$$$

 S-a întâmplat în 20 iunie 451: A avut loc bătălia de pe Câmpiile Catalaunice, ultima mare bătălie a antichităţii, în care o coaliţie romano-vizigotă a oprit expansiunea hunilor în Europa Vestică. 

Nimic din ceea ce Imperiul Roman reprezentase odinioară nu părea să mai reziste în fața implacabilelor schimbări ale istoriei. Incapabil să prevadă şi să facă faţă primejdiilor ce îl ameninţau, fostul colos se scinda în anul 395, plecându-şi capul în faţa naţiilor migratoare ce îi rupeau, bucată cu bucată, provinciile care, până nu demult, i se supuneau temătoare. Pe fondul agoniei Romei, un ultim mare general avea să se ridice dintre ruinele imperiului pentru a reînvia gloria pierdută a împăraţilor care, demult, remodelau harta lumii.

Vestea marii migraţii a goţilor de la nordul Dunării în teritoriile Imperiului Roman din anul 376, trebuie să fi constituit un şoc pentru împăratul Valens şi pentru autorităţile imperiale. Roma nu se mai confrunta cu o armata în sensul clasic, ci cu o întreagă naţiune, numărând peste 100.000 de suflete, care cerea dreptul de a se aşeza între graniţele imperiului. Aroganţa autorităţilor romane, dată de memoria unui trecut glorios, nu pălise, însă, în ciuda slăbiciunii evidente a fostului colos militar şi administrativ. Într-o decizie ce trăda lipsa de viziune şi de înţelegere a noilor realităţi istorice, Valens refuză cererile goţilor şi renunţă la un potenţial aliat în faţa unei ameninţări cu mult mai mari şi mai grele decât îşi putea imagina cineva, invazia hunilor. Mai mult, împăratul pornea războiul împotriva goţilor, în 378, eşuând, însă, lamentabil în faţa puternicei cavalerii a acestora. 

Demodatul soldat roman nu mai putea face faţă noilor tendinţe militare, iar Valens, împreună cu cea mai mare parte a soldaţilor săi, era masacrat lângă zidurile de la Adrianopol. Era, probabil, un ultim semnal de alarmă, pentru că ceea ce era mai rău pentru Imperiul Roman şi goti, deopotrivă cu mai toate naţiile europene, de abia urmă să vină. Sălbaticele hoarde de huni devastaseră o mare parte a Asiei, şi acum îşi îndreptau atenţia către bogatele provincii ale celor, de acum, două Imperii Române. Armatele Europei cădeau rând pe rând în faţa războinicilor veniţi din stepele asiatice şi nimeni nu părea să poată opri în vreun fel incursiunile lor nimicitoare. Era momentul în care, pe scenă istoriei, apărea un ultim mare general roman, un general al cărui nume avea să se regăsească, în scurt timp, alături de cele ale marilor strategi ai omenirii, Flavius Aetius. Flavius Aetius se năştea în anul 396, în Moesia, în puternica cetate de la Durostorum (Silistra de astăzi), într-o familie de nobili cu puternice valenţe războinice. Tatăl său, Flavius Gaudentius, ocupa poziţia de Magister Equitum (Comandant Suprem al Cavaleriei) şi, conform istoricului Iordanes, ar fi fost de origine gotică. La vârsta de numai 9 ani, Aetius este trimis ca ostatic la curtea regelui Alaric, conform uzanţelor vremii, pentru ca, mai apoi, să ajungă în aceeaşi postură la curtea lui Rugila, rege al hunilor şi părinte al viitorului lider războinic, Attila. Acesta era momentul în care Flavius Aetius îl întâlnea pe Attila, deşi pentru puţin timp, tânărul hun fiind trimis, tot ca ostatic, la Roma. Alături de soldaţii huni, Aetius deprinde limba acestora şi învaţă, până în cele mai mici detalii, tainele tacticilor de luptă ale războinicilor asiatici. Mai mult decât atât, el leagă o prietenie strânsă cu multe dintre căpeteniile barbare, prietenie care, în ciuda conflictelor ce aveau să urmeze, nu se va stinge niciodată.

Graţie talentului său militar şi a incontestabilelor sale calităţi diplomatice, Flavius Aetius este numit, în anul 425, Magister Militum (Comandant Suprem al armatelor) în Galia şi regent al împăratului-copil, Valentinian al III-lea. Departe de imaginea romantică a virtuțiilor latine, Aetius se dovedeşte un veritabil supravieţuitor în lumea plină de intrigi de la Roma, de care, de altfel, nici el nu este străin. Deşi în acelaşi an în care era numit în fruntea trupelor din Galia, el conducea la Ravenna o armata uriaşă de huni pentru a-l sprijini pe pretendentul la tron, Ioannes, generalul ajunge prea târziu pentru a-l mai salva pe acesta de la o înfrângere şi o moarte ruşinoase. Şi totuşi, influenţa şi abilităţile sale diplomatice, o determina pe Placidia, mama noului împărat, să îi reconfirme funcţiile oficiale. 

Timp de şapte ani, Flavius Aetius îşi va îndrepta atenţia asupra Galiei, provincie pe care încearcă să o păstreze politic cât mai aproape de Imperiul Roman de Apus. Chiar dacă legiunile nu mai impuneau acelaşi respect ca odinioară, el reuşeşte să îi înfrângă pe vizigoţi la Arles şi, de asemenea, respingea toate atacurile venite din partea triburilor germanice. Cu ajutorul aliaţilor săi huni, el dictează triburilor migratoare locurile în care urmau să se stabilească, asta şi ca o imposibilitate evidentă de a le îndepărta, dar şi pentru eventuală protecţie a graniţelor în faţa unor posibile atacuri. Astfel, generalul roman îi trimite pe burgunzi în apropierea lacului Geneva (în Elveţia de azi), pe alani în Orleans şi Valence, în timp ce pe vizigoţi îi împinge în Aquitania. La numai 37 de ani, Aetius devenise personajul central al unui imperiu în care liderii oficiali, preocupaţi mai mult de bârfele de la curte, nu erau decât nişte marionete.

Punctul de cotitură în viaţa sa îl va constitui ascensiunea fostului său prieten de la curtea lui Rugila, hunul Attila. Într-o continuă goană după pradă (hunii nu căutau să se stabilească în teritoriile cucerite, aşa cum aveau să facă tătarii, alți asiatici, 750 de ani mai târziu), acesta îşi condusese hoardele în raiduri ucigaşe, stârnind un val de teroare ce nu avea să fie uitat timp de secole. Pretenţiile lui Attila se îndreptau acum către Imperiul Roman de Apus, din care acesta cerea jumătate ca zestre, în virtutea unei viitoare căsătorii cu sora lui Valentinian al III-lea, Honoria. În fapt, totul era doar un pretext pentru noi jafuri, atâta vreme cât Honoria fusese închisă într-o mănăstire din Bizanţ drept pedeapsă pentru o viaţă aventuroasă şi pentru comploturile care vizau chiar viaţă fratelui ei. 

Ca răspuns, Attila devasta Galia, într-o serie de atacuri de o cruzime fără precedent. În fruntea unei armate imense, formată din huni, burgunzi, gepizi, ostrogoţi şi franci, tânărul comandant hun cucerea, rând pe rând, marile oraşe ale Galiei: Strasbourg, Amiens, Worms, Reims sau Metz, lăsând în urmă zeci de mii de victime. Istoricii consideră astăzi că atacurile hunului nu erau unele întâmplătoare, acesta mizând pe vechea rivalitate dintre regele vizigot Theodoric şi armatele romane. Attila spera, probabil, ca vizigoţii să i se alăture, în scopul obţinerii independenței faţă de Roma, şi astfel, să poată lansa un atac decisiv asupra Cetăţii Eterne Intervenea însă geniul diplomatic şi militar al lui Flavius Aetius.

Generalul reuşea, în scurt timp, ceea ce nimeni nu credea că mai putea fi realizat: o alianţa cu vechii duşmani, în faţa inamicului comun. În ciuda trupelor romane, puţine şi slab pregătite, Aetius reuşeşte să îl convingă pe Theodoric să i se alăture împotriva lui Attila. Mai mult, regele vizigot îi atrage, la rândul sau, pe alanii lui Sangiban, aflaţi sub asediul hun în Orleans, precum şi mici contingente de burgunzi şi franci care nu se alăturaseră hunilor. Armata romano-vizigotă îl suprinde pe Attila în timpul asediul Orleansului. De fapt, în momentul în care trupele conduse de Aetius ajungeau, o parte a hunilor reuşise să pătrundă pe străzile oraşului. Avantajat de locul închis în care cavaleria lui Attila nu se putea desfăşura, Aetius ordona atacul, atac în urma căruia, hunii suferă pierderi însemnate. Obligat să se retragă, regele hun îşi repliază forţele rămase în apropiere de Chalon, în locul numit Câmpiile Catalaunice, locaţie ideală pentru deja clasicele atacuri ale nomazilor.

Conform istoricilor antici şi medievali, trupele alane, mai puţin loiale Romei, fuseseră flancate de armata vizigoților lui Theodoric şi a fiului său Thorismund, precum şi de soldaţii lui Aetius, pentru a le împiedica o eventuală dezertare. De cealaltă parte, Attila preferase proprii războinici în centru, flancaţi în dreapta de trupele gepide şi în stânga de ostrogoţii conduşi de regele Walamir. Deşi detaliile oferite de cronicarii vremii cu privire la bătălia de la Chalon/Câmpiile Catalaunice nu sunt suficient de clare, istoricii moderni au putut reconstitui o mare parte a acestora. 

Se pare că, încă de la prima încleştare, ambele tabere suferiseră pierderi grele. Cu toate acestea, Attila reuşea să străpungă liniile alane, lăsând descoperit flancul ocupat de vizigoţi. Într-un atac furibund al acestora, regele Theodoric este lovit de o săgeata şi, căzând de pe cal, este zdrobit sub copitele propriei cavalerii. În ciuda canoanelor vremii, vizigoţii nu se retrag la auzul morţii liderului ci, sub comanda lui Thorismund, ei reuşesc destabilizeze şi să pună pe fugă trupele huno-germane.Paradoxal, Aetius interzice soldaţilor romani să atace trupele gepide mult mai puţin numeroase, aşteptând, în schimb, retragerea acestora sub presiunea vizigoţilor. Gestul poate fi pus pe lipsa de încredere pe care generalul roman o avea în proprii oameni sau, mai degrabă, pe eventuală precauţie în faţa viitoarelor conflicte cu actualii aliaţi. 

Cert este că nici măcar în momentul în care Attila era înconjurat în propria tabără, acolo unde chiar îşi pregătise un imens rug din şeile celor căzuţi, Flavius Aetius refuză să distrugă ultimele forţe ale hunilor. El îl convinge chiar şi pe Thorismund să abandoneze lupta, în ciuda opoziţiei acestuia, minţindu-l asupra intenţiilor hegemonice ale fratelui său. Deşi, la o prima vedere, deciziile lui Aetius par cel puţin bizare, o atentă analiză a contextului politic îl îndreptăţeşte pe deplin. Refuzul de a-şi sacrifica propriile trupe denotă viziunea acestuia pentru anii ce aveau să urmeze. Conştient de faptul că noul lider vizigot va încerca să lupte iarăşi împotriva Romei, Flavius Aetius refuză să dea lovitura de graţie lui Attila, sperând într-o viitoare alianţă cu acesta sau, cel mult, într-o conservare a armatei romane, şi aşa destul de restrânsă. Nu îşi putea imagina, însă, că hunul va atacă din nou Imperiul Roman la numai un an după ce suferise pierderi imense în Bătălia de Chalon (unii istorici vorbesc de peste 100.000 de oameni).

La doar un an după înfrângerea de pe Câmpiile Catalaunice, în 452, Attila se vedea nevoit să îşi ţină trupele nemulţumite în frâu, iar singurul mod în care putea face acest lucru era să le ofere o pradă cât mai bogată. El invada din nou Italia, distrugând pentru totdeauna oraşul Aquileia, devastând Mediolanum (Milano) şi chiar gonindu-l pe Valentinian al III-lea din Ravenna.Aetius nu mai putea riposta. Roma, pur şi simplu, nu îşi mai permitea să ridice şi să întreţină o armata. Generalul roman va aplica însă o altă tactică, cea a diplomaţiei. El îl convinge pe Papa Leon I să iasă în întâmpinarea hunului şi să îi ceară acestuia pacea în schimbul aurului pe care şi-l dorea. 

Fie că a fost vorba de o superstiţie a lui Attila (numele Papei însemna Leul), fie că adevăratul motiv al armistiţiului erau pierderile de oameni provocate de molima ce îi decima armata, regele hun acceptă propunerea liderului religios. Încă o dată, Flavius Aetius reuşea să îşi scape imperiul, in extremis, de la distrugere. Nimeni nu se aştepta însă la sfârşitul misterios al lui Attila. Acesta murea, în anul 453, în noaptea nunţii cu prinţesă de origine germană Ildiko, cel mai probabil din cauza unei hemoragii cerebrale pe fondul consumului excesiv de alcool.

Roma sărbătorea moartea Antichristului şi totul părea să se aşeze în făgaşul normal. Nu de aceeaşi părere erau însă şi Valentinian al III-lea, împreună cu mama sa, Placidia. Susţinuţi de intrigile şambelanului Heraclius şi ale senatorul Peronius Maximus, ei decid că rolul incomodului Aetius devenise mult prea important şi că renumele său risca să destabilizeze situaţia, şi aşa fragilă, a familiei imperiale. La 21 decembrie 454, Valentinian îl cheamă pe Aetius la o întrevedere privind problemele financiare ale Romei şi, într-un moment de neatenţie, îl injughia mortal. Conform legendei, cu doar câteva clipe înainte de moartea sa, Flavius Aetius i-ar fi adresat împăratului următoarele cuvinte: „Stăpâne, nu ştiu ce motive ai avut să faci asta, dar cred că te-ai purtat ca un om care tocmai şi-a tăiat mâna dreaptă cu cea stângă.” La doar şase luni de la asasinarea lui Aetius, Valentinian al III-lea cădea victimă unui atentat pus la cale de acelaşi senator Peronius Maximus. În momentul uciderii sale, nici un soldat din garda imperială, nu a intervenit pentru a-l salva pe monarh. Asasinii erau doi dintre prietenii huni ai lui Flavius Aetius. Peste numai 22 de ani de la moartea generalului, Imperiul Roman de Apus dispărea pentru totdeauna din istorie.

Surse:

Man, John. "Attila: The Barbarian King Who Challenged Rome." New York: Thomas Dunne Books, 2006.

Kim, Hyun Jin."The Huns, Rome,and the Birth of Europe."Cambridge: Cambridge University Press, 2013.

MacDowall, Simon. "Catalaunian Fields AD 451, Rome's Last Great Battle." Oxford: Osprey Publishing Ltd. 2015.

http://maribatalii.blogspot.com/2009/06/batalia-de-pe-campiile-catalaunice-451.html

https://www.scribd.com/document/340776629/Bătălia-de-Pe-Campiile-Catalaunice

https://www.descopera.ro/cultura/2743448-flavius-aetius-un-dac-in-slujba-romei

http://www.istorie-pe-scurt.ro/batalia-de-la-campiile-catalaunice-flavius -aetius-ultimul-roman/

&&&

 S-a întâmplat în 20 iunie1867: La această dată, preşedintele american Andrew Johnson anunţă cumpărarea Alaskăi de la Rusia. Achiziția,efectuată la inițiativa secretarului de stat american William H. Seward, s-a concretizat prin anexarea de către SUA a unui teritoriu cu o suprafață de 1.518.800 km². Inițial organizat sub numele de departamentul Alaska, zona a devenit apoi districtul Alaska și teritoriul Alaska înainte de a fi admis ca stat în Statele Unite ale Americii în 1959.

Rusia suferea dificultăți financiare și se temea că va pierde Alaska fără vreo compensație în urma vreunui război, în special față de Regatul Unit, inamicul lor în Războiul Crimeei (1853–1856). În timp ce Alaska nu era un teritoriu de interes la acea vreme, populația Columbiei Britanice a început rapid să crească la câțiva ani după încheierea ostilităților, în urma unei goane după aur care a cauzat înființarea unei colonii britanice pe continentul nord-american. Rușii au început, de aceea, să creadă că în orice viitor conflict cu britanicii, această regiune dificil de apărat ar putea deveni o țintă și ar fi fost ușor capturată. Astfel, țarul Alexandru al II-lea a hotărât să vândă teritoriul. 

Au fost contactați mai întâi britanicii, dar aceștia nu erau interesați de achiziționarea Alaskăi. Rușii și-au îndreptat apoi atenția spre Statele Unite și, în 1859, s-au oferit să le vândă teritoriul, în speranța că americanii vor forma o zonă-tampon între Rusia și rivalul său regional, Regatul Unit. Nu s-a putut ajunge la un acord din cauza situației tensionate interne din SUA, care s-a soldat cu declanșarea Războiului Civil. După încheierea războiului, țarul l-a instruit pe ambasadorul în SUA, Eduard de Stoeckl, să reia negocierile cu Seward în luna martie 1867. Negocierile s-au încheiat după o ședință nocturnă, finalizată cu semnarea tratatului la ora 4 în dimineața zilei de 30 martie 1867, la un preț de achiziție de 7.200.000 de dolari, circa 4,74 cenți pe hectar. Opinia publică americană era în general favorabilă tratatului, dar unele ziare au criticat-o. Deși criticată de unele voci la acea vreme, s-a dovedit a fi o achiziție fericită pentru Statele Unite. Pământul s-a dovedit bogat în resurse (inclusiv aur și petrol) și a fost avantajos pentru SUA în Războiul Rece.

Când a devenit clar că Senatul nu va dezbate tratatul înainte de încheierea sesiunii la 30 martie, Seward l-a convins pe președintele Andrew Johnson să convoace Senatul într-o sesiune extraordinară a doua zi. Numeroși republicani au râs de „nebunia lui Seward”, deși criticile lor par să se fi bazat mai mult pe ostilitatea față de președintele Johnson decât pe problematica achiziției teritoriale. Seward a dus, însă, o campanie viguroasă de convingere și, cu susținerea lui Charles Sumner, președintele Comisiei de Politică Externă a Senatului, a obținut la 9 aprilie aprobarea tratatului cu 37 de voturi pentru și 2 împotrivă. 

Timp de peste un an, relațiile Congresului cu președintele Johnson s-au deteriorat, iar Camera Reprezentanților a refuzat să aloce fondurile necesare. În iunie 1868, după ce procedura de impeachment a lui Johnson a luat sfârșit, Stoeckl și Seward au reluat campania pentru achiziția Alaskăi. Combinând apeluri publice cu discuții în particular, ei au obținut la 14 iulie un vot favorabil, cu 113 voturi pentru și 48 împotrivă. Odată cu achiziția Alaskăi, Statele Unite au anexat un teritoriu de două ori mai mare ca Texasul, dar abia după marea goană după aur din Klondike din 1896, Alaska a început să fie considerat un teritoriu valoros al SUA.

Sumner a raportat estimările rusești privind populația Alaskăi, și anume 2.500 de ruși și metiși, plus 8.000 de indigeni, în total circa 10.000 de oameni aflați sub administrarea directă a companiei rusești de blănuri, plus, poate 50.000 de inuiți și autohtoni alaskani aflați în afara jurisdicției sale.Rușii se stabiliseră în 23 de puncte de comercializare a blănurilor, aflate pe insule și în apropierea coastei. În așezările cele mai mici, trăiau doar câte patru sau cinci ruși care colectau blănuri de la localnici, le stocau și le încărcau pe vasele companiei când acestea soseau. Existau două orașe mai mari: Novoarhanghelsk, astăzi denumit Sitka, fusese înființat în 1804 pentru a coordona comerțul cu piei de vidră de mare și în 1867 era format din 116 colibe mici de bușteni cu 968 de locuitori. Centrul industriei blănurilor, orașul Sf. Pavel din Insulele Pribilof avea o sută de case și 283 de locuitori.

Americanii au ales pentru noul teritoriu numele aleut „Alaska”. Ceremonia de transfer a avut loc la Sitka la 18 octombrie 1867. Soldații ruși și americani au mărșăluit prin fața casei guvernatorului; drapelul rus a fost coborât și a fost înlocuit cu cel american în salve de artilerie. Căpitanul Alexis Pestchouroff a spus: „Domnule general Rousseau, prin autoritatea Majestății Sale, Împăratul Rusiei, transfer Statelor Unite teritoriul Alaska.” Generalul Lovell Rousseau a acceptat teritoriul. Mai multe forturi și clădiri au fost predate americanilor. Soldații au ocupat cazărmile; generalul Jefferson C. Davis s-a stabilit în casa guvernatorului, și majoritatea cetățenilor ruși au plecat, doar câțiva comercianți de blănuri și preoți alegând să rămână. În Alaska, ziua de 7 octombrie 1867 (conform calendarului iulian în vigoare în Imperiul Rus la acea vreme), a fost urmată de cea de 18 octombrie 1867, din calendarul gregorian folosit în SUA. Fusul orar local a trecut de la 9:01:20 în urma meridianului Greenwich, la 14:58:40 înaintea lui.

 Puțini știu însă că figura centrală a negocierilor dintre americani și Imperiul Țarist pentru această tranzacție a fost un etnic român emigrat în SUA: generalul George Pomuț. El a negociat suma, modestă de altfel, de 7,2 milioane de dolari, pe care americanii au plătit-o rușilor pentru Alaska. George Pomuț s-a născut în anul 1818, în Imperiul Austriac, în orașul Jula, azi Gyula din Ungaria. Tatăl său era fierar, însă unul înstărit. George Pomuț a fost trimis la studii la Academia Militară din Viena, iar apoi a fost trimis la cea din Saint-Etienne, din Franța. A fost o perioadă ofițer austriac, apoi a devenit procuror regal și, în cele din urmă, a intrat în avocatură. La izbucnirea Revoluției maghiare din 1848, George Pomuț s-a înrolat în armata revoluționară maghiară, unde a primit gradul de căpitan. După înfrângerea revoluției, pentru a scăpa de arest, el s-a refugiat în Italia, apoi în Germania.

În anul 1850, George Pomuț a decis să emigreze în Statele Unite ale Americii.A debarcat la New York, apoi a plecat în statul Iowa. Acolo, George Pomuț a devenit bogat. Deținea o fermă întinsă, acțiuni la mai multe mine de metal și practica și avocatura.După izbucnirea Războiului Civil american, în 1861, George Pomuț s-a înrolat în Armata Nordului. A primit gradul de locotenent, iar calitățile și experiența militară i-au asigurat o ascensiune rapidă. În 1863, George Pomuț era deja maior, iar în 1865 a primit gradul de general de brigadă.

În război, George Pomuț a luat parte la bătălii grele, precum cea pentru Atlanta. În 1866, românul a fost numit consul al Statelor Unite ale Americii în Imperiul Țarist, în capitala de atunci, Sankt Petersburg. În această calitate, George Pomuț a negociat, alături de alți diplomați americani, cumpărarea Alaskăi de la ruși, în 1867, pentru 7,2 milioane de dolari. George Pomuț a rămas ca diplomat în misiune până în 1878, când a fost pensionat. El a rămas însă în Sankt Petersburg, până la moartea sa, în 1882. Românul care a cumpărat Alaska de la ruși a fost înmormântat în cimitirul Smolensk din fosta capitală imperială.

Surse:

Jensen, Ronald (1975).The Alaska Purchase and Russian-American Relations 

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/de-ce-a-vandut-rusia-teritoriul-alaska-americanilor-pe-o-suma-simbolica

http://www.ziare.com/cultura/documentar/cum-au-pus-statele-unite-mana-pe-alaska-o-afacere-controversata-1085123

https://publimix.ro/blog/caleidoscop/1867-SUA-cumpara-Alaska

http://www.rador.ro/2018/04/09/documentar-romanul-george-pomut-si-povestea-vanzarii-teritoriului-alaska-2/

https://www.rfi.ro/politica-98611-pagina-de-istorie-george-pomut-roman-cump arat-alaska-rusi

$$$

S-a întâmplat în 20 iunie1891, 20 iunie/ 2 iulie: În această zi, a murit, la Paris, Mihail Kogălniceanu, om politic istoric, scriitor şi publicist; prim-ministru al României între anii 1863 şi 1865 (perioadă în care s-au pus, prin reformele înfăptuite, bazele României moderne); ministru de externe în 1876 şi între anii 1877 şi 1879; şi-a legat numele de unirea Principatelor Române (1859) şi de actul proclamării independenţei naţionale de la 1877; membru titular al Societăţii Academice Române din 1868, preşedinte al Academiei Române (1887-1890). 

Mihail Kogălniceanu (n. 6 septembrie 1817, Iaşi – d. Paris), om politic, istoric, scriitor, jurnalist, diplomat, membru fondator al Societăţii Academice Române şi preşedinte al Academiei Române. Colaborator apropiat al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, cei doi bărbaţi de stat au întocmit împreună un amplu plan de reforme ce vor pune bazele constituirii statului român modern.Preşedinte al Consiliului de miniştri, titular la Ministerul de Interne şi Ministerul de Externe, Kogălniceanu a fost unul dintre cei mai importanţi oameni de stat ai generaţiei sale.

În timpul mandatului la conducerea Ministerului de Externe, România îşi cucereşte Independenţa de stat. Personalitate cu vastă experienţă politică şi diplomatică, a fost unul dintre liderii marcanţi ai Partidului Naţional Liberal.Totodată, Mihail Kogălniceanu a fost unul dinte cei mai mari oameni de cultură ai veacului al XIX-lea, contribuind cu succes la cercetarea istoriei naţionale şi dezvoltarea literaturii româneşti. În acest sens a fondat revista „Dacia literară”, iar în articolul inaugural a sintetizat idealurile scriitorilor paşoptişti, punând astfel bazele curentului paşoptist din literatură. Drept recunoştinţă pentru contribuţia sa la dezvoltarea culturii, a fost ales preşedinte al Academiei Române. 

Familia Kogălnicenilor, mari proprietari de pământ din judeţul Fălciu, îşi trăgea numele de la râul Cogâlnic, din judeţul basarabean Orhei, pe malurile căruia se întemeiaseră primele familii încă din secolul al XVI-lea. Mihail era fiul marelui vornic Ilie Kogălniceanu şi al Catincăi Stavilă, care, rămasă orfană, fusese crescută în familia viitorului domn al Moldovei, Mihail Sturdza. Viitorul om politic primeşte o educaţie aleasă sub îndrumarea călugărului Gherman Vida, apoi la pensionul lui Victor Cuenin din Iaşi şi la Institutul francez al lui Lincourt de la Miroslava, lângă Iaşi. În această perioadă, este coleg cu Vasile Alecsandri şi Alexandru Ioan Cuza. În vara anului 1834, Mihail este trimis să studieze în străinătate la Colegiul Lunéville din Paris. Din anul următor trece la Universitatea din Berlin, unde devine pasionat de istorie.

În 1838, Kogălniceanu revine la Iaşi, iar domnitorul Sturdza îl numeşte locotenent-aghiotant, apoi căpitan-aghiotant al domnitorului din 1840. Timp de aproape zece ani, până la izbucnirea revoluţiei de la 1848, Kogălniceanu desfăşoară o bogată activitate cultural-ştiinţifică. Este, pe rând, scriitor, editând 6 tomuri din Letopiseţele Valahiei şi Moldovei, patron de tipografie, istoric, traducător, dar cel mai important, publicist. Pe 30 ianuarie 1840, împreună cu alţi colegi de generaţie, Mihail Kogălniceanu pune bazele revistei „Dacia Literară”. În articolul „Introducţiune” din primul număr al revistei, acesta va sintetiza în câteva puncte idealurile scriitorilor paşoptişti, printre care amintim combaterea imitaţiei scriitorilor străini şi a traducerilor mediocre, crearea unei literaturi cu specific naţional, inspirată din istorie, natură şi folclor, lupta pentru unitatea limbii şi dezvoltarea spiritului critic.

În tot acest timp, el practică şi avocatura, iar pentru scurt timp, este profesor de istorie naţională la Academia Mihăileană din Iaşi. Relaţiile sale cu domnitorul Mihail Sturdza se răcesc considerabil, astfel că din 1846 pleacă într-o călătorie în Franţa şi Spania. Când revine la Iaşi, nu se implică în mod direct la mişcările revoluţionare din Moldova. Din prudenţă, Kogălniceanu trece graniţa în Bucovina, iar la Cernăuţi redactează documentul „Dorinţele partidei naţionale din Moldova” şi colaborează la ziarul „Bucovina”.

Reîntors la Iaşi în 1849, noul domnitor Grigore Alexandru Ghica îl numeşte în importante funcţii politico-administrative Devine director al Departamentului Lucrărilor Publice (noiembrie 1849 - aprilie 1850) şi al Departamentului de Interne (4 octombrie 1851 - 21 iulie 1852). În cele din urmă şi relaţiile cu Ghica se răcesc considerabil, astfel că viitorul prim-ministru devine şi industriaş, având o fabrică de postav la Târgu-Neamţ. După Războiul Crimeii, în noul context internaţional, când se prefigura un viitor luminos pentru Principatele Române, Kogălniceanu desfăşoară o bogată activitate unionistă.

În octombrie 1855, înfiinţează ziarul „Steaua Dunării”, este printre iniţiatorii constituirii Societăţii Unirea (25 mai 1856) şi este printre membrii cei mai activi ai Comitetului Central al Unirii de la Iaşi, fondat la 7 februarie 1857. În Divanul ad-hoc a Moldovei, Kogălniceanu este ales deputat de Dorohoi. În cadrul acestor şedinţe este remarcat pentru calităţile sale deosebite de politician, fiind unul dintre cei mai fervenţi unionişti. Pe 5 ianuarie 1859, în şedinţa istorică a Adunării Elective din Moldova, Mihail Kogălniceanu pledează pentru alegerea ca domnitor a colonelului Alexandru Ioan Cuza:„După una sută cincizeci şi patru de ani de dureri, de umiliri şi de degradaţie naţională, Moldova a intrat în vechiul său drept consfinţit prin Capitulaţiile sale, dreptul de a-şi alege pre capul său, pre Domnul. Prin înălţarea Ta pe Tronul lui Ştefan cel Mare s-a reînălţat însăşi naţionalitatea română… Alegându-te pe Tine Domn în ţara noastră, noi am vroit să arătăm lumii aceea ce toată ţara doreşte: la legi nouă om-nou.”

În primii ani ai domniei lui Cuza, Kogălniceanu este numit membru al Comisiei Centrale de la Focşani (14 martie 1859), apoi este numit preşedintele Consiliului de Miniştri de la Iaşi, funcţie pe care o ocupă în perioada 30 aprilie 1860 – 17 ianuarie 1861. Devine foarte apropiat de Cuza Vodă, astfel că acesta îl alege să îi devină mâna dreaptă în adoptarea şi punerea în aplicare a unui val de reforme ce să pună bazele constituirii statului român modern. Pe 11 octombrie 1863, Mihail Kogălniceanu este numit prim-ministru al României. Din această funcţie, Kogălniceanu a contribuit la modernizarea statului român după model occidental, cu instituţii şi cadre legislative moderne, prin adoptarea unor serii ample de reforme care au modernizat România.

În decembrie 1863, se adoptă legea secularizării averilor mănăstireşti, prin efectul căreia 25% din suprafaţa arabilă a ţării intră în sfera fondului funciar al statului român. În anul 1864 au fost promulgate legile privind organizarea administraţiei. Prin legea comunală, satele şi cătunele se grupau în comune rurale; mai multe comune formau o plasă, iar mai multe plăşi formau un judeţ. Administraţia judeţelor şi a comunelor se făcea de consilii alese pe baza votului cenzitar, iar în fruntea administraţiei judeţului era un prefect, plasa era condusă de un subprefect (mai târziu pretor), iar comuna era condusă de un primar. Una din cele mai importante înfăptuiri a fost reorganizarea justiţiei. Astfel, au luat fiinţă judecătoriile de plasă, tribunalele judeţene, curţile de apel, curţile de juraţi şi Curtea de Casaţie, care era totodată şi instanţa de recurs.

După lovitura de stat al lui Alexandru Ioan Cuza din 2 mai 1864, prin care domnitorul dizolvă Adunarea şi elaborează o nouă constituţie, Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, arogându-şi largi prerogative legislative şi executive, a fost posibilă adoptarea acelor reforme esenţiale pentru modernizarea României. Legea electorală scădea censul şi sporea considerabil numărul alegătorilor, care erau împărţiţi în alegători direcţi (plăteau o contribuţie de 4 galbeni, ştiau carte, aveau vârsta de cel puţin 25 de ani) şi alegători primari (votau prin delegaţi, formaţi din cei care plăteau impozite mai mici, puteau fi alese persoanele în vârstă de cel puţin 30 de ani).

Cea mai importantă a fost legea rurală promulgată pe 14 august 1864. Potrivit acesteia claca este desfiinţată, iar sătenii clăcaşi devin pe deplin proprietari liberi pe locurile supuse posesiunii lor. Ţăranii au fost împărţiţi în: fruntaşi, mijlocaşi şi pălmaşi şi au primit pământ prin despăgubire, în funcţie de această împărţire şi în funcţie de numărul de vite. Cei care nu au făcut clacă deveneau proprietari numai pe locurile de casă şi grădină. Pământul trebuia plătit în 15 ani şi nu putea fi înstrăinat timp de 30 de ani.

În pofida acestor măsuri adoptate, între domnitor şi prim-ministru au apărut treptat disensiuni, care l-au determinat pe Kogălniceanu să renunţe la funcţie, fapt petrecut la 26 ianuarie 1865. Când se întrezăreşte formarea unei „monstruoase coaliţii” pentru a-l detrona pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Kogălniceanu refuză să facă parte din acest complot. Ca atare, în primii ani de domnie ai lui Carol I, fostul prim-ministru este marginalizat din punct de vedere politic, iar susţinătorii săi politici erau catalogaţi drept „maişti”. Liberalismul românesc era reprezentat la jumătatea veacului al XIX-lea de mai multe grupări politice care acţionau separat: moderaţii conduşi de Ion Ghica, gruparea lui Mihail Kogălniceanu de sorginte tot moderată, dar adepţii săi fiind catalogaţi drept maişti, radicalii conduşi de I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti şi fracţioniştii lui Nicolae Ionescu. Între toate aceste grupări existau permanent disensiuni, astfel că pentru a reuşi să se impună valorile liberalismului pe scena politică erau necesare eforturi pentru ca aceste grupări să acţioneze unitar.În acest sens, fondarea Partidului Naţional Liberal a cunoscut mai multe etape.

Prima etapă o constituie „Înţelegerea de la Concordia” din anul 1867. Aceasta reprezenta adoptarea unui program comun în unsprezece puncte, care se pronunţa pentru modernizarea României. Acest fapt a permis formarea a trei guverne succesive de coaliţie liberală, între 1 martie 1867 şi 16 noiembrie 1868. Unele neînţelegeri ale radicalilor cu moderaţii, atitudinea de încurajare faţă de mişcările care se puneau la cale în Balcani, dar mai ales presiunea străină în „problema evreiască” va duce la înlăturarea radicalilor de la putere şi la primul eşec în efortul de constituire a partidului, prin desfacerea acestei coaliţii şi înlăturarea radicalilor de la putere Următorul cabinet condus de Dimitrie Ghica era format dintr-o coaliţie între conservatorii moderaţi şi liberalii moderaţi, iar radicalilor le-au fost acordate preşedinţiile celor două Corpuri legiuitoare. 

În cabinetul Dimitrie Ghica, Kogălniceanu a deţinut portofoliul Internelor. Moderaţii au preluat total puterea prin Ion Ghica, însă manifestaţiile antidinastice şi republicane erau pe punctul de a-l determina pe Carol să abdice. Intervenţia liderului conservator Lascăr Catargiu, care i-a promis formarea unui guvern puternic, susţinător al dinastiei, l-a convins pe domnitor să renunţe la intenţii. Perioada opoziţiei din guvernarea conservatoare Lascăr Catargiu (1871 - 1876) a apropiat tot mai mult facţiunile liberale. Conştienţi că nu vor reuşi să promoveze principiile liberalismului acţionând separat, liberalii au strâns rândurile.

Cu năzuinţe sincere în a crea un regim politic bazat pe democraţie şi liberalism, fracţiunile au început întemeierea de cluburi liberale în oraşele mari ale ţării. Totodată, pentru mobilizarea alegătorilor, a început editarea ad-hoc a unui ziar intitulat „Alegătorul liber” şi organizarea de manifestaţii în special a tinerilor liberali. Cu toate aceste eforturi, liberalii au pierdut categoric alegerile de la sfârşitul lunii aprilie 1875.Acest fapt a demonstrat încă odată că unitatea liberală trebuia înfăptuită imediat. În aceste condiţii, pe parcursul lunii mai, în casa englezului Lakeman, au loc întruniri frecvente între liderii liberali radicali şi moderaţi, pentru stabilirea unui program politic comun şi o doctrină la care să subscrie toate facţiunile, la dezbateri fiind atras şi conservatorul moderat Emanoil Costache Epureanu. Acest proces a rămas cunoscut în istorie drept „Coaliţia de la Mazar - Paşa”, căci englezul Lakeman fusese ofiţer în armata turcă sub numele de Mazar - Paşa.

Pe 24 mai 1875, s-a fondat Partidul Naţional Liberal, iar Ion C. Brătianu a fost ales preşedintele noii formaţiuni politice. Programul partidului a fost publicat în „Alegătorul liber” şi reflecta mai mult viziunea moderată a lui Mihail Kogălniceanu, căci Marile Puteri nu-i doreau pe liberali la guvernare fiindcă erau suspectaţi de practici revoluţionare. Aşadar, radicalii au subscris unei atitudini mai realiste care promova domnia legilor, egalitatea politică, renaşterea valorilor individuale ale cetăţenilor, respectarea principiilor regimului constituţional şi demararea unui amplu proces de reformare a României ca soluţie a modernizării.

Când în contextul internaţional generat de noua criză orientală s-a întrevăzut posibilitatea obţinerii independenţei de stat a României, prim-ministrul Ion C. Brătianu îl numeşte ministru de Externe pe Mihail Kogălniceanu, trecând peste orgoliile care existau între cei doi. Kogălniceanu era considerat cel mai iscusit diplomat român şi se bucura de un important prestigiu internaţional. În spiritul interesului naţional, cele două personalităţi se înţeleg perfect în timpul Războiului de Independenţă (1877 - 1878), ducând împreună şi bătălia diplomatică de la Congresul de Pace de la Berlin pentru recunoaşterea internaţională deplină a independenţei statului român. Kogălniceanu este artizanul încheierii Convenţiei româno-ruse din 4 aprilie 1877, care permitea tranzitul trupelor ţariste pe teritoriul României, respectând ţării noastre „integritatea existentă” şi „drepturile politice”. În şedinţa solemnă a Adunării Deputaţilor din 9 mai 1877, la o interpelare a lui Nicolae Fleva privind situaţia ţării, ministrul de Externe Mihail Kogălniceanu rosteşte celebrul discurs care proclama independenţa României:„În stare de rezbel cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare....Ce-am fost înainte de declararea rezbelului? Fost-am noi dependenţi către turci? Fost-am noi provincie turcească? Avut-am noi pe sultan ca suzeran? Străinii au zis acestea; noi nu am zis-o niciodată. Aşadar, domnilor deputaţi, nu am nici cea mai mică îndoială şi frică de a declara în faţa Reprezentanţei Naţionale că noi sîntem o naţiune liberă şi independentă.”

Pe 10 mai, independenţa este proclamată şi în Senat, iar declaraţia este promulgată de domnitorul Carol I şi publicată în Monitorul Oficial. Aceasta trebuia recunoscută pe plan internaţional, iar liderii politici erau conştienţi că Independenţa deplină nu va fi cucerită decât prin „sânge” de poporul român.În pofida rolului decisiv jucat de România în conflict, Imperiul Ţarist refuză participarea delegaţiei române la tratativele de pace de la San Stefano (februarie 1878).Această decizie a provocat indignare în rândul opiniei publice şi a stârnit protestul vehement al autorităţilor române. La Congresul de Pace de la Berlin (iunie 1878), delegaţia română a fost acceptată doar cu rol consultativ.Ion C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu au fost „auziţi, dar nu ascultaţi”.În urma Tratatului de Pace adoptat pe 1 iulie 1876, Independenţa României este recunoscută, dar condiţionată de modificarea articolului 7 din Constituţie cu privire la acordarea cetăţeniei şi, în mod neoficial, de rezolvarea problemei afacerii Strousberg. Totodată, România era nevoită să cedeze Rusiei judeţele din sudul Basarabiei, Cahul, Bolgrad şi Ismail, primind la schimb Delta Dunării, Insula Şerpilor şi Dobrogea. În Războiul pentru Independenţă armata română a înregistrat pierderi de peste 10.000 de vieţi omeneşti, ceea ce demonstrează cât de scump a plătit poporul român pentru înfăptuirea unui ideal naţional.

După ce îşi încheie mandatul la Externe, Mihail Kogălniceanu îşi continuă activitatea diplomatică şi este numit ministru plenipotenţiar al României la Paris, între 17 aprilie 1880 - 1 iulie 1881. Pe plan intern, se situează în coaliţia denumită „Opoziţia Unită”, care va acţiona pentru căderea guvernului I. C. Brătianu Totodată, va face parte din rândurile Partidului Liberal Democrat, creat de Dimitrie C. Brătianu ca disidenţă a PNL. Această coaliţie va lua sfârşit după căderea guvernului Brătianu (1888), iar disidenţii vor reveni în partidele de origine.Astfel, ultimii ani din viaţă îl vor găsi din nou pe Kogălniceanu în rândurile Partidului Naţional Liberal. Academia Română îi recunoaşte imensa contribuţie la dezvoltarea culturii, iar între 18 martie 1887 - 28 martie 1890 este ales preşedinte al acestui for ştiinţific şi cultural. Mihail Kogălniceanu încetează din viaţă pe o masă de operaţie din Paris pe 20 iunie 1891, la vârsta de 74 de ani. Este înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iaşi.

Surse:

Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007

Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003

Alexandru Zub, Mihail Kogălniceanu, un arhitect al României moderne, Editura Institutul European, Iaşi, 2005 

https://radioromaniacultural.ro/portret-mihail-kogalniceanu/

https://www.timpul.md/articol/personalitatea-zilei--mihail-kogalniceanu---un-fauritor-al-unirii-principatelor-romane-40218.html

https://jurnalul.antena3.ro/special-jurnalul/ctitori-ai-rom-acirc-niei-150-de-ani-de-la-unirea-principatelor-romane-141830.html

$$$

 S-a întâmplat în 20 iunie1936, 22 iunie-21 iulie: A început Conferinţa Internaţională de la Montreux (Elveţia) care a avut ca scop stabilirea unui nou regim al strâmtorilor Bosfor şi Dardanele; Convenţia încheiată aici confirma principiul libertăţii de trecere şi de navigaţie prin strâmtori pentru navele comerciale ale tuturor statelor pe timp de pace, precum şi în timp de război dacă Turcia nu era parte beligerantă. Conferința a reunit reprezentanți din Turcia, URSS, Marea Britanie, Franța, Italia, Japonia, România, Bulgaria, Grecia, Iugoslavia și Australia, având ca obiectiv stabilirea unui nou cadru legal care să înlocuiască regimul instituit prin Tratatul de la Lausanne (1923). Semnată la 20 iulie 1936, Convenția privind regimul strâmtorilor a intrat în vigoare în noiembrie 1936 și este valabilă și astăzi, cu unele interpretări moderne. Punctele esențiale ale convenției rezidă în:

    • Libertate de navigație pentru navele comerciale ale tuturor statelor, în timp de pace, indiferent de pavilion.

    • În timp de război, dacă Turcia nu este parte beligerantă, se păstrează același regim de liberă circulație.

    • Dacă Turcia devine parte în conflict, aceasta poate închide strâmtorile navelor militare ale statelor beligerante.

    • Pentru navele militare, convenția impune restricții clare privind tonajul, durata staționării în Marea Neagră și notificarea prealabilă a tranzitului.

    • Statele neriverane Mării Negre sunt supuse unor limite mai stricte în ceea ce privește prezența lor navală în zonă.

România a avut o prezență diplomatică de prestigiu la Montreux, printr-o delegație condusă de Nicolae Titulescu, ministru al Afacerilor Externe și de Constantin Contescu și Vespasian V. Pella, miniștri plenipotențiari. Titulescu, cunoscut pentru apărarea principiului suveranității și echilibrului în relațiile internaționale, a susținut ferm ideea libertății de navigație și a consolidării statutului Mării Negre ca zonă protejată de influențe militare excesive din afara regiunii. Punctele forte ale Convenției rezidă în:

    • A restabilit suveranitatea Turciei asupra strâmtorilor, un gest de recunoaștere internațională importantă.

    • A echilibrat interesele comerciale globale cu cele de securitate regională.

    • A oferit garanții de tranzit liber pentru navele comerciale, în contextul creșterii comerțului maritim.

Desigur, au existat și destule dificultăți în adoptarea acesteia, cum au fost:

    • A fost rezultatul unor compromisuri dure între puteri maritime și riverane.

    • URSS a obținut limitarea prezenței militare a statelor neriverane în Marea Neagră, ceea ce a creat tensiuni cu Marea Britanie și Franța.

    • Discuțiile privind statutul navelor militare în vremuri de criză au fost încărcate de neîncredere strategică, mai ales în contextul apropierii celui de-al Doilea Război Mondial.

Impactul Convenției: atunci și acum

În epocă:

    • Convenția a fost privită ca o victorie diplomatică pentru Turcia, dar și ca un compromis rezonabil între marile puteri.

    • A stabilizat zona Mării Negre pentru o vreme, chiar dacă tensiunile nu au întârziat să reapară în anii ’40.

Astăzi:

    • Convenția de la Montreux este încă în vigoare și este invocată constant în contextul conflictelor recente din regiune (ex: tensiuni NATO–Rusia).

    • În 2022, Turcia a aplicat prevederile convenției interzicând tranzitul navelor de război rusești prin Bosfor, în urma invaziei Ucrainei – un gest rar, dar legal conform Montreux.

    • Statele NATO care nu sunt riverane (ex: SUA, Marea Britanie) sunt în continuare restricționate în prezența navală în Marea Neagră, ceea ce creează dezbateri strategice continue.

În completarea Convenției de la Montreux, navigația maritimă internațională este astăzi reglementată de o serie de tratate și convenții globale:

    • Convenția ONU privind Dreptul Mării (UNCLOS, 1982) – stabilește regimul apelor teritoriale, zona economică exclusivă, libertatea de navigație pe mările internaționale.

    • Convențiile SOLAS (Safety of Life at Sea) și MARPOL (Marine Pollution) – privind siguranța maritimă și protecția mediului.

    • Codul ISPS (International Ship and Port Facility Security) – reglementează securitatea navelor comerciale în porturi și pe mări.

    • Convențiile de reglementare a Canalului Suez și a Canalului Panama, pentru alte zone de tranzit strategic.

Convenția de la Montreux rămâne una dintre cele mai importante realizări diplomatice interbelice privind navigația internațională, fiind un document de echilibru între suveranitate, libertate de circulație și securitate colectivă. Într-un secol de la semnare, lumea s-a schimbat profund, dar valoarea acestei convenții rămâne actuală, fiind în continuare un reper-cheie în navigația prin strâmtorile Bosfor și Dardanele. O ilustrare rară a unui tratat care rezistă probei timpului, dar care va necesita, probabil, reinterpretări adaptate noilor realități geopolitice.

Surse:

https://lege5.ro/gratuit/g42dsnrw/conventia-privind-regimul-stramtorilor-marii-negre-din-20071936

https://www.rador.ro/2025/06/20/stramtorile-dintre-razboaie-conventia-de-la-montreux-si-marea-batalie-pentru-controlul-marilor/

https://www.britannica.com/event/Montreux-Convention

https://treaties.un.org/pages/showDetails.aspx?objid=0800000280166981

https://treaties.fcdo.gov.uk/data/Library2/pdf/1937-TS0030.pdf

https://evz.ro/conventia-stramtorilor-de-la-montreux-o-mica-insula-de-speranta-intr-o-mare-cuprinsa-de-furtuna.html

https://www.brit annica.com/topic/territorial-waters

$$$

 S-a întâmplat în 20 iunie1995: În această zi, a murit eseistul şi filosoful Emil Cioran; în 1938 a primit o bursă din partea statului francez şi s-a stabilit apoi la Paris, unde a continuat să scrie în limba franceză (n. 1911). Emil Cioran (n. 8 aprilie 1911, Răşinari) a fost un filosof şi scriitor român stabilit în Franţa, unde a trăit până la moarte fără să ceară cetăţenia franceză. Emil Cioran s-a născut la Răşinari, aflat pe atunci în comitatul Sibiu. Tatăl său, Emilian Cioran, a fost protopop ortodox şi consilier al Mitropoliei din Sibiu. Mama sa, Elvira Cioran (n. Comaniciu), era originară din Veneţia de Jos, comună situată în apropiere de Făgăraş. Tatăl Elvirei, Gheorghe Comaniciu, de profesie notar, fusese ridicat de autorităţile austro-ungare la rangul de baron. Astfel, pe linie maternă, Emil Cioran se trăgea dintr-o familie din nobilimea transilvană. După studii clasice la liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu, începe la 17 ani studiul filozofiei la Universitatea din Bucureşti. 

A fost coleg cu Constantin Noica şi elev al lui Tudor Vianu şi Nae Ionescu. Bun cunoscător al limbii germane, a studiat în original pe Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer, şi mai ales pe Friedrich Nietzsche.Încă din tinereţe a arătat înclinaţie spre agnosticism, apărându-i evidentă "incovenienţa existenţei". În timpul studenţiei a fost în mod deosebit influenţat de lectura lui Georg Simmel, Ludwig Klages şi Martin Heidegger, precum şi de filozoful rus Lev Şestov, care situase întâmplarea în centrul sistemului său de gândire. 

În 1933 obţine o bursă, care îi permite să continue studiile de filozofie la Berlin, unde intră în contact cu Nicolai Hartmann şi Ludwig Klages.Prima lui carte apărută în 1934 în România, Pe culmile disperării, a fost distinsă cu Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi şi premiul Tinerilor Scriitori Români. Succesiv au apărut: Cartea amăgirilor (1935), Schimbarea la faţă a României (1936), Lacrimi şi Sfinţi (1937). Cel de-al doilea volum, Schimbarea la faţă a României a fost autocenzurat în ediţia a doua aparută la începutul anilor '90, autorul însuşi eliminând numeroase pasaje considerate extremiste, "pretenţioase şi stupide".Nevoia resimţită atunci de generaţia tânără a unei treziri spirituale pornită din exaltarea valorilor vitale, antiraţionaliste, care din păcate a culminat într-un extremism de dreapta, a influenţat viziunea tânărului Cioran. 

Deşi nu a fost niciodată membru al Mişcării legionare, în perioada interbelică simpatizează cu ideile acesteia, fără a fi de acord cu metodele ei violente. Plecat cu o bursă la Berlin în 1933, se declară într-un articol admirator al lui Hitler şi justifică provocator Noaptea cuţitelor lungi.Va repudia apoi definitiv, cu furie şi ruşine, această viziune, ca pe o inadmisibilă rătăcire a tinereţii, argumentând prin ea refuzul oricărei implicări a individului în istorie.Reîntors în ţară, ocupă vreme de un an (1936) postul de profesor de filozofie la Liceul „Andrei Şaguna" din Braşov. 

 În 1937, pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din Bucureşti, care i se va prelungi până în 1944. În 1940, începe să scrie Îndreptar pătimaş, ultima sa carte în limba română, limbă pe care a abandonat-o în favoarea francezei. Varianta definitivă a Îndreptarului (rămasă inedită până în 1991) a fost încheiată în 1945, anul în care Cioran s-a stabilit definitiv în Franţa.După retragerea cetăţeniei române de către autorităţile comuniste a trăit la Paris ca apatrid. În 1937 Emil Cioran pleacă în Franţa cu o bursă a Institutului Francez din Bucureşti. După o scurtă întoarcere în ţară (două luni) în 1940, el părăseşte pentru totdeauna România şi se stabileşte la Paris. Din acest moment Cioran va publica numai în limba franceză, operele lui fiind apreciate nu numai pentru conţinutul lor, dar şi pentru stilul plin de distincţie şi fineţe al limbii. În 1949 îi apare la editura Gallimard - editură care va publica mai târziu majoritatea cărţilor sale - prima lucrare scrisă în limba franceză, Précis de décomposition, distinsă în 1950 cu premiul Rivarol.Ulterior, Cioran refuză toate distincţiile literare care i-au fost atribuite.

Emil Cioran a locuit la Paris în Cartierul Latin, pe care nu l-a părăsit niciodată. A trăit mult timp retras, evitând publicitatea.În schimb a cultivat darul conversaţiei cu numeroşii săi prieteni (Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Paul Celan, Barbu Fundoianu, Samuel Beckett, Henri Michaux). Cioran a întreţinut o vastă corespondenţă, dezvăluindu-se ca un remarcabil autor epistolar.Epuizând încă din tinereţe interesul pentru filozofia de catedră, Cioran a părăsit devreme gândirea sistematică şi speculaţiile abstracte, pentru a se consacra unor cugetări profund personale.„N-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzaţiilor mele", va constata mai târziu. 

Din eseurile apărute în limba română se desprinde portretul unui tânăr gânditor din anii treizeci, influenţat de mişcarea de idei din acea epocă în care intelectualii români descopereau gândirea existenţialistă (sub varianta ei românească, cu accente creştine şi mistice, „trăirismul").

Surse:

https://www.ro.biography.name/scriitori/8-romania/356-emil-cioran-1911-1995

https://radioromaniacultural.ro/portret-emil-cioran-artistul-seductiei-si-al-paradoxului-om-de-o-rarisima-finete-si-inteligenta/

http://www.humanitas.ro/emil-cioran

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/romani-de-geniu-emil-cioran-eternul-student-viata-nevazuta-a-filosofului-indragostit-de-romania

http://www.rador.ro/2015/04/08/portret-emil-cioran-am-fost-doar-secretarul-senza tiilor-mele/

###

 S-a întâmplat în 20 iunie1997: La această dată, avea loc inaugurarea, în fosta închisoare de la Sighetu Marmaţiei, a Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei (Memorialul Sighet). Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei este format dintr-un muzeu situat în fosta închisoare politică din Sighetu Marmaţiei şi un Centru internaţional de studii asupra comunismului cu sediul în Bucureşti. Memorialul are ca scop reconstituirea şi păstrarea memoriei unor popoare, în particular a celui român, cărora timp de jumătate de secol li s-a indus în conştiinţă o istorie falsă.

Închisoarea Sighet a fost construită în 1897, ca închisoare de drept comun, de către adminstraţia austro-ungară. În august 1948 a devenit loc de detenţie pentru un grup de studenţi, elevi şi ţărani maramureşeni. În anul 1950 au fost aduşi la penitenciarul Sighet peste o sută de demnitari din întreaga ţară (foşti miniştri, academicieni, economişti, militari, istorici, ziarişti, politicieni), unii dintre ei condamnaţi la pedepse grele, alţii nici măcar judecaţi. Deţinuţii erau ţinuţi în condiţii insalubre, hrăniţi mizerabil, opriţi de a se întinde ziua pe paturile din celulele, fără încălzire.Nu aveau voie sa privească pe fereastră (cei ce nu se supuneau erau pedepsiţi să stea la „neagra" şi „şura", celule de tip carceră, fară lumină). Într-un târziu, la geamuri au fost puse obloane, încât se putea vedea numai cerul. Umilinţa şi batjocora faceau parte din programul de exterminare. În 1955, ca urmare a Convenţiei de la Geneva şi a admiterii României comuniste (Republica Populară Română) în ONU, a avut loc o graţiere.

O parte din deţinuţii politici din închisorile româneşti au fost eliberaţi, o parte transferaţi în alte locuri, inclusiv în domiciliu obligatoriu. La Sighet, din cei circa 200 de deţinuţi, 54 muriseră deja. Închisoarea de la Sighet a redevenit de drept comun.Totuşi, deţinuţi politici mai apăreau şi în anii următori, mai ales „în trecere" spre spitalul psihiatric din localitate. În 1977 închisoarea a fost dezafectată şi a intrat într-un proces de degradare. Fundaţia Academia Civică a preluat ruina fostei închisori în 1995, în vederea transformării ei în Memorial.

Lucrările de reabilitare ale clădirii au durat până în anul 2000. Pentru că edificiul, vechi de un secol, era ruinat şi plin de igrasie, a fost nevoie de refacerea fundaţiilor, izolaţiilor, acoperişului, iar pereţii interiori, care oricum fuseseră revopsiţi şi nu mai aminteau perioada anilor 50, au fost văruiţi în alb.Fiecare celulă a devenit o sală de muzeu, în care, urmând acum o ordine cronologică, au fost amplasate obiecte, fotografii, documente, creându-se ambianţa şi documentaţia unei săli de muzeu.Într-una din curţile interioare ale fostei închisori, în urma unui concurs de proiecte la care au participat 50 de arhitecţi şi artişti, a fost construit în 1997 un Spaţiu de Reculegere şi Rugăciune, după proiectul arhitectului Radu Mihăilescu, care îmbină stilul antic (sugestia tholos-ului grec şi a catacombei creştine) cu o viziune modernă. 

Pe pereţii rampei de coborâre în spaţiul subpământean au fost gravate în andezit fumuriu numele a aproape opt mii de morţi din închisorile, lagărele şi locurile de deportare din România. Operaţia de strângere a numelor morţilor a necesitat zece ani de muncă în cadrul Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului, iar cifra este departe de a acoperi adevărata amploare a represiunii. Cele mai multe nume au fost stabilite de Cicerone Ioniţoiu şi de către domnul Eugen Sahan, ambii istorici prin vocaţie şi foşti deţinuţi politici. Cheltuielile materiale pentru proiectarea şi construirea Spaţiului de Reculegere şi Rugăciune au fost suportate de către Mişu Cârciog din Londra, care rămâne pâna în prezent principalul donator al Memorialului.

În anul 2000 a fost adăugat construcţiei vechi un modul cuprinzând o sală modernă de conferinţe, în care se pot desfăşura simpozioanele, dezbaterile şi seminariile, precum şi cursurile şcolii de vară. Sala este dotată cu o instalaţie de traducere simultană, putând fi închiriată pentru manifestări internaţionale.Câteva opere de artă plastică de valoare deosebită completează profilul Memorialului, oferindu-i o personalitate specială printre muzeele de istorie. Lucrările, donate de autori, impresionează prin simbolistica sacrificiului acceptat care le caracterizează. O tapiserie ca „Libertate, te iubim" de Şerbana Dragoescu, pictura „Înviere" de Cristian Paraschiv, sculptura în bronz „Marea Neagra" dedicată de Ovidiu Maitec istoricului Gheorghe I. Brătianu şi cele două sculpturi de mari dimensiuni ale lui Camilian Demetrescu intitulate „Omagiu deţinutului politic" (una subintitulată „Înviere"), dau atmosferei trăsături dramatice şi înălţătoare. Lucrarea de cea mai amploare artistică este grupul statuar „Cortegiul Sacrificaţilor", realizat de sculptorul Aurel I. Vlad, care tinde să devină una din emblemele muzeului. Este vorba de optsprezece siluete umane mergând spre un zid care le închide orizontul, aşa cum comunismul zăgăduise viaţa a milioane de oameni. Prezentată în 1997 în lemn, lucrarea a fost turnată în anul urmator în bronz şi este amplasată azi într-o altă curte interioară a fostei închisori.

O ultimă componentă (dar nu mai puțin imposrtantă) a Memorialului este Cimitirul Săracilor, situat la 2,5 kilometri distanţă, în afara oraşului. După cum spun legendele vremii, aici au fost îngropaţi în secret, noaptea, cei 54 de morţi din închisoarea politică. Gropile n-au putut fi identificate, între miile de morminte anterioare şi ulterioare anilor '50, astfel încât, pentru celebrarea sacrificiului acestor victime, a fost imaginat în 1999 un proiect peisagistic. Pe suprafaţa de 14.500 m.p. a cimitirului a fost desenat un contur al ţării.În exteriorul conturului au fost plantaţi puieţi (în principal conifere). Prin creştere jnepenii, jepii, brazii şi molizii vor deveni un amfiteatru vegetal, în interiorul căruia „ţara" va ramâne ca o poiana. Ideea este că, în felul acesta, patria îşi tine martirii în braţe şi îi plânge prin generatiile repetate ale vegetației.

Surse:

http://www.memorialsighet.ro

http://www.rador.ro/2017/06/20/documentar-memorialul-victimelor-comunismului-de-la-sighet-o-forma-de-justitie-impotriva-uitarii/

https://cronicaridigitali.ro/noua-generatie-face-cunostinta-cu-maramuresul/memorialul-victimelor-comunismului-si-al-rezistentei-din -sighet-2/

$$&

 S-a întâmplat în 20 iunie…

- Ziua mondială a refugiatului; marcată, la iniţiativa ONU, pentru prima dată în 2001; ziua a coincis, în acel an, cu sărbătorirea a 50 de ani de la semnarea Convenţiei Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi (20.VI.1951)

- 451: A avut loc bătălia de pe Câmpiile Catalaunice, ultima mare bătălie a antichităţii, în care o coaliţie romano-vizigotă a oprit expansiunea hunilor în Europa Vestică. Bătălia de pe Câmpiile Catalaunice sau bătălia de la Chalons a avut loc pe teritoriul actualei Franţe, şi a fost ultima mare bătălie a antichităţii şi una dintre cele mai sângeroase bătălii din istorie. O coaliţie aflată sub comanda generalului roman Flavius Aetius şi a regelui vizigot Theodoric I a învins o armată condusă de regele hun Attila, marcând sfârşitul dominaţiei militare hunice în Europa.

- 1807: A murit Ferdinand Berthoud (n.19 martie 1727, Plancemont, Elveţia –d.Groslay, Franţa), ceasornicar francez de origine elveţiană şi autor de lucrări de măsurare a timpului. Lucrând la Paris începând cu 1748, a devenit celebru în scurt timp datorită inventivităţii sale şi a multelor sale publicaţii. Interesul său privind problema determinării longitudinii pe mare a condus la descoperirea sa majoră, un cronometru marin îmbunătăţit şi mult mai ieftin. Îmbunătăţirile lui Berthoud se regăsesc şi la instrumentele moderne.

 -1819: S-a născut Jacques Offenbach, compozitor francez de origine germană considerat întemeietorul operetei clasice franceze. Jacques Offenbach (pseudonim al lui Jacob Eberst) a fost un compozitor şi violoncelist evreu originar din Germania, naturalizat francez (n. Köln - d. 5 octombrie 1880 la Paris). El este considerat întemeietorul operetei moderne ca gen de sine stătător al teatrului muzical.

- 1837: A murit William al IV-lea, rege al Marii Britanii şi Irlandei (1830-1837) (n. 1765); a fost încoronată regina Victoria. În timpul domniei reginei Victoria a Marii Britanii şi Irlandei (1837-1901) şi împărăteasă a Indiilor (1876-1901), Marea Britanie a atins, datorită politicii expansioniste, apogeul puterii maritime şi comerciale; perioada de avânt economic şi cultural din a doua jumătate a secolului al XIX-lea este cunoscută sub numele de „epoca victoriană"

- 1861: S-a născut Sir Frederick Hopkins, biochimist şi fiziolog englez; contribuţii originale în studiul vitaminelor; Premiul Nobel pentru Medicină pe 1929, împreună cu olandezul Christiaan Eijkman (d. 1947)

- 1867: Preşedintele Andrew Johnson anunţă cumpărarea Alaskăi

- 1870: A murit scriitorul francez Jules de Goncourt, reprezentant al naturalismului. Jules-Alfred Huot de Goncourt (n. 17 decembrie 1830 la Paris - d. Paris) a fost un scriitor francez, fratele scriitorului şi criticului literar Edmond de Goncourt, cu care a colaborat.

- 1887: S-a născut Kurt Schwitters, artist plastic şi poet dadaist german, cunoscut în special datorită colajelor sale şi a construcţiilor în relief (m. 1948) 

- 1891, 20.VI / 2.VII: A murit (la Paris) Mihail Kogălniceanu, om politic istoric, scriitor şi publicist; prim-ministru al României între anii 1863 şi 1865 (perioadă în care s-au pus, prin reformele înfăptuite, bazele României moderne); ministru de externe în 1876 şi între anii 1877 şi 1879; şi-a legat numele de unirea Principatelor Române (1859) şi de actul proclamării independenţei naţionale de la 1877; membru titular al Societăţii Academice Române din 1868, preşedinte al Academiei Române (1887-1890) (n. 1817) 

- 1909: S-a născut actorul american de film Errol Flynn. Errol Leslie Flynn (m. 14 octombrie, 1959) a fost un actor de origine australiană, cunoscut pentru rolurile sale romantice din filmele de capă şi spadă de la Hollywood, cum ar fi: The Adventures of Robin Hood (Aventurile lui Robin Hood, 1938), The Dawn Patrol (1938), Dodge City (1939), The Sea Hawk (Corsarul, 1940) şi Adventures of Don Juan (Aventurile lui Don Juan, 1948

- 1913: S-a născut Aurel Baranga, dramaturg şi publicist român. Aurel Baranga (m. 10 iunie 1979, Bucureşti) este pseudonimul lui Aurel Leibovici, un poet şi un dramaturg român de origine evreiască.A obţinut bacalaureatul la Liceul Matei Basarab din Bucureşti în 1931 şi a absolvit Facultatea de Medicină în 1938.A debutat cu versuri în revista Bilete de papagal a lui Tudor Arghezi.  A editat împreună cu Gherasim Luca, Paul Păun şi Sesto Pals revista de avangardă Alge. A colaborat la revista de avangardă Unu, editată de Saşa Pană şi Moldov. În1948 a scris textul imnului României comuniste,Zdrobite cătuşe,muzica fiind compusă de Matei Socor.Tot în 1948, Aurel Baranga a primit ca „sarcină de partid" să înfiinţeze revista de satiră şi umor Urzica.  Din 1949 şi până la sfârşitul vieţii (10 iunie 1979) a fost redactor-şef la Urzica. A fost căsătorit cu actriţa Marcela Rusu, fosta soţie a lui Alexandru Bârlădeanu.

- 1913: S-a născut compozitorul Ion Dumitrescu (m. 1996)  

- 1917: S-a născut Iosif Constantin Drăgan, om de afaceri (considerat unul dintre cei mai bogaţi români, potrivit Topului celor mai bogaţi 300 de români), publicist şi eseist; stabilit de mai multe decenii în Italia; fondator al Centrului European de Studii Tracice; fost preşedinte al Federaţiei Internaţionale de Marketing (m. 2008).

- 1928: Are loc, la Bucureşti, primul concurs naţional de decatlon

- 1929: S-a născut actorul Petre Gheorghiu. Petre Gheorghiu (n. Iaşi; m. 6 august 2000, Bucureşti) a fost un actor român. A urmat studii la Conservatorul de Artă Dramatică din Iaşi. A avut o bogată activitate teatrală la Teatrul Municipal/Bulandra din Bucureşti. În film, a jucat numai roluri secundare.

- 1933: A murit Clara Zetkin, unul dintre întemeietorii Ligii „Spartacus” şi ai Partidului Comunist din Germania, iniţiatoarea sărbătoririi zilei de 8 martie ca „Ziua Internaţională a Femeii” (n.1857)

- 1934: S-a născut compozitorul Cornel Ţăranu; membru corespondent al Academiei Române din 1993

- 1936: A avut loc Conferinţa Internaţională de la Montreux (Elveţia) care a avut ca scop stabilirea unui nou regim al strâmtorilor Bosfor şi Dardanele; Convenţia încheiată confirma principiul libertăţii de trecere şi de navigaţie prin strâmtori pentru navele comerciale ale tuturor statelor pe timp de pace, precum şi în timp de război dacă Turcia nu era parte beligerantă; delegaţia română a fost alcătuită din Nicolae Titulescu, ministrul Afacerilor Străine, Constantin Contescu şi Vespasian V. Pella, miniştri plenipotenţiari

- 1937: S-a născut Radu Gabrea, regizor de film, scenarist şi producător; stabilit din 1974 în Germania 

- 1938: În perioada 20 iunie - 25 iulie 1938 s-a desfăşurat procesul de acoperire cu alamă a modulelor din fontă ale „Coloanei fără sfârşit", operă a sculptorului Constantin Brâncuşi, a cărei construcţie a început la 15 august 1937

- 1940: A fost inaugurat, la Bucureşti, Institutul de Antropologie, întemeiat prin strădaniile doctorului Josef Francisc Rainer (astăzi Institutul de Antropologie „Francisc Rainer" al Academiei Române)

- 1941: S-a născut regizorul britanic de film Stephen Frears, considerat, la mijlocul anilor ’80, „rebelul cinematografului englez"

- 1942: S-a născut compozitorul şi interpretul american de muzică pop Brian Wilson, fost membru al trupei „The Beach Boys"

- 1942: S-a născut soprana Daniela Diaconescu 

- 1945: S-a născut pianistul german Justus Franz 

- 1945: S-a născut scriitorul francez Jean-Claude Izzo (m. 2000) 

- 1949: S-a născut Lionel Richie, interpret, compozitor, producător şi actor de film american.

- 1954: S-a inaugurat podul cu tablier metalic peste Dunăre la Giurgiu, numit Podul Prieteniei, pe atunci cel mai mare pod combinat (de cale ferată şi rutier) din Europa, construit în doi ani şi jumătate, în colaborare cu alte ţări vecine

- 1959: A avut loc premiera bucureşteană a operei „Falstaff", de G. Verdi, avându-l în rolul titular pe Petre Ştefănescu-Goangă

- 1962: A murit istoricul de origine aromână Victor Papacostea; specialist în istoria comparată a ţărilor balcanice; fondator şi director al Institutului de Studii şi Cercetări Balcanice (1938-1947) şi al revistei „Balcanica" (1938-1945) (n. 1900). Victor Papacostea a fost un istoric, fondator al Institutului de Studii Balcanice din Bucureşti, fruntaş P.N.L. şi fost subsecretar de stat la Ministerul Educaţiei Naţionale în guvernele Sănătescu şi Rădescu.În perioada 1950 - 1955 şi 1957 - 1958 a fost internat ca deţinut politic la penitenciarul Sighet.

- 1963: Reprezentanţi ai SUA şi URSS au semnat un acord de instalare a „liniei fierbinţi" – telefonice – între Washington şi Moscova. Ea a devenit operaţională din luna august a anului 1963

- 1966: A murit Georges Henri Lemaître, fizician belgian. Georges Henri Lemaître (n. 17 iulie 1894, Charleroi - m. Geneva) a fost un preot şi fizician belgian, întemeietor al teoriei Big-Bang. Parintele născut la Charleroi a fost primul cercetator care a prezis prin calcule matematice că universul nu este static ci este in continuă expansiune. 

- 1967: S-a născut actriţa de film de origine australiană Nicole Kidman .Nicole Kidman are dublă cetăţenie, australiană şi americană.vEste câştigătoare a premiului Oscar.

- 1988: A murit Nicolae Lascu (numele la naştere: Laslo), istoric al literaturii antice şi traducător; în studiile sale a încercat să stabilească vechimea, amploarea şi intensitatea influenţelor clasiciste în operele scriitorilor români; a urmărit, de asemenea, viaţa şi destinul literar al lui Ovidiu, poetul latin exilat la Tomis (n. 1908)  

- 1991: S-a înfiinţat Partidul România Mare (prin Decizia civilă 14/20.VI.1990 a TMB; reînscris la TMB conform Deciziei civile 64/27.VIII.1996), condus de Corneliu Vadim Tudor

- 1992: A murit Sir Charles Groves, dirijor englez (n.1915) 

- 1992: Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât „ca de acum şi până la sfârşitul veacurilor, în întreaga Biserică Ortodoxă Română, să se numere cu sfinţii şi să se cinstească după pravilă cu slujbă specială şi cu acatist toţi sfinţii din neamul românesc, ştiuţi şi neştiuţi, pentru a căror cinstire se instituie Duminica Sfinţilor Români, care va fi aşezată în calendarul Bisericii noastre, în fiecare an, a doua Duminică după Pogorârea Duhului Sfânt, arătându-se prin aceasta lucrarea Sfântului Duh în Biserica noastră de-a lungul veacurilor" 

- 1992: Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea ca sfinţi a lui Constantin Brâncoveanu şi a copiilor lui, precum şi a „ binecredinciosului voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt”. 

- 1995: A murit eseistul şi filosoful Emil Cioran; în 1938 a primit o bursă din partea statului francez şi s-a stabilit apoi la Paris, unde a continuat să scrie în limba franceză (n. 1911). 

- 1996: Oraşul Berlin a devenit, oficial, unul din sediile ONU, găzduind două instituţii ale organizaţiei: Voluntarii ONU şi Secretariatul Convenţiei-Cadru asupra schimbărilor climatice

- 1997: Inaugurarea, în fosta închisoare de la Sighetu Marmaţiei, a Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei (Memorialul Sighet) 

- 2001: Au fost deschise oficial lucrările la autostrada Bucureşti – Constanţa

- 2005: A murit Jack S. Kilby, fizician american, laureat al Premiului Nobel. Jack St. Clair Kilby (n. 8 noiembrie 1923, Jefferson City, Missouri, SUA — d. Dallas, Texas, SUA) a fost un inginer american, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în anul 2000, pentru inventarea circuitului integrat (în 1958, pe când lucra la Texas Instruments), respectiv al „tipăririi la cald", tehnică de tipar cunoscută în limba engleză ca „thermal printing”. Kilby a primit jumătate din premiu, cealaltă fiind împărţită de  Herbert Kroemer şi Jores Ivanovici Alfiorov.