$$$

 S-a întâmplat în 9 mai1905: La această dată, sultanul Abdul Hamid al II-lea, semna o iradea sau „firman”, cum era denumit în presa vremii, prin care valahii (românii/ vlahii) din Imperiul otoman erau recunoscuţi ca „naţionalitate” şi beneficiau de învăţământ şi biserică în limba maternă. Iradeaua obținută de România avea, între altele, și menirea de a pune capăt nelegiuirilor, violențelor, jafurilor, terorii, omorurilor și asasinatelor (peste 400) împotriva românilor macedoneni dezlănțuite sălbatic de bandele de antarți greci organizate și finanțate de guvernul de la Atena și binecuvântate de ierarhia Patriarhiei de Constantinopol (9/22)

Abdul-Hamid al II-lea sau Abdülhamid al II-lea (21 septembrie 1842 – 10 februarie 1918) a fost al 34-lea sultan al Imperiului Otoman. A condus Imperiul în războiul ruso-româno-turc din 1877 – 1878. Războiul a avut ca urmări pierderea a două treimi din teritoriile din Balcani ale Imperiului Otoman. A domnit de pe 31 august 1876, până la detronarea sa la 27 aprilie 1909, de mişcarea Junilor Turci. Pe 9/ 22 mai 1905, sultanul Abdul Hamid al II-lea, intrat în cel de-al 29-lea an de domnie, semna o iradea sau „firman”, cum era denumit în presa vremii, prin care valahii (românii/ vlahii) din Imperiul otoman erau recunoscuţi ca „naţionalitate” şi beneficiau de învăţământ şi biserică în limba maternă.

Diplomaţia de la Bucureşţi se implicase activ în obţinerea recunoaşterii de către statul otoman a aromânilor, mai ales prin persoana generalului Alexandru Em. Lahovary. Gestul făcut de sultanul Abdul Hamid al II-lea trebuie văzut în cadrul războiului civil din Macedonia, desfăşurat între 1904 şi 1908, un război al tuturor împotriva tuturor, bazat pe alianţe conjuncturale şi instabile. Amiciţiile loiale se puteau transforma peste noapte în duşmănii ireductibile şi invers.Fiecare dintre bandele paramilitare create şi finanţate de Grecia, Bulgaria, Serbia şi Albania urmăreau să ocupe un teritoriu cât mai mare din Macedonia turcească, pe care să-l alipească ţărilor lor, odată ce criza otomană ar fi dus la colapsul Imperiului. Din motive geografice, aromânii erau singurii care nu puteau beneficia de pe urma unui sprijin direct din partea României şi au fost de altfel singurii care au suferit persecuţii, fără a putea riposta ori primi protecţie din partea muribundului stat otoman. De altfel, relaţiile bune cu Imperiul Otoman pe care regele Carol I căutase să le cultive constant şi politica României de susţinere a integrităţii statului otoman în Balcani fuseseră motive suplimentare pentru ca răzbunarea bandelor, greceşţi mai ales, să se reverse cu sălbăticie asupra aromânilor.Conflictul greco-român îşi avea rădăcinile încă din vremea lui Alexandru Ioan Cuza şi a secularizării averilor mănăstireşţi, iar războiul civil din Macedonia nu era decât o prelungire a sa.Pe fundalul violenţelor din Macedonia scăpate de sub control, România a acţionat ferm pe calea diplomatică pentru protejarea aromânilor. Presiunile lui Lahovary îşi vor arăta efectele în seara zilei de 9 mai, când Abdul Hamid va emite iradeaua cu următorul text, publicat pe data de 10 mai 1905, data ultimativă până la care România somase statul otoman să acorde drepturi naţionale aromânilor din Imperiul Otoman egale cu acelea ale celorlalte naționalități 

Semnarea Iradelei a reprezentat un mare succes diplomatic al României în favoarea minorităților înrudite meglenoromână și aromână. Demersurile românești pentru obținerea Iradelei au durat mai bine de patru ani de zile și s-au datorat în special lui Alexandru Emanoil Lahovary (1855-1950), Trimis Extraordinar şi Ministru Plenipotenţiar al României la Constantinopol, și colaboratorului acestuia, Gheorghe Derussi (1870 – 1931), care avea să ajungă ministru al Afacerilor Externe al României (17 decembrie 1921 – 10 ianuarie 1922) în guvernul Take Ionescu. Pentru succesul obținut la Constantinopol în favoarea conaționalilor români din Balcani, Alexandru Em. Lahovary și Gheorghe Derussi au fost decorați de Regele Carol I cu ordinul „Steaua României” în grad de Comandor.

Textul Iradelei:

„MAESTATEA SA IMPERIALĂ SULTANUL, care în sentimentele Sale de înaltă justiţie şi îngrijire părintească pentru popoarele sale, Îşi întinde binefacerile şi favorurile Sale asupra tuturor supuşilor Sěi credincioşi, fără deosebire de rasă nici de religiune, luând în consideraţiune suplicele supuse, în timpul din urmă, la picioarele Tronului Imperial de către supuşii Sěi Valahi, a bine-voit să ordone ca, în virtutea drepturilor civile, de cari dânşii se bucură cu acelaşi titlu ca şi ceilalţi supuşi nemusulmani, comunităţile lor să desemneze pe Muhtari conform cu regulamentele în vigoare; ca, după cum se practică pentru celelalte comunităţi, membrii Valahi să fie de o potrivă admişi, după regulă, în consiliile administrative, şi ca înlesniri să fie acordate de către autorităţile Imperiale profesorilor numiţi de către zisele comunităţi pentru inspectarea şcoalelor lor şi îndeplinirea formalităţilor edictate de legile Imperiului pentru deschiderea nouilor stabilimente şcolare.Această ordonanţă Imperială a fost comunicată Departamentelor Imperiale respective pentru respectarea ei.

ABDUL HAMID II,/ 9/ 22 Mai 1905, Istanbul.”

Surse:

https://www.idr.ro/publicatii/Amintiridiplomatice.pdf

http://www.aromanul.ro/doc/a/item/593-iradeaua-sultanului-abdul-hamid-al-ii-lea-%C3%AEn-francez%C4%83-9/22-mai-1905

https://romanialibera.ro/aldine/magazin/a-patra-semnificatie-a-zilei-de-10-mai-377856

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/tag/dialectele-istorice-romanesti/

http://www.ziarulstefancelmare.ro/ziua-romanilor-de-pe-teritoriul-fostului-imperiu-otoman/

$$$

 S-a întâmplat în 9 mai1905: La această dată, sultanul Abdul Hamid al II-lea, semna o iradea sau „firman”, cum era denumit în presa vremii, prin care valahii (românii/ vlahii) din Imperiul otoman erau recunoscuţi ca „naţionalitate” şi beneficiau de învăţământ şi biserică în limba maternă. Iradeaua obținută de România avea, între altele, și menirea de a pune capăt nelegiuirilor, violențelor, jafurilor, terorii, omorurilor și asasinatelor (peste 400) împotriva românilor macedoneni dezlănțuite sălbatic de bandele de antarți greci organizate și finanțate de guvernul de la Atena și binecuvântate de ierarhia Patriarhiei de Constantinopol (9/22)

Abdul-Hamid al II-lea sau Abdülhamid al II-lea (21 septembrie 1842 – 10 februarie 1918) a fost al 34-lea sultan al Imperiului Otoman. A condus Imperiul în războiul ruso-româno-turc din 1877 – 1878. Războiul a avut ca urmări pierderea a două treimi din teritoriile din Balcani ale Imperiului Otoman. A domnit de pe 31 august 1876, până la detronarea sa la 27 aprilie 1909, de mişcarea Junilor Turci. Pe 9/ 22 mai 1905, sultanul Abdul Hamid al II-lea, intrat în cel de-al 29-lea an de domnie, semna o iradea sau „firman”, cum era denumit în presa vremii, prin care valahii (românii/ vlahii) din Imperiul otoman erau recunoscuţi ca „naţionalitate” şi beneficiau de învăţământ şi biserică în limba maternă.

Diplomaţia de la Bucureşţi se implicase activ în obţinerea recunoaşterii de către statul otoman a aromânilor, mai ales prin persoana generalului Alexandru Em. Lahovary. Gestul făcut de sultanul Abdul Hamid al II-lea trebuie văzut în cadrul războiului civil din Macedonia, desfăşurat între 1904 şi 1908, un război al tuturor împotriva tuturor, bazat pe alianţe conjuncturale şi instabile. Amiciţiile loiale se puteau transforma peste noapte în duşmănii ireductibile şi invers.Fiecare dintre bandele paramilitare create şi finanţate de Grecia, Bulgaria, Serbia şi Albania urmăreau să ocupe un teritoriu cât mai mare din Macedonia turcească, pe care să-l alipească ţărilor lor, odată ce criza otomană ar fi dus la colapsul Imperiului. Din motive geografice, aromânii erau singurii care nu puteau beneficia de pe urma unui sprijin direct din partea României şi au fost de altfel singurii care au suferit persecuţii, fără a putea riposta ori primi protecţie din partea muribundului stat otoman. De altfel, relaţiile bune cu Imperiul Otoman pe care regele Carol I căutase să le cultive constant şi politica României de susţinere a integrităţii statului otoman în Balcani fuseseră motive suplimentare pentru ca răzbunarea bandelor, greceşţi mai ales, să se reverse cu sălbăticie asupra aromânilor.Conflictul greco-român îşi avea rădăcinile încă din vremea lui Alexandru Ioan Cuza şi a secularizării averilor mănăstireşţi, iar războiul civil din Macedonia nu era decât o prelungire a sa.Pe fundalul violenţelor din Macedonia scăpate de sub control, România a acţionat ferm pe calea diplomatică pentru protejarea aromânilor. Presiunile lui Lahovary îşi vor arăta efectele în seara zilei de 9 mai, când Abdul Hamid va emite iradeaua cu următorul text, publicat pe data de 10 mai 1905, data ultimativă până la care România somase statul otoman să acorde drepturi naţionale aromânilor din Imperiul Otoman egale cu acelea ale celorlalte naționalități 

Semnarea Iradelei a reprezentat un mare succes diplomatic al României în favoarea minorităților înrudite meglenoromână și aromână. Demersurile românești pentru obținerea Iradelei au durat mai bine de patru ani de zile și s-au datorat în special lui Alexandru Emanoil Lahovary (1855-1950), Trimis Extraordinar şi Ministru Plenipotenţiar al României la Constantinopol, și colaboratorului acestuia, Gheorghe Derussi (1870 – 1931), care avea să ajungă ministru al Afacerilor Externe al României (17 decembrie 1921 – 10 ianuarie 1922) în guvernul Take Ionescu. Pentru succesul obținut la Constantinopol în favoarea conaționalilor români din Balcani, Alexandru Em. Lahovary și Gheorghe Derussi au fost decorați de Regele Carol I cu ordinul „Steaua României” în grad de Comandor.

Textul Iradelei:

„MAESTATEA SA IMPERIALĂ SULTANUL, care în sentimentele Sale de înaltă justiţie şi îngrijire părintească pentru popoarele sale, Îşi întinde binefacerile şi favorurile Sale asupra tuturor supuşilor Sěi credincioşi, fără deosebire de rasă nici de religiune, luând în consideraţiune suplicele supuse, în timpul din urmă, la picioarele Tronului Imperial de către supuşii Sěi Valahi, a bine-voit să ordone ca, în virtutea drepturilor civile, de cari dânşii se bucură cu acelaşi titlu ca şi ceilalţi supuşi nemusulmani, comunităţile lor să desemneze pe Muhtari conform cu regulamentele în vigoare; ca, după cum se practică pentru celelalte comunităţi, membrii Valahi să fie de o potrivă admişi, după regulă, în consiliile administrative, şi ca înlesniri să fie acordate de către autorităţile Imperiale profesorilor numiţi de către zisele comunităţi pentru inspectarea şcoalelor lor şi îndeplinirea formalităţilor edictate de legile Imperiului pentru deschiderea nouilor stabilimente şcolare.Această ordonanţă Imperială a fost comunicată Departamentelor Imperiale respective pentru respectarea ei.

ABDUL HAMID II,/ 9/ 22 Mai 1905, Istanbul.”

Surse:

https://www.idr.ro/publicatii/Amintiridiplomatice.pdf

http://www.aromanul.ro/doc/a/item/593-iradeaua-sultanului-abdul-hamid-al-ii-lea-%C3%AEn-francez%C4%83-9/22-mai-1905

https://romanialibera.ro/aldine/magazin/a-patra-semnificatie-a-zilei-de-10-mai-377856

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/tag/dialectele-istorice-romanesti/

http://www.ziarulstefancelmare.ro/ziua-romanilor-de-pe-teritoriul-fostului-imp eriu-otoman/

$$$

 S-a întâmplat în 9 mai1918: În această zi, a decedat George Coşbuc, poet.George Coşbuc (n. 20 septembrie 1866, Hordou, comitatul Bistriţa-Năsăud, azi Coşbuc, judeţul Bistriţa-Năsăud — d. Bucureşti) a fost un poet şi traducător român din Transilvania, membru titular al Academiei Române din anul 1916.Poetul şi-a început studiile la şcoala primară din Hordou, în toamna anului 1871, pe care, din motive de sănătate, le întrerupe după clasa I. 

Din toamna anului 1873, pentru clasele a II-a şi a III-a, urmează cursurile şcolii din Telciu, comună mare pe Valea Sălăuţii, învăţând germana cu unchiul său Ion Ionaşcu, directorul şcolii. În clasa a VII-a, Coşbuc este ales vicepreşedinte al societăţii, iar la 2 octombrie 1883 devine preşedinte. Publică în paginile revistei Muza someşeană primele poezii, citeşte la şedinţele societăţii traduceri din Rückert, Petőfi şi o poveste populară, în 600 de versuri, Pepelea din cenuşă. În mai 1884 îşi susţine examenul de bacalaureat, după trecerea acestuia, în toamna anului 1884, se înscrie la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii maghiare din Cluj.

Despre începuturile sale literare George Coşbuc mărturiseşte: „Cea dintâi poezie am publicat-o la vârsta de 15 ani într-o foaie pedagogică din Ardeal. N-o mai am şi nici nu ştiu ce era, insa imi amintesc ca a fost o poezie de dragoste. Am publicat apoi fel de fel de încercări prin toate foile ardeleneşti".În noiembrie 1886, bolnav şi confruntat cu diverse dificultăţi materiale, nu mai figurează printre studenţii clujeni, frecventând doar anumite cursuri universitare. Publică la revista din Gherla Cărţile săteanului român, continuă să tipărească în Tribuna poveşti şi basme versificate (Fulger, Brâul Cosânzenii, Tulnic şi Lioara), corespondează cu Slavici, care îl cheamă la Sibiu, în redacţia ziarului. 

Din vara anului 1887 poetul începe să lucreze ca redactor la Tribuna, inaugurându-se astfel o etapă hotărâtoare în formaţia sa. Debutul publicistic propriu-zis se produce tot în 1884, când revista Tribuna din Sibiu îi publică sub pseudonimul C. Boşcu (anagrama numelui Coşbuc), snoava versificată Filosofii şi plugarii. În august 1887, G. Coşbuc ajunge la Sibiu, unde va rămâne până în 1889. Slavici va consemna cu entuziasm evenimentul: „De vreo două săptămâni avem aici pe Coşbuc, un admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul din cele mai distinse capete". Mişcarea literară de la Tribuna a dus la cristalizarea poziţiei lui Coşbuc faţă de literatură, în direcţia interesului către folclor, ca bază a literaturii culte, şi către limbajul popular, orientată, în esenţă, spre idealul restabilirii unităţii culturale a poporului român. Ioan Slavici mărturiseşte următoarele în Amintiri: „Gheorghe Coşbuc, înzestrat din belşug de către firea cea darnică, s-ar fi ridicat în toate împrejurările deasupra contemporanilor săi, n-ar fi ieşit ceea ce a fost dacă nu şi-ar fi croit lucrarea vieţii în mijlocul acestor oameni cu cultură generală, care toţi erau scriitori ...".

Anii petrecuţi în redacţia Tribunei sibiene (1887 - 1889) alături de I. Slavici vor culmina cu apariţia poemului Nunta Zamfirei, un poem - spectacol admirabil, care a impresionat chiar şi pe olimpianul Titu Maiorescu. Spre anul 1889, Tribuna începe să lucreze în pierdere, situaţia ducând la desfiinţarea unor posturi, printre care şi cel al lui Coşbuc. La insistenţele lui I. Slavici, Titu Maiorescu îl cheamă la Bucureşti, unde soseşte pe la mijlocul lunii decembrie 1889.Venit la Bucureşti, Titu Maiorescu l-a primit în şedinţa Junimii din 23 decembrie 1889, ardeleanul citind, alături de I.L. Caragiale. I se oferă un post de desenator-calculator la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice. 

Coşbuc publică la Convorbiri literare poemele La oglindă (1890), alte trei poezii, între care şi Rea de plată (1892). Continuă să publice la Tribuna (Pe lângă boi, Trei, Doamne, şi toţi trei, Cântec), la Lumea ilustrată (Fatma, 1891; Vestitorii primăverii, Noaptea de vară, Vara, Vântul, 1892; Rugăciunea din urmă, 1893).Demisionează din postul de funcţionar şi este cooptat în colectivul profesorilor asociaţi care elaborau un manual de şcoală intitulat Carte românească de citire.În 1893 îi apare primul volum de versuri, Balade şi idile; editează în colaborare cu I.L. Caragiale şi I. Slavici, revista Vatra (1894). În 1895 s-a căsătorit cu Elena, sora editorului C. Sfetea, şi, în acelaşi an, la Craiova, i s-a născut unicul fiu, Alexandru. La 28 martie 1902, Ministerul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor îl numeşte în postul de şef de birou, creat prin bugetul administraţiei Casei Şcoalelor. Conduce revista Viaţa literară, este numit în postul de referendar în Administraţia Casei Artelor (1906). Din 1907 lucrează intens la traduceri; este numit în postul de şef al Biroului de control al activităţii extraşcolare (1907). În august 1915, moare Alexandru, fiul poetului, într-un accident de automobil. Coşbuc suportă foarte greu lovitura, se izolează, încetează să mai publice. „O mare nenorocire a atins pe George Coşbuc. N-a fost om care, ştiind bucuriile şi durerile unui părinte, care să nu-şi şteargă o lacrimă atunci când inima cea mare sângera de cea mai înspăimântătoare rană, care niciodată nu se poate închide", scria N. Iorga în toamna acestui an.

Vorbind în numele Secţiei literare, Duiliu Zamfirescu spunea în raportul său: „Reputaţia sa literară e aşa de întinsă, încât numele său a devenit popular în toate ţările locuite de Români. Primindu-l în mijlocul nostru consfinţim ceea ce opinia publică a hotărât de mult. Domnul Coşbuc a dat poporului român, în mai puţin de 25 de ani, o cantitate de muncă literară atât de considerabilă, încât numai pentru aceasta s-ar cuveni să-i deschidem uşile amândouă pentru a-l primi între noi.Dar calitatea lucrărilor sale întrece cantitatea.Poeziile sale sunt adevărate poezii şi sunt originale."

La Bucureşti, George Coşbuc a mai făcut parte şi din conducerea revistelor Vatra (1894), Foaie interesantă (1897), Sămănătorul (1901) şi Viaţa literară. Înfiinţată la 1 ianuarie 1894, la Bucureşti, revista Vatra, concepută în descendenţa Daciei literare şi a Tribunei va apărea doar în 44 de numere, bilunare, până în august 1896. „La 9 mai 1918, poetul George Coşbuc moare la Bucureşti.Ţara pierde un mare poet, în sufletul căruia s-au reflectat toate aspiraţiile neamului nostru ..." spunea Bogdan-Duică la înmormântarea ilustrului dispărut. La moartea lui Coşbuc, Nicolae Iorga, cel care afirmase mai demult că „poezia lui Coşbuc este de o virtuozitate extraordinară", publică un necrolog pe care-l încheie cu următoarele cuvinte: „Cel ce a cântat toate vitejiile neamului, de la Gelu al legendei până la dorobanţii din 77, moare fără a fi văzut cu ochii sub steag pe aceia care au onorat din nou sfântul drapel al ţării.Să lăsăm ca asupra frunţii lui palide, acum liniştite, să cadă o umbră mângâietoare a depărtatului tricolor nevăzut."

În ziarul Lumina, din Bucureşti, Liviu Rebreanu publică, la 14 mai 1918, articolul George Coşbuc, afirmând printre altele: „Coşbuc e primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii româneşti. Ardelean a rămas toată viaţa. Până şi în graiul viu păstrase o notă ardelenească, particulară, care îi şedea bine. Aici în ţară dragostea lui a fost pentru cele şase milioane de ţărani. Simţea o fraternitate profundă cu dânşii ... A răsărit deodată, fără să-l ştie nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor şi bisericuţelor bucureştene.Şi a biruit împotriva tuturor celor scufundaţi în inimaţii şi neputinţe. A adus lumină, sănătate, voioşie.Scrisul lui Coşbuc trăieşte şi va trăi cât va trăi neamul românesc."

Surse:

Gavril Scridon, Viața lui George Coșbuc, Cluj, Centrul de Studii Transilvane, 2003

Șerban Cioculescu, Istoria literaturii române III - Epoca marilor clasici, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1973

Dicționarul literaturii române de la origini pînă la 1900, București, Editura Academiei Române și Editura GUNIVAS, București, 2008

https://radioromaniacultural.ro/documentar-100-de-ani-de-la-moartea-poetului-g eorge-cosbuc/

$$$

 S-a întâmplat în 9 mai1945, 8/9 mai: La ora 0:16, în noaptea de 8/9 mai, în cartierul general sovietic din Berlin, s-a semnat actul de capitulare necondiţionată a Germaniei, luând astfel sfârşit cel de-al doilea război mondial (început la 1 septembrie1939). La Berlin-Karlshorst, la 8 mai 1945, la ora 23.45, mareșalul Wilhelm Keitel a semnat capitularea necondiționată a armatei germane. Astfel sună varianta oficială, dar, de fapt, se spune că mareșalul Keitel și-ar fi trecut numele pe document abia pe 9 mai... Cu o zi înainte, adică la 7 mai, la ora 02:41 (ora Europei Centrale), la Reims, generalul Jodl a recunoscut „capitularea necondiționată a tuturor forțelor armate germane, de infanterie, aeriene și marine, în fața forțelor aliate și în fața comandamentului trupelor sovietice".Toate luptele au fost încheiate oficial pe 8 mai la ora 23.01. Înfuriat că n-a fost bâgat în seamă la „prima semnare”, Stalin a dorit o ...nouă semnare.... Ceea ce s-a și întâmplat!

Pentru puterile occidentale și politica formulată de ele la Casablanca, capitularea necondiționată reprezenta cel mai potrivit mijloc pentru eliminarea totală a statului național-socialist. Aliații respingeau în mod categoric posibilitatea negocierii cu un inamic pe care-l considerau criminal și refuzau să aibă în vedere orice condiție ar fi fost oferită sau cerută de conducerea germană. Spre deosebire de cazul sfârșitului Primului Război Mondial – când Antanta a adoptat ideile cuprinse în Cele 14 puncte ale lui Wilson, acum Aliații erau hotărâți să-și asigure libertatea totală de acțiune. Conducerii militare și politice germane urma să i se impună semnarea unei capitulări politice necondiționate, așa cum avea să fie ea redactată de forțele victorioase.

Deși schița actului pentru capitularea necondiționată a Germaniei fusese redactată de către EAC, pentru capitularea individuală a unităților de luptă germane nu putea fi redactat în avans un act similar. Însă în august 1944, șefii Statelor Majore Aliate s-au pus de acord asupra unui document scurt care prezenta procedura generală ce trebuia urmată de comandanții militari Aliați atunci când acceptau capitularea militară a vreunei unități germane. Astfel, capitularea trebuia să fie necondiționată și restricționată doar la aspectele pur militare, iar inamicului nu trebuia să i se facă nicio promisiune. Prima capitulare sub această formă s-a făcut pe frontul italian în primăvara anului 1945, înainte de moartea lui Hitler. 

Dictatorul nazist respinsese în mod categoric cererea Aliată privind capitularea necondiționată. Drept consecință, Aliații au trebuit să lupte timp de doi ani pentru realizarea țelului strategic stabilit la Casablanca. Prin sinucidere, Hitler s-a eschivat de la luarea deciziei finale privind soarta Germaniei, pe care a lăsat-o pe seama Amiralului Dönitz, comandantul suprem al Marinei. Potrivit testamentului politic al lui Hitler, prin care Dönitz-și nu Göring – era însărcinat cu preluarea conducerii ca președinte al Reich-ului și Comandant Suprem al Forțelor Armate, amiralului i se cerea să continue războiul prin toate mijloacele posibile și să-și facă datoria până la capăt. Având în vedere prestația lui Dönitz de până atunci, poate că Hitler chiar se aștepta ca acesta să-i urmeze dispozițiile. Însă Dönitz avea alte planuri. Odată liber să acționeze din proprie inițiativă, noul lider al Germaniei și-a făcut foarte clară dorința de a pune capăt războiului. Potrivit mărturiei amiralului Godt, când a aflat că a fost numit succesor al lui Hitler, Dönitz ar fi exclamat: „să-i punem capăt, am purtat destule lupte eroice, să salvăm poporul;să punem capăt sacrificiilor de sânge inutile”. Astfel, odată ce a preluat puterea politică și militară, Dönitz a pus în mișcare instrumentele pentru încheierea păcii cu Aliații. El era pregătit să accepte o capitulare militară pe frontul de Vest, dar nu era dispus să ordone încetarea focului pe frontul de Est. 

În condițiile în care civilii și soldații trebuiau să se refugieze din calea Armatei Roșii, Dönitz era dispus să folosească toate resursele aflate la dispoziția sa pentru a proteja coloanele de refugiați și tranporturile navale de persoane din Marea Baltică. În opinia sa, opt până la zece zile erau necesare pentru retragerea în siguranță – în spatele liniilor anglo-americane – a soldaților și civililor din teritoriile estice. În tot acest timp, operațiile militare urmau să continue pe frontul de Est. Însă cererea Aliată pentru o capitulare simultană pe toate fronturile nu era compatibilă cu viziunea lui Dönitz, care dorea să capituleze în Vest și să continue lupta în Est. Drept urmare – și în pofida opoziției generalilor din Înaltul Comandament German, care doreau să permită unităților individuale să încheie armistiții din proprie inițiativă, pe 1 mai Dönitz a optat pentru o capitulare totală progresivă a forțelor armate germane prin intermediul capitulărilor locale coordonate de la nivel central. 

În data de 2 mai, capitularea armatei din Italia, negociată independent de feldmareșalul Alexander la sfârșitul lunii aprilie, a intrat în vigoare. Această zi a marcat și prima acțiune locală în procedura de capitulare gândită de Dönitz. Acesta a luat legătura cu feldmareșalul britanic Montogomery care, teoretic, trebuia să ceară delegației germane trimise de Dönitz capitularea necondiționată și simultană a tuturor forțelor germane. El a acceptat însă o capitulare strict militară a forțelor germane din NV țării, Olanda și Danemarca. Armistițiul a intrat în vigoare la ora 8.00 în data de 5 mai. În ziua următoare, între Grupul G al armatei germane și Armata a 6-a Americană era instituit un alt armistițiu. Eisenhower n-a avut aceeași atitudine precum Montgomery atunci când, pe 5 mai, Înaltul Comandament German i-a oferit capitularea necondiționată a tuturor forțelor germane aflate încă în conflict cu puterile occidentale. Generalul american le-a dat nemților un ultimatum: fie acceptă capitularea totală și necondiționată a tuturor forțelor de pe toate fronturile – în fața celor trei puteri Aliate, fie se confruntă cu o reluare a bombardamentelor anglo-americane și blocarea rutelor de evacuare a refugiaților veniți din Est. Dönitz n-a mai avut ce să facă:a fost obligat să accepte capitularea totală.

Actul de predare militară a fost semnat de Înaltul Comandament German la Reims, la sediul Forțelor Expediționare Aliate (cu generalul Eisenhower) și la Karlshorst, unde se afla sediul forțelor armate sovietice (cu mareșalul Jukov). Însă delegației germane nu i s-a prezentat, nici la Reims, nici la Karlshorst, documentul EAC privind „capitularea necondiționată”, căci Aliații încă nu se hotărâseră până în acel moment care document să fie semnat de nemți – versiunea originală acceptată de cele patru puteri Aliate sau versiunea revizuită de la Ialta. În consecință, Eisenhower le-a prezentat trimișilor germani un document care privea strict capitularea militară necondiționată, al cărui articol 4 prevedea că acest act putea fi înlocuit de documentul EAC. 

Până la momentul intrării în vigoare a armistițiului, în data de 8 mai, Dönitz își atinsese doar parțial obiectivul. Totuși, el reușise să aducă de pe Frontul de Est 1, 8 milioane de soldați (55% din total) în spatele liniilor anglo-americane; restul au căzut în captivitate sovietică sau iugoslavă. Numărul refugiaților est-germani care a ajuns în zonele controlate de Aliații occidentali e mai dificil de stabilit, căci călătoria lor n-a fost nici organizată, nici înregistrată de autorități. Istoricii estimează însă că că numărul refugiaților a fost mai mic decât al soldaților retrași din est. Astfel, în timpul primei săptămâni ale lunii mai, în zona de vest a Germaniei, controlată de puterile occidentale, s-au refugiat în total între 2, 5 și 3 milioane de soldați și civili. 

Poziția ferm anti-sovietică a lui Dönitz era, în bună măsură, un produs al ideologiei național-socialiste și a propagandei de război. Hotărârea lui Dönitz de a retrage cât mai mulți soldați și refugiați în sfera de influență a Occidentului înainte de tragerea ultimului glonț a fost însă și o reacție la comportamentul Armatei Roșii. Evenimentele din zona Balticii și provinciile estice ale Germaniei demonstraseră deja că trupele sovietice nu respectau nici viața soldaților capturați, nici pe cea a civililor. Drept răzbunare pentru invazia germană din 1941 și comportamentul nemților din teritoriile sovietice, acum era rândul rușilor să facă ravagii în Germania: femeile erau violate, civilii împușcați sumar sau răpiți și trimiși la muncă forțată în Uniunea Sovietică. De aceea, strategia de capitulare a lui Dönitz avea ca scop salvarea populației din Germania de est și armatele de pe acest front aducându-le în zona sigură a influenței anglo-americane. Controlul central exercitat asupra încheierii ostilităților pe front a făcut posibilă nu doar refugierea unui număr mare de civili și soldați în Vestul Germaniei, dar a permis și o capitulare sistematică și ordonată a forțelor armate germane, iar evacuarea trupelor din zone ocupate (Olanda, Danemarca și Norvegia) s-a făcut în liniște. 

Capitularea politică necondiționată a Germaniei s-a făcut o lună mai târziu, pe 5 iunie 1945. Din moment ce liderii germani – din guvern și înaltul comandament armat – se aflau deja în captivitate, capitularea totală militară și politică a statului german a fost proclamată de cele patru puteri Aliate victorioase sub forma declarației EAC, ca „declarație privind înfrângerea Germaniei și asumarea autorității supreme cu privire la Germania de către guvernele Marii Britanii, Statelor Unite, URSS și Guvernul Provizoriu al Republicii Franceze”. Tot atunci s-au emis declarații privind zonele de ocupație și mecanismele de control ce urmau să fie aplicate în Germania. O analiză comparativă înte documentul original EAC și declarația făcută în final arată că toate articolele documentului original a fost preluate fără schimbări majore. A fost însă inserat un preambul detaliat și scoase secțiunile suplimentare despre care se discutase la Ialta. 

Articolul 4 al actului de capitulare militară a fost subiectul unei intense controverse, atât în dezbaterea politică privind predarea Germaniei, cât și din punct de vedere al dreptului internațional. Aliații nu au privit acest articol drept baza legală necesară pentru declarația din 5 iunie, ci pur și simplu ca un mijloc pentru rezervarea dreptului de a decreta un act al capitulării din poziția lor de puteri victorioase. Drept consecință, ei nu au declarat capitularea totală politică și militară în baza articolului 4, care nu este de fapt menționat în declarație, ci mai degrabă prin virtutea dreptului lor de învingători:forțele armate germane nu mai erau capabile să reziste voinței puterilor victorioase, prin urmare „capitularea neconționată a Germaniei a fost astfel efectuată”. Această capitulare totală însemna și dispariția statului național pruso-german, a Reich-ului, de pe harta politică a lumii – dar nu și din dreptul internațional sau constituțional. Acest fapt, la rândul său, a generat contoverse privind două interpretări ale capitulării totale, una a specialiștilor în drept constituțional și internațional, alta a istoricilor și politologilor. Doctrina germană dominantă cu privire la legislația în fapt consideră și astăzi că statul german și-a păstrat identitatea legală în 1945, dar pur și simplu a renunțat la capacitatea sa de a acționa ca atare. Această diferențiere teoretică între capacitatea legală și capacitatea de a acționa este străină istoriei și politologiei, pentru care capacitatea politică de a lua decizii și a le implementa este esențială existenței statului. 

Diferența dintre cele două metode este aparentă în modul în care ele privesc capitularea din 1945. Pentru că dreptul internațional recunoaște doar conceptul de capitulare militară, nu și politică, capitularea germană este văzută doar ca eveniment militar. Altfel spus, ea este judecată prin prisma teoriei juridice, care nu reflectă în fapt evenimentele reale. De aceea, juriștii nu recunosc capitularea necondiționată proclamată prin declarația din 5 iunie;pentru juriști precum Erich Kraske sau Georg Dahm, „capitularea în acest sens nu există” și „conceptul capitulării politice este necunoscut în dreptul internațional”. 

Semnificația istorică și politică a acestei capitulări este revelată foarte clar în cuvintele prin care Generalul de Gaulle s-a adresat adunării consultative din Franța pe 15 mai 1945: „Victoria a căpătat aceleași dimensiuni ca și războiul. Germania, condusă la fanatism de visul de cucerire, a purtat acest război – material, politic și moral – ca un război total. În consecință, victoria trebuia să fie o victorie totală. Acest lucru s-a întâmplat. În măsura în care acesta este cazul, statul, puterea, doctrina, însuși Reich-ul german, este complet distrus.”

Surse:

https://www.dw.com/ro/la-sf%C3%A2r%C8%99itul-r%C4%83zboiului/a-18420421

http://www.ziare.com/cultura/istoria-culturii-si-civilizatiei/70-de-ani-de-la-capitularea-germaniei-sfarsitul-razboiului-in-care-au-murit-peste-50-de-milioane-de-oameni-1362347

https://www.dw.com/ro/conferin%C5%A3a-de-la-potsdam-a-redefinit-destinul-germ aniei/a-18592113

$$$

 S-a întâmplat în 9 mai 1945: În această zi, s-a născut compozitorul de muzică uşoară Marius Ţeicu. Marius Ţeicu s-a născut la Reşiţa, dar a copilărit la Timişoara. A absolvit Liceul de muzică din Timișoara în 1963, la secția oboi-pian. Compozitor, solist vocal, instrumentist, orchestrator şi dirijor, a absolvit Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, specialitatea dirijorat (1963-1968). S-a remarcat în 1966, ca membru al grupului Dixie 67, devenit Modern grup, alături de Petre Magdin şi Marcel Dragomir. Modern grup îi lansează primele compoziţii, care atrag atenţia realizatorilor de emisiuni muzicale de la radio şi televiziune.

Compoziţiile sale, peste 500 la număr, marchează cariera unor interpreţi de succes ai muzicii uşoare româneşti – Mihai Constantinescu, Olimpia Panciu, Anda Călugăreanu, Margareta Pâslaru, Marina Voica, Dida Drăgan, Angela Similea, Adrian Romcescu, Carmen Trandafir, Silvia Dumitrescu, Anca Ţurcaşiu, Mirabela Dauer, Monica Anghel, Corina Chiriac, dar şi repertoriul unor soprane ca Bianca Ionescu sau Daniela Vlădescu. A semnat partituri pentru filme artistice de lung metraj, filme muzicale, musicaluri, show-uri de televiziune, spectacole de teatru, muzică pentru copii, spectacole de revistă, operetă etc. Semnează muzica pentru comedia muzicală „O premieră furtunoasă”, adaptată după piesa „O noapte furtunoasă” de I.L. Caragiale (Teatrul de Revistă „Constantin Tănase”, 2010), precum şi pentru spectacolul pentru copii „Prostia omenească”, după Ion Creangă (Teatrul „Jean Bart” din Tulcea, 2011).

În perioada 1968-1974, a fost profesor al Şcolii Populare de Artă – secţia canto-muzică uşoară. De-a lungul anilor, a interpretat 40 dintre propriile compoziţii, singur sau în duet cu Olimpia Panciu, Angela Similea, Corina Chiriac.Din 1974 este membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor. În aprilie 2002, a fost ales membru în Consiliul de conducere al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, la secţia muzică uşoară şi jazz. Din acelaşi an, a fost profesor al Facultăţii de Teatru din cadrul „Universităţii Spiru Haret” din Bucureşti, unde i-a avut studenţi pe Monica Anghel, Anca Ţurcaşiu, Fuego, Daniela Gyorfi şi Narcisa Suciu. Marius Ţeicu a obţinut numeroase premii la secţiunile Creaţie şi Şlagăre ale festivalurilor şi concursurilor de gen şi a lansat o mulţime de albume (discuri, CD-uri, casete de autor). La ediţia din 2003 a Festivalului de la Mamaia, a primit Premiul special, o distincţie aniversară, prilejuită de împlinirea a 40 de ani de la începerea festivalului.

La Gala de premiere a Festivalului Callatis din august 2009, Marius Ţeicu a fost răsplătit pentru întreaga sa activitate cu Premiul de Excelenţă al UCMR-ADA (Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România şi Asociaţia Drepturilor de Autor). În 2014, a fost lansată, la Târgul Gaudeamus, cartea „Marius Ţeicu – compozitor de top”, scrisă de Daniela Caraman Fotea, despre care compozitorul spune: „E o mare bucurie de-a mea, e o realizare, e prima şi ultima carte”.

Surse:

http://arhiva.formula-as.ro/2009/899/asul-de-inima-45/marius-teicu-daca-in-tine-e-desert-de-unde-sa-iasa-o-fantana-arteziana-11953

https://www.europafm.ro/compozitorul-marius-teicu-la-aniversare/

http://www.edituracasaradio.ro/prod.htm?grp=4&cat=25&prod=103

https://www.viva.ro/vedete-si-evenimente/stiri/drama-nestiuta-a-lui-marius-teicu-fiica-lui-a-murit-de-leucemie-si-i-a-lasat-in-grija-doi-nepoti-compozitorul-este-devastat-o-simt-aproape-pe-patricia-2471619

https://revistatango.ro/celebritati/interviuri/marius-teicu-m-am-indragostit-la-prima-vedere- 7479.html

$$$

 S-a întâmplat în 9 mai…

- (8)-9: „Zilele comemorării şi reconcilierii în memoria celor care şi-au pierdut viaţa în timpul celui de-al doilea război mondial", declarate de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluţia 59/26 din 22.XI.2004; statele membre şi agenţiile ONU, organizaţiile neguvernamentale şi persoanele fizice sunt invitate să sărbătorească, în fiecare an, fie una, fie ambele zile, într-o manieră adecvată şi să aducă un omagiu celor ce şi-au pierdut viaţa în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale; în noaptea de 8/9 mai 1945 (la ora 0:16), la cartierul general sovietic din Berlin, s-a semnat actul de capitulare necondiţionată a Germaniei, luând sfârşit cel de-al Doilea Război Mondial (început la 1.IX.1939)

- „Ziua Uniunii Europene", cunoscută şi ca „Ziua Schuman"; instituită în 1985 de ţările Comunităţii Economice Europene; marchează declaraţia lui Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei, de la 9 mai 1950, privind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului - CECO, punct de plecare în construcţia europeană

- 1502: Cristofor Columb părăseşte Spania pentru cea de-a patra şi ultima călătorie către „Lumea Nouă"

- 1740: S-a născut compozitorul italian Giovanni Paisiello (m. 1816)

- 1805: A murit poetul şi dramaturgul german Friedrich von Schiller (n. 1759)

- 1850: A murit Joseph Louis Gay-Lussac, fizician şi chimist francez; a formulat legea dilataţiei termice a gazelor perfecte (1802) şi legea volumelor constante pentru reacţiile ce decurg în fază gazoasă (care-i poartă numele); a descoperit acizii iodhidric şi cloric (n. 1778)

- 1860: S-a născut James Mathew Barrie, romancier şi dramaturg scoţian; creatorul celebrului personaj Peter Pan (m. 1937)

- 1877:În sesiunea extraordinară a Adunării Deputaţilor, a fost proclamată independenţa de stat a României. Ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu, declara în faţa Adunării: „Suntem independenţi, suntem o naţiune de sine stătătoare (…), suntem o naţiune liberă şi independentă”. Acest moment, consolidat prin grele jertfe pe câmpurile de luptă din Bulgaria, a reprezentat prima etapă spre unirea românilor în hotarele unui singur stat (1918) (9/21)

- 1883: S-a născut filosoful spaniol José Ortega Y Gasset (m. 1955)

- 1884: S-a născut actorul danez de film Valdemar Psilander, vedetă a filmului mut (m. 1917)

- 1895: S-a născut Lucian Blaga, poet, dramaturg, filosof şi eseist; membru al Academiei Române.

-1905: Sultanul Abdul Hamid al II-lea, intrat în cel de-al 29-lea an de domnie, semna o iradea sau „firman”, cum era denumit în presa vremii, prin care valahii (românii/ vlahii) din Imperiul otoman erau recunoscuţi ca „naţionalitate” şi beneficiau de învăţământ şi biserică în limba maternă. Iradeaua obținută de România avea, între altele, și menirea de a pune capăt nelegiuirilor, violențelor, jafurilor, terorii, omorurilor și asasinatelor (peste 400) împotriva românilor macedoneni dezlănțuite sălbatic de bandele de antarți greci organizate și finanțate de guvernul de la Atena și binecuvântate de ierarhia Patriarhiei de Constantinopol (9/22)

- 1914: S-a născut dirijorul italian Carlo Maria Giulini (m. 2005)

- 1918: A murit George Coşbuc, poet.

- 1920: S-a născut Richard Adams, scriitor britanic 

- 1924: S-a născut Bulat Okudjava, poet, prozator şi cantautor rus (m. 1997)

- 1927: S-a născut compozitorul Nicolae Beloiu (m. 2003)

- 1928: A murit Constantin Dimitrescu, violoncelist, compozitor şi profesor (n. 1847)

- 1931: A murit Albert (Abraham) Michelson, astronom şi fizician american de origine germană; cercetări asupra vitezei luminii, care au stat la baza teoriei relativităţii; Premiul Nobel pentru Fizică pe 1907 (n. 1852) 

- 1935: între 9 mai şi 9 iunie, se deschidea, printr-o ceremonie solemnă în Parcul Carol, prima ediţie a Festivalului „Luna Bucureştilor”, desfăşurat sub îndrumarea primarului Capitalei Alexandru Donescu. Punctul de atracţie a fost expoziţia urbanistică din Parcul Carol, apreciată de contemporani ca o adevărată „istorie vie a oraşului”. Pentru amenajarea zonei din Parcul Carol, arhitectul Octav Doicescu a proiectat o fântână arteziană în faţa intrării principale, Fântâna Zodiacului.Festivalul a continuat cu regularitate până în 1940, când, din motive politice, a fost întrerupt şi nu a mai fost reluat după război. Festivalul căpătase o adevărată amploare, ce a dus la dezvoltarea zonei peisagistice din Parcul Herăstrău sau la construirea de bulevarde noi (Cotroceni sau Moşilor)

- 1936: S-a născut actriţa britanică de film Glenda Jackson; din 1980 s-a remarcat şi în viaţa politică

- 1936: S-a născut Albert Finney, actor britanic de teatru şi film; figură proeminentă a şcolii engleze de actorie 

- 1937: S-a născut chimistul Ionel Haiduc; şi-a orientat activitatea ştiinţifică în domenii de mare actualitate, la graniţa dintre chimia anorganică şi cea organică (chimia ciclurilor anorganice, a compuşilor organometalici, chimia supramoleculară ş.a.); membru al Academiei Române, preşedinte al acestui for (din 5.IV.2006); vicepreşedinte al Academiei Române (1998-2000) şi preşedinte al Filialei Cluj-Napoca a Academiei Române (din 1995)

- 1939: S-a născut Ion Ţiriac, fost jucător profesionist de tenis; în prezent influent om de afaceri în Germania şi România; între anii 1998 şi 2004 a deţinut funcţia de preşedinte al Comitetului Olimpic Român

- 1945: S-a născut compozitorul de muzică uşoară Marius Ţeicu 

- 1945: La ora 0:16, în cartierul general sovietic din Berlin, s-a semnat actul de capitulare necondiţionată a Germaniei, luând astfel sfârşit cel de-al doilea război mondial (început la 1.IX.1939)

- 1946, 9/10: A murit criticul literar Pompiliu Constantinescu; din 1945 a susţinut cronica literară la Radio Bucureşti (n. 1901) 

- 1949: S-a născut cântăreţul, compozitorul şi pianistul american Billy Joel

- 1953: A murit Theodor Fuchs, compozitor, pianist, critic muzical şi pedagog român de origine cehă (n. 1873)

- 1955: S-a născut mezzo-soprana germană Anne-Sofie von Otter

- 1955: Războiul rece: Republica Federală Germană intră în NATO

- 1957: A murit basul italian Ezio Pinza, stabilit din 1926 în SUA (n. 1892)

- 1956: Prima ascensiune pe vârful Manaslu, Nepal, al optulea munte ca înălţime din lume, de către o echipă japoneză

- 1958: S-a născut actorul Cristian Şofron

- 1960: A murit Paul Abraham, compozitor ungar (n. 1892)

- 1960: SUA au devenit primul stat care a legalizat pilula contraceptivă

- 1962: S-a născut solistul britanic Dave Gahan, membru al trupei „Depeche Mode”

- 1966: A murit Alfred Mendelsohn, compozitor, pedagog şi dirijor (n. 1910) 

- 1970: A murit muzicologul I. D. Petrescu (n. 1884) 

- 1978: A fost asasinat Aldo Moro, om politic italian (preşedinte al Partidului Democrat-Creştin), răpit de un comando al grupului terorist Brigăzile roşii la 16.III.1978 (n. 1916)

- 1979: La cea de–a XII–a ediţie a Campionatului european de gimnastică de la Copenhaga, Nadia Comăneci câştigă, pentru a treia oară consecutiv, titlul european absolut şi intră în posesia trofeului – performanţă unică în istoria competiţiei

- 1979: A murit Cyrus S.Eaton, industriaş american, unul dintre fondatorii Mişcării Internaţionale PUGWASH (Mişcarea a primit Premiul Nobel pentru Pace pe 1995) (n. 1883)

-1990: În Piaţa Universităţii, 68 oameni fac greva foamei pentru susţinerea punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara

- 1991: A murit Rudolf Serkin, pianist austriac naturalizat american (n. 1903) 

- 1994: Nelson Mandela este ales drept primul preşedinte de culoare al Africii de Sud

- 1998: A murit Alice Faye, actriţă de film şi cântăreaţă americană (n. 1915)

- 2003: Vizita Prinţului Charles al Marii Britanii, în România

- 2003: Senatul SUA a dat undă verde aderării României la Alianţa Nord–Atlantică

- 2010: A murit Lena Horne, cântăreaţă de jazz şi actriţă americană, unul dintre primele staruri de culoare care a reuşit să spargă barierele rasiale de la Hollywood şi de pe Broadway (n. 1917) 

– 2011: A murit poetul, prozatorul, traducătorul şi publicistul Gheorghe Ene, reprezentant al textualismului, curent literar românesc din anii ’80 ai sec. XX (n. 1950)

– 2013: A murit profesorul şi regizorul de teatru Cătălin Naum; a fondat, în anul 2006, Asociaţia „Teatrul Podul”; acest teatru studenţesc îşi desfăşoară activitatea în mansarda Casei de Cultură a Studenţilor din Bucureşti, loc bine-cunoscut de întâlnire a artiştilor şi studenţilor preocupaţi de activităţi culturale,  a cărui istorie depăşeşte deja 75 de ani (n. 1939)

$$$

 S-a întâmplat în 8 mai1521: La această dată, prin Edictul de la Worms, formulat la 8 mai şi promulgat ulterior la 25 mai de împăratul german Carol al V-lea, învăţătura reformatorului religios Martin Luther, protestantismul german, este condamnată ca eretică. La 31.X.1517 Martin Luther (1483-1546) a bătut pe uşile Domului din Wittenberg documentul cu cele 95 de teze împotriva catolicismului, moment ce a marcat începutul Reformei promovate de teologul german.Dieta de la Worms din 1521 a fost o dietă a Sfântului Imperiu Roman, ce a avut loc în orașul Worms din Germania de astăzi, rămas în istorie pentru edictul de la Worms (Wormser Edikt), referitor la Martin Luther și la efectele Reformei Protestante. El s-a ținut între ianuarie și mai 1521, sub conducerea împăratului Carol al V-lea.

Cu un an în urmă, în 1520, Papa Leon al X-lea a emis bula papală Exsurge Domine („Ridică-Te, Doamne”), în care sublinia ceea ce considera a fi 41 de greșeli găsite în cele 95 de teze ale lui Martin Luther și în alte scrieri scrise de el sau în legătură cu el. Luther a fost convocat de împărat. Prințul Frederick al III-lea, Elector de Saxonia a obținut un acord, prin care lui Luther i se promitea trecere liberă la întâlnire și pe drum. Această garanție era esențială după cum fusese tratat Jan Hus, care a fost judecat și condamnat de conciliul de la Konstanz în 1415 în pofida unor promisiuni de siguranță.Împăratul Carol al V-lea a deschis Dieta Imperială de la Worms la 28 ianuarie 1521. Lui Luther i s-a cerut fie să dezavueze, fie să-și reafirme convingerile. Când a apărut la 16 aprilie în fața adunării, Johann Eck, asistent al arhiepiscopului de Trier (Richard Greiffenklau zu Vollraths la acea vreme), a fost purtătorul de cuvânt al împăratului.

Nunțiul papal de la Dietă, Girolamo Aleandro, a întocmit și a înaintat dezavuarea lui Luther. Edictul l-a declarat pe Luther eretic și a interzis citirea sau deținerea scrierilor lui.A fost punctul culminant al luptei dintre Martin Luther și Biserica Catolică în ce privește reforma, mai ales în ce privește vânzarea de indulgențe. Au existat însă și alte probleme care gravitau în jurul problemelor teologice: La nivel teologic, Luther contestase autoritatea absolută a Papei asupra bisericii, susținând că vânzarea de indulgențe, autorizată și promovată de Papă, era greșită. Luther a susținut că mântuirea se atinge numai prin credință (sola fide) și nu prin mecanismele legale ale bisericii sau prin acțiunile întreprinse de oameni pentru a o obține. El contestase autoritatea bisericii și prin faptul că a susținut că trebuie să se renunțe la toate doctrinele și dogmele bisericii care nu se găsesc în Scriptură (sola scriptura).Pentru a proteja aurotoritatea papei și bisericii, dar și pentru a păstra instituția indulgențelor, oficialii bisericii l-au convins pe Carol al V-lea că Luther este o amenințare și l-au convins să autorizeze condamnarea sa de către Sfântul Imperiu Roman. Luther a evitat arestarea și a rămas izolat la castelul Wartburg timp de câțiva ani, unde a continuat să scrie și să traducă Biblia în germană.

Deși edictul era dur, Carol a fost prea preocupat de problemele politice și militare imediate din alte zone, iar el nu a fost niciodată aplicat. În cele din urmă, lui Luther i s-a permis să-și reia viața publică și a reușit să pună astfel bazele Reformei Protestante. În ciuda promisiunii că se poate întoarce acasă în siguranță, se înțelesese că Luther avea să fie în curând arestat și pedepsit. Pentru a-l apăra de această soartă, prințul Frederick l-a răpit de pe drumul spre casă și l-a ascuns în castelul Wartburg. În perioada petrecută la Wartburg, Luther a început traducerea Bibliei în germană.Edictul a fost suspendat temporar de către dieta de la Speyer în 1526 dar a fost reinstituit în 1529.Când Luther a ieșit în cele din urmă din Wartburg, împăratul, prins cu alte probleme, nu a cerut arestarea lui Luther. În cele din urmă, din cauza creșterii susținerii populare pentru Luther în rândul germanilor și a protecției acordate lui de anumiți principi, edictul de la Worms nu a fost niciodată aplicat în imperiu. În Țările de Jos însă (inclusiv Belgia și Luxemburgul de astăzi), edictul a fost la început aplicat împotriva celor mai înfocați susținători ai lui Luther. Aceasta s-a întâmplat deoarece aceste țări se aflau sub autoritatea directă a lui Carol al V-lea însuși. 

În decembrie 1521, Jacob Probst, starețul mănăstirii augustine de la Anvers, a fost primul susținător al lui Luther care a fost judecat în conformitate cu edictul de la Worms. În februarie 1522, Probst a fost obligat să se dezică public de învățăturile lui Luther. În același an, s-au făcut și alte arestări în rândul augustinilor din Anvers. Doi călugări, Johannes van Esschen și Keneth Milar, au refuzat să se dezică și au fost arși pe rug la 1 iulie 1523 la Bruxelles.

Surse:

https://www.worms.de/en/web/luther/Worms_1521/Reichstag/

http://www.bisericalutherana.ro/lutheranism-reforma-protestanta/teologie-lutherana/ganduridespreedictuldelaworms

https://www.britannica.com/topic/Edict-of-Worms

https://berkleycenter.georgetown.edu/quotes/charles-v-edict-of-worms-on-condemning-heresy-and-those-who-challenge-ecclesiastical-and-secular- authority