$$$

 Uneori, arheologia oferă descoperiri care, la prima vedere, par de neconceput.

Inelul găsit într-unul dintre mormintele romane din secolul al II-lea este un asemenea exemplu. Atunci când a fost adus în lumină, în inserția sa transparentă a început să se contureze chipul unui tânăr. Nu era doar un portret — ci mai degrabă o prezență vie. La cea mai fină mișcare a mâinii, imaginea părea să se transforme, să capete profunzime, să înceapă parcă să „respire”.

Privitorul modern nu se poate abține să exclame:

— Pare o hologramă…

Și totuși, desigur, nu exista nicio formă de electronică. Doar metal, piatră, daltă și lumină.

Mormântul a fost descoperit în apropierea Romei. În el își găsiseră odihna o mamă și fiul ei tânăr. Inscripțiile de pe sarcofage au permis identificarea numelor lor: băiatul murise la vârsta de optsprezece ani. Se crede că inelul a fost realizat în memoria sa — un fel de memorial personal, menit să fie purtat mereu asupra celui care îl păstra.

Misterul principal nu rezidă în subiect, ci în execuție.

Într-o lentilă transparentă (probabil din cristal de stâncă sau sticlă) fusese integrat un portret miniatural în relief. Lentila amplifica imaginea, distorsiona perspectiva, concentra lumina în adâncime. Atunci când raza luminoasă cădea sub un anumit unghi, chipul părea să iasă dintr-un amurg de chihlimbar. Ochiul percepe acest joc de lumină drept volum și mișcare.

Noi numim acest fenomen „efect 3D”.

Meșterul roman, probabil, îl numea pur și simplu o lucrare bine făcută.

Bijutierii antici cunoșteau în detaliu modul în care lumina se comportă într-o piatră convexă. Timp de secole au creat camee, intalii și medalioane cu lentile. Însă, în acest caz, efectul este dus până la o expresivitate aproape teatrală. Și tocmai aici se naște acea întrebare care pare să străbată veacurile:

Cum a reușit?

Răspunsul este, cel mai probabil, simplu și totodată fascinant: răbdare, o sculptură de o finețe extremă și o înțelegere profundă a materialului. Nicio magie — doar observație atentă și măiestrie. Și tocmai aceasta este ceea ce impresionează.

Au trecut aproximativ 1800 de ani.

Trăim într-o epocă a laserelor, a hologramelor și a iluziilor digitale. Și totuși, un mic inel dintr-un mormânt antic ne obligă să ne oprim și să privim cu atenție. Pentru că în el nu există tehnologia viitorului — ci talentul trecutului.

Uneori, misterul nu constă în faptul că anticii ar fi cunoscut „ceva supranatural”.

Misterul constă în faptul că omul, în toate epocile, a știut să se joace cu lumina astfel încât să lase în urmă nu doar un obiect — ci senzația unei prezențe vii.

Și, poate, aceasta este cea mai frumoasă „hologramă” creată  fără nicio urmă de electronică.

$$$

 Au dispărut în Antarctica vreme de aproape doi ani. Toți cei 28 s-au întors vii.

În 1914, exploratorul Ernest Shackleton a pornit într-o expediție menită să traverseze Antarctica de la un capăt la altul — o premieră absolută în istorie. La bordul vasului *Endurance* se aflau 28 de oameni, o corabie din lemn și o ambiție grandioasă, pe care aveau curând să fie nevoiți să o abandoneze.

În ianuarie 1915, nava a rămas captivă în ghețurile compacte ale banchizei și a încetat să mai înainteze. O lună. Două. Jumătate de an. *Endurance* plutea în derivă printre sloiuri, incapabilă să se miște nici înainte, nici înapoi.

În octombrie 1915, presiunea gheții a început să strivească coca vasului. Oricât de solidă ar fi fost construcția sa din lemn, nu putea rezista milioanelor de tone de gheață. Echipajul auzea trosnetul scândurilor care cedau una câte una. Pe 27 octombrie, Shackleton a dat ordinul inevitabil: abandonarea navei. La 21 noiembrie, *Endurance* s-a scufundat în apele înghețate.

Cei 28 de oameni au rămas pe un sloi, în mijlocul Mării Weddell. Până la cea mai apropiată așezare omenească erau aproape două mii de kilometri. Nu aveau radiotransmițător. Între timp izbucnise Primul Război Mondial, iar în haosul războiului, vestea expediției lor abia dacă mai ajungea la lume.

Shackleton a înțeles rapid adevăratul pericol: nu frigul și nici foamea, ci prăbușirea moralului. I-a repartizat intenționat în corturi astfel încât oamenii compatibili psihologic să stea împreună. În fiecare seară — hrană caldă. În fiecare dimineață — disciplină și rutină clară. Despre întoarcerea acasă se vorbea nu ca despre o posibilitate, ci ca despre o certitudine.

Timp de luni întregi au supraviețuit pe ghețuri, vânând pinguini și foci. Câinii au fost împușcați — nu mai exista hrană pentru ei. Apoi banchiza a început să se topească, iar sloiul pe care trăiau devenea tot mai mic.

În aprilie 1916, Shackleton a ordonat lansarea celor trei bărci de salvare și înaintarea spre Insula Elephant. Cinci zile pe mare deschisă, printre valuri înghețate, în haine ude și fără apă potabilă suficientă. La 15 aprilie au atins uscatul — pentru prima dată după aproape cinci sute de zile.

Dar insula era nelocuită și nu le putea oferi salvare. Shackleton a ales cinci oameni, a luat cea mai rezistentă dintre bărci și a pornit pe apele cumplite ale Pasajului Drake — unul dintre cele mai violente locuri de pe planetă. Ținta: o stație de vânătoare de balene de pe Georgia de Sud, aflată la peste 1300 de kilometri distanță.

Șaisprezece zile pe mare deschisă. Au reușit să ajungă. Au debarcat însă pe partea greșită a insulei și au fost nevoiți să traverseze munții pe jos — fără echipament, îmbrăcați în zdrențe.

Pe 10 mai 1916, administratorul stației a zărit trei siluete jerpelite coborând dintre munți. Știa de expediția lui Shackleton și era convins că toți muriseră.

Fără să piardă timp, Shackleton a organizat o misiune de salvare pentru oamenii rămași pe Insula Elephant. Primele trei încercări au eșuat din cauza ghețurilor. A patra, în august 1916, a izbândit.

Toți cei 22 de oameni rămași pe insulă erau încă în viață. Așteptaseră patru luni și douăzeci și două de zile. În fiecare dimineață, adjunctul lui Shackleton, Frank Wild, le spunea: „Pregătiți-vă lucrurile. Stăpânul poate veni astăzi.”

28 de oameni. Aproape doi ani. Nicio pierdere.

În Regatul Unit, povestea lor a trecut aproape neobservată — lu mea era absorbită de război.

$$$

 Fiul lui Albert Einstein a moștenit o minte strălucită, dar și o suferință pe care nimeni nu a reușit să o înțeleagă pe deplin.

Eduard Einstein s-a născut în 1910, la Zürich, într-o familie în care inteligența era ceva firesc. Mama sa, Mileva Marić, era și ea o minte remarcabilă. În copilărie, Eduard — numit „Tete” de cei apropiați — era sensibil, atras de muzică și literatură, pasionat de psihologie și de scrierile lui Freud sau Nietzsche. Visa să devină psihiatru și să înțeleagă mintea umană.

În adolescență și la începutul maturității, lucrurile au început să se schimbe. A trecut prin episoade severe, iar la puțin peste 20 de ani a fost diagnosticat cu schizofrenie, într-o perioadă în care această boală era puțin înțeleasă și tratată cu metode dure.

A fost internat la spitalul psihiatric Burghölzli, unde avea să petreacă cea mai mare parte a vieții. Cu timpul, a pierdut autonomia, iar lumea lui s-a restrâns la zidurile instituției, în timp ce, în exterior, numele „Einstein” devenea sinonim cu genialitatea.

Relația cu tatăl său s-a răcit treptat. După ascensiunea nazismului, Albert Einstein a emigrat în SUA, iar Eduard a rămas în Elveția. Au păstrat legătura prin scrisori, iar sprijinul financiar nu a lipsit, dar distanța — fizică și emoțională — a rămas.

Eduard a murit în 1965, la 55 de ani, în același spital în care trăise decenii. Tatăl său murise cu zece ani înainte.

Povestea lui nu este doar despre boală, ci despre un destin frânt. Un tânăr talentat, cu visuri clare, care a vrut să înțeleagă mintea umană, dar a ajuns să lupte cu propriile limite.

Este și o amintire simplă: chiar și cele mai mari genii nu pot controla totul — mai ales atunci când vine vorba de suferința ce lor apropiați.

$$&

 Balada lui Ilie de la sculărie - Adrian Păunescu

*

Cică-ntr-o uzină dintr-un mic oraş

a venit un lider din străinătate,

gazdele cu dânsul se purtau gingaş,

ca să-i intre-n voie, le făceau pe toate.

*

Vizitând străinul secţiile lor,

s-a oprit deodată şi cu bucurie

arătă spre-un simplu, vârstnic muncitor:

Ăsta nu-i Ilie de la sculărie?

*

Iar oficialii tare s-au mirat

de această faptă, totuşi, peste poate,

şi l-au pus pe listă neîntârziat

ca să plece grabnic în străinătate.

*

A ajuns la Roma c-un autobuz,

după ce un vameş, fir-ar el să fie,

fără ezitare cică le-ar fi spus:

Ăsta nu-i Ilie de la sculărie?

*

Iar la Roma, papa însuşi i-a primit,

i-a tratat amabil c-un pahar cu apă

şi era şi dânsul foarte fâstâcit,

neştiind totuşi de unde s-o-nceapă.

*

Dar ca orice papă, a găsit un drum

și pe unul gureş, vocea lui mlădie,

l-antrebat c-un tandru scârţîit postum:

Ăsta nu-i Ilie de la sculărie?

*

Observând acestea, cei îndrituiţi,

care mersul lumii zilnic îl veghează,

s-au simţit datornici, lui Ilie, bliţ

să-i organizeze şi o mică pază.

*

Când erau la papa, Doamne, ce necaz,

unul dintre paznici leşină afară,

medicii de gardă îl făcură treaz

şi motivul bolii toţi îl căutară.

*

„Poţi cumva şi nouă tu să ne explici

cauza din care ai cazut în luptă?”

“Domnilor, v-aş spune: cum stăteam aici,

încordat în veghea asta ne-ntreruptă,

*

A trecut regina Angliei pe aci,

c-o suită mare şi cu protocoale,

m-am retras în umbră spre-a nu stingheri

şi-am simţit genunchii cum îmi pică moale,

*

când am auzit-o cu cât interes

îşi întreabă Curtea că ar vrea să ştie

cine-i bâtrânelul purtător de fes

de lângă Ilie de la sculărie!”

&$$

 S-a întâmplat în 6 mai 1600, 26 aprilie/6 mai 1600: La această dată, oștile lui Mihai Viteazul intrau în Moldova și, ulterior, l-au alungat pe Ieremia Movilă, ocupând Moldova, realizând astfel prima unire politică a celor trei Țări Române. Ulterior, într-un hrisov emis la Iaşi, la 27 mai 1600, Mihai Viteazul se intitula: „Io Mihai voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Româneşti şi al Ardealului şi al Moldovei”. Anterior, evenimentului amintit aici, la 21.X/1.XI.1599, Mihai îşi făcuse intrarea triumfală în Alba Iulia, întreg teritoriul Transilvaniei trecând sub autoritatea sa în urma victoriei de la Şelimbăr, din 18/28.X.1599.

În Moldova, la începutul domniei lui Mihai, era domn Aron Tiranul. El făcea parte din alianța anti-otomană și, pornind în 1594 în aceeași zi răscoala cu Mihai Viteazul, reușește să ia de la turci Ismailul. Sigismund Bathory, bănuindu-l de necredință, face să fie prins de Răzvan, comandantul gărzii ungurești de la curtea ieșeană, și e dus în Transilvania. În locul lui ajunge la tron Răzvan, sub numele de Ștefan-Vodă. Acesta era supus cu totul principelui ardelean, ceea ce supără pe polonezi care aveau pretenții de suzeranitate asupra Moldovei. De aceea, ei sprijină pe boierul Ieremia Moghilă(Movilă), reprezentant al unei puternice familii și refugiat peste Nistru, ca să ocupe domnia. Oastea polonă, comandată de hatmanul Zamoyski, instalează pe Ieremia la Iași. Când Răzvan se întorsese din Țara Românească, unde se dusese împreună cu Sigismund Bathory ca să-i dea ajutor lui Mihai după Călugăreni, el e învins într-o luptă la satul Areni, unde este și ucis.

Ieremia Movilă era supus polonezilor, plătea regulat tribut turcilor și nu dorea să ia parte la planurile de eliberare de sub suzeranitatea otomană. Mai mult, încercase chiar să-l omoare pe Mihai Viteazul „cu otravă sau prin trădare”. De aceea Mihai, în primăvara lui 1600, intră cu ostașii săi prin trecătoarea Oituz, coborând pe valea Trotușului. Un alt detașament pătrundea prin nord, pe la Câmpulung, în timp ce un al treilea, sub conducerea fiului său, Nicolae Pătrașcu, trecea Milcovul, venind dinspre Țara Românească. Oastea lui Ieremia e înfrântă la Bacău și, în cele din urmă, la Verbia, undeva în ținutul Botoșaniului. Cetatea Neamțului și Suceava se supun „mai mult de spaimă decât prin luptă”, după spusele cronicarilor. Ieremia se retrage la Hotin, iar de acolo fuge peste Nistru. Întreaga campanie de luare în stăpânire a Moldovei durează, practic, o lună, de pe 21 aprilie până pe 21 mai. Mihai Viteazul stăpânea acum cele trei Țări Românești. La Iași e instalat un consiliu de patru dregători și se numește un nou mitropolit și episcop în locul celor fugiți. Mihai, întors la Alba-Iulia, era în culmea puterii sale, cuvântul său fiind ascultat de la Nistru până în Banat și din Maramureș până la Dunăre. Astfel, așa cum aminteam la începutul acestor rânduri, el dădea, pe 27 mai 1600, un hrisov care atesta această Unire. Mihai Viteazul se intitula: „Io Mihail Voievod din mila lui Dumnezeu, domn al Țării Românești, al Ardealului și a toată Țara Moldovei”. Cu această ocazie, se alcătuia și o pecete care îngloba însemnele celor trei provincii. 

A mai fost un document important care atesta luarea în stăpânire de către Mihai a Moldovei! Astfel, scrisoarea lui Mihai Viteazul „din cetatea Hotin” (ex arce Hotin) către bistriţeni în care îi însţiinţează că l-a înfrânt pe Iermia Movilă şi că stăpâneşte Moldova, eveniment pe care îl apreciază ca fiind de mare importanță pentru creștinătate, este păstrată la Serviciul Judeţean Cluj al Arhivelor Naţionale. Scrisoarea era adresată sașilor din Bistrița, în limba maghiară – limbă oficială alături de latină. Formula de adresare este în latină, iar semnătura domnului „Io Mihail Voievod” în româna cu caractere chirilice. O însemnare latină a cancelariei bistrițene indică data sosirii scrisorii 1 iunie 1600 și purtătorul ei, boierul Mihail Cămărașul.

De fapt, bogata arhivă a Bistriței, păstrată la Arhivele Naționale clujene, păstrează două scrisori autografe ale domnului unificator către primarul și magistratul orașului având aceeași dată: 20 mai 1600. Prima este dată „din tabăra” (ex castris) de sub cetatea Hotin, în care se refugiase Ieremia Movilă, cea de a doua – în imagine – „din cetatea Hotin” (ex arce  Hotin), după fuga domnului moldovean peste Nistru. Mai explicit, una dimineața înainte de asalt, a doua în cursul zilei, după abandonarea cetății de către dușman. Domnul, în euforia victoriei, se grăbește să-i înștiințeze pe bistrițeni despre acest eveniment, pe care îl apreciază ca fiind de mare importanță pentru creștinătate. Practic, în această zi de 20 mai 1600 (după calendarul nou gregorian introdus deja în Transilvania) s-a încheiat cucerirea Moldovei, și Mihai Viteazul stăpânea efectiv cel trei țări românești...Din nefericire, însă, unirea nu a durat mult și a mai curs multă apă pe Dunăre, Someș, Mureș, Prut și Siret până a fost împlinită!

Surse:

Giurescu, Constantin C. - Istoria românilor, volumul II, ediţia a V-a, editura BIC ALL, Bucureşti, 2007

https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/mihai-viteazul-si-prima-unire-a-romanilor

https://ro.historylapse.org/mihai-viteazul-si-proiectul-panromanesc

https://adevarul.ro/locale/botosani/secretele-bataliei-mihai-viteazul-unirea-principatelor-ascunsa-manualele-istorie-macelul-umplut-gropile-comune-dezvaluirea-unui-istoric-1_565706207d919ed50e9bebdf/index.html

https://evenimentulistoric.ro/scrisoarea-prin-care-mihai-viteazul-vesteste-ca-a-unit-tarile-romane-este-dusa-bistritenilor-de-mihail-cama rasul.html

$$$

 S-a întâmplat în 6 mai1639: A fost încheiată construcţia Bisericii „Trei Ierarhi" din Iaşi, ctitorie a domnitorului Vasile Lupu, adevărată bijuterie arhitectonică; aici se află mormintele lui Alexandru Ioan Cuza, Dimitrie Cantemir şi Vasile Lupu. În anul 1634, după un lung şir de domnii nefericite şi de evenimente dramatice, pe tronul Moldovei a ajuns marele vornic Vasile Lupu, boier înţelept şi luminat, iubitor de frumos şi mai ales iubitor de credinţă.Anii domniei sale (1634 - 1653) vor însemna prima mare epoca de cultură a Moldovei. 

În spiritul tradiţiei marilor voievozi de odinioară, Vasile Lupu şi-a inaugurat domnia prin zidirea unei biserici, care avea să fie fără pereche: „Sfinţii Trei Ierarhi" sau „Trisfetitele" de la Iaşi. Deasupra uşii la intrarea din partea sudică a bisercii se află pisania ctitorului Vasile Lupu: „Cu voia Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Suh, iată eu, robul stăpânului Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi închinător al Treimei, Io, Vasile Voievod, cu milă lui Dumnezeu Domnul Ţării Moldovei, şi cu Doamna noastră Tudosca şi cu dăruiţii de Dumnezeu copii Ioan Voievod şi Maria şi Rucsandra, am zididt această sfânta ruga în numele Sfinţilor Trei Ierarhi Vasile cel Mare, Grigore Teologul şi Ioan Gură de Aur.Şi s-a sfinţit cu mâna Arhiepiscopului Varlaam la 7147, mai 6." 

Jefuită şi arsă de năvălitori din est (1650) şi din nord (1686), zguduită de cutremure (1711, 1781, 1795, 1802), biserica va aştepta ridicarea din umilinţă până după Războiul de Independenţă (1877).Lucrările de restaurare se vor efectua în anii 1882 - 1887 (arhitectură) şi până spre 1898 (pictură şi reamenajarea interiorului), resfinţirea locaşului făcându-se în 1904, sub domnia regelui Carol I. Clădirea în care se află Sala Gotică a fost înălţată de Vasile Lupu, fiind restaurată de mai multe ori, ultima dată în 1960. Sărbătoare a artelor, biserica Trisfetitelor se înscrie în istorie că o autentică vatra de cultură şi spiritualitate. După ce în 1641 Iaşul primea cu evlavie moaştele Sf. Cuv. Paraschiva, în 1642 aici se desfăşura Sinodul care a adoptat celebra Mărturisire de credinţă ortodoxă a mitropolitului Petru Movilă, iar în 1645 în biserica Sfinţii Trei Ierarhi era uns patriarhul Ierusalimului. Majoritatea elementelor ambianţei interioare, lucrate între 1889-1890 la Viena şi Paris, au fost donate de regele Carol I şi regina Elisabeta. Scaunele domneşti şi arhiereşti, pupitrele etc. din bronz aurit cu inserţii de email şi fildeş înlocuiesc piesele de altădată sculptate în esenţe de lemn exotic la Istanbul. Tot din bronz aurit sunt şi candelabrele actuale, înfrumuseţate cu ouă de struţ şi care înlocuiesc pe cele precedente, din argint, dispărute înainte de restaurare.

Colegiul lui Vasile Lupu (1640), temelia viitoarei Academii domneşti şi tiparniţa instalată aici, în care se imprimă la 1643 „Cartea românească de învăţătură", sunt dimensiuni care adaugă Trei Ierarhilor pe lângă numele de „Mănăstire a Patriarhilor" şi pe acela de „Mănăstire a dascălilor", denumire confirmată şi de istoria învăţământului românesc din veacul al XVIII-lea. Împlinind vocaţia universală a Bisericii, acest focar de spiritualitate românească va fi şi punctul de plecare a luptei de eliberare a Greciei, în 1821. Din curtea Mănăstirii Trei Ierarhi s-a dat semnalul de eliberare a Greciei, prin vocea lui Alexandru Ipsilanti care a prezentat o Proclamaţie (28 februarie 1821) în care afirmă obiectivele Eteriei, în lupta de eliberare a popoarelor din Balcani.

Din luna iulie 1994, biserica s-a redeschis că mănăstire având viaţă de obşte şi slujbe zilnice. Concepută că un ansamblu mănăstiresc tradiţional Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi (Vasile cel Mare, Grigore Teologul şi Ioan Gură de Aur) este până astăzi unul dintre cele mai renumite complexe de artă feudală românească, o capodoperă arhitecturală trecută în legendă şi care nu încetează a uimi vizitatorii din întreagă lume. Actuală înfăţişare a mănăstirii este rezultatul lucrărilor de restaurare ale arhitectului André Lecomte de Noüy, desfăşurate în perioada 1882 -1904.S-a păstrat structura exterioară datorită căreia mănăstire este unică în cadrul arhitecturii ecleziastice româneşti.Lucrările de restaurare au adus bisericii şi anexelor o serie de modificări importante, dar care nu au afectat concepţia arhitecturală iniţială şi cu atât mai puţin decoraţiunile în piatră ale faţadelor. Tot din perioada ultimei restaurări datează şi pictură sfântului locaş, precum şi întreagă să decoraţiune interioară. Piesele de mobilier au fost proiectate de arhitectul francez şi excutate la Viena pe cheltuiala regelui Carol I şi a reginei Elisabeta, noii ctitori ai bisericii.

Lângă biserică se află o clădire ce adăposteşte un muzeu de artă religioasă, care cuprinde, printre altele, obiecte legate de istoria mănăstirii Trei Ierarhi. Clădirea este cunoscută şi sub denumirea de Sala gotică, care a avut, însă, încă de la începuturile sale, un destin puţin obişnuit, de trapeza a mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi (1635-1639), precum şi de paraclis (secolul al XIX-lea). Numită gotică nu pentru arhitectură exterioară, ci datorită bolţilor interioare în ogivă delimitate de nervuri de piatră, această anexă se mai remarcă printr-un balcon exterior cu 12 coloane cilindrice de piatră şi un turn roman la intrare construit în timpul restaurării generale a mănăstirii (1890), destinat să preia funcţiile înaltului turn-clopotniţă la care se renunţase. Înfăţişarea prezentă a clădirii se datorează restaurării din 1960.În aripa vestică a clădirii sunt în prezent amenajate staretia şi câteva chilii.În chiliile de la Trei Ierarhi s-au petrecut evenimente de mare importantă pentru educaţia şi cultură românească.În 1640, aici era instalată prima tipografie din Moldova, unde aveau să fie tipărite Cazania românească a Mitropolitului Varlaam, masivul sau tratat despre cele Şapte Taine ale Bisericii, Răspunsul la Catehismul calvinesc, precum şi Pravilă lui Vasile Lupu, prima antologie de legi a Moldovei. În aceiaşi ani, Domnitorul Vasile Lupu a pus bazele Colegiului de la Trei Ierarhi, prima instituţie de învăţământ românesc din Moldova, organizată după modelul Academiei kievene. La sfârşitul secolului al XIX-lea, în chiliile de la Trei Ierarhi încă mai funcţiona Colegiul vasilian, sub numele de Şcoală Normală Vasile Lupu. În 1874, din comisia de examinare a şcolii făcea parte şi marele poet român Mihai Eminescu, care a locuit un timp într-una din chiliile mănăstirii.

Dincolo de scopul principal pentru care a fost construită, Sala Gotică aminteşte de cel puţin două evenimente de prim rang din istoria mănăstirii. Mai întâi, aici s-au desfăşurat, în 1642, dezbaterile teologice pan-ortodoxe care s-au finalizat prin a aprobă „Mărturisirea Ortodoxă” alcătuită de Petru Movilă, mitropolitul Kievului, eveniment rămas în istorie sub denumirea de Sinodul de la Iaşi. Peste timp, în 1888, paraclisul aflat în Sala gotică, care adăpostea temporar raclă Sf. Cuvioase Paraschiva, a fost martorul celei mai cunoscute şi uimitoare dintre faptele minunate ale sfintei, ale cărei moaşte nu au fost atinse de puternicul incendiu din noaptea de 26 spre 27 decembrie, deşi totul în jur a ars. Adăpostind deja de decenii obiecte de patrimoniu istoric şi bisericesc, Sala Gotică se înfăţişează din 15 octombrie 2001 cu o nouă organizare muzeală, vechiului ansamblu de piese adăugându-i-se altele acum aduse. Cele mai valoroase obiecte deţinute sunt, fără îndoială, acelea care se află în directă legătură cu biserica celor Trei Ierarhi din perioada domniei ctitorului ei, Vasile Lupu (1635-1653). Astfel, fragmente de frescă din pictură originală executată de iconari ruşi stau mărturie a deosebitei sensibilităţi artistice cu care a fost pictată biserica, fapt care l-a determinat pe un observator din epocă să exclame că „asemenea operă de pictură miniaturistă, executată cu atât farmec, cum sunt cele ce se află pe arcele şi boltirile celor două cupole din această biserica, n-am mai văzut în nici o ţară" (Evlia Celebi, călător turc). O valoare aparte o constituie tabloul votiv, reprezentând pe Vasile Lupu şi familia sa. 

Icoana împărătească a Sfinţilor Trei Ierarhi dă mărturie singulară asupra frumuseţii capetesmei executate la Moscova în 1639. Alte obiecte valoroase care ilustrează epoca vasiliană sunt remarcabilele acoperăminte de mormînt brodate reprezenta pe Doamna Tudosca, soţia voievodului, şi pe fiul sau Ioan, acestea fiind, după tradiţie, chiar opera Doamnei. Un epitrahil brodat şi două cupe de argint aurit se numără printre donaţiile lui Vasile Lupu pentru ctitoria să. Nu putea lipsi din expunerea muzeală un exemplar din prima tipăritură moldovenească în româneşte, Cazania mitropolitului Varlaam al Moldovei, monument de limba care a văzut lumina tiparului în chiliile mănăstirii (1643).

Dedicat artei şi istoriei bisericeşti din Moldova secolelor XVII-XIX, muzeul Sala Gotică se doreşte a fi un edificiu viu, care să contribuie la mai bună cunoaştere a trecutului nostru. Această încercare este subliniată şi de constanţa organizare a unor expoziţii temporare, ce constituie rechemări ale vizitatorilor într-un spaţiu în care taină trecutului se deschide, oferindu-i celui ce intră cheia unui viitor în care frumuseţea să salveze lumea. Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi este inclusă pe lista monumentelor istorice din România,

Surse:

http://www.manastireasftreiierarhi.ro/

http://www.rador.ro/2015/05/06/documentar-manastirea-sfintii-trei-ierarhi-din-iasi-o-simfonie-a-artelor-in-rugaciune/

https://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-sfintii-trei-ierarhi-iasi-143546.html

http://www.manastireasftreiierar hi.ro/despre/

$$$

 S-a întâmplat în 6 mai1889: La această dată, Turnul Eiffel a fost deschis oficial pentru publicul vizitator. Inaugurat la 31 martie 1889, ca arc de intrare la Expoziția Universală (Exposition Universelle), organizată cu ocazia celebrării a 100 de ani de la Revoluția Franceză. Numele edificiului este asociat inginerului Gustave Eiffel, cel care l-a proiectat şi construit, după o tehnologie patentată de inginerul român Gheorghe Pănculescu, care a utilizat pentru prima dată procedeul pre-asamblării elementelor metalice la proiectul căii ferate Bucureşti – Predeal, cu zece ani în urma construcţiei Turnului Eiffel. Obiectivul este vizitat de peste șapte milioane de turişti în fiecare an, fiind cel mai vizitat monument din lume. 

Turnul Eiffel a reprezentat unul din cele 107 proiecte de arhitectură prezentate în faţa unei comisii care avea ca misiune selectarea unui câştigător care să creeze o operă reprezentativă pentru Expoziţia Universală de la Paris din anul 1889. Proiectul realizat de antreprenorul-inginer Gustave Eiffel, împreună cu inginerii Maurice Koechlin şi Emile Nouguier şi arhitectul Stephen Sauvestre, prevedea un turn din metal înalt în zona Champ-de-Mars, în vecinătatea Grădinilor Trocadero, care să servească drept poartă de intrare la expoziţia mondială. Proiectul ar fi fost imposibil de realizat fără tehnologia brevetată de inginerul român Gheorghe Pănculescu (1844-1924), care în 1878, s-a întors în România, după absolvirea studiilor superioare la Universitatea Politehnică din Zürich, pentru a proiecta şi realiza calea ferată București – Predeal. Deşi i s-a aprobat ca realizarea proiectului să dureze cinci ani, Pănculescu a reuşit să îl finalizeze în numai un an, folosind o tehnică revoluţionară: folsirea de subansambluri prefabricate şi asamblate între ele la sol. Tehnologia a fost adaptată pentru proiectul lui Eiffel, astfel că pentru construcţia edificiului parizian s-au folosit subansambluri metalice confecționate la sol și asamblate progresiv, pe măsura înălțării construcției. Însuşi inginerul francez recunoştea în studiul „Communication sur les travaux de la tour de 300 m”, datat 1887, că turnul care îi poartă numele ar fi fost imposibil de ridicat fără tehnica inovatoare a inginerului Pănculescu, care astfel a avut ocazia să lucreze la compania lui Gustave Eiffel – „Société des Établissements Eiffel”.Proiectul Turnului de fier însemna o construcţie de peste 300 de metri înalţime, cu o bază pătrată cu diagonala de 125 de metri.

Construcția turnului a început la 26 ianuarie 1887 şi a durat doi ani, două luni și cinci zile, reprezentând o demonstrație de inginerie franceză, cu elemente din import  (subansamblele din oţel şi nituri nefiind aduse de la Reşiţa, cum greşit circulă un mit urban pe internet) pe fondul unor critici virulente venite din partea unor intelectuali francezi care susţineau că această construcţie este total nepotrivită arhitecturii pariziene. Se pare însă că unele dintre aceste voci nu reprezentau altceva decât ecouri ale unor frustrări venite de la colegi ai inginerului Eiffel, care din invidie, încercau să minimalizeze realizarea colegului lor de breaslă.

În trecut, în şcolile de prin Caraş-Severin, şi nu numai, existau dascăli, care propagau cu mândrie un mare fals istoric, anume că Turnul Eiffel a fost construit din oţel produs la Reşiţa, după cum ar fi gravat pe o mare parte dintre elementele componente ale simbolului parizian, dar şi din oţel de la furnalul din Govăşdia din judeţul Hunedoara. Chiar dacă au existat multe voci, cu greutatea, care au încercat din răsputeri să combată această legendă urbană, orgoliul românesc a triumfat în cele mai multe rânduri. Astăzi încă mai există români care susţin cu tărie că au văzut plăcuţele de pe Turnul Eiffel pe care se precizează că e „Made în România”. În realitate aceste plăcuţe există doar în imaginaţia unora, singurele inscripţii de acest gen fiind cele care fac trimitere la adevăraţii furnizori ai materialului pentru celebrul monument: „FORGES ET USINES DE POMPEY FOULD-DUPONT FOURNISSEUR DES FEAS DE LA TOUR”. Chiar şi pe site-ul oficial al Turnului Eiffel sunt referiri clare la materialul din care este construit şi la cei care au contribuit la ridicarea lui. Cercetătorul Dan Perianu, autorul cărţii „Istoria uzinei Reşiţa”, este unul din oamenii care a combătut de fiecare dată când a avut ocazia originea reşiţeană a turnului construit la Reşiţa. Perianu, care a cercetat documentele din arhiva uzinei, spune clar că nu există nicio legătură între celebrul monument şi oraşul de pe Bârzava 

Etapa construcţiei turnului a însemnat, în date tehnice, mii de schiţe şi desene, personal uman format din 50 de ingineri și desenatori, 150 de lucrători de la fabrica Levallois-Perret, şi până la 300 de muncitori pe șantier, iar constructiv, 7.300 de tone de oțel, peste 18.000 de subansamble metalice, circa 2.500.000 de nituri, 60 de tone de vopsea. De asemenea, construcţia iniţială era deservită de 5 lifturi, care funcţionau cu propulsie hidraulică. Turnul a fost conceput pe trei nivele, la primul (57 m) și al doilea nivel (115 m) se poate ajunge atât pe scări cât şi cu liftul, iar la ultimul nivel (276 m) se poate ajunge, în prezent, doar cu liftul. Turnul Eiffel a fost inaugurat la 31 martie 1889, la ora 13:30, când Gustave Eiffel a urcat cele 1710 trepte care duceau la cel de-al treilea etaj, a desfăşurat drapelul francez care a fost salutat de 21 de salve de tun, iar Gustave Eiffel a fost decorat, chiar pe îngusta platformă din vârful turnului, cu Legiunea de Onoare. La 6 mai în acelaşi an Turnul Eiffel a fost deschis publicului larg, iar succesul noului obiectiv turistic este impresionant, până la închiderea, la 6 noiembrie 1889, a Expoziţiei Universale, fiind vizitat de peste 32 de milioane de persoane dar şi de personalităţi de marcă – familia regală britanică, fizicianul Thomas Edison sau Buffalo Bill.

Construcţia fusese proiectată să dureze doar 20 de ani, după care urma să fie dezasamblată, însă Eiffel îşi dă seama că o asemenea construcţie trebuie salvată fiindcă, pe lângă atracţia turistică, poate oferi un suport important pentru diferite cercetări şi pentru telecomunicaţii, iar inginerul francez începe un efort semnificativ pentru a da construcţiei un caracter indispensabil. Astfel, la 15 mai 1889, la nivelul 2 al turnului era instalată o redacţie a cotidianului Le Figaro, iar cei care urcau aici primeau pe lângă ediţia ziarului şi un certificat de ascensiune în turn. La 5 noiembrie 1898 de aici s-a făcut prima transmsie radio în Franţa, semnalul emis din turn fiind recepţionat la Panthéon, la 4 km distanţă, iar în anul 1903 aici a fost amplasat un post de radio militar.În timpul primului război mondial turnul a fost închis, iar în anul 1921 aici s-a realizat prima emisiune radio din Franţa, în direct. În anul 1923, au loc aici primele filmări, pentru filmul mut „Parisul care doarme”, al regizorului Renee Clair, iar în anul 1925, celebrul escroc internaţional Victor Lustig a încercat chiar să vândă Turnul Eiffel unor negustori de fier vechi, explicându-le că urma să fie dezmembrat, aceştia au plătit cu „bani gheaţă”, însă atunci când au dorit să înceapă demontarea au realizat că au fost „duşi de nas”.Tot în anul 1925, de aici s-a făcut prima transmisiune a postului public de radio francez, iar în anul 1935 aici s-a instalat un studio de televiziune, iar mai apoi o antenă.

În anul 1930, când a fost finalizată clădirea Chrysler din New York, Turnul Eiffel a fost detronat din poziţia de cea mai înaltă clădire din lume.În perioada celui de-al doilea război mondial, lifturile au fost dezafectate pentru nu putea fi folosite de trupele de ocupaţie, iar în august 1944, Hitler a dispus ca turnul sa fie distrus, însă generalul von Choltitz, cel care trebuia să execute ordinul, a avut milă faţă de acest monument, refuzând să urmeze indicaţiile comandantului său. În 1964, Turnul Eiffel este înscris pe lista monumentelor istorice, în 1980, la construcţie au început lucrări de renovare, şi reamenajare, inclusiv la sitemul de iluminare, iar din anul 1991 face parte din patrimoniul mondial al UNESCO.

Surse:

www.toureiffel.fr

http://stiri.tvr.ro/cel-mai-vizitat-monument-din-lume-turnul-eiffel-implineste-125-de-ani_42357.html

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2014/03/31/documentar-turnul-eiffel-implineste-125-de-ani-14-50-10

http://transilvaniareporter.ro/reportaj/istoria-unui-simbol-turnul-eiffel/

http://www.rador.ro/2015/03/31/documentar-turnul-eiffel-simbolul-parizian-construit-cu-tehnologie -romaneasca/