$$$

 

Transfăgărășanul, drumul uriaș ridicat în doar patru ani și aproape imposibil de repetat astăzi

Drumul care impresionează nu doar prin frumusețe, ci și prin felul în care se construiește

Astăzi, Transfăgărășanul este privit ca unul dintre cele mai spectaculoase drumuri din lume. Serpentinele lui, tunelul din creastă, pereții de stâncă și peisajele de la peste 2.000 de metri îl fac să pară aproape ireal. Dar adevărata lui forță nu stă doar în frumusețe, ci și în felul în care ajunge să existe. Vorbim despre o șosea tăiată direct prin Munții Făgăraș, într-un loc unde natura nu oferă aproape nimic ușor. Tocmai de aceea, Transfăgărășanul nu este doar un drum celebru, ci una dintre cele mai impresionante construcții făcute vreodată în România.

De ce apare acest drum

Transfăgărășanul nu se naște din dorința de a atrage turiști, ci dintr-o nevoie strategică. După invazia sovietică din Cehoslovacia, conducerea României vrea o cale rapidă de trecere peste munți, utilă în cazul unui pericol venit dinspre URSS. Până atunci, acea zonă a Făgărașilor este atât de greu de traversat, încât în multe locuri nu se poate trece nici măcar călare. Din această nevoie apare ideea unui drum spectaculos, dar și extrem de greu de realizat, printr-unul dintre cele mai dure masive muntoase din țară.

Cum începe construcția într-un loc aproape imposibil

Lucrările încep în 1970 și de la primele zile devine clar că șantierul va fi unul uriaș. Muntele este dur, abrupt, plin de apă infiltrată, iar terenul pune probleme la fiecare pas. Când oamenii lovesc în stâncă, apa țâșnește la suprafață. Versanții sunt instabili, vremea este capricioasă, iar altitudinea face orice intervenție mult mai grea. Aici nu este suficient să desenezi un drum pe hartă. Fiecare metru trebuie cucerit direct din piatră, cu efort, risc și muncă dusă la limită.

Muntele este spart cu dinamită, iar drumul se câștigă metru cu metru

Una dintre cele mai uluitoare părți ale poveștii este amploarea lucrărilor. Pentru construcția Transfăgărășanului se folosesc 6.520 de tone de dinamită, iar aproximativ 3 milioane de tone de rocă sunt dislocate. Exploziile răsună ani la rând în munte, în timp ce soldații și muncitorii sapă, fixează încărcăturile, detonează și apoi reiau totul de la capăt. Stânca este luată la târnăcop, versanții sunt tăiați, apa este dirijată, iar zonele periculoase sunt consolidate.

Drumul nu înseamnă doar asfalt. În spatele lui stau terasamente, ziduri de sprijin, podețe, viaducte, scurgeri pentru apă și lucrări uriașe de stabilizare a muntelui. Șoseaua urcă până la 2.042 de metri altitudine și este completată de sute de podețe și zeci de viaducte. Tocmai de aceea, Transfăgărășanul impresionează nu doar prin forma finală, ci și prin uriașa cantitate de muncă ascunsă în spatele fiecărei curbe.

Cum reușește să fie ridicat în numai patru ani

Poate cel mai greu de crezut lucru este viteza. Transfăgărășanul se construiește între 1970 și 1974, adică în doar patru ani. Pentru un drum ridicat într-un asemenea relief, acest ritm pare și astăzi aproape neverosimil. Explicația stă în mobilizarea uriașă din acei ani. La lucrare participă militari, geniști, constructori civili, specialiști și muncitori trimiși sus, în munte, pentru un proiect care trebuie terminat repede.

Se lucrează continuu, în frig, în ploaie, în vânt și în ninsoare. Nu se așteaptă mereu vreme bună. Nu se lucrează comod și nici într-un ritm relaxat. Mulți dintre cei implicați stau izolați pe șantier, departe de familie și de viața obișnuită. Programul este lung, disciplina este dură, iar presiunea este uriașă. Drumul este inaugurat în 1974, deși unele lucrări de finisare și asfaltare continuă și după aceea. Chiar și așa, faptul că această șosea ajunge să existe atât de repede rămâne unul dintre cele mai impresionante lucruri din întreaga ei poveste.

Proiectul care putea fi și mai ambițios

Puțini știu că planul inițial este și mai îndrăzneț. La un moment dat se ia în calcul un tunel de aproximativ 7 kilometri, care ar fi ocolit zona de gol alpin și ar fi făcut drumul mai ușor de folosit aproape tot anul. Ideea este abandonată, pentru că ar fi costat enorm și ar fi fost extrem de greu de realizat chiar și pentru ritmul dur al acelui șantier. Și acest detaliu arată că Transfăgărășanul nu este doar o lucrare mare, ci una gândită la scară uriașă.

Prețul plătit pentru acest drum

Transfăgărășanul nu se ridică doar cu ambiție și disciplină, ci și cu sacrificii omenești grele. Bilanțul oficial vorbește despre 40 de morți, însă de-a lungul timpului s-a spus adesea că numărul real ar fi putut fi mult mai mare. Oamenii mor surprinși de avalanșe, loviți de stânci, căzuți în prăpăstii sau răpuși de condițiile extreme de muncă. Șantierul seamănă, de multe ori, mai mult cu o operațiune militară decât cu o lucrare obișnuită. În spatele peisajului admirat astăzi de turiști rămâne și această realitate dură, pe care mulți o uită.

De ce astăzi aproape că nu s-ar mai putea construi așa ceva

Aici este poate cel mai important lucru. Transfăgărășanul nu uimește doar pentru că este frumos, ci pentru că astăzi aproape că nu s-ar mai putea construi în același fel. Nu pentru că nu mai există ingineri buni sau utilaje moderne, ci pentru că lumea funcționează cu totul altfel. Un asemenea proiect s-ar lovi acum de costuri uriașe, proceduri nesfârșite, avize, contestații, studii de mediu, reguli de siguranță, lipsă de mobilizare și lipsă de continuitate.

Dar mai ales, astăzi ar fi foarte greu să mai existe acel tip de șantier dus înainte cu o forță totală, cu mii de oameni ținuți ani la rând într-un ritm atât de dur, într-un loc atât de greu și cu o presiune atât de mare pentru terminarea rapidă a lucrării. Tocmai de aceea, Transfăgărășanul pare aproape imposibil de repetat. Prezentul are tehnologie mai bună, dar nu mai are același tip de organizare brutală, aceeași mobilizare totală și nici disponibilitatea de a plăti un asemenea preț uman și material.

De ce continuă să fascineze

Transfăgărășanul rămâne mai mult decât un drum spectaculos. Este dovada că, în numai patru ani, oamenii pot deschide muntele, îl pot modela și îl pot transforma într-o lucrare uriașă. Fiecare curbă, fiecare porțiune tăiată în stâncă și fiecare metru de asfalt spun aceeași poveste: aici nu se construiește ceva obișnuit, ci ceva care pare și astăzi aproape de necrezut. Tocmai de aceea, Transfăgărășanul nu impresionează doar prin priveliște, ci și prin adevărul din spatele lui: este una dintre acele lucrări pe care prezentul le admiră, dar cu greu le-ar mai putea repeta.

$$$

 DE CE DUMINICA LA BISERICĂ? 20 DE ARGUMENTE REALISTE 

Duminica este considerată „Ziua Domnului” și principala zi de odihnă în tradiția creștină, având o istorie bogată, care împletește semnificații religioase profunde cu decizii politice antice.

Iată primele 20 de curiozități și motive pentru care serbăm DUMINICA :

1. Ziua Învierii: Motivul principal este că Iisus Hristos a înviat în prima zi a săptămânii (duminica), transformând-o dintr-o zi obișnuită în zi de bucurie.

2. „Ziua a opta”: În teologia creștină, duminica este numită adesea „ziua a opta”, simbolizând o nouă creație și timpul veșniciei care începe după cei șapte zile ale creației fizice.

3. Ziua întâi a creației: Duminica este considerată prima zi a săptămânii, ziua în care Dumnezeu a creat lumina, simbolizând începutul lumii.

4. Pogorârea Duhului Sfânt: Cincizecimea (Coborârea Duhului Sfânt peste Apostoli), considerată ziua de naștere a Bisericii, a avut loc tot într-o duminică.

5. Dies Dominica: Denumirea de „duminică” vine din latină, dies Dominica, care înseamnă „Ziua Domnului” sau „ziua împărătească”.

6. Decretul lui Constantin cel Mare: La 7 martie 321, împăratul Constantin a emis primul decret oficial care stabilea duminica drept zi de odihnă în Imperiul Roman.

7. „Venerabila zi a Soarelui”: În decretul său, Constantin a numit duminica venerabilis dies Solis (venerabila zi a Soarelui), fiind o zi dedicată cultului solar, popular în acea vreme.

8. Diferențierea de iudaism: Trecerea de la sâmbătă (Sabatul evreiesc) la duminică a ajutat biserica timpurie să se diferențieze de tradițiile evreiești și să sublinieze noul legământ.

9. Frângerea Pâinii: Încă din epoca apostolică (secolul I), creștinii se adunau în prima zi a săptămânii pentru Sfânta Liturghie (frângerea pâinii).

10. Schimbarea Sabatului: Deși Decalogul menționa sâmbăta, tradiția creștină a considerat că Învierea a instituit o „nouă zi de odihnă” independentă de cea veche.

11. Arătările de după Înviere: Iisus s-a arătat ucenicilor după Înviere în mai multe duminici (inclusiv Toma), întărind importanța acestei zile.

12. Odihna pentru toți: Decretul din 321 d.Hr. obliga magistrații și orășenii să se odihnească, oferind timp liber pentru rugăciune.

13.Excepția pentru agricultori: Constantin a permis agricultorilor să lucreze duminica, dacă era necesar, pentru a nu pierde recolta, ceea ce arată că decretul a fost inițial și de ordin practic.

14. Consiliul de la Laodiceea (363 d.Hr.): Canonul 29 al acestui sinod a oficializat interdicția ca creștinii să se odihnească sâmbăta (iudaizarea) și i-a încurajat să lucreze atunci, odihnindu-se duminica.

15. Ziua de bucurie, nu de asceză: Spre deosebire de Sabat, care putea fi restrictiv, duminica a fost privită ca o zi de celebrare a biruinței asupra morții.

16. Ziua a șaptea vs. prima zi: În timp ce Sabatul (sâmbăta) amintea de odihna lui Dumnezeu după creație, duminica amintește de „recrearea” omului prin Înviere.

17. Influența Mithraismului: Alegerea duminicii a fost și o strategie a lui Constantin de a uni creștinii cu închinătorii la Soare (Mithra), ambele grupuri venerând această zi.

18. Legătura cu învierea morților: Duminica simbolizează, de asemenea, ziua viitoarei învieri generale a morților.

19. Ziua întâi a lunii: În mai multe limbi, duminica este prima zi a săptămânii, dar și „ziua soarelui” (Sunday, Sonntag), păstrând influența romană.

20. Odihnă și familie: În tradiția creștină, duminica este dedicată participării la Liturghie, rugăciunii, lecturii spirituale și timpului petrecut cu familia.

CONCLUZIE 

Duminica nu este o obligație religioasă, ci o necesitate ontologică:

fără ea, omul se dezintegrează interior;

cu ea, își regăsește centrul. 

Doxologia

INFORMAȚII CULESE DE FLORIN ȘI MARIA LAZĂR

&&&

 S-a întâmplat în 23 aprilie 1616: În această zi, a murit scriitorul spaniol Miguel de Cervantes Saavedra. Miguel de Cervantes Saavedra (n. 29 septembrie 1547, Alcalá de Henares - d. Madrid) a fost un romancier, poet şi dramaturg spaniol, considerat simbolul literaturii spaniole, cunoscut în primul rând ca autorul romanului „El ingenioso hidalgo don Quijote de la Mancha” („hidalgo” este un reprezentant al micii nobilimi) pe care mulţi critici literari l-au considerat primul roman modern şi una din cele mai valoroase opere ale literaturii universale. A fost supranumit „Principele ingeniozităţii”.

El s-a născut în Alcalá de Henares (oraș situat la 35 km de Madrid, în care se află una dintre cele mai  prestigioase Universități din Spania) la data de 29 septembrie 1547. Din cauza numeroaselor datorii ale familiei, primii ani din viața ai lui Cervantes au fost marcați de nenumărate mutări dintr-un loc în altul, Valladolid, Cordoba, Sevilla si Madrid. Cervantes a urmat școala elementară în Cordoba și Colegiul Iezuit din Sevilla, unde, așa cum povestea el mai târziu, „am dus o viața de student, dar fără foame și râie". Cititor pasionat, Cervantes era deopotrivă interesat de poezie și de teatru. Când familia s-a mutat la Madrid, în 1566, probabil că Cervantes și-a continuat studiile acolo.

În 1569, el a plecat în Italia unde a rămas mai mulți ani și unde a intrat în contact cu arta și literatura italiană (poemele cavalerești ale lui Ludovico Ariosto și „Dialogurile de amor” ale  León Hebreo, de inspirație neoplatonică) care aveau să-l influențeze în conturarea concepțiilor artistice. În 1570 s-a înrolat în armată și a luat parte la lupta maritimă de la Lepanto (1571), unde a fost grav rănit la mâna stangă (acest incident este cauza poreclei care îl va urmări toată viața „Ciungul de la Lepanto - „el manco de Lepanto”). În următorii patru ani a continuat să participe la alte campanii militare, iar în 1575, pe când se întorcea în Spania, a fost capturat de pirați și a petrecut cinci ani în captivitate ca sclav în Alger până când a fost răscumpărat în 1580.

Întors în Spania la vârsta de treizeci și trei de ani, parțial infirm și fără nici un fel de perspectivă, Cervantes și-a petrecut următorii douăzeci și cinci de ani luptându-se cu disperare să-și câștige existenta. Și-a găsit un post de ofițer de intendență, cumpărând provizii pentru Armada, care se pregătea să invadeze Anglia, și a lucrat concomitent ca agent fiscal. A fost trimis de mai multe ori la închisoare pentru nereguli în contabilitate și, în timp ce se afla la închisoarea din Sevilla, tradiția spune că a început să lucreze la romanul Ingeniosul hidalgo Don Quijote de la Mancha a cărui prima parte se publică în 1605, iar continuarea în 1615, cu puțin timp înainte de moartea sa. Miguel de Cervantes și-a început cariera literară în 1580, prima lucrare importantă a fost „La Galatea" (1585), o scriere pastorală care s-a bucurat de prea puțină atenție din partea contemporanilor. A abordat și genul dramatic (foarte popular în acea vreme), dar nu a avut mare succes. Între 1596 si 1600, Cervantes a trăit în Sevilla, după care s-a mutat la Madrid, unde a și murit, la 23 aprilie 1616.

Don Quijote de la Mancha este capodopera literaturii spaniole. Prima parte a apărut în 1605 şi s-a bucurat de un mare succes din partea publicului. În curând s-a tradus în principalele limbi europene şi în prezent este una din operele cu cele mai multe traduceri din lume. La început, intenţia lui Cervantes a fost de a combate popularitatea atinsă de cărţile cavalereşti, satirizându-le prin povestea unui mic nobil din La Mancha care pierduse contactul cu lumea reală datorită lecturilor sale, crezându-se un cavaler în căutare de aventuri. Pentru Cervantes, stilul romanelor cavalereşti era deplorabil, iar istoriile povestite absurde. Cu toate acestea, pe măsură ce opera avansa, Cervantes a trecut de la scopul său iniţial la scopul de a reflecta societatea din timpul său şi a medita asupra comportamentului uman. Ca şi în „El licenciado Vidriera”, personajul principal, considerat de ceilalţi nebun, se dovedeşte a fi mai aproape de adevăr, datorită nobleţei gândirii şi acţiunilor sale, decât persoanele considerate „normale”.

Surse:

Daniel S. Burt, 100 cei mai mari scriitori ai lumii, Editura Lider, trad. Anca Irina Ionescu, Bucuresti, 2005

https://www.ro.biography.name/scriitori/45-spania/435-miguel-de-cervantes-1547-1616

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/viata-lui-cervantes

http://www.rador.ro/2019/04/22/portret-miguel-de-cervantes-principele-ingeniozitatii-ciungul-de-la-lepanto-creatorul-primului-roman-european-modern-4/

https://serialreaders.com/3646-biografie-miguel-de-cervantes.html

https://www.liceulcervantes.ro/despre-noi/miguel-de-cervante s-saavedra/

&&&

 S-a întâmplat în 23 aprilie1894: În această zi, s-a născut, la Drăgăşani, jud. Olt, Gib. I. Mihăescu, prozator român. Nuvelele La Grandiflora (1928) şi Vedenia (1929), precum şi romanele Rusoaica (1933) şi Donna Alba (1935) analizează stările obsesive, mai ales cele erotice. A adus o contribuţie importantă la dezvolatrea modernismului românesc în literatură.

Gib I. Mihăescu (d. 19 octombrie 1935, Bucureşti) a fost prozator, romancier şi un dramaturg român interbelic. El a absolvit cursurile Colegiului Naţional „Carol I" din Craiova. Este autorul volumelor de nuvele Grandiflora în 1928 şi Vedenia în 1929, al unor romane de analiză psihologică a apariţiei unor stări obsesive, îndeosebi erotice: Rusoaica (tradus şi în limba slovacă), Braţul Andromedei, Femeia de ciocolată, Zilele şi nopţile unui student întârziat, Donna Alba. 

A scris şi piese de teatru (adunate în volumul Pavilionul cu umbre) şi a purtat o interesantă corespondenţă cu Cezar Petrescu, Corneliu Moldovanu, Apriliana Medianu şi Susanne Dovalova, din Bratislava. Gib Mihăescu a fost un prozator foarte apreciat de public şi stimat de critici, indiferent de orientarea lor. A fost unul dintre întemeietorii revistei neotradiţionaliste Gândirea, dar a fost comentat cu obiectivitate şi, în general, favorabil inclusiv de critica modernistă a vremii. Era privit şi ca un om bun, generos şi dezinteresat, iar sfârşitul său prematur (la doar 41 de ani) şi trist, de tuberculoză, undeva într-o clinică a Poliţiei din Bucureşti, a fost deplâns de toată lumea. Mihail Sebastian, de pildă, a scris un necrolog mişcător. Avea şi unele ciudăţenii simpatice - spre exemplu, îşi construise la Drăgăşani un observator astronomic de uz personal, era pasionat de astronomie. Era preocupat, apoi, de problematica morală şi religioasă în situaţii-limită, de criză şi în general făcea figură de idealist intratabil. Proza lui conţine destul de puţin din biografia exterioară a autorului şi foarte mult din biografia sa interioară.

Romanele lui Mihăescu au influențe ruseşti, mulţi critici vorbind despre „dostoievskianism", însă textele sale, deşi asemănătoare prin obiect, se deosebesc prin luciditate şi limpezime de tenebrele şi atmosfera neguroasă a operei lui Dostoievski. El a murit la vârsta de doar 41 de ani, bolnav de tuberculoză, şi a fost înmormântat la Drăgăşani. La Drăgăşani, un colegiu naţional îi poartă numele, iar la Râmnicu Vâlcea o stradă este numită în cinstea lui. La Muzeul Literaturii Române sunt păstrate unele manuscrise ale sale.

Surse:

http://www.viatasiopera.ro/mihaescu-gib/biografie.html

https://www.artline.ro/Gib-Mihaescu-30310-1-n.html

https://serialreaders.com/4425-biografie-gib-i-mihaescu.html

https://www.tititudorancea.org/z/biografie_gib_miha escu.htm

&&&

 S-a întâmplat în 23 aprilie 1921: În această zi, a fost semnată, la Bucureşti, Convenţia de alianţă defensivă româno-cehoslovacă (intrată în vigoare la 27.V.1921), care, împreună cu Convenţiile similare româno-iugoslavă (7.VI.1921) şi cehoslovaco-iugoslavă (14.VIII.1920), formează baza Micii Înţelegeri (organizaţie de securitate regională, defensivă, alcătuită din România, Cehoslovacia şi Iugoslavia prin convenţii bilaterale de alianţe, având drept scop menţinerea şi apărarea statu-quo-ului teritorial stabilit prin tratatele încheiate în urma primului război mondial. Cunoscută şi sub numele de Mica Antantă, aceasta şi-a încetat activitatea în 1938.

Mica Înţelegere a fost rezultatul situaţiei internaţionale nesigure de după primul război mondial, în care Societatea Naţiunilor abia fusese creată, iar puterile învingătoare exercitau presiuni asupra aliaţilor mai mici. Mai mult, alianţa a fost grăbită de încercarea de restaurare întreprinsă de Carol de Habsburg, dar şi de planul francez de întemeiere a unei confederaţii danubiene, care ar fi presupus o slăbire a suveranităţii naţionale a celor trei state. România, Cehoslovacia şi Iugoslavia s-au apropiat tot mai mult şi, în final, au format o alianţă, pentru a impune respectarea tratatelor de pace şi recunoaşterea pe plan internaţional a integrităţii lor teritoriale. Primul pas a fost semnarea la 14 august 1920 a Convenţiei de alianţă cehoslovaco-iugoslavă. În aceeaşi lună, ministrul de externe cehoslovac, Edvard Beneš, s-a deplasat la Bucureşti, moment în care România şi-a dat pentru prima oară acordul de principiu faţă de o posibilă alianţă cu Cehoslovacia şi Iugoslavia. 

Take Ionescu, ministrul de externe de atunci, plănuia o alianţă mai mare care să includă şi Polonia şi Grecia. Iugoslavia şi Cehoslovacia erau şi ele foarte favorabile alierii cu Polonia. Proiectul de alianţă care se înfiripa, avea susţinerea Franţei, Marii Britanii şi, la început, a Italiei. Proiectul alianţei celor cinci s-a lovit de neînţelegerile cehoslovaco-poloneze, între care exista o dispută teritorială. Cu toate acestea, Polonia s-a arătat foarte dispusă să se alieze cu România, astfel că, la 3 martie 1921, la Bucureşti, cele două ţări au semnat o Convenţie de alianţă defensivă româno-polonă şi o Convenţie militară. Era un pas prin care România a încercat şi ea să medieze disputa dintre Cehoslovacia şi Polonia, în scopul final de atragere a polonezilor în alianţă, însă fără un succes direct.

În fine, pe 23 aprilie, se semnează la Bucureşti Convenţia de alianţă defensivă româno-slovacă (intră în vigoare la 27 mai 1921), iar pe 7 iunie 1921 se semnează Convenţia de alianţă româno-iugoslavă, care consfinţeşte înfiinţarea Micii Înţelegeri ca organizaţie politică. Încă de la începutul activităţii, organizaţia a încercat să atragă în interiorul său Polonia şi Grecia. Mica Înţelegere devenise un punct de atracţie pentru statele mici. Cele trei state au luat de la bun început măsuri rapide şi concrete pentru a crea o zonă central europeană, aşa cum şi-au propus încă din 1918, dar pentru atingerea acestui scop era esenţial ca cele trei state să acţioneze în mod unitar. Principalul obstacol îl reprezentau cercurile revanşarde din Ungaria, Germania şi Italia, care doreau desfiinţarea Micii Înţelegeri.

Pentru a apăra pacea şi stabilitatea în zonă şi pentru a crea un spaţiu central european viabil, era imperativ ca cele două state învinse, Austria şi Ungaria, să se redreseze economic, deoarece economiile României, Cehoslovaciei şi Iugoslaviei continuau să fie interdependente cu cea austriacă şi cea ungară. Încă de la constituire, Mica Înţelegere a făcut demersurile necesare pe lângă Budapesta şi Viena pentru a relansa cooperarea, în special pe plan economic. În acest sens, România a renunţat la ipoteca datorată de Ungaria, cu condiţia ca banii să nu fie folosiţi împotriva alianţei, iar la 14 martie 1924, Franţa, Marea Britanie, Italia, România, Cehoslovacia şi Iugoslavia au semnat două protocoale destinate reconstrucţiei financiare a Ungariei. În ce priveşte Austria, protocoalele pentru reconstrucţia economică a acesteia s-au semnat la Geneva, la 4 octombrie 1922, iar în următorii ani au fost semnate numeroase acorduri de colaborare bilaterale între state.

Pe plan internaţional, Mica Înţelegere s-a prezentat de la început ca un grup unitar şi solidar. Problema majoră cu care se confrunta era că tratatele semnate de marile puteri după încheierea războiului, lăsau cale largă revizionismului şi revanşismului. De aceea Mica Înţelegere era decisă să acţioneze ferm pentru a păstra ordinea politică, juridică şi teritorială instituită după război. Pentru prima dată se impune la conferinţa de pace de la Lausanne, unde reuşeşte să se afirme, susţinută fiind şi de statele mici şi mijlocii. Se poate spune că Mica Înţelegere a fost efectiv a cincea mare putere europeană.Un capitol important din istoria Micii Înţelegeri l-a constituit combaterea agresivităţii crescânde a nazismului şi fascismului, care începe odată cu semnarea acordurilor de la Locarno dintre Marea Britanie şi Franţa pe deoparte şi Germania pe de altă parte. Ca răspuns, Mica Înţelegere creează un Locarno central european şi încearcă crearea unui Locarno balcanic, care să marginalizeze influenţa marilor puteri şi să afirme principiile Societăţii Naţiunilor: egalitatea în drepturi a statelor participante, garantarea integrităţii teritoriale, rezolvarea litigiilor prin arbitraj.

Atitudinea concesivă faţă de Germania a dus inevitabil la manifestarea veleităţilor acesteia faţă de Austria şi apoi a ofensivei către Europa centrală. Pe de altă parte, Italia era deosebit de iritată de iniţiativele Micii Înţelegeri. Mussolini rupe tratatul de pace cu Iugoslavia şi anexează Fiume, căruia tratatul de pace îi asigura statutul de oraş liber. În aceste condiţii, Mica Înţelegere este nevoită să treacă la măsuri serioase de autoapărare. La conferinţa de la Ioachymow din 1927, cele trei state decid elaborarea unui plan economic comun. Fiecare stat îşi păstra suveranitatea, dar urmau să fie înlăturate slăbiciunile economice din interiorul alianţei, până atunci axată mai mult pe latura politică şi diplomatică. Sunt semnate numeroase tratate economice bilaterale. Cooperarea economică s-a adâncit odată cu înfiinţarea în 1933 a Consiliului Economic al alianţei. Erau vizate aplicarea de tarife preferenţiale între cele trei state, un sistem de contingentare, colaborarea în industrie şi agricultură, camere de comerţ mixte, unificarea tarifelor pe căile ferate, colaborarea în navigaţia aeriană şi maritimă. Era urmărită circulaţia rapidă a obiectelor de aprovizionare şi a armamentului. 

Cehoslovacia a propus formarea unui cartel industrial care să facă faţă marilor carteluri internaţionale. România acorda Cehoslovaciei o zonă franco-porto la Galaţi. S-au mai luat măsuri de îmbunătăţire a navigaţiei pe Dunăre, a comunicaţiilor feroviare, aeriene, poştale, telefonice, telegrafice şi radiofonice. În ce priveşte colaborarea pe latura militară, fiecare stat a pus la punct un plan amănunţit de mobilizare economică şi industrială în caz de război. Toate aceste măsuri au iritat Germania şi Italia, care considerau că astfel statele alianţei duceau o politică agresivă.

Cu toate eforturile depuse pentru menţinerea păcii, după 1936 principiul forţei se impune definitiv în relaţiile internaţionale. Planul Hodza de reconciliere a Europei centrale este subminat de marile puteri fasciste şi revizioniste. Germania şi Italia reuşesc să spargă solidaritatea alianţei şi conving Iugoslavia să semneze pacte separate cu Bulgaria şi Italia. În acest climat tensionat se constituie un nou Directorat în patru. Sub presiunea Marii Britanii şi a Franţei, România şi Cehoslovacia se văd nevoite să adopte o atitudine concesivă faţă de Ungaria horthystă, sperând astfel să îşi salveze integritatea teritorială. În 1938 Germania anexează Austria, bizuindu-se pe aceeaşi politică concesivă a Marii Britaniei şi a Franţei. În fine, după mai multe eforturi disperate de a-şi păstra integritatea şi de a menţine principiul dreptului în relaţiile internaţionale, prin Acordurile de la München din 29 septembrie 1938, Directoratul european în patru distruge Mica Înţelegere. În acest fel se deschide drumul larg pentru planurile expansioniste ale Germaniei, care va dezmembra Cehoslovacia şi va atrage mai târziu România în rândurile Axei.

Surse:

Campus, Eliza, Mica Înţelegere (ediţia a II-a), Editura Academiei Române, Bucureşti, 1997 

Vanku, Milan, Mica Înţelegere şi politica externă a Iugoslaviei, Editura Politică, Bucureşti, 1979

Georgiana-Margareta Scurtu, Tratative între Franța și Mica Înțelegere pentru încheierea unui pact de asistență mutuală (1936-1937), SMIC, 2003

https://istoriecontemporana.wordpress.com/2011/05/07/cum-s-a-format-mica-intelegere/

https://www.scribd.com/doc/75387160/Mica-Intelegere-Si-Inteleg erea-Balcanica

&&&

 23 aprilie – Ziua de prăznuire a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă. La mulți ani tuturor celor care-i poartă numele!

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, supranumit „purtătorul de biruinţă" (gr. tropeophoros), prăznuit în fiecare an pe 23 aprilie, este unul dintre cei mai cunoscuţi şi veneraţi apărători ai creştinismului. Acesta a trăit pe vremea împăratului Diocleţian (sec. IV). Sfântul Mare Mucenic Gheorghe s-a născut în Capadocia (Turcia de astăzi), în jurul anului 270, din părinţi creştini – tatăl său fiind general roman iar mama palestiniană. A avut parte de o educaţie aleasă, fiind o fire bună, cinstită şi credincioasă, apoi, pe vremea împăratului Diocleţian (284 – 305) şi-a dovedit vitejia în războaie. Ca urmare, primeşte mai întâi rangul de numerie, încă pe când era tânăr, iar apoi este înaintat la gradul de comit, în condiţiile în care nu şi-a făcut cunoscută credinţa creştină. 

La vârsta de 20 de ani, el rămâne orfan de tată, care este ucis în lupte, moment în care pleacă, alături de mama sa, din Capadocia, stabilindu-se în Palestina. Curând şi mama sa avea să moară, iar Gheorghe a moştenit o avere uriaşă. În jurul anului 303, împăratul Diocleţian începe o prigoană asupra creştinilor, după hotărârile împotriva acestora luate la Consiliul de la Nicomedia din acel an, manifestată prin dărâmarea lăcaşurilor de cult, interzicerea reuniunilor creştinilor, arderea cărţilor de rugăciune şi uciderea celor care refuzau să aducă jertfă zeităţilor. Sfântul Gheorghe decide să îşi împartă toată averea săracilor, apoi îşi declară public credinţa creştină, chiar în cadrul sfatului stăpânitorilor romani, în faţa împăratului Diocleţian. Drept consecinţă, el a fost închis şi torturat în cele mai cumplite moduri: a fost împuns cu suliţa, a fost pus pe roată, a fost aruncat într-o groapă plină cu var sau bătut cu vine de bou, i s-au pus lespezi de piatră pe piept dar, prin darul lui Dumnezeu, a scăpat nevătămat din toate aceste încercări, refuzând să-şi schimbe credinţa.

A atras către credinţa creştină pe însăşi împărăteasa Alexandra, soţia lui Diocleţian, a creştinat nenumăraţi alţi păgâni, însă a stârnit mânia lui Diocleţian care l-a introdus în temniţă grea, fiind legat cu lanţuri. Însă, într-o noapte, Sfântului Gheorghe i se arată Hristos care i-a vestit că îl aşteaptă întâmplări bune în viaţa sa. A doua zi, la 23 aprilie anul 304, Sfântul Gheorghe este ispitit din nou cu onoruri pentru a aduce jerfă zeilor, însă el îşi mărturiseşte şi mai aprig credinţa, este condamnat la moarte şi decapitat, în cetatea Diospolis, lângă Lidda. De atunci, ziua de 23 aprilie a rămas zi de prăznuire a Sfântului Gheorghe. Un an mai târziu, Constantin devine împărat, iar drept-credincioşii primesc libertatea de a se manifesta. Sfântului Gheorghe i se ridică o biserică mare şi frumoasă în Lidda, iar trupul său este luat din locul neînsemnat în care zăcea şi adus în acea cetate, moaştele sale devenind izvoare aducătoare de minuni. Ulterior moaştele sale au fost duse şi împrăştiate în întreaga Europă, la biserici şi mănăstiri.

În anul 1222, regele Angliei, Richard Inimă de Leu, îl alege pe Sfântul Gheorghe ca patron spiritual al Casei Regale şi al întregii ţări, apoi Edward al III-lea a înfiinţat „Ordinul St. George”, iar Crucea Sfântului Gheorghe a devenit, ulterior, simbolul steagului Angliei. În timp, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe a devenit ocrotitorul Georgiei, Armeniei, Maltei, Lituaniei şi Serbiei. La biserica din Lidda (actualmente Lodd, în sudul oraşului Tel Aviv) se păstrează mormântul Sfântului Gheorghe, candela sa din care se miruiesc pelerinii și lanțurile de fier cu care marele mucenic a fost legat în temniță. În România, Sfântul Gheorghe a devenit, încă din vremea lui Ştefan cel Mare, patron şi ocrotitor al armatei şi al Moldovei, iar venerarea sa a devenit un cult naţional. Tot Ştefan cel Mare a zidit Mănăstirea Zografu de pe Muntele Athos, aceasta fiind închinată Sfântului Gheorghe şi fiind înzestrată cu steagul de luptă al Moldovei cu imaginea Sfântului ucigând balaurul şi cu o preţioasă icoană de lemn a Sfântului.

În timp, nenumărate mănăstiri şi biserici au fost ridicate în întreaga ţară, purtând Hramul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Mai mult, în aprilie 2014, o raclă cu moaștele Sfântului Gheorghe a fost adusă la Biserica „Sf. Mare Mc. Gheorghe” din Constanța, cu ocazia praznicului, acestea fiind dăruite definitiv spre închinare de cardinalul Dionigi Tettamanzi, arhiepiscop emerit de Milano. Sărbătoarea Marelui Mucenic Gheorghe, este bogat reprezentată şi în tradiţiile şi obiceiurile populare din ţara noastră. Se spune că Sfântul Gheorghe este ocrotitorul măcelarilor, agricultorilor, călăreților, fermierilor și al bolnavilor de lepră dar este şi patronul spiritual al Forţelor Terestre ale Armatei României. Denumirea populară a sărbătorii, Sân-George, provine de la zeul vegetaţiei, protectorul naturii, al vitelor şi oilor. Sân-George alături de Sfântul Dumitru – Sâmedru, sunt cei doi stâlpi ai tradiţiilor noastre, între care există o legătură cosmică. Astfel se spune că atunci când se aud primele broaşte cântând, Sân-George ia cheile de la Sâmedru pentru a deschide drumul naturii spre viaţă – fiind numit şi Cap mare de primăvară, iar toamna, Sâmedru, primeşte înapoi cheia de la Sân-George pentru a aduce anotimpul rece.

În ziua dinaintea lui Sân-George, oamenii obişnuiau să pregătescă brazde verzi, pătrate, în care înfigeau ramuri înmugurite de salcie şi flori galbene de primăvară. A doua zi dimineaţa, capul familiei aşeza brazdele „de strajă” la stâlpii porţilor şi caselor, la ferestre şi la uşile grajdurilor, crezându-se că astfel oamenii, animalele şi culturile agricole erau protejate de forţele malefice.În unele zone, precum Bucovina, brazdele şi ramurile verzi erau păstrate peste an pentru a fi folosite drept leacuri împotriva frigurilor sau erau amestecate în hrana animalelor. Ajunul sărbătorii de Sân-George este cunoscut sub numele de Sângiorzul vacilor sau Alesul și este sărbătoarea ciobanilor, un obicei care marchează începutul anului pastoral când, conform tradiției, se aleg ciobanii, mieii și locul stânei, se pregătesc oile pentru muls și se prepară primul caș.

Un alt obicei îl reprezenta împodobirea doniţelor de muls vacile cu verdeaţă şi flori de primăvară, existând credinţa că astfel va spori laptele vitelor şi că acestea vor fi protejate de toate relele. În seara din ajunul zilei de Sân-George, fetele de măritat priveau într-o cofă plină cu apă, fiindcă se spunea că astfel îşi vor vedea ursitul. De asemenea, în dimineaţa de Sân-George, fetele puneau în mijlocul drumului brazde verzi, iar dacă feciorii dragi lor nu călcau pe coroniţe, credeau că în acel an se vor căsători. Feciorii, la rândul lor, mergeau în ajun în pădure unde ascundeau o cofă cu apă neîncepută rostind în gând numele fetei iubite, până la ivirea zorilor se prindeau în horă, spuneau cimilituri sau cântau din fluiere, iar la răsăritul soarelui fiecare privea în cofă: dacă în vas se afla un fir de iarba, însemna că se vor căsători cu fata iubită, iar dacă în apă se afla o floare uscată însemna că tânărul va trebui să mai aştepte pentru însurătoare.Se spune că cine dormea în ziua de Sân-George avea să fie somnoros întregul an.

În Bucovina se întâlnea obiceiul urzicatului, prin care tinerii se atingeau pe piele, pe furiş, cu tulpini de urzică, sperând că astfel vor fi mai harnici şi mai sănătoşi în perioada următoare. Un alt obicei întâlnit la noi era aprinderea de focuri vii, peste care tinerii obişnuiau să sară, crezând că astfel se purifică şi sunt apăraţi de rele. Conform unor date statistice, circa 880.000 de români îşi sărbătoresc onomastica de Sfântul Gheorghe, dintre care aproximativ 180.000 sunt femei şi 700.000 sunt bărbaţi. Dintre femei, circa 132.000 poartă numele de Georgeta, 33.000 se numesc Gheorghiţa, iar aproape 15.000 poartă numele de Geta. Dintre bărbaţi, 540.000 se numesc Gheorghe, aproape 150.000 poartă numele George, 24.000 au numele Gheorghiţă şi 5.000 se numesc Ghiţă...

Surse:

https://doxologia.ro/imagine/sfantul-mare-mucenic-gheorghe-purtatorul-de-biruinta-6

http://www.fundatiasfantulgheorghe2008.ro/content/despre-sfantul-mare-mucenic-gheorghe-purtatorul-de-biruinta

https://basilica.ro/sfantul-mare-mucenic-gheorghe/

https://ortodoxinfo.ro/2017/04/22/documentar-despre-sfantul-mare-mucenic-gheorghe-purtatorul-de-biruinta/

http://www.rador.ro/2017/04/23/documentar-sfantul-mare-mucenic-gheorghe-purtatorul- de-biruinta-2/

&&&

 23 aprilie - Ziua Forţelor Terestre din Armata României, marcată în ziua patronului spiritual - Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. La mulți ani tuturor foștilor mei camarazi din Forțele Terestre ale oștirii române! 

Sfântul Gheorghe a fost ocrotitorul oștirii lui Ştefan cel Mare. Icoana Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă care se lupta cu balaurii, era pictată sau cusută pe steagurile de luptă ale domnului moldovean. Un astfel de exemplu este Steagul Sfântului Ştefan cel Mare, unul dintre cele mai valoroase obiecte istorice şi liturgice păstrate până în zilele noastre. Acesta îl înfăţişează, pe o parte, pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, ocrotitorul soldaţilor şi al armatei, şezând pe un tron domnesc şi având la picioare un balaur cu trei capete. Deasupra, se află doi îngeri ai Domnului, care ţin în mâini o sabie şi o coroană, încununându-l, astfel, pe sfânt cu o cunună mucenicească veşnică.

Istoria Forţelor Terestre însumează, în paginile sale, faptele de arme ale luptătorilor infanterişti, artilerişti, vânători de munte, tanchişti, rachetişti şi artilerişti antiaerieni, transmisionişti, cercetaşi, genişti, apărători CBRN şi paraşutişti etc. Bazele constituirii şi consacrării Forţelor Terestre Române moderne pot fi fixate, în timp, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca urmare a procesului revoluţionar paşoptist, a Unirii de la 1859 şi a înfăptuirii reformelor în domeniul militar sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Proclamată de Parlamentul de la Bucureşti la 9 mai 1877, independenţa de stat a României a fost consolidată prin efortul oştirii române, implicit al Forţelor Terestre. România dispunea, la acea vreme, de patru divizii de infanterie, grupate în două corpuri de armată. 

La începutul primului război mondial, armata de uscat avea în componenţă cinci corpuri de armată, 15 divizii de infanterie, două brigăzi de roşiori şi cinci de călăraşi, 25 regimente de artilerie şi două de geniu (cu batalioane de pionieri şi pontonieri), semibatalioane de căi ferate, companii de telegrafie, secţii de aerostaţie, de automobile şi de porumbei. Aceeaşi perioadă a marcat şi apariţia distinctă a unităţilor de armă - artilerie, cavalerie, geniu. În anul 1940 a apărut Subsecretariatul de Stat al Armatei de Uscat, ale cărui atribuţii vizau instrucţia cadrelor şi a trupei, asigurarea materială, disciplina şi controlul comandamentelor, unităţilor şi formaţiunilor de uscat ale armatei. În luptele purtate în ultima parte a anului 1944 în nord-vestul ţării, în Ungaria, Cehoslovacia şi Austria, România a mai folosit, pe lângă cele două comandamente de armată, patru corpuri de armată, corpurile de munte, cavalerie şi motomecanizat şi alte structuri luptătoare aparţinând celorlalte arme, inclusiv instituţii de învăţământ. În Cehoslovacia au luptat un corp de armată, o divizie de infanterie şi două de cavalerie, iar în Austria un regiment de care de luptă.

Reorganizarea armatei române din anul 1947 a vizat şi Subsecretariatul de Stat al Armatei de Uscat, atribuţiile acestuia fiind preluate de cele patru regiuni militare înfiinţate cu acest prilej de comandamentele de armată şi de direcţiile subordonate nemijlocit Marelui Stat Major: Comandamentul Infanteriei, Comandamentul Cavaleriei, Comandamentul Geniului, Direcţia Înzestrării Auto şi Blindate. În septembrie 1956 a luat fiinţă Direcţia Tancuri şi Auto, care din 1960 se va numi Comandamentul Trupelor de Tancuri şi Auto. În anul 1969 se constituie Comandamentul Infanteriei şi Tancurilor. În contextul schimbărilor survenite în România după decembrie 1989, la 1 august 1990 Comandamentul Infanteriei şi Tancurilor se reorganizează în Comandamentul Trupelor de Uscat, în compunerea acestuia intrând Direcţia Tehnică de Tancuri şi Auto, Inspectoratul General al Infanteriei şi Vânătorilor de Munte, Inspectoratul General al Blindatelor, Inspectoratul General al Artileriei, Inspectoratul General al Geniului, Inspectoratul General al Protecţiei Antichimice, Inspectoratul General al Apărării Antiaeriene a Trupelor de Uscat.

Necesităţile operaţionale au determinat, în 1993, transformarea Comandamentului Trupelor de Uscat în Statul Major al Trupelor de Uscat, având în compunere armate de arme întrunite, instituţii de învăţământ şi formaţiuni de diferite arme subordonate direct. Un deceniu mai târziu, Statul Major al Trupelor de Uscat îşi modifică denumirea în Statul Major al Forţelor Terestre. După ce România a devenit stat membru „de facto” al Alianţei Nord-Atlantice, Forţele Terestre au continuat să se constituie într-o componentă importantă a securităţii ţării noastre. În prezent, Forţele Terestre reprezintă o componentă importantă a securităţii României, având capacitatea de a acţiona în toată gama operaţiilor militare. În garnizoanele din ţară unde există garnizoane care au în componenţă unităţi militare din Forţele Terestre se desfăşoară la această dată ceremonii militare de omagiere a jertfelor înaintaşilor şi de evocare a tradiţiilor de luptă ale unităţilor, precum şi adunări festive, simpozioane, evocări, expoziţii de carte şi foto, ziua porţilor deschise, competiţii sportive şi aplicativ militare.

La mulţi ani, multă sănătate şi împliniri tuturor camarazilor din Forţele Terestre din Armata României!

Surse:

https://www.forter.ro/ministerul-apararii-nationale/ziua-forţelor-terestre/18730

https://www.mapn.ro/cpresa/2040_De-Sfantul-Gheorghe-T-Ziua-Fortelor-Terestre-Romane

http://www.fundatiasfantulgheorghe2008.ro/content/ziua-forţelor-ter estre-2018