 1 septembrie 1944, dar certificatul de deces consemnează doar cauze naturale, respectiv insuficienţă circulatorie (asistorlie). În memoriile publicate în 1969, Puia Rebreanu nu amintește nimic despre evenimentele din 23 august 1944 și circumstanțele morții scriitorului.

Liviu Rebreanu a fost înmormântat inițial în cimitirul din Valea Mare, dar dupa câteva luni a fost reînhumat  pe Aleea Scriitorilor de la Cimitirul Bellu.