$$$

 S-a întâmplat în 27 aprilie1872: La această dată, a murit Ion Heliade-Rădulescu, scriitor, traducător, lingvist, publicist şi om politic; primul preşedinte al Academiei Române (1867-1870); animatorul mişcării culturale româneşti paşoptiste; unul dintre iniţiatorii (1827) Societăţii Literare şi ai Societăţii Filarmonice (1833); întemeietor al presei din Ţara Românească: „Curierul românesc" (1829), prima gazetă în limba română apărută în ţară, „Muzeu naţional" (1836), „Curier de ambe sexe" (1837), care promova debuturile şi traducerile, precum şi valorificarea creaţiei literare; ca membru al Guvernului provizoriu şi al Locotenenţei domneşti a avut o atitudine moderată.

Ion Heliade-Rădulescu, născut pe 6 ianuarie 1802 la Târgovişte, a fost un filolog desăvârșit: poet, prozator, traducător, îndrumător literar şi animator cultural. Tatăl, Ilie Rădulescu, a fost căpitan de poteră, apoi a slujit o vreme ca polcovnic în armata rusească, dobândind şi o oarecare avere: o moşie în judeţul Ialomiţa şi o casă în Bucureşti. Mama, Eufrosina (născută Danielopol), era dintr-o familie de negustori greci sau aromâni stabiliţi în Bucureşti.Heliade-Rădulescu şi-a început instrucţia în greceşte, cu un dascăl Alexe şi abia la 10 ani învaţă să citească româneşte pe o carte cu slove chirilice. La moşie citeşte Alexandria, numeroase legende religioase şi populara carte a lui I. Barac, „Istorie despre Arghir cel frumos” şi „Elena cea frumoasă şi pustiită crăiasă”.Studiile greceşti şi le-a continuat la Bucureşti apoi, din 1814, la Academia Domnească de la Schitu Măgureanu. Aici, prin dascălul grec Constantin Vardalah, Heliade-Rădulescu capătă primele noţiuni de filosofie iluministă şi cunoaşte scrierile lui Voltaire, Rousseau, Montesquieu, Condillac, Destutt de Tracy. Retorica şi poetica le învaţă după Boileau, La Harpe, Marmontel şi Hugh Blair.Din şcoala grecească i-a rămas şi numele Eliad sau Eliade (după prenumele grecizat al tatălui), cu care a semnat multă vreme.

În 1818 se mută la şcoala românească de la „Sf. Sava”, de curând înfiinţată de Gheorghe Lazăr. La numai 18 ani, predă, alături de Lazăr, aritmetica şi geometria, iar după retragerea acestuia devine conducătorul şcolii, având printre elevi pe Stanciu Căpăţâneanu, Grigore Pleşoianu, N. Ruset, mai târziu şi pe viitorii săi adversari: Cezar Bolliac şi Ion Ghica. A predat timp de șase ani lecţii de matematică, de gramatică românească, cunoştinţe de filosofie şi retorică. Chemat de Dinicu Golescu, participă, alături de Stanciu Căpăţineanu, la întemeierea Societăţii Literare (1827), ale cărei statute, redactate de el, cuprindeau, ca principale obiective, transformarea şcolii de la „Sf. Sava” în colegiu, crearea de şcoli primare săteşti, editarea unor ziare în limba română, încurajarea traducerilor din literatura universală, fondarea unui teatru naţional, reforme sociale antifeudale.

La 1828 tipăreşte la Sibiu „Gramatica românească”, prelucrată după un model francez; în anul următor scoate „Curierul românesc”, primul ziar apărut în Ţara Românească.Odată cu achiziţionarea unei tipografii, începe o bogată activitate editorială, în care traducerile au întâietate. Cu rare excepţii, scriitorii afirmaţi în această perioadă au debutat sau şi-au publicat principalele opere în „Tipografia lui Eliad”.Printre ei se află Grigore Alexandrescu (rudă cu soţia lui Heliade-Rădulescu, Maria Alexandrescu), prieten apropiat până la izbucnirea unui conflict care i-a despărţit pentru totdeauna. În 1833, împreună cu I. Câmpineanu şi Costache Aristia, fondează Societatea Filarmonică şi în curând preia conducerea Şcolii de literatură, declamaţiune şi muzică vocală, contribuind efectiv la unele reprezentaţii teatrale în limba română. În sprijinul teatrului românesc a editat şi „Gazeta Teatrului Naţional” (1835-1836).Divergenţele politice şi personale, polemicile în jurul limbii literare au dezbinat conducerea societăţii, au grăbit destrămarea ei şi au accentuat adversitatea dintre Heliade-Rădulescu şi ceilalţi reprezentanţi ai mişcării naţionale de înnoire politică şi culturală.

În aceeaşi perioadă îşi continuă activitatea de editor şi traducător.Îi apare primul volum de versuri originale: Culegere din scrierile lui I. Eliad de proze şi de poezie (1836). În publicaţiile sale, „Curierul românesc”, „Muzeu naţional” (1836), „Curier de ambe sexe” (1837), „Almanah literar pe anul 1839”, semnează versuri originale şi traduceri, articole de teorie şi critică literară, numeroase intervenţii în dezbaterile privitoare la limba română. După modelul lui Aime Martin, lansează proiectul unei „Biblioteci universale” prin care urmărea traducerea şi editarea sistematică a principalelor opere filosofice, literare şi istorice din Antichitate până în epoca modernă. Între 1843 şi 1848 este director al Arhivei Ţării Româneşti. În preajma evenimentelor de la 1848 se alătură comitetului revoluţionar, participă direct la toate acţiunile (Proclamaţia de la Izlaz este, în cea mai mare parte, redactată de el), e ales ministru în Guvernul Provizoriu, apoi membru al Locotenentei Domneşti împreună cu Nicolae Golescu şi Christian Tell. 

Adept al acţiunilor moderate, în opoziţie cu aripa radicală a revoluţionarilor, s-a pronunţat împotriva împroprietăririi clăcaşilor, pentru o înţelegere cu Turcia şi pentru o desprindere totală de sub protectoratul Rusiei.După înfrângerea revoluţiei pleacă în exil la Paris, apoi se stabileşte în insula Chios, împreună cu familia, şi, în ultimii ani, din nou la Paris. În anii exilului (1848-1858) publică intens articole şi broşuri politice în română şi în franceză, prezentând opiniei publice din străinătate, dintr-o perspectivă subiectivă, deseori deformatoare, evenimentele de la 1848, dar atrăgând totodată atenţia puterilor europene asupra Ţărilor Române. Iritarea împotriva unor tovarăşi de exil (Ion Ghica, C.A. Rosetti, Cezar Bolliac), manifestările de grandomanie sunt agravate de treptata lui izolare şi de pierderea influenţei politice.Întors defintiv în ţară, în 1859, după o călătorie la Londra şi Paris, încearcă să reintre în viaţa politică. Scoate din nou, pentru scurt timp, „Curierul românesc” (acum „Curierul român”, 1859), urmat de un jurnal politic şi literar, „Proprietarul român” (1860), este chiar ales deputat de Muscel în 1864, dar politiceşte devenise o figură anacronică, depăşit de evoluţia evenimentelor, uitat de aproape toţi foştii susţinători sau discipoli. 

Nici bogata activitate publicistică (în 1868 începe şi reeditarea întregii sale opere poetice – Curs întreg de poezie generală, în patru volume), nici alegerea ca preşedinte de onoare al Societăţii Academice Române în 1867 (de unde a şi demisionat, de altfel, în urma respingerii proiectelor sale ortografice) nu i-au putut reface influența asupra contemporanilor. A trecut la cele veșnice pe 27 aprilie 1872 la Bucureşti.

Surse:

http://mnlr.ro/muzeul-digital/ion-heliade-radulescu/

https://www.ro.biography.name/scriitori/8-romania/92-ion-heliade-radulescu-1802-1872

http://www.autorii.com/scriitori/ion-heliade-radulescu/index.php

https://www.tititudorancea.org/z/biografie_ion_heliade_radulescu.htm

http://biografii.famouswhy.ro/ion_heliad e-radulescu/

&&&

 S-a întâmplat în 27 aprilie 1867: În această zi, s-a născut Sarmiza Bilcescu (ulterior Bilcescu-Alimănişteanu), prima româncă avocat, prima femeie din Europa care a obţinut licenţa în Drept la Universitatea din Paris (1887) şi prima femeie din lume Doctor în Drept, la Universitatea din Sorbona, cu teza „Despre condiţiunea legală a mamei în dreptul român şi francez” (1890); a militat intens pentru dreptul femeilor la educaţie, la drepturi civile, sociale sau politice egale cu ale bărbaţilor, renunţând să pledeze în meseria pentru care a studiat.A fost căsătorită cu inginerul Constantin Alimănișteanu.

Sarmiza Bilcescu s-a născut la Bucureşti, la 27 aprilie 1867(unele surse indică 25 aprilie), tatăl ei fiind Dumitru Bilcescu, şeful Controlului Finanţelor la acea vreme şi bun prieten al familiei Brătianu, iar mama sa, Maria Bilcescu.Până la vârsta de şapte ani a studiat acasă cu dascălul Păun, iar apoi a frecventat cursurile Colegiului „Sf.  Sava“ din Capitală. În 1884 a obţinut diploma de Bacalaureat, apoi, după ce şi-a dorit să acceadă la cursurile Facultăţii de Litere de la Paris,  beneficiind de susţinerea necondiţionată a părinţilor, se decide să se înscrie la cursurile Facultăţii de Drept de la Sorbona.Acest fapt era unul cel puţin inedit în epocă, ea fiind prima fată care participa la cursurile cu profil juridic, spre admiraţia colegilor ei băieţi, însă un lucru care nu a fost văzut cu ochi buni de către profesorii de la Sorbona. În pofida mai multor  obstacole, românca nu a cedat nicio clipă, fiind însă extrem de hotărâtă să dărme acest tabu, şi a afirmat neîncetat că dreptul la educaţie al unei femei nu poate fi îngrădit, declarând: „Într-o ţară în care chiar şi pe uşile închisorilor stă scris: «Libertate, Egalitate, Fraternitate», nu puteţi împiedica o femeie să se instruiască, doar pentru că este femeie!“.

După primul ei an de studii, din mulţimea de profesori care nu erau favorabili prezenţei Sarmizei la cursurile de Drept, se distinge atitudinea profesorului ei de Drept Civil, Colmet De Santerre, care, dovedind un comportament exemplar, adresându-se studenţilor, le mulţumeşte pentru că au acceptat-o printre ei pe studenta româncă.Susţinută puternic şi de mama ei, care i-a stat alături în toţi cei cinci ani de facultate şi-a luat toate examenele cu brio, obţinând, în 1887, licenţa în ştiinţe juridice, iar la 12 iunie 1890 a intrat în istorie, devenind prima femeie din lume care, după ce şi-a susţinut teza de doctorat la Facultatea de Drept, a obţinut titlul academic de doctor în Drept al Universităţii din Sorbona, cu teza „Despre condiţiunea legală a mamei în dreptul român şi francez“, un document care a promovat ideea egalităţii femeii cu bărbatul în căsnicie şi în privinţa drepturilor asupra copilului.Aprecierile finale ale profesorilor săi sunt elocvente: „Neobosită, demnă de toată lauda şi cu un comportament ireproşabil“.

A revenit apoi în România, solicitând înscrierea în Baroul Ilfov, care la acea vreme cuprindea şi Bucureştiul – şi, implicit dreptul de a profesa. Era prima cerere de accedere în organizaţia avocaţilor venită din partea unei femei, şi, deşi iniţial conducătorii profesiei nu a ştiut cum să o interpreteze – în contextul în care la acea vreme dictonul de bază era „inteligenta unei femei este frumuseţea sa” -, în cele din urmă au hotărât: „Nu este cu putinţă de a împiedica petiţionara de a fi înscrisă ca avocat“, o decizie care a făcut înconjurul lumii şi a stârnit admiraţie. Trebuie menţionat că sprijinul cel mai mare a fost acordat de faimosul avocat si om politic Take Ionescu, acceptarea ei în barou fiind posibilă şi prin ajutorul oferit de onorabilul jurist Constantin Dissescu.Surprinzător, poate, deşi avea în faţă o carieră plină de o potenţială strălucire, Sarmiza Bilcescu a ales să nu pledeze niciodată la bară. Fiindcă mentalităţile erau greu de schimbat, ea era mai mereu ocolită de clienţi, astfel că ea înţelege imediat că nu va putea profesa.A urmat, în schimb, o carieră dedicată vieţii de familie, luptei pentru drepturile femeilor şi mai ales actelor de caritate.La 18 martie 1894 înfiinţează Societatea Domnişoarelor Române, având drept scop unitatea culturală a românilor, apoi face parte din juriul general al Expoziţiei Cooperatorilor din ţară, expoziţie patronată de Alteţele Regale.

În anul 1897, se căsătoreşte cu inginerul Constantin Alimănişteanu, considerat „cel mai distins inginer de mine” iar, mai apoi, avea să devină prietena reginei Maria, căreia i-a predat lecţii de limba română şi alături de care a susţinut concerte de pian. În anul 1898, Sarmiza Bilcescu – Alimănişteanu devine mama unui băieţel, pe nume Dumitru, pe care l-a adorat şi în jurul căruia s-a construit întreaga sa viaţă, o dragoste învăţată de la mama sa, care la rândul ei şi-a sprijinit fiica cu o dragoste nemărginită.Sarmiza Bilcescu a militat pentru înfiinţarea de centre pentru lucrul costumelor naţionale, „ateliere de cusătorie”, mai cu seamă în mediul rural, dovedind un patriotism ieşit din comun. Elocvent în acest sens este faptul că ea trimitea costume naţionale unor doamne importante din afara graniţelor ţării sau tablouri ce conţineau imagini din ţară, toate acestea ajutând la crearea unei bune imagini a României. Sarmiza Bilcescu avea însă să fie susţinută în acţiunile sale şi de soţul ei, la rându-i un mare patriot, care din nefericire, se stinge din viaţă în anul 1911.În anul 1913 a creat Consiliul Superior al Industriei casnice, un organism menit să pună în valoare importanţa şi frumuseţea îndeletnicirilor şi tradiţiilor din mediul rural. Sarmiza Bilcescu îşi petrecea câteva luni pe an la Căscioarele de Călăraşi – fiind extrem de apreciată pentru sprijinul acordat pentru viaţa de zi cu zi a ţăranilor -, dar, în egală măsură, se implica şi în multe proiecte din Muscel, loc în care era la fel de iubită pentru contribuţia la viaţa comunităţii.Ea a fost însă de un real sprijin şi pentru studenţi, împlicându-se în înfiinţarea de cămine şi cantine pentru aceştia, mai ales pentru studenţii de la Drept, însă a avut o contribuţie importantă şi în proiecte de sprijin al educaţiei pentru copii, în general.

A fost preşedinta Federaţiei Femeilor Universitare, a intrat chiar şi în politică candidând, în anii ’30, pe listele Partidului Naţional Liberal, a fost membră în comitetele de patronare ale mai multor baluri cu scopuri de binefacere. Pentru sprijinul acordat celor din jur şi pentru nenumăratele acte de caritate, a fost supranumită „mama celor necăjiţi şi lipsiţi, sprijinul studenţimii“.În anul 1935, a ieşit din viaţa publică şi s-a retras la Româneşti-Muscel, unde a trecut la cele veşnice la 26 august 1935. Sarmiza Bilcescu a fost înmormântată în costum popular naţional şi a lăsat prin testament suma de 25 de milioane de lei, pentru construirea clădirii Palatului Industriei Casnice.

Surse:

-Alin Ciupală, Femeia în societatea românească a secolului al XIX-lea, Editura Meridiane, București, 2003

-Andreea Ofițeru, „Vârsta de aur a avocaturii românești”, în Evenimentul Zilei, 3 iulie 2006

http://www.forbes.ro/sarmiza-bilcescu-alimanisteanu-prima-femeie-doctor-drept-din-lume-si-o-feminista-desavarsita-84723

http://www.jurnaluldearges.ro/index.php/component/k2/item/6617-musceleanca-sarmiza-bilcescu-alimanisteanu-prima-femeie-avocat- din-europa

£$$

 S-a întâmplat în 27 aprilie1882: În această zi, s-a născut mitropolitul Transilvaniei Nicolae Bălan (ales în 1920); a depus eforturi pentru înfiinţarea „Revistei teologice" (1907) şi a unui seminar pentru preoţi (1926), pe cel existent ridicându-l la rangul de Academie Teologică; membru de onoare al Academiei Române (d. 1955).

Nicolae Bălan s-a născut în Blăjenii de Sus, judeţul Bistriţa-Năsăud, în familie de preot.A absolvit Gimnaziul la Năsăud, apoi a studiat la Facultatea de Teologie din Cernăuţi (1900-1904); şi-a luat doctoratul în teologie în 1905. A făcut studii de specializare la Facultăţile de Teologie protestantă şi catolică din Breslau (1905).În 1905 a fost numit profesor provizoriu, iar în 1909 definitiv, la catedra de Dogmatică, Apologetică şi Morală a Institutului teologico-pedagogic din Sibiu (până în 1920). A fost membru în Sinodul Arhiepiscopiei Sibiului şi în Congresul Naţional Bisericesc al Mitropoliei Ardealului, fondator şi redactor al „Revistei Teologice" din Sibiu (1907-1916); în 1918, a redactat „Gazeta Poporului", tot la Sibiu. 

A fost hirotonit preot în 1919, iar la 14 februarie 1920, a fost ales mitropolit al Ardealului, păstorind până la moarte; membru de onoare al Academiei Române (1920), membru în Comitetul central al ASTREI, senator de drept.Aflat în scaunul mitropolitan de la Sibiu, a luptat pentru acceptarea principiilor Statutului Organic al lui Andrei Şaguna în Legea şi Statutul de Organizare a Bisericii Ortodoxe Române din 1925, apărând autonomia bisericii.Pe tărâm cultural-teologic, a ridicat Institutul Teologic din Sibiu la rangul de Academie (1921), cu drept de-a elibera diplome de licenţă; a îndrumat activitatea şcolilor secundare aflate până în 1948 sub egida Bisericii, a înfiinţat o Şcoală normală de fete, Şcoala de cântăreţi bisericeşti „Dimitrie Cunţan" şi un internat, toate în Sibiu.A trimis numeroşi tineri teologi la studii de specializare în străinătate, care au devenit, mai târziu, profesori la catedrele Academiei.

A îndrumat activitatea periodicelor bisericeşti de la Sibiu: „Telegraful Român", „Revista Teologică" şi „Lumina Satelor" şi a pus bazele unor colecţii.A rectitorit mănăstirea brâncovenească de la Sâmbăta de Sus, a ridicat schitul şi căminul de la Păltiniş, paraclisul şi biblioteca Academiei teologice „Andreiene".În eparhie, s-au construit, în cursul păstoriei sale, peste 150 de biserici şi case parohiale. Mitropolitul Nicolae Bălan a fost al doilea ctitor al Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus. A început lucrările de refacere a bisericii în vara anului 1926. Atunci s-au dezgropat din ruine zidurile vechii biserici, s-au refăcut părţile ce lipseau şi s-a ridicat acoperişul. Sfinţirea bisericii şi a noilor clădiri a avut loc la 15 august 1946, când se sărbătorea hramul mănăstirii. A participat la Congresul ecumenist de la Stockholm din 1925 şi la Conferinţa ecumenismului practic de la Berna din 1926; a condus un pelerinaj la Locurile Sfinte în 1925.

A fost unul dintre marii luptători pentru înfăptuirea unităţii româneşti. În toamna anului 1918, Consiliul Naţional Român din Transilvania l-a trimis la Iaşi, pentru a lua legătura cu Guvernul României, în vederea înfăptuirii unităţii statale. De la Iaşi, a trimis o scrisoare lui Vasile Goldiş, cu îndemnul de a convoca o mare adunare naţională a tuturor românilor, care să proclame unirea Transilvaniei cu România. Prin discursurile rostite în Senatul ţării: în 1923, la discutarea noii Constituţii, în 1928, la dezbaterea Legii Cultelor, în 1929, cu prilejul ratificării Concordatului, mitropolitul Nicolae Bălan a apărat autonomia Bisericii. A militat, toată viaţa, pentru refacerea unităţii bisericeşti a românilor, atât prin scris, cât şi prin cuvânt.A publicat sute de studii, articole, predici, pastorale, discursuri parlamentare, recenzii etc. Între acestea, „Problema bisericească în timpul de azi" (Sibiu, 1905),„Chestiunea bisericească din România şi autonomia Bisericii noastre" (Sibiu, 1910), „Biserica neamului şi drepturile ei" (Discurs în Senat, Sibiu, 1928) ş.a.

Mitropolitul Nicolae Bălan a trecut la cele veşnice la 6 august 1955, la Sibiu, şi a fost înmormântat în pronaosul bisericii Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus.În septembrie 2014, un bust al mitropolitului Nicolae Bălan a fost dezvelit în satul său natal, Blăjenii de Sus, judeţul Bistriţa Năsăud. Bustul mitropolitului Nicolae Bălan, realizat de sculptorul Mircea Mocanu, se află în curtea actualei case parohiale, construită pe fostul amplasament al casei sale părinteşti.

Surse:

Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române, 1866-1999, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999

https://www.crestinortodox.ro/parinti/nicolae-balan-mitropolitul-ardealului-141569.html

http://ziarullumina.ro/mitropolitul-nicolae-balan-o-constiinta-un-crez-un-apostol-104603.html

https://www.revistateologica.ro/wp-content/uploads/2018/05/5- argatu.pdf

&$$

 S-a întâmplat în 27 aprilie1897, 27 aprilie/10 mai: În această zi, s-a născut George Baron Löwendal, pictor, grafician, pedagog şi om de teatru român de origine danezo-norvegiană; supranumit „pictorul Bucovinei” şi „pictorul ţăranului român”; unul din pionierii artei scenografice din România; a avut un rol decisiv în înfiinţarea primului teatru cult de păpuşi şi marionete din România (inaugurat ca secţie a Teatrului Naţional din Cernăuţi la 1 mai 1928); de asemenea şi-a înscris numele şi printre fondatorii Muzeului Satului (1928), Uniunii Prietenilor Artei (1931), primei Şcoli de arte plastice pentru copii din România (1938), a primei Academii libere de Arte Plastice din România (1938), Uniunii Artiştilor Plastici (1945), precum şi ai Fondului Plastic din România (1945).

La 27 aprilie (stil vechi) 1897, se naște, în Sankt-Petersburg, George, primul fiu al lui Laurențiu II baron Löwendal, ofițer în armata țaristă. Conform scurtei informări genealogice incluse în blazonul familiei, baronii Löwendal erau descendenți din Ulrik Frederick Gyldenløve, născut în 1638, fiul regelui Frederic al III-lea al Danemarcei și Norvegiei, căsătorit cu Sophie Uhren (de origine nobilă daneză). Mama lui George, Liubov Gavrișova, era fiica lui Lev Osipovici Gavrișov, ofițer erou al Flotei Ruse a Mării Negre.Soții Löwendal vor avea încă trei băieți: Lev, Nikolai și Boris.

George Löwendal absolvă liceul la Kiev.Frecventează apoi, în Sankt-Petersburg (Petrograd), cursuri de belle-arte, printre care cele ale pictorului Saveli Moiseevici Zeidenberg. Îi are ca mentori pe peredvijnicii Aleksandr Vladimirovici Maiakovski și pe Aleksandr Petrovici Aleksandrov. Activează sporadic ca actor, balerin, pictor decorator, iar în 1915 lucrează ca scenograf la Teatrul de operă al Prințului de Oldenburg. Tot aici, Nikolai Figner, celebrul tenor și director al Companiei, îi remarcă prezența scenică (calitățile actoricești) și îl numește actor al Teatrului Imperial, în ciuda faptului că nu absolvise Conservatorul dramatic.

Tatăl artistului, Laurențiu II baron Löwendal, ar fi murit, se pare, într-o acțiune având drept scop salvarea familiei Țarului Nicolae al II-lea (care avea să fie executată în vara lui 1918). În aceeași perioadă, mama sa, Liubov Gavrișova, este deportată în Uzbekistan. George își urmează mentorul, profesorul Aleksandrov, în Basarabia. La Soroca își descoperă pasiunea pentru teatrul de animație: confecționează păpuși, scrie piese împreună cu Ariadna Ambrozieva, logodnica sa, și pune în scenă spectacole pentru copii. La Chișinău, colaborează cu diverse companii teatrale ca pictor scenograf; creează decoruri cu motive inspirate din folclorul rus (lubok). De asemenea, realizează panouri decorative pentru Pavilionul Adunării Nobilimii.În anul 1921 se căsătorește la Chișinău cu Ariadna Ambrozieva, originară din Tula (Rusia), studentă la Facultatea de Drept din Odesa. Poetă, scriitoare, solistă-concertistă și, mai târziu, profesoară de limbi străine și canto, ea îl va sprijini întreaga viață, fiindu-i critic și sfătuitor competent.Tinerii căsătoriți se stabilesc la București, unde artistul va învața limba română.Activează ca pictor scenograf și regizor la câteva grădini de vară și teatre de revistă: Cărăbuș, Grădina Blanduziei, „Carol cel Mare” (Eforie).

Este solicitat să lucreze cu reprezentanți de seamă ai scenei interbelice: la Teatrul „Regina Maria” (Compania „Bulandra”) și la Teatrul Central, unde se afla celebra Trupa din Vilna, stabilită pentru câteva stagiuni la București – aici colaborează mai ales cu regizorul Iacob Sternberg, adept al „teatrului sintetic”, autor al unor antologice montări de factură experimentală.Se afirmă ca grafician, publicând în presa culturală numeroase desene și sarje prietenești (caricaturi).La 28 octombrie 1923, se naște prima sa fiică, Lydia (m. 2006). La 13 iunie 1925, se naște cea de-a doua fiică, Irina (m. 1995). Participă la prima expoziție colectivă de scenografie din perioada interbelică – organizată de criticul de artă Ștefan Nenițescu la Librăria „Hasefer” din București – îl impune printre cei mai valoroși pictori decoratori români.Alături de Löwendal, expun lucrări Theodor Kiriacoff-Suruceanu, Marcel Iancu, M. H. Maxy ș.a. Acceptă un angajament ca pictor scenograf și director tehnic la Teatrul Național din Cernăuți (în acel moment, cea mai tânară companie subvenționată din țară).Părăsește Capitala și, împreună cu familia, se stabilește în cosmopolitul oraș bucovinean.În aceeași perioadă, aici lucrează artiști de prim-plan ale generației sale: Victor Ion Popa (numit director artistic al instituției), Aurel Ion Maican, George Mihail Zamfirescu – animatori ai vieții teatrale interbelice de care îl apropie viziunea înnoitoare asupra artei spectacolului.Grație colaborării sale cu cei trei regizori, scena cernăuțeană e propulsată în avangarda mișcarii teatrale românești.

Pentru deschiderea stagiunii 1926–1927, Löwendal proiectează și execută o cortină extrem de elogiată în presa vremii. Realizează o montare inedită a piesei Crimă și pedeapsă, dramatizare după Dostoievski, propunând o inovație tehnică – scena glisantă pe șine.Are un rol decisiv la înființarea primului teatru cult de păpuși și marionete din România, inaugurat ca secție a Teatrului Național din Cernăuți la 1 mai 1928; pentru spectacolul coupé prezentat cu acel prilej, Directorul de teatru și Bastien și Bastienne – opere comice într-un act de W. A. Mozart –, creează păpușile, costumele, decorurile, precum și cortina pictată a micului teatru de animație.În stagiunea 1927–1928, realizează decorurile pentru R.U.R. de Karel Čapek, cea dintâi montare românească a unei piese SF, și construiește prima scenă turnantă din țară.În paralel, lucrează pictură de șevalet. Este atras de țăranii și de mănăstirile din Bucovina, care vor deveni motiv predilect și caracterizant al creației sale plastice.

În 1931, înființează Societatea Artiștilor Plastici din Bucovina, denumită „Prietenii Artei”, și participă la prima Expoziție de Toamnă vernisată sub auspiciile acestei societăți.În 1932, este prezent cu lucrări în Expoziția Pictorilor Moldoveni, organizată sub egida Academiei de Belle-Arte din Iași.În 1933, expune 89 de tablouri la Palatul Național din Cernăuți. În 1934 obține un succes triumfal la Timișoara, cu decorurile operetei Țara surâsului de Franz Lehár.În semn de omagiu, autoritățile orașului îi dăruiesc una dintre ghiulelele conservate în Muzeul de Istorie a Banatului – mărturie a participării strămoșului său, Ulrich Frederik Voldemar conte de Løvendal, la eliberarea Timișoarei de sub ocupația turcă (1716).

În septembrie–octombrie 1935 are prima expoziție personală de anvergură la Sala Mozart din București (tablouri în ulei, desene, acuarele).Critica de specialitate îl consacră ca reprezentant de seamă al artei plastice românești.În 1936, Leo van Puyvelde, președintele Comitetului Internațional de Istoria Artei, îi achiziționează tabloul Țăranul cu pălăria ruptă (1935) pentru Muzeul de Artă Modernă din Bruxelles.Organizează o expoziție de pictură la Vatra Dornei.În toamna aceluiași an, expune 141 de lucrări la Muzeul Carol al II-lea din Cernăuți, eveniment cu remarcabile ecouri în presa vremii.

În 1937, revine definitiv la București, împreună cu familia.Participă cu lucrări de grafică (afișe) la toate expozițiile Oficiului Național de Turism din țară și străinătate. Deși se implică din ce în ce mai rar în proiecte teatrale, reia colaborarea cu regizorul Iacob Sternberg și lucrează decoruri pentru companiile conduse de acesta: Trupa „Sidy Thal” și Studioul Teatral Evreiesc din București (BITS). 1942-1943, George Löwendal colaborează ca scenograf la Teatrul Național din Craiova.În 1943, pictează în Bucovina și apoi deschide expoziția de mare succes găzduită la Sala Universul din București.Toate cele 80 de tablouri expuse au fost vândute. Participă la o expoziție de artă românească organizată la Veneția. În perioada 1944–1945 colaborează pentru prima dată cu Opera Națională din București (semnează scenografia pentru Tosca de Giacomo Puccini și Casanova, operă comică de Mihail Daia).

Între anii 1945–1946 contribuie, donând machete și schițe, la înființarea Teatrului Țăndărică din București, primul teatru profesionist de papuși și marionete din România. Expune la Salonul Oficial de Toamnă din București.Vernisează expoziția personală (portrete de țărani bucovineni) din sălile Parlamentului Român.Organizează – eveniment inedit pentru peisajul cultural al vremii – o expoziție de pictură în mina Ghelari din județul Hunedoara.Este omagiat în publicațiile vremii la împlinirea vârstei de 50 de ani. În 1947, i se conferă, de către Regele Mihai I al României, Ordinul „Meritul cultural” în grad de ofițer.Participă la Expoziția Anuală de Artă Plastică din București.Predă cursuri de perspectivă la Uniunea Arhitecților din România.În anii 1949 –1950 devine membru fondator al Uniunii Artiștilor Plastici și al Fondului Plastic din România.Consilier artistic la Institutul de Proiectări Metalurgice din București, pentru care realizează o serie de compoziții cu tematică industrială.

În perioada 1950–1957 activează ca profesor universitar la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București. Întâlnirea cu Löwendal, profesor nonconformist, generos și exigent, se dovedește hotărâtoare pentru foștii săi studenți, printre care se regăsesc nume importante ale scenei artistice contemporane: Sanda Nițescu, scriitoare și pictoriță, Ariana Nicodim, pictoriță, Dorana Coșoveanu, istoric și critic de artă, Adriana Leonescu, scenografă, Dan Nemțeanu, scenograf și pictor, Nicolae Săftoiu, grafician, ș.a.În 1953 și 1954, participă la Expoziția Anuală de Stat a artiștilor plastici.În vara anului 1954, ține lecții deschise pentru studenții săi în cetatea medievală a Sighișoarei.La 11 noiembrie 1954, se stinge din viață soția sa. În următorii ani, artistul va fi preocupat de redactarea creației literare a Ariadnei Löwendal, precum și de redactarea propriilor scrieri.Publică în periodicele vremii câteva povestiri cu caracter autobiografic.Începând din luna august a anului 1955, își semnează lucrările de artă plastică AGL (adăugând propriilor inițiale litera A, de la prenumele soției).

Între anii 1957–1964 participă cu mai multe portrete la ediții succesive ale Expoziției Interregionale de Artă Plastică de la Iași.În fiecare vară, pictează în Bucovina numeroase peisaje și chipuri de țărani.La data de18 februarie 1964 George Löwendal se stinge din viață fulgerator. Este înmormântat la cimitirul Sfânta Vineri din București.

Surse:

https://www.lowendal.ro/george-lowendal/

https://www.icr.ro/praga/expozitia-george-baron-lowendal-redescoperirea-unui-mare-scenograf-european-de-la-inceputul-sec-al-xx-lea

https://adevarul.ro/cultura/arte/familia-artistului-roman-george-baron-lowendal-50-ani-posteritate-7_5303859cc7b855ff5674427c/index.html

http://www.amosnews.ro/expozitia-baronul-george-lowendal-100-de-ani-pe-scena- artei-2018-11-26

$$$

 S-a întâmplat în 27 aprilie1940: În această zi, a fost înfiinţat la Auschwitz (numele german al localităţii poloneze Oswiecim, la vest de Cracovia) cel mai mare lagăr de exterminare nazist. Cunoscut drept cel mai mare lagăr de exterminare nazist, Auschwitz a devenit locul emblematic de implementare a soluției finale, un element major în punerea în practică a Holocaustului; se estimează că cel puțin 1,1 milioane de persoane au fost omorâte acolo, din care peste 90% au fost evrei.

Auschwitz a fost lagărul de concentrare în care sistemul nazist şi-a perfecţionat tehnicile de ucidere în masă. Organizator al genocidului a fost colonelul Adolf Eichmann, cel care a condus „soluţia finală" - adică acţiunea de exterminare a mai multor milioane de evrei. După încheierea războiului, Eichmann s-a ascuns în Argentina. Capturat în cele din urmă de către agenţii serviciului secret israelian Mossad, care i-au dat de urmă în 1960 la Buenos Aires, fostul militar a fost judecat pentru crime de război în cadrul unui proces organizat în Israel (1961).Desigur, Eichmann a încercat să reducă importanţa rolului său în sâvărşirea Holocaustului. Mai mult, el însuşi s-a considerat o victimă: „În fond, am fost o unealtă la îndemâna puterii şi a unui destin de neînţeles", a încercat Eichmann să se disculpe în faţa completului de judecată.Găsit vinovat şi condamnat la moarte, Eichmann a fost executat în 1962.

După cotropirea Poloniei, armata germană a preluat, sub conducerea ei, cazărmile orașului Oswiecim, transformându-l în cel mai mare complex de lagăre al perioadei naziste.Lagărul de concentrare Auschwitz, la aproximativ 60 de kilometri sud-vest de Cracovia, a fost înfiinţat în 1940. Prima menţiune a fondării unui lagăr la Brzezinka, un sat din apropiere de Auschwitz, este conectată cu prima inspecţie făcută de Heinrich Himmler la Auschwitz, pe 1 martie 1941.Fostul comandant de la Auschwitz, Rudolf Höss, a consemnat în autobiografia sa că Himmler a dat o serie de decrete în timpul vizitei sale, vizând extinderea lagărului. Una dintre directivele date de Himmler era şi crearea unui „lagăr pentru 100.000 de prizonieri de război”.Heinrich Himmler, şeful SS, a ordonat înfiinţarea aici a primului lagăr de concentrare la 27 aprilie 1940, iar primul transport de prizonieri politici polonezi a sosit la 14 iunie.Pe durata întregii sale existenţe, Auschwitz I a fost rezervat prizonierilor politici, în principal polonezi şi germani. În octombrie 1941 au început lucrările la Auschwitz II, sau Birkenau, situat în afara perimetrului satului Brzezinka, din apropiere. Mai târziu, aici SS a construit un uriaş complex de lagăre de concentrare şi de exterminare, care includea cca 300 de barăci pentru deţinuţii din lagăr: patru mari, aşa-numite Badeanstalten (săli de baie), în care prizonierii erau ucişi prin gazare; Leichenkeller (pivniţe pentru cadavre), în care erau depozitate cadavrele celor gazaţi; şi Einascherungsofen (cuptoare pentru arderea cadavrelor). 

Un alt lagăr de concentrare (Buna-Monowitz) aproape de satul Dwory, denumit mai târziu Auschwitz III, a devenit în mai 1942 un lagăr de muncă forţată care furniza forţă de muncă pentru uzinele chimice şi de fabricare a cauciucului sintetic din apropiere ale concernului IG Farben. În plus, Auschwitz devenise centrul unui complex de 45 de lagăre de concentrare mici din regiune, în majoritatea acestora fiind deţinuţi prizonierii obligaţi la muncă forţată, ca sclavi.În cea mai mare parte a perioadei dintre anii 1940 şi 1945, comandantul lagărelor de concentrare centrale de la Auschwitz a fost Rudolf Franz Höss.În septembrie 1941, comandantul SS, Rudolf Höss, a dat ordin de folosire a gazului toxic Zyklon B pentru a-i ucide pe deţinuţi. Utilizat iniţial la dezinfectare, Zyklon B avea capacitatea de a ucide în câteva minute. Începând din 1942, naziştii au început să deporteze la Auschwitz evrei din toată Europa.

Anul următor a fost şi mai crunt: în 1943 a început exterminarea în masă a evreilor, a membrilor grupurilor etnice sinti şi roma sau a deţinuţilor din alte grupuri vânate de nazişti.Aceştia erau ucişi în camere de gazare.Urma li se pierdea definitiv în crematorii uriaşe. Dar nu toate victimele au sfârşit în camerele de gazare. Oamenii erau „selectaţi" - cum se spunea în jargonul naziştilor - la rampa de descărcare. Medicii SS decideau cine trăieşte şi cine moare.Un asemenea medic a fost şi Josef Mengele, cunoscut şi ca „îngerul morţii de la Auschwitz". Pe lângă activitatea de triere a deţinuţilor, Mengele a făcut şi experimente pe oameni - inclusiv pe copii. După război şi el a fugit în Argentina. Apoi s-a îndreptat către Paraguay şi Brazilia, unde se bănuieşte că ar fi murit, în 1978. Anita Lasker a povestit la BBC cum doctorul Mengele ducea femei în aşa-numitul „Bloc 10", unde făcea diverse experimente pe ele„Unele erau sterilizate, altele supuse la teste.Se făceau experimente pe fraţi gemeni.

Cine avea o constituţie robustă era trimis la muncă silnică.Lucrau, de exemplu, pentru concernul chimic IG Farben care, în 1941, deschisese propria uzină pentru deţinuţi în Auschwitz-Monowitz. Munceau în condiţii grele, fără hrană suficientă şi fără îngrijire medicală. După câteva luni, unii mureau din cauza frigului, a malnutriţiei sau în accidente de muncă. Cel care nu mai avea putere de muncă era trimis în lagărul de concentrare. Pentru a acoperi urmele crimelor comise la Auschwitz, înaintea atacului Armatei Roşii, SS-ul a detonat camerele de gazare şi a început să mute supravieţuitorii către vest. De exemplu, Charlotte Grunow şi Anita Lasker au fost duse în Saxonia Inferioară, de unde au fost eliberate de către soldaţii britanici.Deţinuţii rămaşi în tabăra de la Auschwitz puteau auzi focurile artileriei sovietice.Totuşi, naziştii urmăreau să împiedice Armata Roşie să elibereze lagărul. Oamenii au fost încolonaţi şi obligaţi să pornească la drum. Zi şi noapte. Cel care rămânea în urmă era ucis pe loc. 56000 de deţinuţi au luat parte la „marşul morţii".Pentru aproape 15000 dintre ei a fost ultimul drum.Cadavrele rămâneau aliniate la marginea drumului.

Holocaustul, pe care Eichmann l-a numit la proces „un destin de neînţeles", a însemnat moartea a circa şase milioane de oameni. Cei mai mulţi, cca. 5,6 milioane, au fost evrei. Circa o jumătate de milion se estimează că au fost sinti şi rromi. Vânaţi au mai fost homosexualii, persoanele cu handicap şi adepţii sectei „Martorii lui Iehova". Ucişi au fost 1,5 milioane de copii. Începând din 1966, în Germania, 27 ianuarie a fost stabilită ziua în care sunt comemorate oficial victimele regimului nazist.

Surse:

https://www.britannica.com/place/Auschwitz

https://encyclopedia.ushmm.org/content/en/article/auschwitz

https://www.dw.com/ro/27-ianuarie-sf%C3%A2r%C5%9Fitul-ororilor-de-la-auschwitz/a-16538048

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/lagarul-auschwitz-birkenau-infernul-pe-pamant

https://istoriiregasite.wordpress.com/2013/06/27/auschwitz-istoria-celui-mai-mare-lagar-de-concentrare-si-de-exterminare-din-germa nia-nazista/

&&&

 S-a întâmplat în 27 aprilie 1965: În această zi, s-a născut Andrei Bodiu, poet, prozator, eseist, critic literar, profesor şi decan (2004-2012) la Facultatea de Litere a Universităţii „Transilvania” din Braşov.

Andrei Bodiu s-a născut pe 27 aprilie 1965 în Baia Mare. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității din Timișoara (1988). A fost decan și prof. universitar dr. la Facultatea de Litere a Universității Transilvania din Brașov și redactor-șef al revistei Interval. Membru al Asociației Scriitorilor Profesioniști din România (ASPRO) și Uniunii Scriitorilor din România. 

Și-a început activitatea literară ca membru al grupului de la Brașov, grup format în anii '80 împreună cu poeții Simona Popescu, Caius Dobrescu și Marius Oprea și fost membru al cenaclului Universitas. A debutat în 1991, în volumul colectiv Pauză de respirație, publicat în colaborare cu Simona Popescu, Caius Dobrescu și Marius Oprea. Poetul Andrei Bodiu, profesor universitar, critic literar şi fost decan al Facultăţii de Litere a Universităţii „Transilvania" din Braşov, a murit fulgerător, la doar 49 de ani, în urma unui infarct.Poetul braşovean se afla în Oradea, la o acţiune a Agenţiei Române de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior (ARACIS), iar la un moment dat i s-a făcut rău. Scriitorul Andrei Bodiu ne-a părăsit fulgerător, la mai puţin de un an de la dispariţia prietenului, mentorului şi colegului său, Alexandru Muşina. 

Pe lângă agenda încărcată de evenimente la care urma să colaboreze, au rămas în urma sa tristeţea, nedumerirea şi durerea celor care i-au stat alături, zi de zi. Filologia braşoveană, cultura română au pierdut pe unul dintre cei mai activi şi mai eficienţi artizani de proiecteacademice şi literare. Andrei Bodiu a construit o serie de evenimente care merită să-i poarte numele:Maratonul de poezie braşovean, Maratonul European de Poezie (în cadrul manifestărilor Sibiu-Capitală culturală europeană, în octombrie 2007), Maratonul European de Poezie la feminin (Braşov, 2013), Colocviul Naţional Universitar de Literatură Română. 

A studiat la Timişoara, unde şi-a luat şi doctoratul cu teza Poezia generaţiei opt zeci. A fost redactor-şef al revistei „Interval”, între anii 1997 şi 2004. A fost profesor universitar la Universitatea „Transilvania” din Braşov, fiind decan al Facultăţii de Litere de la această universitate în două mandate, ales apoi, în 2012, vicepreşedinte al Senatului Universităţii „Transilvania”, membru al Consiliului ARACIS. Mereu energic, zâmbitor, eficient, profesionist, garanta succesul oricărei activităţi în care se implica. Ceea ce poetul mărturisise în ultimul lui volum de versuri publicat (Oameni obosiţi) în vârtejul vieţii sale dăruite binelui cetăţii, omul nu lăsa să se ghicească. Un spirit tânăr, tonic, optimist,care însufleţea orice adunare, transformând întâlnirile culturale înadevărate sărbători. A fost un exemplu de onestitate, farmec, elocvenţă şi civilitate. Zâmbetul lui a rămas în inimile tuturor celor care au avut norocul să-l cunoască. Are o stea pe „Aleea cu Stele” din preajma Muzeului Primei Școli Românești din Șcheii Brașovului! Fie-i ţărâna uşoară!.

Volume de poezie:

Cursa de 24 ore (Editura Marineasa, 1994);

Poezii patriotice (Editura Marineasa, 1995);

Studii pe viață și pe moarte (Editura Paralela 45, 2000);

Oameni obosiți (Editura Paralela 45, 2008)[2][3][4]

Firul alb (Editura Tracus Arte, 2014)

Studii critice

Direcția 80 în poezia română (Editura Paralela 45, 2000);

Șapte teme ale romanului postpașoptist (Editura Paralela 45, 2002);

George Coșbuc, micromonografie (Editura Aula, 2002);

Mircea Cărtărescu, micromonografie (Editura Aula,. 2003).

Romane:

Bulevardul Eroilor, (Editura Paralela 45, 2004).

Memorialistică:

China, jurnal în doi timpi (Editura Tracus Arte, 2013).

Antologii:

Antologia poeziei generației 80, îngrijită de Alexandru Mușina (Editura Vlasie, 1993),

Sfâșierea lui Morfeu (antologie a generației 90), alcătuită de Dan-Silviu Boerescu (1994),

Romanian Poets of the 80s and 90s (Editura Paralela 45, 1999)

în secțiunea antologică a volumului Experimentul literar românesc postbelic (Editura Paralela 45, 1998).

Este prezent cu grupaje de poezii traduse în limba engleză în antologia Vilenica 89, publicată în Slovenia și într-o antologie de poezie publicată în Italia.

Surse:

Ion Bogdan Lefter, Scriitori români din anii '80-'90. Dicționar bio-bibliografic, vol. I, A-F, Pitești, Editura Paralela 45, 2000

http://www.revista-astra.ro/literatura/files/2014/06/ASTRA-8-p.2-6.pdf

https://www.lapunkt.ro/2014/04/aminitiri-cu-andrei-bodiu/

https://www.observatorcultural.ro/tag/andrei-bodiu/

https://www.litero-mania.com/andrei-bodiu-si-poezia-cotidianului/

https://romanialibera.ro/cultura/carte/po etul-andrei-bodiu-a-murit-331268

$$$

 S-a întâmplat în 27 aprilie…

– Ziua Drapelului Naţional al Republicii Moldova, instituită de Parlamentul de la Chişinău la 23 aprilie 2010; tricolorul a fost desemnat oficial drapel de stat pe 27 aprilie 1990 de către deputaţii primului legislativ

- 1521: A murit Fernando (Fernao) de Magellan, navigator şi explorator portughez.

- 1667: Poetul John Milton, sărac şi orb, este nevoit să vândă drepturile de autor pentru poemul Paradisul pierdut. Suma primită: 10£. John Milton (n. 9 decembrie 1608 – d. 8 noiembrie 1674) a fost poet englez, faimos pentru poemul epic în versuri albe Paradise Lost (Paradisul Pierdut), care reprezintă una dintre pietrele de temelie ale literaturii engleze.Poemul a apărut în 1668 în zece cărţi; a doua ediţie, în care Milton reorganiza cele zece cărţi iniţiale în doisprezece, a apărut în 1674. 

- 1791: S-a născut Samuel Morse, inventator american, care a realizat un aparat electromagnetic pentru telegrafie (1840) şi alfabetul ce-i poartă numele, folosit şi în prezent. 

- 1812: S-a născut compozitorul german Friedrich von Flotow (m. 1883) 

- 1820: S-a născut Herbert Spencer, filosof englez. Herbert Spencer (D. 8 decembrie 1903) a fost un faimos sociolog, psiholog şi gânditor britanic.În 1855, Spencer a scris „Principiile psihologiei" în care a explorat o teorie a minţii ca o parte biologică a corpului.

- 1865: În SUA, nava cu aburi SS Sultana, purtând 2.300 de pasageri a explodat și s-a scufundat în apropiere de oraşul american Memphis, omorând 1.700 de oameni, fiind considerat unul dintre cele mai mari dezastre navale din istoria SUA

- 1867: Premiera, la Teatrul Liric din Paris, a operei „Romeo şi Julieta" de Charles Gounod; libretul, semnat de J. Barbier şi M. Carré, este inspirat de tragedia omonimă a lui William Shakespeare 

– 1867: S-a născut Sarmiza Bilcescu (ulterior Bilcescu-Alimănişteanu), prima româncă avocat, prima femeie din Europa care a obţinut licenţa în Drept la Universitatea din Paris (1887) şi prima femeie din lume Doctor în Drept, la Universitatea din Sorbona, cu teza „Despre condiţiunea legală a mamei în dreptul român şi francez” (1890); a militat intens pentru dreptul femeilor la educaţie, la drepturi civile, sociale sau politice egale cu ale bărbaţilor, renunţând să pledeze în meseria pentru care a studiat (m. 1935)

- 1868: S-a născut Ioan Athanasiu, fiziolog şi medic veterinar, unul dintre întemeietorii fiziologiei moderne româneşti; membru corespondent al Academiei Române din 1911 (m. 1926)

- 1872: A murit Ion Heliade-Rădulescu, scriitor, traducător, lingvist, publicist şi om politic; primul preşedinte al Academiei Române (1867-1870); animatorul mişcării culturale româneşti paşoptiste; unul dintre iniţiatorii (1827) Societăţii Literare şi ai Societăţii Filarmonice (1833); întemeietor al presei din Ţara Românească: „Curierul românesc" (1829), prima gazetă în limba română apărută în ţară, „Muzeu naţional" (1836), „Curier de ambe sexe" (1837), care promova debuturile şi traducerile, precum şi valorificarea creaţiei literare; ca membru al Guvernului provizoriu şi al Locotenenţei domneşti a avut o atitudine moderată (n. 1802) .

- 1882: S-a născut mitropolitul Transilvaniei Nicolae Bălan (ales în 1920); a depus eforturi pentru înfiinţarea „Revistei teologice" (1907) şi a unui seminar pentru preoţi (1926), pe cel existent ridicându-l la rangul de Academie Teologică; membru de onoare al Academiei Române (m. 1955) 

- 1882: A murit Ralph Waldo Emerson, eseist, poet şi publicist american; cel mai de seamă reprezentant al transcendentalismului (curent filosofic iniţiat de acesta în anul 1836, caracterizat prin religiozitate panteistă şi spirit umanitar) (n. 1803) 

-1883: Papa Leon al XIII-lea, prin scrisoarea apostolică „Praecipuum munus”, ridica Vicariatul Apostolic al Valahiei la rangul de arhiepiscopie cu reşedinţa la Bucureşti şi-l numea ca prim titular pe Episcopul Ignatius Paoli din Congregaţia Pasioniştilor, care, din anul 1870, era Episcop de Nicopole şi Administrator Apostolic al Valahiei.Arhiepiscopului Paoli i se datorează deschiderea primului seminar pentru formarea clerului diecezan şi construirea Catedralei Sfântul losif din Bucureşti. El a fost cel care l-a încoronat pe primul rege al României, Carol I al României, în anul 1881. La 8 decembrie 1984, Mons.Robu a fost consacrat Episcop la Roma, în Capela Paulină din Vatican, de E.S. Card. Agostino Casaroli, iar în 1990 a fost numit Arhiepiscop Mitropolit de Bucureşti. Instalarea solemnă în Catedrala „Sfântul Iosif” din Bucureşti a avut loc în ziua de 29 aprilie 1990, în prezenţa Arhiepiscopului Angelo Sodano, delegat al Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea

- 1886: S-a născut Radu I. Vlădescu, profesor universitar, cunoscut medic şi biochimist, membru titular al Academiei Române din 1955 şi al academiilor de medicină şi medicină veterinară din Paris (m. 1963)

– 1897, 27.IV/10.V: S-a născut George Baron Löwendal, pictor, grafician, pedagog şi om de teatru român de origine danezo-norvegiană; supranumit „pictorul Bucovinei” şi „pictorul ţăranului român”; unul din pionierii artei scenografice din România; a avut un rol decisiv în înfiinţarea primului teatru cult de păpuşi şi marionete din România (inaugurat ca secţie a Teatrului Naţional din Cernăuţi la 1 mai 1928); de asemenea şi-a înscris numele şi printre fondatorii Muzeului Satului (1928), Uniunii Prietenilor Artei (1931), primei Şcoli de arte plastice pentru copii din România (1938), a primei Academii libere de Arte Plastice din România (1938), Uniunii Artiştilor Plastici (1945), precum şi ai Fondului Plastic din România (1945) (m. 1964)

- 1900: S-a născut creatorul american de desene animate Walter Lantz 

- 1906: S-a născut juristul Eugen A. Barasch; lucrări de drept civil şi de dreptul familiei; membru corespondent al Academiei Române din 1963 (m. 1987)

- 1908: S-a născut actorul Toma Dimitriu (m. 1984)

- 1915: A murit Alexandr Scriabin, compozitor şi pianist rus (n. 1872)Alexandr Scriabin (6 ianuarie 1872 - 27 aprilie 1915, cunoscut şi ca Skriabin, Skryabin şi Scriabine) a fost un compozitor şi pianist rus.A fost influeţat de muzica lui Chopin. Poate fi considerat un compozitor simbolist.A influenţat muzica lui Serghei Prokofiev şi Igor Stravinski. Asocia fiecărei note o culoare.

- 1931: S-a născut violonistul rus Igor Oistrakh

- 1931: George Enescu a terminat orchestraţia operei „Oedip”, creaţie pe care a dedicat–o Mariei Rosetti–Tescanu 

- 1932: S-a născut actriţa franceză de film Anouk Aimée (pseudonimul artistic al lui Françoise Sorya Dreyfus)  

- 1936: S-a născut profesorul universitar de filosofie Gheorghe Cazan (m. 2009)

– 1938: A murit Edmund Husserl, filosof austriac, considerat părintele fenomenologiei (n. 1859)

- 1940: A fost înfiinţat la Auschwitz (numele german al localităţii poloneze Oswiecim, la vest de Cracovia) cel mai mare lagăr de exterminare nazist; primul transport de prizonieri politici polonezi a fost adus la 14.VI.1940; din 1942 a devenit centrul principal de exterminare a evreilor din întreaga lume; supravieţuitorii au fost eliberaţi de soldaţii sovietici la 27.I.1945

- 1942: A murit pianistul german Emil von Sauer (n. 1862) 

- 1948: Lucreţiu Pătrăşcanu a fost arestat sub acuzaţie falsă de complot, împreună cu Lena Constante, Elena Pătrăşcanu, Bellu Zilber, Harry Brauner .Împreună cu Emil Bodnăraş, este reprezentantul PCR la negocierile secrete cu PNL şi PNŢ, purtate cu scopul de a răsturna regimul lui Ion Antonescu.După lovitura de stat controlată de regele Mihai, din 23 august 1944, intră în noul guvern al lui Constantin Sănătescu. Este unul din reprezentanţii României la semnarea armistiţiului cu URSS, la 12 septembrie 1944, şi la Tratatele de pace de la Paris, 1947.În 1946, la Cluj, la un miting ţinut în faţa studenţilor grevişti, îşi începe discursul cu cuvintele „Înainte de a fi comunist, sunt român”. Va fi acuzat de naţionalism burghez şi arestat de proprii colegi de partid (PCR) în 1948, după care este condamnat la moarte şi executat în aprilie 1954. A fost reabilitat post-mortem în anul 1968, din ordinul liderului PCR Nicolae Ceauşescu.

- 1950: A murit Haimovici Bonciu, poet şi prozator (n. 1893)

– 1965: S-a născut Andrei Bodiu, poet, prozator, eseist, critic literar, profesor şi decan (2004-2012) la Facultatea de Litere a Universităţii Transilvania din Braşov (m. 2014)

- 1968: S-a născut Cristian Mungiu, regizor de film, scenarist şi producător; autor al filmului „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile", distins, în anul 2007, cu Marele Premiu al Festivalului de la Cannes ("Palme d'Or") şi cu Marele Premiu al Academiei Europene de Film

- 1977: A murit Camil Baltazar, poet, memorialist, publicist, eseist şi traducător (n. 1902) 

- 1979: A murit matematicianul Gheorghe Vrânceanu, creator al şcolii moderne române de geometrie diferenţială; membru titular al Academiei Române din 1955 (n. 1900)

- 1992: A murit Olivier Messiaen, compozitor, organist şi pedagog francez (n. 1908) 

- 1993: Inaugurarea oficială a activităţii Consulatului onorific al României la Anvers (Belgia), prima instituţie de acest fel deschisă de România într-o ţară europeană după cel de-al doilea război mondial

- 1994: Au avut loc primele alegeri multirasiale din Africa de Sud 

- 1999: A murit pictorul şi profesorul Dan Bimbea (n. 1941)

- 2000: A murit Ovid S. Crohmălniceanu (numele real: Moise Cahn), critic şi istoric literar, scriitor (n. 1921) 

- 2002: A murit Ruth Handler, femeie de afaceri americană, care a inventat, în anul 1959, celebra păpuşă Barbie (n. 1916) 

- 2002: A murit scriitorul american George Alec Effinger (n. 1947) 

- 2005: Cel mai mare avion de pasageri din lume, Airbus A380, a efectuat primul său zbor care a durat 3 ore și 45 de minute de pe aeroportul din Toulouse, Franța. Primul zbor comercial A380 a avut loc pe 25 octombrie 2007, Singapore Airlines fiind clientul de lansare. Emirates este cel mai mare client de A380 pe plan mondial, în timp ce Air France a fost primul operator european. În prezent 9 companii aeriene operează cu A380-800 zboruri comerciale, un „super jumbo” aterizând sau decolând de pe aeroporturile lumii la fiecare 6 minute. Airbus a primit, până în martie 2013, 262 de comenzi pentru A380 și a livrat 101 unități

- 2007: A murit Mstislav Rostropovici, violoncelist, compozitor şi pedagog rus (n. 1927) 

- 2012: Cabinetul condus de Mihai-Răzvan Ungureanu a fost demis, ca urmare a adoptării, de către Parlament, a moţiunii de cenzură iniţiate de PSD şi PNL şi intitulate „Opriţi Guvernul şantajabil. Aşa nu, niciodată!”. Preşedintele Partidului Social Democrat, Victor Ponta, co-preşedinte al Uniunii Social Liberale, a fost desemnat, de preşedintele Traian Băsescu, candidat la funcţia de prim-ministru, fiind numit prim-ministru la 7 mai 2012

– 2014: A murit Vujadin Boškov, fost fotbalist și antrenor de fotbal sârb (n. 1931)

- 2014: Foştii Suverani Pontifi Ioan Paul al II-lea (Karol Wojtyła) şi Ioan al XXIII-lea (Angelo Roncalli) au fost declaraţi sfinţi de Papa Francisc, în cadrul unei Sfinte Liturghii solemne celebrată în Piaţa Sf. Petru din Vatican. Aceasta a fost prima canonizare a unor papi din anul 1954. La ceremonie a participat şi Papa emerit Benedict al XVI-lea

– 2014: A murit George Astaloş, poet, dramaturg şi p rozator, stabilit la Paris, din 1971 (n. 1933)