$$&

 S-a întâmplat în 20 iunie…

- Ziua mondială a refugiatului; marcată, la iniţiativa ONU, pentru prima dată în 2001; ziua a coincis, în acel an, cu sărbătorirea a 50 de ani de la semnarea Convenţiei Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi (20.VI.1951)

- 451: A avut loc bătălia de pe Câmpiile Catalaunice, ultima mare bătălie a antichităţii, în care o coaliţie romano-vizigotă a oprit expansiunea hunilor în Europa Vestică. Bătălia de pe Câmpiile Catalaunice sau bătălia de la Chalons a avut loc pe teritoriul actualei Franţe, şi a fost ultima mare bătălie a antichităţii şi una dintre cele mai sângeroase bătălii din istorie. O coaliţie aflată sub comanda generalului roman Flavius Aetius şi a regelui vizigot Theodoric I a învins o armată condusă de regele hun Attila, marcând sfârşitul dominaţiei militare hunice în Europa.

- 1807: A murit Ferdinand Berthoud (n.19 martie 1727, Plancemont, Elveţia –d.Groslay, Franţa), ceasornicar francez de origine elveţiană şi autor de lucrări de măsurare a timpului. Lucrând la Paris începând cu 1748, a devenit celebru în scurt timp datorită inventivităţii sale şi a multelor sale publicaţii. Interesul său privind problema determinării longitudinii pe mare a condus la descoperirea sa majoră, un cronometru marin îmbunătăţit şi mult mai ieftin. Îmbunătăţirile lui Berthoud se regăsesc şi la instrumentele moderne.

 -1819: S-a născut Jacques Offenbach, compozitor francez de origine germană considerat întemeietorul operetei clasice franceze. Jacques Offenbach (pseudonim al lui Jacob Eberst) a fost un compozitor şi violoncelist evreu originar din Germania, naturalizat francez (n. Köln - d. 5 octombrie 1880 la Paris). El este considerat întemeietorul operetei moderne ca gen de sine stătător al teatrului muzical.

- 1837: A murit William al IV-lea, rege al Marii Britanii şi Irlandei (1830-1837) (n. 1765); a fost încoronată regina Victoria. În timpul domniei reginei Victoria a Marii Britanii şi Irlandei (1837-1901) şi împărăteasă a Indiilor (1876-1901), Marea Britanie a atins, datorită politicii expansioniste, apogeul puterii maritime şi comerciale; perioada de avânt economic şi cultural din a doua jumătate a secolului al XIX-lea este cunoscută sub numele de „epoca victoriană"

- 1861: S-a născut Sir Frederick Hopkins, biochimist şi fiziolog englez; contribuţii originale în studiul vitaminelor; Premiul Nobel pentru Medicină pe 1929, împreună cu olandezul Christiaan Eijkman (d. 1947)

- 1867: Preşedintele Andrew Johnson anunţă cumpărarea Alaskăi

- 1870: A murit scriitorul francez Jules de Goncourt, reprezentant al naturalismului. Jules-Alfred Huot de Goncourt (n. 17 decembrie 1830 la Paris - d. Paris) a fost un scriitor francez, fratele scriitorului şi criticului literar Edmond de Goncourt, cu care a colaborat.

- 1887: S-a născut Kurt Schwitters, artist plastic şi poet dadaist german, cunoscut în special datorită colajelor sale şi a construcţiilor în relief (m. 1948) 

- 1891, 20.VI / 2.VII: A murit (la Paris) Mihail Kogălniceanu, om politic istoric, scriitor şi publicist; prim-ministru al României între anii 1863 şi 1865 (perioadă în care s-au pus, prin reformele înfăptuite, bazele României moderne); ministru de externe în 1876 şi între anii 1877 şi 1879; şi-a legat numele de unirea Principatelor Române (1859) şi de actul proclamării independenţei naţionale de la 1877; membru titular al Societăţii Academice Române din 1868, preşedinte al Academiei Române (1887-1890) (n. 1817) 

- 1909: S-a născut actorul american de film Errol Flynn. Errol Leslie Flynn (m. 14 octombrie, 1959) a fost un actor de origine australiană, cunoscut pentru rolurile sale romantice din filmele de capă şi spadă de la Hollywood, cum ar fi: The Adventures of Robin Hood (Aventurile lui Robin Hood, 1938), The Dawn Patrol (1938), Dodge City (1939), The Sea Hawk (Corsarul, 1940) şi Adventures of Don Juan (Aventurile lui Don Juan, 1948

- 1913: S-a născut Aurel Baranga, dramaturg şi publicist român. Aurel Baranga (m. 10 iunie 1979, Bucureşti) este pseudonimul lui Aurel Leibovici, un poet şi un dramaturg român de origine evreiască.A obţinut bacalaureatul la Liceul Matei Basarab din Bucureşti în 1931 şi a absolvit Facultatea de Medicină în 1938.A debutat cu versuri în revista Bilete de papagal a lui Tudor Arghezi.  A editat împreună cu Gherasim Luca, Paul Păun şi Sesto Pals revista de avangardă Alge. A colaborat la revista de avangardă Unu, editată de Saşa Pană şi Moldov. În1948 a scris textul imnului României comuniste,Zdrobite cătuşe,muzica fiind compusă de Matei Socor.Tot în 1948, Aurel Baranga a primit ca „sarcină de partid" să înfiinţeze revista de satiră şi umor Urzica.  Din 1949 şi până la sfârşitul vieţii (10 iunie 1979) a fost redactor-şef la Urzica. A fost căsătorit cu actriţa Marcela Rusu, fosta soţie a lui Alexandru Bârlădeanu.

- 1913: S-a născut compozitorul Ion Dumitrescu (m. 1996)  

- 1917: S-a născut Iosif Constantin Drăgan, om de afaceri (considerat unul dintre cei mai bogaţi români, potrivit Topului celor mai bogaţi 300 de români), publicist şi eseist; stabilit de mai multe decenii în Italia; fondator al Centrului European de Studii Tracice; fost preşedinte al Federaţiei Internaţionale de Marketing (m. 2008).

- 1928: Are loc, la Bucureşti, primul concurs naţional de decatlon

- 1929: S-a născut actorul Petre Gheorghiu. Petre Gheorghiu (n. Iaşi; m. 6 august 2000, Bucureşti) a fost un actor român. A urmat studii la Conservatorul de Artă Dramatică din Iaşi. A avut o bogată activitate teatrală la Teatrul Municipal/Bulandra din Bucureşti. În film, a jucat numai roluri secundare.

- 1933: A murit Clara Zetkin, unul dintre întemeietorii Ligii „Spartacus” şi ai Partidului Comunist din Germania, iniţiatoarea sărbătoririi zilei de 8 martie ca „Ziua Internaţională a Femeii” (n.1857)

- 1934: S-a născut compozitorul Cornel Ţăranu; membru corespondent al Academiei Române din 1993

- 1936: A avut loc Conferinţa Internaţională de la Montreux (Elveţia) care a avut ca scop stabilirea unui nou regim al strâmtorilor Bosfor şi Dardanele; Convenţia încheiată confirma principiul libertăţii de trecere şi de navigaţie prin strâmtori pentru navele comerciale ale tuturor statelor pe timp de pace, precum şi în timp de război dacă Turcia nu era parte beligerantă; delegaţia română a fost alcătuită din Nicolae Titulescu, ministrul Afacerilor Străine, Constantin Contescu şi Vespasian V. Pella, miniştri plenipotenţiari

- 1937: S-a născut Radu Gabrea, regizor de film, scenarist şi producător; stabilit din 1974 în Germania 

- 1938: În perioada 20 iunie - 25 iulie 1938 s-a desfăşurat procesul de acoperire cu alamă a modulelor din fontă ale „Coloanei fără sfârşit", operă a sculptorului Constantin Brâncuşi, a cărei construcţie a început la 15 august 1937

- 1940: A fost inaugurat, la Bucureşti, Institutul de Antropologie, întemeiat prin strădaniile doctorului Josef Francisc Rainer (astăzi Institutul de Antropologie „Francisc Rainer" al Academiei Române)

- 1941: S-a născut regizorul britanic de film Stephen Frears, considerat, la mijlocul anilor ’80, „rebelul cinematografului englez"

- 1942: S-a născut compozitorul şi interpretul american de muzică pop Brian Wilson, fost membru al trupei „The Beach Boys"

- 1942: S-a născut soprana Daniela Diaconescu 

- 1945: S-a născut pianistul german Justus Franz 

- 1945: S-a născut scriitorul francez Jean-Claude Izzo (m. 2000) 

- 1949: S-a născut Lionel Richie, interpret, compozitor, producător şi actor de film american.

- 1954: S-a inaugurat podul cu tablier metalic peste Dunăre la Giurgiu, numit Podul Prieteniei, pe atunci cel mai mare pod combinat (de cale ferată şi rutier) din Europa, construit în doi ani şi jumătate, în colaborare cu alte ţări vecine

- 1959: A avut loc premiera bucureşteană a operei „Falstaff", de G. Verdi, avându-l în rolul titular pe Petre Ştefănescu-Goangă

- 1962: A murit istoricul de origine aromână Victor Papacostea; specialist în istoria comparată a ţărilor balcanice; fondator şi director al Institutului de Studii şi Cercetări Balcanice (1938-1947) şi al revistei „Balcanica" (1938-1945) (n. 1900). Victor Papacostea a fost un istoric, fondator al Institutului de Studii Balcanice din Bucureşti, fruntaş P.N.L. şi fost subsecretar de stat la Ministerul Educaţiei Naţionale în guvernele Sănătescu şi Rădescu.În perioada 1950 - 1955 şi 1957 - 1958 a fost internat ca deţinut politic la penitenciarul Sighet.

- 1963: Reprezentanţi ai SUA şi URSS au semnat un acord de instalare a „liniei fierbinţi" – telefonice – între Washington şi Moscova. Ea a devenit operaţională din luna august a anului 1963

- 1966: A murit Georges Henri Lemaître, fizician belgian. Georges Henri Lemaître (n. 17 iulie 1894, Charleroi - m. Geneva) a fost un preot şi fizician belgian, întemeietor al teoriei Big-Bang. Parintele născut la Charleroi a fost primul cercetator care a prezis prin calcule matematice că universul nu este static ci este in continuă expansiune. 

- 1967: S-a născut actriţa de film de origine australiană Nicole Kidman .Nicole Kidman are dublă cetăţenie, australiană şi americană.vEste câştigătoare a premiului Oscar.

- 1988: A murit Nicolae Lascu (numele la naştere: Laslo), istoric al literaturii antice şi traducător; în studiile sale a încercat să stabilească vechimea, amploarea şi intensitatea influenţelor clasiciste în operele scriitorilor români; a urmărit, de asemenea, viaţa şi destinul literar al lui Ovidiu, poetul latin exilat la Tomis (n. 1908)  

- 1991: S-a înfiinţat Partidul România Mare (prin Decizia civilă 14/20.VI.1990 a TMB; reînscris la TMB conform Deciziei civile 64/27.VIII.1996), condus de Corneliu Vadim Tudor

- 1992: A murit Sir Charles Groves, dirijor englez (n.1915) 

- 1992: Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât „ca de acum şi până la sfârşitul veacurilor, în întreaga Biserică Ortodoxă Română, să se numere cu sfinţii şi să se cinstească după pravilă cu slujbă specială şi cu acatist toţi sfinţii din neamul românesc, ştiuţi şi neştiuţi, pentru a căror cinstire se instituie Duminica Sfinţilor Români, care va fi aşezată în calendarul Bisericii noastre, în fiecare an, a doua Duminică după Pogorârea Duhului Sfânt, arătându-se prin aceasta lucrarea Sfântului Duh în Biserica noastră de-a lungul veacurilor" 

- 1992: Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea ca sfinţi a lui Constantin Brâncoveanu şi a copiilor lui, precum şi a „ binecredinciosului voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt”. 

- 1995: A murit eseistul şi filosoful Emil Cioran; în 1938 a primit o bursă din partea statului francez şi s-a stabilit apoi la Paris, unde a continuat să scrie în limba franceză (n. 1911). 

- 1996: Oraşul Berlin a devenit, oficial, unul din sediile ONU, găzduind două instituţii ale organizaţiei: Voluntarii ONU şi Secretariatul Convenţiei-Cadru asupra schimbărilor climatice

- 1997: Inaugurarea, în fosta închisoare de la Sighetu Marmaţiei, a Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei (Memorialul Sighet) 

- 2001: Au fost deschise oficial lucrările la autostrada Bucureşti – Constanţa

- 2005: A murit Jack S. Kilby, fizician american, laureat al Premiului Nobel. Jack St. Clair Kilby (n. 8 noiembrie 1923, Jefferson City, Missouri, SUA — d. Dallas, Texas, SUA) a fost un inginer american, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în anul 2000, pentru inventarea circuitului integrat (în 1958, pe când lucra la Texas Instruments), respectiv al „tipăririi la cald", tehnică de tipar cunoscută în limba engleză ca „thermal printing”. Kilby a primit jumătate din premiu, cealaltă fiind împărţită de  Herbert Kroemer şi Jores Ivanovici Alfiorov.

&&&

 🦠 Animalul care nu moare niciodată: Secretul nemuririi biologice

În timp ce oamenii cheltuiesc miliarde încercând să prelungească viața, în adâncurile mărilor trăiește o ființă care a reușit ceea ce niciun om nu a putut: să învingă moartea biologică.

Este vorba despre Turritopsis dohrnii, cunoscută și sub numele de meduza nemuritoare.

🌊 Această mică meduză, de doar câțiva milimetri, pare la prima vedere fragilă, banală, chiar neînsemnată. Dar structura sa celulară ascunde unul dintre cele mai mari mistere ale biologiei.

Ce o face unică?

🔁 Atunci când este rănită, stresată sau îmbătrânește, meduza Turritopsis nu moare. În loc de asta, declanșează un proces invers biologic numit transdiferentiere: celulele sale adulte se transformă în celule stem, apoi în celule complet noi.

Cu alte cuvinte, se transformă din nou într-un „bebeluș meduză”, reluând ciclul vieții… din nou și din nou. Teoretic, la nesfârșit.

🔬 Este primul și, până în prezent, singurul animal cunoscut care poate reveni complet la o stare juvenilă de câte ori dorește — o formă de regenerare completă care, în teorie, elimină bătrânețea.

Cercetătorii din întreaga lume studiază acum acest fenomen în speranța că vor descoperi mecanismele moleculare ale nemuririi. Se crede că, dacă vom înțelege cum funcționează acest proces, am putea reprograma celule umane pentru a repara organe, inversa îmbătrânirea sau chiar… extinde viața la un nou nivel.

🧠 Dar există o întrebare mai profundă: dacă am putea trăi veșnic, am știi ce să facem cu ete rnitatea?

&&&

 S-a întâmplat în 18 iunie1815: Avea loc bătălia de la Waterloo, localitate în Belgia, bătălie în care împăratul francez Napoleon I Bonaparte (1804-1814 şi 1815), unul dintre cei mai străluciţi comandanţi militari din istorie, este definitiv învins de coaliţia anglo-prusacă. 

Politica externă a lui Napoleon I s-a bazat pe un lung şir de războaie („războaiele napoleoniene”) pentru hegemonie în Europa; după prima abdicare (1814), revine în Franţa la 1.III.1815 („cele 100 de zile”), dar este înfrânt de armata anglo-prusacă şi silit din nou să abdice; va fi exilat pe insula Sf. Elena din Oceanul Atlantic, unde va şi muri (la 5.V.1821)

Bătălia de la Waterloo a avut loc la 18 iunie 1815, de fapt în apropierea localităţii Waterloo din Belgia de astăzi, la 18 kilometri sud de Bruxelles, opunând o armată franceză condusă de Împăratul Napoleon unei armate a celei de-a Șaptea Coaliţii, aflate sub comanda ducelui de Wellington şi a feldmareşalului von Blücher. Bătălia s-a încheiat cu victoria decisivă a anglo-aliaţilor şi prusacilor, victorie ce pecetluieşte practic sfârşitul Imperiului napoleonian.

După ce împăratul Napoleon a preluat din nou puterea în martie 1815, o nouă Coaliţie europeană a masat armate la graniţele Franţei, cu scopul de a-l înlătura. Napoleon a decis însă să treacă primul la ofensivă, atacând armata prusacă şi pe cea anglo-aliată, ambele cantonate în Belgia. Astfel, au loc o serie de confruntări minore în jurul localităţii Charleroi şi apoi bătăliile de la Ligny şi Quatre Bras, ambele purtate pe data de 16 iunie 1815. Deşi cele două bătălii de pe 16 iunie s-au încheiat cu victoria francezilor şi au împiedicat joncţiunea anglo-aliaţilor şi a prusacilor, ele nu au fost decisive, astfel că, la 18 iunie, pe câmpul de bătălie de la Waterloo, armata anglo-aliată şi elemente semnificative din armata prusacă au putut face joncţiunea pentru a pecetlui victoria decisivă a Coaliţiei.

În timpul bătăliei de pe 18 iunie, o treime din armata franceză, desfășurată tocmai pentru a împiedica sau întârzia semnificativ înaintarea prusacilor a mărşăluit într-o direcţie greşită şi apoi a fost reţinută de un corp de armată prusac inferior numeric la Wavre. Ca urmare a înfrângerii catastrofale de la Waterloo, rămăşiţele armatei franceze, regrupate pe linia râului Sambre, sub comanda mareşalului Soult, apoi Grouchy, s-au retras în Franţa, aşteptând ofensiva Coaliţiei. 

Bătălia de la Waterloo a avut ca rezultat căderea definitivă a lui Napoleon, care, întors la Paris imediat după finalul bătăliei, a constatat că nu mai are susţinerea forului legislativ şi, ca atare, a abdicat pe 22 iunie. Armata franceză a continuat să lupte o perioadă împotriva trupelor Coaliţiei, până la încheierea unui armistiţiu, semnat la iniţiativa ministrului de război francez, mareşalul Davout. Odată ostilităţile încheiate, în Franţa a avut loc „A doua Restauraţie”, adică întoarcerea pe tron a Casei de Bourbon, prin pretendentul la Tron al Casei Regale, Ludovic al XVIII-lea.

Surse:

Barbero, Alessandro - „Waterloo", Éditions Flamarion, 2008

Pigeard, Alain - „Dictionnaire de la Grande Armée”, Tallandier, Bibliothèque Napoléonienne, 2004

http://web.archive.org/web/20020911212448/http://chnm.gmu.edu/revolution/d/528/

http://www.istorie-pe-scurt.ro/waterloo-ultima-batalie-a-lui-napoleon/

https://publimix.ro/blog/caleidoscop/18 15-Waterloo

$##

 S-a întâmplat în 18 iunie1848: La această dată, Guvernul provizoriu din Țara Românească decretează organizarea unui Corp de dorobanţi şi panduri (armată populară), sub comanda lui Gheorghe Magheru, numit căpitan-general. Una dintre primele măsuri ale revoluţiei a fost să-şi asigure o forţă armată devotată. Anterior, la 14/26 iunie, guvernul a decretat ca steagul naţional să aibă trei culori: albastru, galben şi roşu, cu deviza „Dreptate-Frăţie”. În aceeaşi zi, s-a decretat şi înfiinţarea gărzii naţionale, atât în Bucureşti cât şi în toată ţara. Comandantul gărzii din Bucureşti a fost numit colonelul Scarlat Creţulescu, un liberal moderat, care a sabotat organizarea gărzii şi apoi a fugit în Austria. Pentru că în ţară nu era nici o manufactură de armament, guvernul a făcut apel la populaţie ca să împrumute statului puşti cu care să înarmeze garda naţională.

Deoarece numărul puştilor procurate pe diferite căi era mic, peste o săptămână, guvernul a dat ordin comandantului gărzii din Bucureşti să angajeze meşteri fierari spre a-i făuri două mii de lănci. Necesitatea înarmării cu puşti a gărzii naţionale din Bucureşti a silit guvernul să ia toate armele din depozitul regimentului al treilea, iar în locul lui Scarlat Creţulescu, cel fugit, a fost numit, la 2/14 iulie, comandant al gărzii naţionale din Bucureşti, locotenentul Deivos, înlocuit peste câteva zile de maiorul Teologu, ambii devotaţi cauzei revoluţiei.

Deoarece organizarea gărzii naţionale mergea încet şi era nevoie de numeroase forţe armate pentru apărarea şi extinderea revoluţiei, s-a hotărât la 18/30 iunie organizarea unui corp de dorobanţi şi panduri voluntari sub comanda lui Gheorghe Magheru, numit căpitan general. Peste câteva zile, Gheorghe Magheru devenea şi inspector al tuturor gărzilor naţionale din ţară.

Organizarea acestei miliţii a mers foarte încet. De-abia peste zece zile se decreta ca două treimi din dorobanţii fiecărui judeţ să fie gata de a fi convocaţi, împreună cu cât mai mulţi voluntari „de orice clasă, naţie şi religie”, urmând a se forma regimente de câte două mii de oameni. Emigraţia polonă, în speranţa că prin mişcarea revoluţionară română va extinde revoluţia şi în Polonia, a trimis în iulie pe colonelul Zablocki să ajute la organizarea acestei miliţii. De-abia la începutul lui august, Magheru se afla la Râmnicu Vâlcea, de unde a convocat dorobanţii şi voluntarii taberei pe care urma să o organizeze la Râureni, un sat pe malul Oltului, la câţiva km spre sud.

Înfăptuirea libertăţilor democratice, hotărârea guvernului de a cârmui în conformitate cu voinţa poporului care fusese chemat pe Câmpul lui Filaret - devenit Câmpia Libertăţii - să recunoască programul revoluţionar drept constituţie, organizarea gărzii naţionale şi a taberei de la Râureni, toate acestea au stârnit entuziasm în rândurile poporului. Mai întâi trebuie subliniat un fapt foarte important, la momentul Revoluţiei de la 1848, nici maiorul Christian Tell şi nici căpitanul Gheorghe Magheru nu aveau alte grade militare. Dacă în cazul lui Gheorghe Magheru funcţia şi faptele sale îl vor duce spre acest grad, Christian Tell va rămâne maior până la moarte.

Încă din primele zile ale Revoluţiei de la 1848, lui Gheorghe Magheru i se va încredinţa misiunea de a organiza efectivele de dorobanţi, panduri şi voluntari pentru o gardă naţională revoluţionară. Magheru era numit căpitan general al trupelor neregulate şi inspector al tuturor gărzilor naţionale. După doar o lună, în care Gheorghe Magheru fusese implicat, după cum am văzut, în înăbuşirea celor două comploturi contra-revoluţionare (19 şi 29 iunie), va fi numit „comisar general plenipotenţiar peste toată Valachia mică” (Oltenia) pentru a organiza efective de dorobanţi şi panduri voluntari dar şi pentru a readuce Oltenia pe drumul revoluţionar. Gorjeanul avea mână liberă, autorităţile locale fiind obligate „…să-i dea toată ascultarea şi supunerea”.

Generalul Gheorghe Magheru va reuşi, cu multe eforturi, să pună bazele armatei revoluţionare. Organizarea trebuia să fie una a unei armate regulate alcătuită din regimente, fiecare dintre acestea având un efectiv de două mii de oameni. Regimentul era organizat pe două batalioane formate la rândul lor din patru companii a câte două plutoane. Potrivit planurilor generalului, doar din judeţele Gorj, Mehedinţi şi Vâlcea trebuiau să se strângă șase mii de voluntari. La 14 septembrie 1848, generalul lansa o chemare către popor, care chema la luptă: „Aideţi dar, fraţii mei români! Alergaţi cu orice arme veţi avea, securi, lănci, coase, puşti […] alergaţi sub steagul libertăţii şi aideţi cu toţii să ne luptăm şi să păstrăm sfintele drepturi ce păgânii vor să ni le hrăpească!”.

La vremea respectivă, la Râureni se aflau concentrate Regimentul 1 de linie, un escadron de cavalerie, baterie de artilerie, 1.500 de dorobanţi şi opt mii de voluntari. La 21 septembrie, Căimăcămia Ţării Româneşti publică nota lui Fuad-Efendi, prin care Magheru este somat să-şi risipească ostaşii, împotriva lui îndreptându-se două divizii turceşti, una dinspre Bucureşti, iar cealaltă dinspre Vidin. Concomitent, o armată alcătuită din cinci mii de ostaşi ruşi se îndrepta spre Râmnicu Vâlcea sub comanda generalului Gustav de Hassfort. Situaţia taberei era de-a dreptul disperată. La aflarea acestor veşti, mii de ţărani din toate părţile Olteniei au alergat în tabara militară de la Râureni, hotărâţi să apere cu sângele lor libertatea şi pământul ţării. 

Generalul Gheorghe Magheru trebuia să facă faţă unor multiple presiuni, mai întâi din partea Căimăcămiei, de apropierea puternicelor efective armate contra-revoluţionare ţariste şi otomane, de Grant – agentul consulului Calhoun – şi de scrisoarea lui Heliade şi Tell, acum aflaţi la Sibiu. Până la urmă a avut înţelepciunea să nu îndră znească să-şi asume răspunderea unei ciocniri armate cu ostaşii străini. Este adevărat că hotărârea dizolvării taberei, la 28 septembrie, el nu a luat-o singur, ci după ce avusese o consfătuire cu căpeteniile ostăşeşti. Magheru a dovedit aici înţelepciunea omului politic, adică de a evita lupta cu armatele reunite ale celor două imperii, dar a creat în epocă un mare regret că nu a aceptat lupta. Un contemporan al evenimentelor, Al. Pelimon - în memoriile sale- vorbea la dizolvarea taberei de la Vâlcea de „mânia dorobanţilor, a pandurilor, voluntarilor” care „erau siliţi a se risipi din lagăr, pentru a merge la casele lor, unde îi aştepta o grozavă persecuţime”.

După revenirea în ţară din exilul prelungit, Gheorghe Magheru se va regăsi ca deputat în Adunarea Ad-Hoc a Munteniei. După unirea din 1859, generalul va activa în Parlamentul României. Revenit la prima dragoste, Magheru va aduce numeroase contribuţii la organizarea armatei naţionale. La 28 mai 1866, domnitorul Carol I îi încredinţa prin decret „formarea unui corp de voluntari” pentru înăbuşirea unei revolte a grănicerilor. Evenimentele de la 1877-1878 îl vor găsi pe general gata de luptă, chiar l-a bătut gândul să meargă cu soldaţii, şi a fost foarte bucuros de victorie. Visul său din tinereţe se realizase la senectute.

Surse:

Geneza revoluției române de la 1848: introducere în istoria modernă a României, Gheorghe Platon, Editura Junimea, 1980

Dan Berindei, 1848 în țările Române, Editura Stiimtifica si Enciclopedica, 1984

1848 la Români: o istorie în date s̨i mărturii, Vol. 2, Cornelia Bodea, Editura S̨tiint̨ifică s̨i Enciclopedică, 1982

https://istoriiregasite.wordpress.com/2013/07/02/revolutia-romana-din-1848-1849/

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2018/09/28/revolutia-de-la-1848-170-de-ani-generalul-gheorghe-magheru-si-tabara-de-la-raureni--183720

https://www.verticalonline.ro/gheorghe-magheru-„bratul-de-fier”-al-revolutiei-pasoptiste-vii

$$$

 S-a întâmplat în 18 iunie1917, 18 iunie/1 iulie: La această dată, a murit Titu Maiorescu, critic literar, estetician şi om politic; membru marcant al Partidului Constituţional (Junimist), iar ulterior al Partidului Conservator (al cărui preşedinte a fost între anii 1913 şi 1914); de mai multe ori ministru în cabinete conservatoare şi prim-ministru (1912-1913); fondatorul grupării literare ieşene Junimea; întemeietor al criticii literare româneşti moderne; membru fondator al Societăţii Academice Române (1866); vicepreşedinte al Academiei Române (1880-1884; 1886-1887). 

Titu Maiorescu (n. 15 februarie 1840, Craiova - d. Bucureşti) a fost o personalitate reprezentativă a culturii române, om politic, critic literar, eseist, scriitor, estetician, profesor, filosof, jurist, membru fondator al Academiei Române. Maiorescu este autorul „formelor fără fond”, fondator al Societăţii literare Junimea.A promovat în „Convorbiri literare” pe marii clasici ai literaturii române. A fost primul mare critic literar, creator de şcoală şi arbitru director în cultura românească. În activitatea politică,Titu Maiorescu s-a remarcat în funcţia ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Din poziţia de prim-ministru şi ministru de Externe, a negociat Pacea de la Bucureşti, în urma celui de-al doilea război balcanic, prin care România a primit sudul Dobrogei.

Spre deosebire de ceilalţi iluştri politicieni ai generaţiei sale, Titu Liviu Maiorescu provenea dintr-o familie de ţărani din comuna Bucerdea, de lângă Blaj.Tatăl său, Ioan, fiu de ţăran transilvănean, se numea de fapt Trifu, dar îşi luase numele de Maiorescu pentru a sublinia înrudirea cu Petru Maior. A fost profesor de istorie, director al Şcolii Centrale din Craiova, agent diplomatic al guvernului Ţării Româneşti. Mama sa, Maria Popasu, era sora cărturarului episcop al Caransebeşului. După ce urmează studii gimnaziale la Craiova şi Braşov, tânărul Titu este trimis să înveţe la Academia Theresiană din Viena. În iulie 1858, a absolvit cursurile liceale ca şef de promoţie. Se înscrie la Universitatea din Giessen, unde în 1859 obţine titlul de doctor în filosofie cu distincţia „magna cum laudae”. Maiorescu îşi continuă studiile universitare la Universitatea Sorbona din Paris, unde obţine licenţa în litere, filosofie şi drept (1861).În anul 1862, Titu Maiorescu revine în ţară şi este numit procuror la Tribunalul Ilfov. La sfârşitul aceluiaşi an se mută la Iaşi, unde devine director al Liceului Naţional, apoi profesor de istorie universală, filosofie şi logică la Facultatea de Istorie a Universităţii din Iaşi (16 noiembrie 1862 - 25 noiembrie 1871), fiind titularul cursului Despre istoria republicii romane de la introducerea tribunilor plebei până la moartea lui Iuliu Cezar. 

Eminent dascăl, Maiorescu devine rector al Universităţii ieşene (18 septembrie 1863) şi director la Şcoala normală „Vasile Lupu” (octombrie 1863), unde predă pedagogia, gramatica română, psihologia şi compunerea. De asemenea este inspector şcolar şi iniţiază pentru prima oară în ţara noastră practica pedagogică a elevilor, printre care se numără şi Ion Creangă. În paralel, Titu Maiorescu pune bazele Societăţii literare Junimea (1863), împreună cu Petre P. Carp, Iacob Negruzzi, Vasile Pogor şi Theodor Rosetti. De la 1 martie 1867, coordonează editarea revistei „Convorbiri literare”.

Prin activitatea sa, societatea impunea o direcţie nouă, modernă, întregii noastre culturi, definindu-se prin spiritul ei etic şi sentimentul valorii estetice. Condiţiile din ţară era altele decât cele din timpul paşoptiştilor romantici, Ion Heliade Rădulescu, Vasile Alecsandri sau Nicolae Bălcescu. Maiorescu şi colegii săi reprezentau noua generaţie, junimistă, cu o nouă concepţie asupra vieţii sociale şi culturale româneşti. De asemenea, Titu Maiorescu este autorul teoriei junimiste şi conservatoare a „formelor fără fond”. Aceasta condamnă introducerea unor instituţii imitate după cele occidentale şi cărora nu le corespundea un fond adecvat în mentalitatea, creaţia şi nivelul de cultură al poporului român. Personalitate exponenţială a culturii române, Maiorescu este membru fondator al Academiei Române.

Anul 1871 consacră definitiv intrarea junimiştilor de partea activismului politic. Pe 15 aprilie 1871, are loc la Iaşi o întâlnire între Gheorghe Costaforu şi Titu Maiorescu, cel dintâi propunându-i mentorului Junimii ca membrii societăţii să intre în viaţa politică. Acesta a fost un moment de răscruce în istoria conservatorismului şi politicii româneşti. Junimiştii vor adopta un program de acţiune sprijinit de hotărârile Adunărilor ad-hoc din 1857, din care mai rămăseseră două deziderate de îndeplinit: respectarea capitulaţiilor de către Poarta Otomană, a neutralităţii garantate şi chiar obţinerea independenţei ţării noastre. 

Junimiştii acceptă propunerea lui Gheorghe Costaforu şi intră în Adunarea Deputaţilor, predominant conservatoare, sprijinind guvernul Lascăr Catargiu.Apropierea politică dintre junimişti şi conservatori se va realiza treptat.Este adevărat că şi cele două ideologii politice erau foarte asemănătoare.Amândouă grupările declarau că modernizarea României se face „de sus în jos şi nu de jos în sus”, iar măsurile reformatoare iniţiate de liberali erau acuzate ca fiind „forme fără fond”, neexistând cu adevărat o clasă de mijloc în România.

Din acest moment, Maiorescu îşi începe cariera politică, fiind ales deputat în 1871, pe listele grupării conservatoare. Apreciat pentru calităţile sale, junimistul este numit ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice în mai multe cabinete conservatoare. În această calitate va elabora un proiect de lege pentru reorganizarea învăţământului rural, va dispune introducerea limbii române ca obiect de învăţământ în licee şi se va ocupa de organizarea învăţământului superior politehnic. Din 1877 se stabileşte definitiv la Bucureşti, unde participă la redactarea oficiosului conservator „Timpul” şi predă la Facultatea de Litere şi Filosofie, fiind titularul cursului de „Istoria Filosofiei în secolul al XIX-lea”. De asemenea, între 1892 - 1897, Titu Maiorescu este ales rector al Universităţii Bucureşti.

La 3 februarie 1880, Maiorescu se numără printre cei care semnează programul şi statutul Partidului Conservator, alături de alţi 88 de oameni politici din aceeaşi familie politică, pentru ca în martie să fie ales în Comitetul Central al partidului. În paralel cu activitatea didactică şi culturală, a fost cooptat în toate cabinetele de concentrare junimisto-conservatoare, ocupând de trei ori fotoliul ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Publice. După fuziunea conservatorilor cu junimiştii din 3 aprilie 1907, a devenit unul dintre liderii Partidului Conservator. Pe 28 martie 1912, Maiorescu a preluat de la colegul său junimist, Petre P. Carp, preşedinţia Consiliului de Miniştri 

Din această funcţie, a prezidat în iulie 1913 Pacea de la Bucureşti, privind armistiţiul cu Bulgaria în Al Doilea Război Balcanic. În urma tratatului încheiat, România a primit Cadrilaterul. Îşi depune mandatul la sfârşitul anului 1913. Este ales la 14 noiembrie 1913 de către Comitetul Executiv al Partidului Conservator ca preşedinte al acestuia. Funcţia nu o va ocupa decât până la 28 februarie 1914, când îşi prezintă demisia din fruntea partidului din cauze personale. Astfel, Maiorescu se retrage din activitatea politică, pronunţându-se în continuare pentru o politică de neutralitate a ţării noastre faţă de conflictul mondial.Titu Maiorescu s-a stins din viaţă pe 18 iunie 1917, la vârsta de 77 de ani.

Surse:

Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007

Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003

https://www.ro.biography.name/scriitori/8-romania/148-titu-maiorescu-1840-1917

https://www.artline.ro/Titu-Maiorescu-29763-1-n.html

http://www.autorii.com/scriitori/titu-maiorescu/index.php

$$$

 S-a întâmplat în 18 iunie1917, 18 iunie/1 iulie: La această dată, a murit Titu Maiorescu, critic literar, estetician şi om politic; membru marcant al Partidului Constituţional (Junimist), iar ulterior al Partidului Conservator (al cărui preşedinte a fost între anii 1913 şi 1914); de mai multe ori ministru în cabinete conservatoare şi prim-ministru (1912-1913); fondatorul grupării literare ieşene Junimea; întemeietor al criticii literare româneşti moderne; membru fondator al Societăţii Academice Române (1866); vicepreşedinte al Academiei Române (1880-1884; 1886-1887). 

Titu Maiorescu (n. 15 februarie 1840, Craiova - d. Bucureşti) a fost o personalitate reprezentativă a culturii române, om politic, critic literar, eseist, scriitor, estetician, profesor, filosof, jurist, membru fondator al Academiei Române. Maiorescu este autorul „formelor fără fond”, fondator al Societăţii literare Junimea.A promovat în „Convorbiri literare” pe marii clasici ai literaturii române. A fost primul mare critic literar, creator de şcoală şi arbitru director în cultura românească. În activitatea politică,Titu Maiorescu s-a remarcat în funcţia ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Din poziţia de prim-ministru şi ministru de Externe, a negociat Pacea de la Bucureşti, în urma celui de-al doilea război balcanic, prin care România a primit sudul Dobrogei.

Spre deosebire de ceilalţi iluştri politicieni ai generaţiei sale, Titu Liviu Maiorescu provenea dintr-o familie de ţărani din comuna Bucerdea, de lângă Blaj.Tatăl său, Ioan, fiu de ţăran transilvănean, se numea de fapt Trifu, dar îşi luase numele de Maiorescu pentru a sublinia înrudirea cu Petru Maior. A fost profesor de istorie, director al Şcolii Centrale din Craiova, agent diplomatic al guvernului Ţării Româneşti. Mama sa, Maria Popasu, era sora cărturarului episcop al Caransebeşului. După ce urmează studii gimnaziale la Craiova şi Braşov, tânărul Titu este trimis să înveţe la Academia Theresiană din Viena. În iulie 1858, a absolvit cursurile liceale ca şef de promoţie. Se înscrie la Universitatea din Giessen, unde în 1859 obţine titlul de doctor în filosofie cu distincţia „magna cum laudae”. Maiorescu îşi continuă studiile universitare la Universitatea Sorbona din Paris, unde obţine licenţa în litere, filosofie şi drept (1861).În anul 1862, Titu Maiorescu revine în ţară şi este numit procuror la Tribunalul Ilfov. La sfârşitul aceluiaşi an se mută la Iaşi, unde devine director al Liceului Naţional, apoi profesor de istorie universală, filosofie şi logică la Facultatea de Istorie a Universităţii din Iaşi (16 noiembrie 1862 - 25 noiembrie 1871), fiind titularul cursului Despre istoria republicii romane de la introducerea tribunilor plebei până la moartea lui Iuliu Cezar. 

Eminent dascăl, Maiorescu devine rector al Universităţii ieşene (18 septembrie 1863) şi director la Şcoala normală „Vasile Lupu” (octombrie 1863), unde predă pedagogia, gramatica română, psihologia şi compunerea. De asemenea este inspector şcolar şi iniţiază pentru prima oară în ţara noastră practica pedagogică a elevilor, printre care se numără şi Ion Creangă. În paralel, Titu Maiorescu pune bazele Societăţii literare Junimea (1863), împreună cu Petre P. Carp, Iacob Negruzzi, Vasile Pogor şi Theodor Rosetti. De la 1 martie 1867, coordonează editarea revistei „Convorbiri literare”.

Prin activitatea sa, societatea impunea o direcţie nouă, modernă, întregii noastre culturi, definindu-se prin spiritul ei etic şi sentimentul valorii estetice. Condiţiile din ţară era altele decât cele din timpul paşoptiştilor romantici, Ion Heliade Rădulescu, Vasile Alecsandri sau Nicolae Bălcescu. Maiorescu şi colegii săi reprezentau noua generaţie, junimistă, cu o nouă concepţie asupra vieţii sociale şi culturale româneşti. De asemenea, Titu Maiorescu este autorul teoriei junimiste şi conservatoare a „formelor fără fond”. Aceasta condamnă introducerea unor instituţii imitate după cele occidentale şi cărora nu le corespundea un fond adecvat în mentalitatea, creaţia şi nivelul de cultură al poporului român. Personalitate exponenţială a culturii române, Maiorescu este membru fondator al Academiei Române.

Anul 1871 consacră definitiv intrarea junimiştilor de partea activismului politic. Pe 15 aprilie 1871, are loc la Iaşi o întâlnire între Gheorghe Costaforu şi Titu Maiorescu, cel dintâi propunându-i mentorului Junimii ca membrii societăţii să intre în viaţa politică. Acesta a fost un moment de răscruce în istoria conservatorismului şi politicii româneşti. Junimiştii vor adopta un program de acţiune sprijinit de hotărârile Adunărilor ad-hoc din 1857, din care mai rămăseseră două deziderate de îndeplinit: respectarea capitulaţiilor de către Poarta Otomană, a neutralităţii garantate şi chiar obţinerea independenţei ţării noastre. 

Junimiştii acceptă propunerea lui Gheorghe Costaforu şi intră în Adunarea Deputaţilor, predominant conservatoare, sprijinind guvernul Lascăr Catargiu.Apropierea politică dintre junimişti şi conservatori se va realiza treptat.Este adevărat că şi cele două ideologii politice erau foarte asemănătoare.Amândouă grupările declarau că modernizarea României se face „de sus în jos şi nu de jos în sus”, iar măsurile reformatoare iniţiate de liberali erau acuzate ca fiind „forme fără fond”, neexistând cu adevărat o clasă de mijloc în România.

Din acest moment, Maiorescu îşi începe cariera politică, fiind ales deputat în 1871, pe listele grupării conservatoare. Apreciat pentru calităţile sale, junimistul este numit ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice în mai multe cabinete conservatoare. În această calitate va elabora un proiect de lege pentru reorganizarea învăţământului rural, va dispune introducerea limbii române ca obiect de învăţământ în licee şi se va ocupa de organizarea învăţământului superior politehnic. Din 1877 se stabileşte definitiv la Bucureşti, unde participă la redactarea oficiosului conservator „Timpul” şi predă la Facultatea de Litere şi Filosofie, fiind titularul cursului de „Istoria Filosofiei în secolul al XIX-lea”. De asemenea, între 1892 - 1897, Titu Maiorescu este ales rector al Universităţii Bucureşti.

La 3 februarie 1880, Maiorescu se numără printre cei care semnează programul şi statutul Partidului Conservator, alături de alţi 88 de oameni politici din aceeaşi familie politică, pentru ca în martie să fie ales în Comitetul Central al partidului. În paralel cu activitatea didactică şi culturală, a fost cooptat în toate cabinetele de concentrare junimisto-conservatoare, ocupând de trei ori fotoliul ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Publice. După fuziunea conservatorilor cu junimiştii din 3 aprilie 1907, a devenit unul dintre liderii Partidului Conservator. Pe 28 martie 1912, Maiorescu a preluat de la colegul său junimist, Petre P. Carp, preşedinţia Consiliului de Miniştri 

Din această funcţie, a prezidat în iulie 1913 Pacea de la Bucureşti, privind armistiţiul cu Bulgaria în Al Doilea Război Balcanic. În urma tratatului încheiat, România a primit Cadrilaterul. Îşi depune mandatul la sfârşitul anului 1913. Este ales la 14 noiembrie 1913 de către Comitetul Executiv al Partidului Conservator ca preşedinte al acestuia. Funcţia nu o va ocupa decât până la 28 februarie 1914, când îşi prezintă demisia din fruntea partidului din cauze personale. Astfel, Maiorescu se retrage din activitatea politică, pronunţându-se în continuare pentru o politică de neutralitate a ţării noastre faţă de conflictul mondial.Titu Maiorescu s-a stins din viaţă pe 18 iunie 1917, la vârsta de 77 de ani.

Surse:

Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007

Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003

https://www.ro.biography.name/scriitori/8-romania/148-titu-maiorescu-1840-1917

https://www.artline.ro/Titu-Maiorescu-29763-1-n.html

http://www.autorii.com/scriitori/titu-maio rescu/index.php

$$$

 S-a întâmplat în 18 iunie1940: În această zi, postul de radio britanic BBC a transmis celebrul discurs al generalului De Gaulle, prin care Franţa era indemnată să nu-şi piardă curajul în faţa armatelor germane; discursul era rostit la aproape o lună de la intrarea armatelor germane în Franţa si la o zi de la declaraţia mareşalului Petain care anunţa ca bătălia pentru Franţa e pierdută şi că se impune deschiderea negocierilor cu Germania. Se consideră că Apelul a pus bazele organizării Rezistenţei Franceze împotriva ocupaţiei Germaniei Naziste în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. De Gaulle s-a adresat poporului francez din Londra, după înfrângerea Franţei. El a declarat că războiul nu s-a terminat pentru Franţa şi, în consecinţă, cerea organizarea luptei de rezistenţă.

În iunie 1940, generalul Charle de Gaulle era membru al guvernului francez condus de Paul Reynaud. În condiţiile în care armata franceză era zdrobită de trupele Wermachtului, de Gaulle s-a alăturat unui grup restrâns de politicieni care se opuneau negocierilor de armistiţiu cu Germania nazistă şi Italia fascistă. Momentul căderii guvernului Reynaud (15 iunie) l-a găsit pe de Gaulle în Londra, ca emisar special al guvernului francez. O zi mai târziu, noul preşedinte al Consiliului de miniştri, Philippe Pétain, a început negocieri oficiale cu Puterile Axei.

Pe 18 iunie, de Gaulle s-a adresat populaţiei franceze în timpul emisiunii difuzate de BBC. El a cerut soldaţilor armatei franceze şi populaţiei să continue lupta alături de Aliaţi împotriva Axei. În Franţa, „Apelul din 18 iunie” nu a avut o audienţă largă, dar un nou discurs al generalului de Gaulle de pe 22 iunie a fost ascultat la nivel naţional în Franţa. Se consideră că „Apelul” a pus bazele organizării Rezistenţei franceze împotriva ocupaţiei Germaniei Naziste în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Discursul de pe 18 iunie a rămas unul dintre cele mai celebre alocuţiuni din istoria Franţei, însă în ciuda eforturilor lui de Gaulle, Pétain a semnat pe 22 iunie actele capitulării şi a devenit liderul unui stat marionetă francez cu capitala la Vichy. 

De Gaulle a fost judecat în lipsă pentru trădare de guvernul de la Vichy şi a fost condamnat la început la închisoare, după care a fost condamnat la moarte. Pe de altă parte, generalul de Gaulle, care se considera un ministru al guvernului legitim Reynaud, sigurul capabil să ia decizii legale, aprecia că venirea la putere a lui Pétain este o manevră neconstituţională.

Surse:

David Schoenbrun & E.P.Dutton (1980).Soldiers of the Night: The Story of the French Resistance. New York

http://www2.cndp.fr/archivage/valid/3496/3496-198-212.pdf

http://www.rador.ro/2015/11/22/portret-generalul-charles-de-gaulle-cea-mai-importanta-personalitate-a-frantei-moderne/

https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/franta-aniverseaza-70-de-ani-de-la-apelul-lui-de-gaulle-la-rezisten ta-video