$$$

 S-a întâmplat în 18 iunie1917, 18 iunie/1 iulie: La această dată, a murit Titu Maiorescu, critic literar, estetician şi om politic; membru marcant al Partidului Constituţional (Junimist), iar ulterior al Partidului Conservator (al cărui preşedinte a fost între anii 1913 şi 1914); de mai multe ori ministru în cabinete conservatoare şi prim-ministru (1912-1913); fondatorul grupării literare ieşene Junimea; întemeietor al criticii literare româneşti moderne; membru fondator al Societăţii Academice Române (1866); vicepreşedinte al Academiei Române (1880-1884; 1886-1887). 

Titu Maiorescu (n. 15 februarie 1840, Craiova - d. Bucureşti) a fost o personalitate reprezentativă a culturii române, om politic, critic literar, eseist, scriitor, estetician, profesor, filosof, jurist, membru fondator al Academiei Române. Maiorescu este autorul „formelor fără fond”, fondator al Societăţii literare Junimea.A promovat în „Convorbiri literare” pe marii clasici ai literaturii române. A fost primul mare critic literar, creator de şcoală şi arbitru director în cultura românească. În activitatea politică,Titu Maiorescu s-a remarcat în funcţia ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Din poziţia de prim-ministru şi ministru de Externe, a negociat Pacea de la Bucureşti, în urma celui de-al doilea război balcanic, prin care România a primit sudul Dobrogei.

Spre deosebire de ceilalţi iluştri politicieni ai generaţiei sale, Titu Liviu Maiorescu provenea dintr-o familie de ţărani din comuna Bucerdea, de lângă Blaj.Tatăl său, Ioan, fiu de ţăran transilvănean, se numea de fapt Trifu, dar îşi luase numele de Maiorescu pentru a sublinia înrudirea cu Petru Maior. A fost profesor de istorie, director al Şcolii Centrale din Craiova, agent diplomatic al guvernului Ţării Româneşti. Mama sa, Maria Popasu, era sora cărturarului episcop al Caransebeşului. După ce urmează studii gimnaziale la Craiova şi Braşov, tânărul Titu este trimis să înveţe la Academia Theresiană din Viena. În iulie 1858, a absolvit cursurile liceale ca şef de promoţie. Se înscrie la Universitatea din Giessen, unde în 1859 obţine titlul de doctor în filosofie cu distincţia „magna cum laudae”. Maiorescu îşi continuă studiile universitare la Universitatea Sorbona din Paris, unde obţine licenţa în litere, filosofie şi drept (1861).În anul 1862, Titu Maiorescu revine în ţară şi este numit procuror la Tribunalul Ilfov. La sfârşitul aceluiaşi an se mută la Iaşi, unde devine director al Liceului Naţional, apoi profesor de istorie universală, filosofie şi logică la Facultatea de Istorie a Universităţii din Iaşi (16 noiembrie 1862 - 25 noiembrie 1871), fiind titularul cursului Despre istoria republicii romane de la introducerea tribunilor plebei până la moartea lui Iuliu Cezar. 

Eminent dascăl, Maiorescu devine rector al Universităţii ieşene (18 septembrie 1863) şi director la Şcoala normală „Vasile Lupu” (octombrie 1863), unde predă pedagogia, gramatica română, psihologia şi compunerea. De asemenea este inspector şcolar şi iniţiază pentru prima oară în ţara noastră practica pedagogică a elevilor, printre care se numără şi Ion Creangă. În paralel, Titu Maiorescu pune bazele Societăţii literare Junimea (1863), împreună cu Petre P. Carp, Iacob Negruzzi, Vasile Pogor şi Theodor Rosetti. De la 1 martie 1867, coordonează editarea revistei „Convorbiri literare”.

Prin activitatea sa, societatea impunea o direcţie nouă, modernă, întregii noastre culturi, definindu-se prin spiritul ei etic şi sentimentul valorii estetice. Condiţiile din ţară era altele decât cele din timpul paşoptiştilor romantici, Ion Heliade Rădulescu, Vasile Alecsandri sau Nicolae Bălcescu. Maiorescu şi colegii săi reprezentau noua generaţie, junimistă, cu o nouă concepţie asupra vieţii sociale şi culturale româneşti. De asemenea, Titu Maiorescu este autorul teoriei junimiste şi conservatoare a „formelor fără fond”. Aceasta condamnă introducerea unor instituţii imitate după cele occidentale şi cărora nu le corespundea un fond adecvat în mentalitatea, creaţia şi nivelul de cultură al poporului român. Personalitate exponenţială a culturii române, Maiorescu este membru fondator al Academiei Române.

Anul 1871 consacră definitiv intrarea junimiştilor de partea activismului politic. Pe 15 aprilie 1871, are loc la Iaşi o întâlnire între Gheorghe Costaforu şi Titu Maiorescu, cel dintâi propunându-i mentorului Junimii ca membrii societăţii să intre în viaţa politică. Acesta a fost un moment de răscruce în istoria conservatorismului şi politicii româneşti. Junimiştii vor adopta un program de acţiune sprijinit de hotărârile Adunărilor ad-hoc din 1857, din care mai rămăseseră două deziderate de îndeplinit: respectarea capitulaţiilor de către Poarta Otomană, a neutralităţii garantate şi chiar obţinerea independenţei ţării noastre. 

Junimiştii acceptă propunerea lui Gheorghe Costaforu şi intră în Adunarea Deputaţilor, predominant conservatoare, sprijinind guvernul Lascăr Catargiu.Apropierea politică dintre junimişti şi conservatori se va realiza treptat.Este adevărat că şi cele două ideologii politice erau foarte asemănătoare.Amândouă grupările declarau că modernizarea României se face „de sus în jos şi nu de jos în sus”, iar măsurile reformatoare iniţiate de liberali erau acuzate ca fiind „forme fără fond”, neexistând cu adevărat o clasă de mijloc în România.

Din acest moment, Maiorescu îşi începe cariera politică, fiind ales deputat în 1871, pe listele grupării conservatoare. Apreciat pentru calităţile sale, junimistul este numit ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice în mai multe cabinete conservatoare. În această calitate va elabora un proiect de lege pentru reorganizarea învăţământului rural, va dispune introducerea limbii române ca obiect de învăţământ în licee şi se va ocupa de organizarea învăţământului superior politehnic. Din 1877 se stabileşte definitiv la Bucureşti, unde participă la redactarea oficiosului conservator „Timpul” şi predă la Facultatea de Litere şi Filosofie, fiind titularul cursului de „Istoria Filosofiei în secolul al XIX-lea”. De asemenea, între 1892 - 1897, Titu Maiorescu este ales rector al Universităţii Bucureşti.

La 3 februarie 1880, Maiorescu se numără printre cei care semnează programul şi statutul Partidului Conservator, alături de alţi 88 de oameni politici din aceeaşi familie politică, pentru ca în martie să fie ales în Comitetul Central al partidului. În paralel cu activitatea didactică şi culturală, a fost cooptat în toate cabinetele de concentrare junimisto-conservatoare, ocupând de trei ori fotoliul ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Publice. După fuziunea conservatorilor cu junimiştii din 3 aprilie 1907, a devenit unul dintre liderii Partidului Conservator. Pe 28 martie 1912, Maiorescu a preluat de la colegul său junimist, Petre P. Carp, preşedinţia Consiliului de Miniştri 

Din această funcţie, a prezidat în iulie 1913 Pacea de la Bucureşti, privind armistiţiul cu Bulgaria în Al Doilea Război Balcanic. În urma tratatului încheiat, România a primit Cadrilaterul. Îşi depune mandatul la sfârşitul anului 1913. Este ales la 14 noiembrie 1913 de către Comitetul Executiv al Partidului Conservator ca preşedinte al acestuia. Funcţia nu o va ocupa decât până la 28 februarie 1914, când îşi prezintă demisia din fruntea partidului din cauze personale. Astfel, Maiorescu se retrage din activitatea politică, pronunţându-se în continuare pentru o politică de neutralitate a ţării noastre faţă de conflictul mondial.Titu Maiorescu s-a stins din viaţă pe 18 iunie 1917, la vârsta de 77 de ani.

Surse:

Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007

Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003

https://www.ro.biography.name/scriitori/8-romania/148-titu-maiorescu-1840-1917

https://www.artline.ro/Titu-Maiorescu-29763-1-n.html

http://www.autorii.com/scriitori/titu-maio rescu/index.php

$$$

 S-a întâmplat în 18 iunie1940: În această zi, postul de radio britanic BBC a transmis celebrul discurs al generalului De Gaulle, prin care Franţa era indemnată să nu-şi piardă curajul în faţa armatelor germane; discursul era rostit la aproape o lună de la intrarea armatelor germane în Franţa si la o zi de la declaraţia mareşalului Petain care anunţa ca bătălia pentru Franţa e pierdută şi că se impune deschiderea negocierilor cu Germania. Se consideră că Apelul a pus bazele organizării Rezistenţei Franceze împotriva ocupaţiei Germaniei Naziste în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. De Gaulle s-a adresat poporului francez din Londra, după înfrângerea Franţei. El a declarat că războiul nu s-a terminat pentru Franţa şi, în consecinţă, cerea organizarea luptei de rezistenţă.

În iunie 1940, generalul Charle de Gaulle era membru al guvernului francez condus de Paul Reynaud. În condiţiile în care armata franceză era zdrobită de trupele Wermachtului, de Gaulle s-a alăturat unui grup restrâns de politicieni care se opuneau negocierilor de armistiţiu cu Germania nazistă şi Italia fascistă. Momentul căderii guvernului Reynaud (15 iunie) l-a găsit pe de Gaulle în Londra, ca emisar special al guvernului francez. O zi mai târziu, noul preşedinte al Consiliului de miniştri, Philippe Pétain, a început negocieri oficiale cu Puterile Axei.

Pe 18 iunie, de Gaulle s-a adresat populaţiei franceze în timpul emisiunii difuzate de BBC. El a cerut soldaţilor armatei franceze şi populaţiei să continue lupta alături de Aliaţi împotriva Axei. În Franţa, „Apelul din 18 iunie” nu a avut o audienţă largă, dar un nou discurs al generalului de Gaulle de pe 22 iunie a fost ascultat la nivel naţional în Franţa. Se consideră că „Apelul” a pus bazele organizării Rezistenţei franceze împotriva ocupaţiei Germaniei Naziste în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Discursul de pe 18 iunie a rămas unul dintre cele mai celebre alocuţiuni din istoria Franţei, însă în ciuda eforturilor lui de Gaulle, Pétain a semnat pe 22 iunie actele capitulării şi a devenit liderul unui stat marionetă francez cu capitala la Vichy. 

De Gaulle a fost judecat în lipsă pentru trădare de guvernul de la Vichy şi a fost condamnat la început la închisoare, după care a fost condamnat la moarte. Pe de altă parte, generalul de Gaulle, care se considera un ministru al guvernului legitim Reynaud, sigurul capabil să ia decizii legale, aprecia că venirea la putere a lui Pétain este o manevră neconstituţională.

Surse:

David Schoenbrun & E.P.Dutton (1980).Soldiers of the Night: The Story of the French Resistance. New York

http://www2.cndp.fr/archivage/valid/3496/3496-198-212.pdf

http://www.rador.ro/2015/11/22/portret-generalul-charles-de-gaulle-cea-mai-importanta-personalitate-a-frantei-moderne/

https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/franta-aniverseaza-70-de-ani-de-la-apelul-lui-de-gaulle-la-rezisten ta-video

$$$

 S-a întâmplat în 18 iunie1951: La această dată, de fapt în noaptea de 17 spre 18 iunie, au fost deportaţi în Câmpia Baraganului peste 44.000 de oameni consideraţi „suspecţi” şi periculoşi de către comunişti. Deportările în Bărăgan au reprezentat o amplă acţiune de persecuţie politică întreprinsă începând cu anul 1951 de regimul comunist din România, cu scopul de a reloca forţat populaţia care locuia pe o rază de aproximativ 25 km de graniţa cu Iugoslavia, din judeţele Timiş, Caraş-Severin şi Mehedinţi în Câmpia Bărăganului.În 1956, deportaţii s-au întors la locurile lor natale.

În contextul încordării relaţiilor dintre România şi Iugoslavia, exclusă în 1948 din Comintern, graniţa dintre cele două ţări a devenit o zonă sensibilă pentru guvernul comunist de la Bucureşti. Etniile prezente aici, în special în Banat, erau considerate drept „elemente cu un factor ridicat de risc". Urmând modelul sovietic, pe 15 martie 1951 Ministerul de Interne al Republicii Populare Române a dat următorul decret: „Ministerul de Interne va putea, pe cale de decizie, să dispună mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-şi justifică prezenţa în acele centre, precum şi mutarea din orice localitate a celor care, prin manifestările faţă de poporul muncitor, dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română. Celor în cauza li se va putea stabili domiciliul obligator în orice localitate.”

Decretul a creat cadrul prielnic desfăşurării acţiunilor de deportare plănuite anterior. Aceasta urma să fie a doua mare deportare din istoria contemporană a României, după deportările din ianuarie 1945 când peste 70.000 de persoane, în special etnici germani, au fost deportaţi în Uniunea Sovietică. Spre deosebire de prima deportare, de această data s-a ales ca destinaţie câmpia Bărăganului, o zonă subdezvoltată şi foarte puţin populată. Din acest punct de vedere operaţiunea coincidea cu o acţiune de colonizare a regiunii. Planurile urmăreau, după cum s-a descoperit ulterior într-un document redactat în 1956 la Timişoara, „igienizarea Banatului", curăţarea etnică a germanilor, sârbilor, aromânilor. În al doilea rând se urmărea îndepărtarea a mai multor categorii sociale considerate periculoase de comunişti. Au fost vizaţi marii fermieri, marii proprietari de pământ, industriaşi, hangii sau deţinători de restaurante, refugiaţi basarabeni sau macedoneni, foşti membri în forţele armate germane, cetăţeni străini, rude ale refugiaţilor, simpatizanţi ai lui Tito, persoane care colaboraseră în război cu inamicul, cadre militare, oficialităţi demise, rude ale contra-revoluţionarilor şi toţi care i-au sprijinit, activişti politici şi pentru drepturile cetăţeneşti, foşti oameni de afaceri cu legături în Occident, lideri ai grupării etnicilor germani.

În noaptea de 17/18 iunie 1951, a fost pusă în mişcare cea mai amplă acţiune de deportare din istoria contemporană a României, după cea întreprinsă în ianuarie 1945 împotriva etnicilor germani din România. În jur de 45.000 de persoane au fost ridicate din căminele lor şi deportate în Bărăgan chiar dacă numărul vizat era de 40.320. Au fost duşi români, germani, sârbi, bulgari, refugiaţi din Basarabia şi Nordul Bucovinei, aromâni. În acest scop au fost mobilizaţi aproximativ 10.000 de soldaţi care au pus în aplicare ordinul de deportare. Transportul efectiv a necesitat 2.656 vagoane de tren şi 6.211 autocamioane. Deportaţi au putut lua cu ei doar strictul necesar, atât cât puteau duce cu ei. Bunurile pe care le-au lăsat în urmă au fost formal răscumpărate, la un preţ modic.

Lagărele de muncă înfiinţate s-au concentrat în Câmpia Bărăganului, în zona Ialomiţei dar şi în zona Galaţi. Cei mai norocoşi au găsit câteva bordeie sărăcăcioase sau colibe, iar cei mai mulţi au fost coborâţi din tren şi lăsaţi în câmp deschis, cu interzicerea de a se îndepărta de un anumit areal. Deportaţii au înfiinţat în 1951 mai multe localităţi, în regiunile Ialomiţei, Constanţa şi Galaţi.Conform studiului „Deportaţii în Bărăgan 1951-1956”, au fost vizate un total de 40.320 de persoane, clasificate de regimul comunist astfel:

9.034 chiaburi şi cârciumari

8.447 basarabeni

3.557 macedonieni

2.344 persoane care colaboraseră cu armata germană în timpul războiului

1.330 cetăţeni străini

1.218 persoane cu rude care fugiseră în străinătate

1.054 titoişti

731 duşmani ai regimului socialist

590 persoane care trăiau în afara zonei de frontieră

367 persoane care ajutaseră rezistenţa anticomunistă

341 criminali deţinuţi

257 germani

162 foşti moşieri şi industriaşi

Surse:

Sarafolean, Silviu (coord.), Deportaţii în Bărăgan 1951-1956, Editura Mirton, Timişoara, 2001 

Calestru, Vasile, Martiraj în Bărăgan, Editura Demiurg, Iaşi, 2006 

Marineasa, Viorel; Vighi, Daniel, Rusalii ’51 - fragmente din deportarea în Bărăgan, Editura Marineasa, Timişoara, 2004 ISBN 973-631-102-3

Ştevin, Silvestru, Desculţ prin propriul destin, Editura Mirton, Timişoara, 2004 

Vultur, Smaranda, Istorie trăită - Istorie povestită. Deportarea în Bărăgan (1951-1956), Editura Amarcord, Timişoara, 1997 

https://expressdebanat.ro/65-de-ani-de-la-tragedia-deportarilor-in-baragan-26-de-ani-de-nepasare/

https://identitatea.ro/65-de-a ni-de-la-rusaliile-negre/

$$$

 S-a întâmplat în 18 iunie 2006: În această zi, a plecat în eternitate cântăreţul şi compozitorul de muzică uşoară Gică Petrescu. Gică Petrescu s-a născut la 2 aprilie 1915, la București, tatăl său, Dumitru, fiind funcționar poștal cu studii la Geneva, iar mama sa – un om cu o vastă cultură – având studii de pian şi mulţi ani petrecuţi în Franţa.

Încă din copilărie a primit lecţii de pian şi limba franceză, mai întâi de la mama sa, iar apoi de la profesori specializaţi, părinţii săi încercând să-i cultive o educaţie aleasă, dar şi o riguroasă disciplină de viaţă. A parcurs studiile la Liceul „Gheorghe Șincai”, perioadă în care a activat la chitară şi vocal în ansablul şcolar al liceului, făcându-şi debutul pe scenă la vârsta de 15 ani.În anul 1930, talentul său este descoperit de compozitorul Ion Vasilescu, iar în anul 1933, marele violonist Grigoraş Dinicu îi remarcă abilităţile interpretative, îl duce la radio, unde interpretează timp de o oră, şlagăre compuse de Ion Vasilescu, Gherase Dendrino şi Aurel Giroveanu. Verdictul dat de oamenii de la radio: „Are voce!”.

La vârsta de 16 ani mama sa trece la cele veşnice în plină putere, lipsindu-l pe tânărul Gică Petrescu de cel mai apropiat îndrumător şi principalul său sprijin în viaţă. În anul 1931, obţine primul contract de solist la Restaurantul-terasă „Princiar” de pe șoseaua Kiseleff, unde cânta maestrul Fănică Luca, iar în 1933 este angajat ca solist vocal, la localul de lux Galeries Lafayette, unde interpreta alături de Orchestra James Kok. Este admis ulterior la Facultatea de Drept, dar după doi ani abandonează activitatea de student dedicându-se muzicii.

În anul 1936, tatăl său este imobilizat la pat, iar Gică rămâne fără sprijin financiar. În acelaşi an îşi satisface serviciul militar obligatoriu în cadrul Regimentului I – Vânători de gardă. În anul 1937 cântă la Cazino-ul din Sinaia, alături de Orchestra de jazz a lui Dinu Șerbănescu, un om care şi-a pus în mod decisiv amprenta asupra carierei ulterioare a artistului. La scurtă vreme Gică Petrescu descoperă că romanţa este genul muzical care i se potriveşte cel mai bine. Începând cu anul 1938, colaborează cu casa de discuri Electrecord, împrimând muzică ușoară, cântece de petrecere şi romanțe. Un an mai târziu efectuează primul său turneu în afara ţării, în Germania, iar mai apoi este angajat de restaurantul „Neptun” unde a cântat alături de orchestra violonistului și dirijorului Victor Predescu.

În perioada 1940-1944, el cântă pe scenele teatrelor Gioconda și Savoy, iar ulterior este şi actor pe scena Teatrului Comic. În anul 1946, cântă la barul-grădină „Arizona”, unde îl impresionează profund, într-una dintre seri, pe însuşi marele violonist Yehudi Menuhin, cu cântecele La margine de Bucureşti, Suflet candriu de papugiu şi Costică, Costică. Menuhin l-a bisat îndelung şi i-a oferit un autograf cu textul următor: „Lui Gică Petrescu, în semn de recunostinţă pentru frumoasele sale cântece care m-au încântat atât de mult!” – Yehudi Menuhin – violonist.În același an este acuzat de autorităţi pentru „interpretare de melodii occidentale”.

În anul 1953, Gică Petrescu interpretează mai multe melodii străine de succes în cadrul „Festivalului Internațional al Tineretului” de la București, iar în anii 1956-1959 participă cu „Concertul popoarelor” într-un turneu prin Uniunea Sovietică, alături de nume mari ale scenei româneşti precum Ion Dacian, Trio Grigoriu, sau Florian Dorian. În anul 1955, s-a căsătorit cu scriitoarea Cezarina Moldoveanu, iubirea vieţii sale, alături de care a trăit 34 de ani până la trecerea acesteia la cele veşnice, cu câteva luni înainte de Revoluţie. În anul 1960 apare pentru prima dată în emisiunile televiziunii române, iar în 1964 primeşte titlul de artist emerit al Republicii Populare Române „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii și artelor plastice”.

În perioada 1965-1967 Gică Petrescu susţine un turneu de două luni la Paris, alături de Stela Popescu și Mircea Crișan şi numeroase turnee în Israel, alături de Florin Piersic şi Doina Badea. În perioada 1966 – 1971, participă la numeroase ediţii ale Festivalului de Muzică Ușoară de la Mamaia şi imprimă la Electrecord multe dintre şlagărele care i-au adus o popularitate imensă, iar în perioada 1982-1987 participă la „Festivalul Crizantema de aur”, de la Târgoviște. În anul 1985, Gică Petrescu joacă alături de Nicu Constantin în premiera spectacolului „Nimic despre elefanți”, la Teatrul Constantin Tănase, care a fost prezentat timp de doi ani cu casa închisă. În anul 1993, la 9 august, compozitorul și muzicologul George Sbârcea publică volumul biografic „Viața și cântecele lui Gică Petrescu”.

În anul 1999 – la vârsta de 84 de ani – artistul a colaborat la apariţia a 3 CD-uri cu cele mai importante melodii ale carierei sale, reorchestrate.La 5 mai 2003 a primit din partea preşedintelui ţării la acea vreme, Ion Iliescu, la Palatul Cotroceni, ordinul Steaua României în grad de Cavaler, pentru îndelungata şi prodigioasa carieră artistică pusă în slujba cântecului românesc, prin care a încântat sufletele a numeroase generaţii. De-a lungul vieţii, a mai primit Diploma de excelență „Muzica e viața mea” din partea TVR – în anul 1999, premiul „Interpretul care a dus muzica românească în mileniul III”, acordat de Radiodifuziunea Română – în 2001, premiul „Life Time Award” obţinut în cadrul MTV Romanian Music Awards – în anul 2004, Premiul special „Cântecul e viața mea” – acordat de Radiodifuziunea Română în anul 2005, precum şi multe premii la festivaluri și alte manifestări culturale.

Începând cu anul 2004, starea sănătăţii sale începe să se deterioreze, apărând din ce în ce mai rar în public, fiind vizitat de doar câţiva prieteni foarte apropiaţi. Gică Petrescu a trecut la cele veşnice la 18 iunie 2006, corpul neînsufleţit al artistului fiind depus pe catafalcul aflat, pentru trei ore, în foaierul Sălii de Concerte a Radiodifuziunii Române – instituţia care l-a consacrat ca artist, unde sute de oameni au venit pentru a-i aduce un ultim omagiu, iar ulterior a fost dus la capela din Cimitirul Bellu, unde a fost înmormântat, cu onoruri militare, în prezenţa unei mari mase de oameni care i-au apreciat muzica şi i-au regretat dispariţia. Chiar în ziua plecării sale la Domnul, era programată gala „Premiile muzicale Radio România Actualități”, în care fusese stabilită și o altă distincție specială – „Cântecul e viața mea”, dedicată chiar maestrului…

Surse:

http://www.ziare.com/gica-petrescu/biografie

http://www.eugeniavoda.ro/ro/emisiuni/arte/gica-petrescu

https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/secretele-lui-gica

http://www.rador.ro/2018/04/02/portret-gica-petrescu-un-trubadur-fermecator-fara-pereche-rolul-radiodifuziunii-in-viata- artistului-2/

$$$

 S-a întâmplat în 18 iunie…

- Ziua constructorilor militari în România. 

- 1757: S-a născut Ignace Joseph Pleyel, compozitor austriac, editor muzical şi constructor de piane (m. 1831) 

- 1799: S-a născut William Lassel, astronom, descoperitorul satelitilor planetelor Uranus si Neptun.

- 1812: Congresul american declară război Regatului Unit al Marii Britanii. În cadrul Congresului, preşedintele american James Madison semnează declaraţia de război.

- 1815: Bătălia de la Waterloo (localitate în Belgia); împăratul francez Napoleon I Bonaparte (1804-1814 şi 1815), unul dintre cei mai străluciţi comandanţi militari din istorie, este definitiv învins de coaliţia anglo-prusacă.

- 1845: S-a născut medicul militar şi parazitologul francez Alphonse Laveran, pionier al bolilor tropicale; cercetări asupra rolului protozoarelor ca agenţi patogeni (cum ar fi agentul cauzal al malariei); Premiul Nobel pentru Medicină pe 1907; membru de onoare străin al Academiei Române (1914) (m. 1922) 

- 1848: Guvernul provizoriu decretează organizarea unui Corp de dorobanţi şi panduri (armată populară), sub comanda lui Gheorghe Magheru, numit căpitan-general.

-1855: S-a născut omul politic Constantin C. Arion; s-a numărat printre conducătorii Partidului Conservator; ministru în mai multe rânduri (al cultelor şi instrucţiunii publice, de interne, al agriculturii şi domeniilor, de externe - 1918); a avut un rol important în impunerea legii prin care s-a acordat Academiei Române suma necesară pentru construirea unui local special destinat bibliotecii

- 1868: Rusia a ridicat consulatul general de la București la rangul de agenție diplomatică. 

- 1898: A murit Al. Papodopol-Calimah, istoric și publicist, membru al Academiei Romane. Alexandru Papadopol-Calimah (n. 15 ianuarie 1833, Tecuci, judeţul Galaţi  - d. Tecuci ) a fost un istoric, publicist şi om politic român, ministru de externe şi ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, membru al Societăţii Academice Române. De asemenea, a fost membru şi vicepreşedinte al Academiei Române. A participat din tinereţe la lupta pentru unirea Principatelor Române. Ministru de Externe în guvernul Nicolae Kretzulescu de la 17 octombrie 1865 la 11 februarie 1866. Ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, începând de la 16 noiembrie 1868, în guvernul Dimitrie Ghica. Membru titular al Societăţii Academice Române de la 12 septembrie 1876. Vicepreşedinte al Academiei Române între 18 martie 1885 şi 5 aprilie 1886. Între 21 februarie 1885 şi 27 martie 1891 şi apoi între 23 martie 1892 şi 13 aprilie 1894 a fost vicepreşedinte al secţiunii istorice a Academiei Române. La 7 aprilie 1886 a fost numit membru al unei comisii înfiinţate pentru a se ocupa de exploatarea ştiinţifică a sitului arheologic de la Cucuteni. În anul 1886, a propus crearea unei reviste istorice a Academiei şi să se întocmească un catalog al documentelor aflate în posesia Academiei. Din acelaşi an, au apărut, de sine stătătoare, Memoriile Secţiunii Istorice, iar în deceniile următoare a fost realizată inventarierea şi catalogarea documentelor Academiei. El s-a aflat printre donatorii de manuscrise şi cărţi rare către Biblioteca Academiei Române. A colaborat cu studii istorice la publicaţiile „Arhiva”, „Convorbiri literare”, „Revista literară şi ştiinţifică”, „Revista nouă”. A pus, pentru prima oară, la îndemâna cititorilor opera literară a lui Costache Negri. A publicat studii despre limba română, printre care, în 1855, cel intitulat „Limba româneascâ”, în care a luat apărarea limbii populare.

- 1914: S-a născut Alexandru Raicu, poet şi prozator (m. 1991) 

- 1916, 18.VI / 1.VII: S-a născut Ligia Macovei, graficiană (ilustraţii de carte) şi pictoriţă (m. 1998) A realizat ilustraţii de carte („Poezii" de Eminescu, „Poezii" de Quasimodo, „Poezii" de Tudor Arghezi). Interpretarea sa este sensibilă cu un desen fluid şi delicat, înclinări expresioniste în pictură, uneori cu accente satirice.Este artistă emerită.

-1917, 18.VI / 1.VII: A murit Titu Maiorescu, critic literar, estetician şi om politic; membru marcant al Partidului Constituţional (Junimist), iar ulterior al Partidului Conservator (al cărui preşedinte a fost între anii 1913 şi 1914); de mai multe ori ministru în cabinete conservatoare şi prim-ministru (1912-1913); fondatorul grupării literare ieşene Junimea; întemeietor al criticii literare româneşti moderne; membru fondator al Societăţii Academice Române (1866); vicepreşedinte al Academiei Române (1880-1884; 1886-1887) (n. 1840) 

- 1925: A murit William Brymner, pictor peisagist canadian, născut în Scoţia, apreciat pentru delicateţea artei sale.

 - 1925: S-a votat Legea pentru reglementarea repausului duminical şi a sărbătorilor legale, prin care patronii tuturor întreprinderilor erau obligaţi să acorde, pe lângă repausul duminical, încă 11 zile de repaus pentru sărbătorile legale, inclusiv pentru cele religioase şi pentru ziua de 1 Mai (unde era foc continuu se acorda repaus echivalent în alte zile ale săptămânii)

- 1926: Crearea Federaţiei Internaţionale de Filatelie 

- 1926: S-a născut astronomul Rex Allan Sandage. A descoperit prima sursă quasi-stelară, un obiect care emite unde radio puternice 

- 1928: Moare Roald Amundsen, celebrul explorator care a atins primul Polul Sud. Roald Engelbregt Gravning Amundsen (n. 16 iulie 1872) a fost un explorator norvegian al zonelor polare. A fost primul om care a ajuns la Polul Sud (în 1911). De asemenea, a fost primul navigator care a reuşit să traverseze Pasajul de nord-vest (cale maritimă care trece prin nordul continentului America de Nord, legând prin Oceanul Arctic, Oceanul Atlantic cu Oceanul Pacific, având o lungime de cca. 5.780 km). A dispărut în iunie 1928, în timp ce lua parte la o misiune de salvare. Roald Amundsen a fost unul dintre cei mai renumiţi exploratori ai ţinuturilor polare. Printre cele mai remarcabile realizări ale sale se pot enumera:

- Prima traversare a Pasajului de nord-vest, din Groenlanda până în Alaska, descoperind astfel calea maritimă care permite trecerea din Oceanul Atlantic în Oceanul Pacific, prin arhipelagul arctic Canadian (1903-1906).

- Cucerirea Polului Sud, pe care îl atinge la 14 decembrie 1911, cu o lună înaintea exploratorului britanic Robert Falcon Scott.

- Prima survolare (necontestată) a Polului Nord, cu dirijabilul Norge, la 11 mai 1926. Roald Amundsen a dispărut în regiunea Polului Nord, încercând să salveze echipajul dirijabilului „Italia”, condus de Umberto Nobile, în iunie 1928.

- 1928: Americanca Amelia Earhart a fost prima femeie aviator care a traversat Oceanul Atlantic 

- 1936: A murit scriitorul rus Maxim Gorki. Alexei Maximovici Peşkov (n. 16 martie 1868 (S.N. 28 martie), mai bine cunoscut ca Maxim Gorki, a fost un scriitor rus/sovietic, fondator al realismului socialist în literatură şi activist politic. S-a născut în oraşul Nijni Novgorod şi a murit la Moscova. Din 1906 până în 1913 şi din 1921 până în 1929 a trăit în străinătate, în special pe Insula Capri. După reîntoarcerea în Uniunea Sovietică, a acceptat politica culturală a vremii, dar nu i s-a mai permis să părăsească ţara.

-1940: Postul de radio britanic BBC a transmis celebrul discurs al generalului De Gaulle, prin care Franţa era indemnată să nu-şi piardă curajul în faţa armatelor germane; discursul era rostit la aproape o lună de la intrarea armatelor germane în Franţa si la o zi de la declaraţia mareşalului Petain care anunţa ca bătălia pentru Franţa e pierdută şi că se impune deschiderea negocierilor cu Germania. Se consideră că Apelul a pus bazele organizării Rezistenţei Franceze împotriva ocupaţiei Germaniei Naziste în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. De Gaulle s-a adresat poporului francez din Londra, după înfrângerea Franţei. El a declarat că războiul nu s-a terminat pentru Franţa şi, în consecinţă, cerea organizarea luptei de rezistenţă. Acest discurs este considerat ca fiind unul dintre cele mai importante din istoria Franţei.

.- 1942: S-a născut Sir Paul McCartney, solist vocal, instrumentist şi compozitor britanic de muzică uşoară; membru al celebrului grup „The Beatles”

- 1943: S-a născut interpreta italiană Raffaella Carrà

- 1948: S-a născut Ion Zubaşcu, solist vocal, compozitor, scriitor, considerat ca fiind primul solist folk care a adus pe scenele mari, in anii '70, colindele maramureşene

- 1949: S-a născut Lech Kaczynski, fostul preşedinte al Poloniei (m. 2010, într-un accident aviatic, la Smolensk, în Rusia)

- 1951: În noaptea de 17 spre 18 iunie, au fost deportaţi în Câmpia Baraganului peste 44.000 de oameni consideraţi „suspecţi” şi periculoşi de către comunişti 

- 1952: S-a născut actriţa italiană de film Isabella Rossellini (Catifeaua albastră) (fiica actriţei Ingrid Bergman şi a regizorului Roberto Rossellini) 

- 1953: Egiptul se proclamă republică, monarhia fiind abolită. La 23.VII.1952 a fost declanşată lovitura de stat antimonarhică a  „ofiţerilor liberi", conduşi de Gamal Abdel Nasser, care a determinat abdicarea, peste câteva zile (la 26 iulie), a regelui Faruk, în favoarea fiului său minor, Ahmad Fuad al II-lea

- 1955: A murit compozitorul elveţian Willy Burkhardt (n. 1900)

- 1963: A murit actorul mexican de film Pedro Armendáriz (n. 1912)

- 1964: A murit Giorgio Morandi, pictor si gravor; cele mai cunoscute lucrari au ca subiect natura statica redata in compozitii echilibrate (n. 20.07.1890)

- 1965: U.S. Air Force utilizează pentru prima oară bombardierele B-52 în Vietnam 

- 1982: A murit actorul german de film Curd Jürgens (n. 1915) 

 - 1992: A murit Valeria Căliman, memorialistă, fiica gazetarului Valeriu Branişte; a fost redactor la „Gazeta Transilvaniei” și a colaborat, până în 1989, la postul de radio „Europa Liberă” sub pseudonimul Maria Walewska; a îngrijit editarea memoriilor şi corespondenţei tatălui ei, pentru cel de-al treilea volum de corespondenţă fiind distinsă de Academia Română cu Premiul „Vasile Pârvan” („Exerciţiu de suferinţă”) (n. 24.03.1901)

- 1997: A murit (la Köln, Germania) scriitorul disident rus Lev Kopelev (urna funerară a fost înhumată la Moscova, la 18.VII.1997) (n. 1912) 

- 2000 - A murit celebra actriţă americană de televiziune Nancy Marchand 

- 2002: A murit Sorin Postolache, publicist şi caricaturist (n. 1947) 

- 2006: A murit cântăreţul şi compozitorul de muzică uşoară Gică Petrescu (n. 1915).

- 2010: A murit scriitorul portughez José Saramago; Premiul Nobel pentru Literatură pe 1998; singurul scriitor lusitan laureat al acestui premiu (n. 1922). José Saramago (n. 16 noiembrie 1922, Azinhaga, Portugalia – d. Lanzarote, Insulele Canare, Spania) a fost un scriitor portughez. În 1998 a primit Premiul Nobel pentru Literatură.Saramago reuşeşte să construiască pe teme deseori suprarealiste (de exemplu desprinderea peninsulei iberice de continentul european), romane cu acţiune şi cu protagonişti foarte din realitate. Romanul Ensaio sobre a cegueira („Eseu asupra Orbirii sau Oraşul Orbilor”) conţine în detaliu aspectele pshihologice şi sociologice ale comportamentului uman, într-o anumită situaţie. O parte din romanele lui descriu diferite epoci istorice ale Portugaliei, însă nu sunt în primul rând romane istorice, ci caracterizări, uneori ironice, alteori triste, de destine umane.

- 2011: A murit Clar ence Clemons, saxofonist american (n. 1942)

$$$

 S-a întâmplat în 19 iunie 1623: În această zi, s-a născut Blaise Pascal. Blaise Pascal - matematician, fizician și filosof francez, s-a născut la Clermont şi a murit pe 19 august 1662, la Paris. Fiu al colectorului de taxe, Étienne Pascal, Blaise Pascal a dovedit încă de la o vârstă fragedă faptul că deţine o inteligenţă extraordinară. Nici surorile sale, Jacqueline şi Gilberte, nu erau cu mult mai prejos, însă tânărul Pascal ieşea pur şi simplu din tipare. Astfel, la cinci ani după moartea soţiei sale, în 1631, Étienne se mută la Paris şi decide să-şi educe singur copiii, fiind perfect conştient de inteligenţa lor.

Deşi tatăl său îl îndeamnă spre studiul limbilor străine, precum latina şi greaca, Blaise dovedeşte că are o înclinaţie deosebită spre ştiinţe şi matematică. La vârsta de doar unsprezece ani el scrie un scurt tratat despre sunetele scoase de corpurile care vibrează. Acest lucru atrage însă nemulţumirea tatălui său, care îi interzice să mai studieze ştiinţele şi matematica până la vârsta de cincisprezece ani, susţinând că acest lucru i-ar distrage atenţia de la studiul limbilor străine. Chiar şi fără acordul tatălui său, Blaise face cercetări în matematică, iar la vârsta de doisprezece ani demonstrează că suma unghiurilor unui triunghi este de 180 de grade. Étienne realizează care este adevărata chemare a fiului său şi decide totuşi să îl încurajeze.

Neavând niciun fel de restricţie în a-şi susţine punctul de vedere, Blaise Pascal afirmă mai târziu că a găsit o eroare în geometria lui Rene Descartes. Acest copil nu încetează să uimească pe toată lumea, ţinând cont că face afirmaţia respectivă la o vârstă la care majoritatea copiilor nici măcar nu au idee cine este Rene Descartes - nici nu împlinise treisprezece ani...Începând cu vârsta de paisprezece ani, participă la întâlnirile săptămânale organizate de oameni de ştiinţă francezi, precum Roberval, Mersenne, Mydorge şi mulţi alţii.Mai târziu, Blaise scrie o lucrare despre conice, numită „Essai pour les coniques” („Eseu despre conice”). În această lucrare este enunţată Teorema lui Pascal, care spune: Dacă un hexagon poate fi înscris într-o conică, atunci punctele de intersecţie ale laturilor opuse vor fi coliniare.

În 1641, la vârsta de optsprezece ani, Pascal vine cu o primă soluţie la problema calculelor numerice extenuante pe care tatăl său le efectua - o maşină de calculat.Aceasta este perfecţionată continuu, dovedindu-se utilă mai ales celui căruia i-a fost dedicată.Tot la această vârstă, starea sa de sănătate se înrăutăţeşte considerabil. Din cauza unei boli nervoase, el suferă de dureri aproape continue. Mai mult, în 1647, la vârsta de 24 de ani, el paralizează parţial, putându-se mişca doar cu ajutorul cârjelor.

Dizabilităţile sale nu-l împiedică totuşi să-şi continue cariera ştiinţifică, Blaise făcând tot felul de descoperiri  în matematică, precum Triunghiul lui Pascal, ori Teoria Probabilităţilor, la care colaborează cu Pierre de Fermat, avocat francez şi matematician amator. Scrie mai multe lucrări, printre care „De l'Ésprit géométrique” („Despre spiritul geometric”), publicată la un secol după moartea sa şi  „De l'Art de persuader” („Despre arta persuasiunii”).În 1650 începe să studieze religia sau, folosind cuvintele sale, să „contempleze măreţia şi misterul omului”. Această schimbare bruscă de la dezinteres faţă de religie la devotament total poate fi rezultatul a diferite cauze. În primul rând, faptul că suferea de o boală nervoasă şi de ipohondrie, afecţiuni care, conform celor din preajma sa, contribuiau mult la modificarea comportamentului său. O altă cauză poate fi chiar neputinţa sa de a înfrânge boala de care suferă, el recurgând într-un mod disperat la unica soluţie rămasă - religia.

Mai târziu, devine interesat de o femeie din Auvergne şi scrie „Discours sur les passions de l'amour” („Conversaţii despre pasiunile dragostei”). Deşi lua în considerare o căsătorie, mai târziu îsi schimbă radical opinia, afirmând despre aceasta că este „cea mai joasă condiţie de viaţă permisă unui creştin”.Cu timpul îşi pierde interesul faţă de religie şi Dumnezeu, dar şi-l recapătă în urma unui accident când are şi o viziune divină.Odată interesul recăpătat, el publică diverse lucrări cu teme religioase şi susţine existenţa miracolelor. Înainte de moartea sa începe o lucrare teologică importantă, al cărui titlu original este „Apologie de la religion Chrétienne” („Elogiul religiei creştine”), dar pe care nu reuşeşte să o termine. În 1662 boala sa se agravează, iar în seara de 18 august intră în convulsii puternice. Moare a doua zi, ultimele sale cuvinte fiind „Fie ca Dumnezeu să nu mă abandoneze niciodată!”.Este îngropat apoi la cimitirul Saint-Étienne-du-Mont.

Pasionat de matematică, Blaise publică în 1653 lucrarea „Traité du triangle arithmétique” („Tratat despre triunghiul aritmetic”),în care face cunoscut Triunghiul lui Pascal.Acest triunghi, prezentat în imaginea de mai jos, are un rol important în prezentare coeficienţilor binomiali. Fiecare cifră reprezintă suma dintre cele două de mai sus.O altă contribuţie importantă este stabilirea principiului probabilităţilor, la care colaborează cu Fermat. Totul începe cu un joc, la propriu. Un jucător îi propune lui Pascal o problemă în care se cerea aflarea proporţiei în care trebuia împărţită miza, la sfârşitul unui joc.Pascal trimite această problema şi prietenului său, Fermat, iar cei doi ajung la acelaşi rezultat, dar prin metode diferite. Continuând să rezolve probleme asemănătoare, se ajunge la formularea teoriei probabilităţilor, în 1657.

Pe lângă pasiunea pentru matematică, Blaise era interesat şi de fizică.În 1646, el repetă experimentele cu barometre ale lui Torricelli, fizician şi matematician italian, ajungând la aceleaşi rezultate. Studiile sale în direcţia hidrodinamicii şi hidrostaticii duc la invenţia unor aparate precum presa hidraulică. Aceasta a fost inventată de Joseph Bramah în 1795, acesta folosindu-se de Principiul lui Pascal, care spune că presiunea exercitată din exterior pe o porţiune din suprafaţa unui lichid aflată în repaus, într-un vas închis ermetic, se transmite prin lichid în toate direcţiile şi cu aceeaşi intensitate asupra pereţilor vasului în care se află lichidul.

Totuşi, Pascal nu se rezumă doar la teorie, ci îşi dezvăluie şi latura practică.Mai devreme am pomenit de faptul că el a inventat o maşină de calculat, în încercarea de a-l ajuta pe tatăl său. Cu toate că ar fi de aşteptat ca această maşină să aibă un succes extraordinar, lucrurile nu stau chiar aşa.În primul rând, acest calculator era destul de scump, neputând ajunge în mâinile oricui. O a doua problemă este cea întâlnită şi în ziua de astăzi când vine vorba de tehnologii noi, care au potenţialul de a înlocui munca depusă de om: maşina de calculat făcea, controlată de o singură persoană, munca a cinci angajaţi. Asta ar fi însemnat ca o mulţime de oameni să rămână fără locuri de muncă.Este normal, în aceste condiţii, ca maşinăria lui Pascal să nu fie văzută tocmai cu ochi buni.

Blaise Pascal aduce o contribuţie importantă în filozofia matematicii prin  lucrarea sa „De l'Ésprit géométrique” („Despre spiritul geometric”). Filosofia matematicii este o ramură ce studiază implicaţiile matematicii şi rolul acesteia în vieţile oamenilor. În lucrarea respectivă, Blaise vorbeşte despre descoperirea adevărurilor şi că ideal ar fi ca propoziţiile să fie fondate pe adevăruri deja stabilite, lucru ce se dovedeşte, în final, a fi imposibil. O altă lucrare a lui Pascal este „De l'Art de persuader” („Despre arta persuasiunii”).  În aceasta el discută despre felul în care oamenii sunt perfect convinşi de anumite axiome, pe baza cărora, mai târziu, se vor trage concluzii. Totuşi, nu este cert că aceste axiome sunt, la rândul lor, corecte.

În 1647, Pascal scrie „Experiences nouvelles touchant le vide” („Noi experimente cu vidul”), în care descrie motivele pentru care există vid deasupra coloanei de lichid dintr-un barometru. Deşi viaţa lui Pascal a fost scurtă, ea a fost plină. El a arătat lumii că poate gândi atât matematic cât şi filosofic şi a revoluţionat ştiinţa.

Surse:

https://www.ro.biography.name/fizicieni/55-franta/172-blaise-pascal-1623-1662

https://www.britannica.com/biography/Blaise-Pascal

https://publimix.ro/blog/caleidoscop/1654-Blaise-Pascal

http://www-history.mcs.st-and.ac.uk/Biographies/Pascal.html

https://www.scientia.ro/41-biografii/biografii-fizica/1491-blaise-pascal-biografie-realizari-stiintifice-via ta-si-opera.html

$$$

 S-a întâmplat în 19 iunie1865: În această zi, a murit Evanghelie Zappa, moşier, negustor şi întreprinzător aromân, bine cunoscut, la jumătatea secolului al XIX-lea, atât în Ţările Române, cât şi în Grecia; el este primul care a lansat, cu mulţi ani înaintea francezului Pierre de Coubertin, ideea renaşterii olimpismului modern.

Evanghelie Zappa (1800-1865) s-a născut în localitatea Labova din provincia otomană Epirul de Nord, actualmente în Albania, şi provine dintr-o familie vestită de aromâni – familia Megiaţilor. La vârsta de 13 ani se înrolează în armata turcă, unde activează până la vârsta de 20 de ani, obţinând gradul de maior. A emigrat în Ţara Românească în anul 1833, unde s-a ocupat cu comercializarea cerealelor şi a practicat agricultura intensiv, ajungând să obţină venituri fabuloase.

Ajuns pe meleaguri româneşti, Zappa studiază dreptul şi economia, reuşind să ajungă un om foarte influent la curtea lui Alexandru Ioan Cuza.Merge şi pe la Paris acolo unde-i cunoaşte pe Mihail Kogălniceanu şi Nicolae Bălcescu, alături de care leagă frumoasă prietenie. Datorită lor ajunge foarte important la curtea lui Alexandru Ioan Cuza. Sunt mărturii de prietenie avute cu Ion Ghica, C. A. Rosetti, Costache Negruzzi, Principele Alexandru Ioan I (care l-a vizitat de mai multe ori la Broşteni) şi V. A. Urechia. În 1844 cumpără moşia Broştenii Noi din jud. Ialomiţa de la Ioan Al. Filipescu, viitor caimacan şi prim-ministru.În această localitate construieşte un conac impozant cu etaj şi în 1859 o biserică unde va fi înmormântat.

Este demnă de consemnat activitatea de susţinere a culturii româneşti, efectuată de Zappa în perioada care a urmat anului 1860.Cu prilejul vizitei efectuate de Principele Alexandru Ioan I la Broşteni, în septembrie 1860, Zappa donează suma de 5 000 de galbeni pentru înfiinţarea Societăţii Literare Române, viitoarea Academie Română, sumă pe care o va suplimenta cu 1 000 galbeni.Pentru dotarea Armatei Române cu o baterie de tunuri, a donat suma de 50 000 de galbeni. Se va alătura generoasei donaţii făcută de Scarlat Rosetti pentru construirea Ateneului Român, cu suma de 10.000 de galbeni.

O consemnare interesantă se regăseşte în „Dicţionariul Limbei Române – după insărcinarea dată de Societatea Academică Română” a celor doi latinişti: A. T. Laurian şi J. C. Massimu, editată la Bucureşti în 1871: „Memoriei fericitului Evangeliu Zappa, d’in allu cui fondu se lucredia si se tiparesce, se dedica acestu opu”. La aceste două volume, impresionante prin dimensiunea lor – 2954 pagini -, se mai adăugă şi „Glossariu care cuprinde vorbele d’in limba romana străine prin originea sau form’a loru, cumu si celle de origine indouiosa” elaborat în acelaşi an 1871 de aceiaşi autori (584 pag.).

Ideea de a reînvia Jocurile Olimpice revine poetului Alexandru Suţu, care în anul 1833 a publicat un poem în jurnalul Helios din Nauplion unde pleda pentru necesitatea de a reînvia  aceste glorioase şi paşnice competiţii. Această strălucită idee a fost preluată ulterior de Zappa care s-a oferit să susţină financiar reluarea Jocurilor Olimpice antice după ce ele au fost interzise de împăratul roman Teodosie.Cu mult timp înainte de naşterea lui Pierre de Coubertin, în anul 1856, de la Bucureşti, Zappa lansa propunerea regelui Otto de Bavaria al Greciei de a reînfiinţa Jocurile Olimpice la Atena.Propunerea era însoţită şi de oferta financiară necesară pentru începerea jocurilor în anul 1859.

Cu banii donaţi de Zappa, s-a înfiinţat la Atena „Fundaţia Olympicilor” şi s-au construit mai multe clădiri importante printre care şi Zappeionul (1888), unde avea să se desfăşoare concursul de scrimă de la prima ediţie din 1896 a Jocurilor Olimpice moderne. Zappa a avut satisfacţia de a vedea primele jocuri pre-olimpice sau pan-elene, care s-au desfăşurat în noiembrie 1859, la Atena, unde au fost acordate premii, toate fiind finanţate de Evanghelie Zappa din proaspătul Principat al Ţărilor Române. În memoria acestui mare filantrop s-a dezvelit la 1 august 1867 un bust din marmură albă realizat de sculptorul Stork, care poate fi admirat în sala Academiei Române. Cu acest prilej, V. A. Urechia a ţinut un discurs din care cităm următorul fragment: „Evanghelie Zappa, când puse piciorul pe malul Dunării României libere, lăsă să iasă din pieptul său ţipătul fratelui iubit: Şi eu hiu Român! Evanghelie Zappa era în adevăr român…. Ideea naţională ce a umplut inima şi mintea lui Zappa cât a trăit a fost o ultimă preocupaţiune.Aceste fonduri generoase, care asigură deplină independenţă societăţii (Academia Română), sunt singurele momente şi marmure care vor perpetua numele lui Evanghelie Zappa. O naţiune, care aspiră să trăiască, trebuie să ştie însă a-şi aminti. O naţiune care ştie a presăra străzile şi pieţele cetăţilor şi sălile muzeelor cu reprezentări şi amintirea bărbaţilor ei, acea naţiune seamănă pe toată ziua două seminţe de glorie…Acea marmură rece va păstra suvenirul generosului ei donator, o va. 

După aproape 30 de ani de la moartea sa, marile puteri ale Europei din secolul al XIX-lea reuşesc să creeze Jocurile Olimpice Moderne. Evenimentul se desfăşoară în anul 1896. La această competiţie au participat 241 de concurenţi din 14 ţări la 43 de probe din nouă sporturi, a avut loc în „Zappeionul“ lui Evanghelie Zappa. 

Surse:

https://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/evanghelie-zappa-portretul-unui-mare-aroman-de-emanuel-badescu-galerie-foto-13658827

https://www.romaniaregala.ro/atitudini/onoare-lui-evanghelie-zappa/

https://leviathan.ro/aromanul-evanghelie-zappa-parintele-olimpiadei-moderne-de-daniela-sontica/

https://adevarul.ro/locale/slobozia/povestea-legendarului-evanghelie-zappa-boierul-grec-mosie-baragan-reinventat-jocurile-olimpice-1_5780b0955ab6550cb8b2549 f/index.html