$$$

 S-a întâmplat în 3 aprilie1924: În această zi, s-a născut Marlon Brando, actor şi regizor de film american. Marlon Brando Jr. (d.1 iulie 2004) a fost un actor american câştigător al premiului Oscar, recunoscut ca fiind unul dintre cei mai mari actori de film ai secolului al XX-lea. Atât pe scenă, cât şi pe marele ecran, Marlon Brando a fost un actor nemărginit, denumit „rebelul suprem, periculos, exploziv, pasional". Elia Kazan, regizorul producţiilor „Un tramvai numit dorinţă'', „On the Waterfront'' (Pe chei) şi „Viva Zapata!'', a afirmat despre Brando: „Aproape că poţi să-ţi pui mâna în interiorul lui''. Considerat un Mozart al generaţiei, Marlon Brando a reprezentat o sursă de inspiraţie pentru actori precum: Robert De Niro, Al Pacino, Dustin Hoffman. Criticii lui şi-au exprimat opiniile la fel de sonor precum cei care îl apreciau. S-a spus că ar fi avut prea multă indulgenţă de sine, că s-ar autodistruge, iar unii i-au pus la îndoială echilibrul mintal.

Marlon Brando Jr. s-a născut la 3 aprilie 1924, în inima Americii, în Omaha, Nebraska. Tatăl lui, Marlon Brando, era un agent de vânzări de succes, iar mama lui, Dodie, o actriţă amatoare la teatrul local din Omaha. În 1938, Marlon s-a mutat cu părinţii şi cele două surori la o fermă din Illinois. În spatele imaginii de familie americană fericită se afla drama abuzului de alcool şi a violenţei domestice. Era nevoit să-şi aducă acasă mama dărâmată de băutură şi să încerce să o trezească imitând vecinii şi animalele de la fermă. Astfel s-a produs un prim contact cu actoria, dar un contact dureros, spun biografii. După ce a fost exmatriculat de la Academia Militară, a săpat şanţuri până când tatăl i-a oferit finanţare pentru educaţie. S-a mutat la New York pentru a studia actoria, unde a avut-o ca mentor pe Stella Adler, la Studioul de Actorie Lee Strasberg. Adler a fost considerată principala sursă de inspiraţie pentru cariera timpurie a lui Brando, ei datorându-i şi ocazia de a cunoaşte mari opere literare, muzicale şi dramatice. 

Şi-a făcut debutul pe Broadway în spectacolul lui John Van Druten, „I Remember Mama'' (1944). Criticii de teatru new-yorkezi l-au votat drept „cel mai promiţător actor de pe Broadway'' pentru rolul din „Truckline Caf'' (1946). În 1947, a interpretat cel mai apreciat rol de pe scenă, Stanley Kowalski, bruta din opera lui Tennessee Williams „Un tramvai numit dorinţă'' (A Streetcar Named Desire). Debutul la Hollywood şi l-a făcut cu un rol de veteran paraplegic din cel de-al doilea război mondial, în producţia „Bărbaţii'' (The Men - 1950). Deşi nu a cooperat cu maşina de publicitate a Hollywood-ului, a continuat cu rolul Stanley Kowalski în adaptarea cinematografică „Un tramvai numit dorinţă'' - un succes atât la public, cât şi în ce priveşte critica. Producţia a fost recompensată cu patru premii ale Academiei de Film. 

Următorul film,„Viva Zapata!''(1952), cu un scenariu de John Steinbeck, înfăţişează transformarea lui Emiliano Zapata de la ţăran la revoluţionar şi preşedinte al Mexicului. După depăşirea cifrelor cunoscute până atunci în box-office şi a limitelor din actoria convenţională în filme precum „Iulius Cezar'' (1953, rol Marc Antoniu) şi „Sălbaticul'' (1953, rol Johnny Strabler/Naratorul), a urmat „Pe chei'' (On The Waterfront -1954), în care a jucat rolul Terry Malloy, pentru care a fost răsplătit cu Premiul Oscar pentru cel mai bun actor.În următorul deceniu, rolurile cinematografice au fost variate: Napoleon Bonaparte în „Désirée'' (1954), Sky Masterson în musicalul „Guys and Dolls'' (1955), un soldat nazist în „Leii tineri'' (The Young Lions - 1958).Între 1955 şi 1958, reprezentanţii industriei comerciale l-au votat în top 10 cei mai apreciaţi actori. În anii '60, cariera tumultuoasă a actorului intră într-un declin abrupt.Un moment semnificativ a fost remake-ul realizat de studiourile MGM „Mutiny on the Bounty'' (1962 - Revolta de pe Bounty), care nu a reuşit să returneze nici măcar jumătate din bugetul enorm alocat.În urma acestui eşec, au urmat valuri de critici la adresa actorului. 

     A fost contestat pentru crizele de isterie de pe platou şi pentru că a încercat să modifice scenariul.Contractul lui pentru acest film prevedea o sumă de 5.000 de dolari pentru fiecare zi de prelungire peste programul stabilit. În acest fel, actorul ar fi câştigat în final 1,25 milioane de dolari.În ciuda etichetelor primite, regizorul Francis Ford Copolla l-a propus pentru rolul principal din „Naşul'' (The Godfather - 1972). Unii directori de la studiourile de producţie au insistat ca Marlon Brando să dea o probă pentru ecran înainte să fie acceptat. Fără să se simtă insultat, a trecut la treabă: s-a machiat, şi-a îndesat nişte şerveţele în gură şi a exersat la pronunţie.Nu numai că a primit rolul lui Don Vito Corleone, dar a câştigat şi Premiul Oscar pentru cel mai bun actor.Cariera lui a renăscut, astfel, cu rolul şefului mafiot din primul film din această serie.

La ceremonia de decernare a Oscarurilor, Brando nu s-a prezentat să-şi ridice distincţia. În schimb, şi-a trimis o prietenă, Sacheen Littlefeather, îmbrăcată în port de amerindian, care a ţinut un discurs de protest faţă de modul în care Hollywood-ul înfăţişa indienii. În următorul an, Brando apare în producţia controversată, totuşi mult apreciată, „Ultimul Tango la Paris'' (Ultimo tango a Parigi). Continuă cu roluri mici, pentru care obţine remuneraţii consistente: „Superman'' (1978) şi „Apocalypse Now'' (1979). Este nominalizat la Oscar pentru interpretarea rolului secundar Ian McKenzie din „A Dry White Season'' (Un anotimp alb şi uscat - 1989). Brando a apărut şi în comedia „The Freshman'' (Novicele - 1989), alături de Matthew Broderick. În 1994, a făcut parte din distribuţia filmului „Don Juan DeMarco'', alături de Johnny Depp şi Faye Dunaway. În 1996, Brando a apărut în „The Island of Dr. Moreau'' (Insula doctorului Moreau). Deşi presa a comentat că actorul a folosit o cască pentru a-şi aminti replicile, partenerul de platou David Thewlis a declarat că a fost impresionat de marele actor: „Când intră într-o încăpere, ştii că e în preajmă''.

În 2001, Marlon Brando a jucat un rol de hoţ de bijuterii în vârstă, în „The Score'' (Scor final), alături de Robert De Niro, Edward Norton şi Angela Bassett.Deşi actorul a evitat să vorbească în detaliu despre căsătoriile sale, chiar şi în autobiografia sa, se ştie că a fost căsătorit de trei ori cu foste actriţe şi că a avut cel puţin 11 copii. Unul din fiii lui Brando, Christian Brando, a declarat la un moment dat pentru revista „People'': „Familia îşi tot schimba forma. Mă aşezam la micul dejun şi întrebam: cine eşti tu?''. Marlon Brando a murit de fibroză pulmonară, la Los Angeles, în 2004, la vârsta de 80 de ani. A rămas în istorie ca actorul care a adus publicul în genunchi cu interpretarea din „Un tramvai numit dorinţă'', iar rolurile sale rămân ca testament pentru capacitatea sa de explorare a multor aspecte din psihicul uman. Marlon Brando ocupă locul patru într-un clasament al actorilor americani de film ai tuturor timpurilor, întocmit de Institutul American de Film.

Surse:

http://marlonbrando.com/

https://www.notablebiographies.com/Br-Ca/Brando-Marlon.html

https://www.cinemagia.ro/actori/marlon-brando-2001/

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2014/04/03/documentar-marlon-brando-printre-cei-mai-mari-actori-americani-de-film-din-toate-timpurile-08-49-30

https://life.ro/viata-lui-marlon-brando-magistral-pe-marele-ecran-haotic-in-viata-personala/

$$_

 S-a întâmplat în 3 aprilie1948: La această dată, preşedintele american Harry Truman a semnat Planul Marshall de ajutorare a ţărilor europene afectate de cel de-al doilea război mondial. Planul Marshall (The Marshall Plan), cunoscut oficial ca „European Recovery Program” (ERP), a fost primul plan de reconstrucţie conceput de Statele Unite ale Americii şi destinat aliaţilor europeni din Al Doilea Război Mondial. Pe 5 iunie 1947, într-un discurs rostit în Aula Universităţii Harvard, secretarul de stat George Marshall anunţa lansarea unui vast program de asistenţă economică destinat refacerii economiilor europene, cu scopul de a stăvili extinderea comunismului, fenomen pe care el îl considera legat de problemele economice.

Eradicarea foametei, reconstrucţia civilă şi redarea speranţei oamenilor.Acestea au fost obiectivele fostului secretar de stat american şi laureat al premiului Nobel pentru pace, George C. Marshall. De-a lungul istoriei, puţini şefi de stat au avut ocazia să semneze o lege de o asemenea importanţă - declara pe 3 aprilie 1948, când a intrat în vigoare Planul Marshall, preşedintele american Harry S.Truman. Pentru prima oară, proiectul lui George Catlet Marshall, la acea vreme secretar de stat, a fost prezentat însă pe 5 iunie 1947, în cadrul unui discurs susţinut la Universitatea Harward.„Statele Unite fac tot ce le stă în putere pentru a pune pe picioare economia mondială. Politica noastră nu se îndreaptă împotriva unei ţări anume sau a vreunei doctrine politice, ci împotriva foametei, a sărăciei, a haosului." Aceştia au fost pilonii pe care urma să fie construit planul Marshall. Sprijin financiar pentru ţările distruse în urma războiului, livrarea de alimente şi, nu în ultimul rând, ajutor pentru reconstruirea structurilor democratice. Dar Statele Unite, reprezentate prin secretarul de stat George Marshall, au pus şi o condiţie potenţialilor beneficiari ai sprijinului american: să îngroape trecutul şi să găsească împreună calea către un nou început. „Înainte ca guvernul Statelor Unite să facă eforturi pentru îmbunătăţirea situaţiei şi să ajute europenii să facă primii paşi pe noul drum către reabilitare, ţările din Europa ar trebui să ajungă la un consens în privinţa nevoilor urgente pe care le au şi a felului în care vor acţiona aşa încât măsurile guvernului american să aibă rezultatele scontate."

Între 1948 şi 1952, 16 ţări europene au beneficiat de credite, mărfuri şi servicii care, la acea vreme, au însumat 14 mld.US$. Numai în anul 1949, în proaspăt înfiinţata Republică Federală a Germaniei, au curs 1,3mld.US$.Astfel, Planul Marshall a stimulat milioane de vest-europeni să se apuce de treabă şi să reconstruiască ce fusese distrus în război. Câţiva ani mai târziu, producţia era chiar mai mare decât cea de dinaintea celei de-a doua conflagraţii mondiale. Secretul succesului a fost noul sistem de conversie valutară care a condus la multiplicarea efectelor capitalului investit. Mai simplu spus: un importator german achita contravaloarea comenzii din Statele Unite în marca germană, dar exportatorul american nu era plătit cu neatractiva deviză germană, ci primea dolari din fondurile alocate Planului Marshall.

Trei consecinţe majore a avut proiectul fostului secretar de stat american: în primul rând, ţările europene au fost determinate să coopereze din nou în chestiuni economice şi politice. În al doilea rând, le-a fost dată posibilitatea să achiziţioneze bunuri de investiţii plătind cu valutele lor depreciate după război. Iar, în al treilea rând, Planul Marshall a reuşit să izoleze influenţa socialistă din Europa de Vest. Pe 15 decembrie 1949, Republica Federală Germania a devenit, oficial, stat beneficiar al Planului Marshall.Documentele au fost semnate în pe atunci sediul provizoriu al cancelariei germane, actualul Muzeu König din Bonn. „Statele Unite au contribuit într-o măsură atât de semnificativă la însănătoşirea economică a Germaniei şi a Europei de Vest în general, încât nu pot decât să adresez încă o dată mulţumirile poporului german.Ne bucurăm că în urma acordului semnat vom putea să sprijinim şi Berlinul." - spunea cancelarul Konrad Adenauer.

Şi Europa de Est sau Uniunea Sovietică ar fi putut profita de pe urma Planului Marshall, conceput pentru întreaga Europă nu numai pentru ţările din Occident. Însă, după Conferinţa de la Paris, Rusia n-a vrut să aparţină Planului Marshall. Cehoslovacia şi Polonia ar fi dorit, însă Moscova nu le-a permis. Kremlin-ul ar fi vrut ca ţările care au suferit cele mai multe pierderi de vieţi omeneşti în război să primească cea mai mare parte a ajutorului american. Celelalte state au refuzat. La ordinul Moscovei, fireşte…Astfel, Planul Marshall a devenit un program dedicat exclusiv Europei Occidentale. El a consolidat Republica Federală în vestul continentului, dar a contribuit, în acelaşi timp, şi la accelerarea scindării deja previzibile a Europei, în Est şi Vest.

Surse:

https://www.marshallfoundation.org/marshall/the-marshall-plan/history-marshall-plan/

https://www.rfi.ro/politica-94196-accent-pe-istorie-acte-semnate-presedinti-americani-planul-marshall

http://www.convorbirieuropene.ro/planul-marshall-o-reusita-istorica-nevalorificata/

https://www.dw.com/ro/planul-marshall-o-poveste-de-succes/a-3235513

https://gazetino.wordpress.com/2015/12/30/planul-marshall-vs-planul-stalin/

https://www.britannica.com/event/Marshall-Plan

$__$$3

 3 aprilie - „Ziua Jandarmeriei Române". La mulți ani amicilor mei care activează în Jandarmeria română! 

Prin această zi aniversară, este marcată data la care, în 1850, Grigore Alexandru Ghica, domnul Moldovei (1849-1853), a aprobat hotărârea Divanului Obştesc, semnând actul de înfiinţare a jandarmeriei: „Legiuirea pentru reformarea Corpului slujitorilor în jandarmi". Potrivit acestui document, Regimentul de jandarmi din Moldova se împărţea în două subdiviziuni, fiecare având în zona de responsabilitate câte şase ţinuturi (judeţe).Fiecărui ţinut îi era repartizată câte o companie de jandarmi, la care se adăuga câte o companie la Isprăvnicia Iaşului şi la Poliţia Capitalei (Iaşi). Rezulta, astfel, un total de 14 companii de jandarmi, cu un efectiv total de 1.433 jandarmi călări şi pedeştri.

Domnul Moldovei deschisese, la 17 februarie 1850, prima adunare a Divanului Obştesc, iar la 25 februarie 1850 a solicitat Divanului să ia în discuţie proiectul pentru reformarea Corpului slujitorilor în jandarmi. Divanul Obştesc a votat această legiuire la 12 martie 1850, iar la 22 martie 1850, l-a înştiinţat pe domnul Moldovei că a încheiat lucrările pentru reformarea Corpului slujitorilor, în cel de jandarmi. Legiuirea promulgată de Grigore Alexandru Ghica la 3 aprilie 1850 a constituit actul de naştere al acestei arme şi a stat la baza tuturor legilor care au urmat,principiile sale rămânând valabile în întreaga istorie a Jandarmeriei Române. Jandarmeria a cunoscut un amplu proces de modernizare în perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Necesitatea elaborării unei legi de organizare a Jandarmeriei în întreaga ţară a dus la promulgarea Legii pentru organizarea Jandarmeriei rurale, prin Decretul Regal nr. 2919 din 30 august 1893, urmată de Regulamentul de aplicare a Legii Jandarmeriei rurale din 1 septembrie 1893.

În prezent, activitatea Jandarmeriei Române este reglementată de Legea nr. 550 din 29 noiembrie 2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române, care stabileşte statutul, atribuţiile şi competenţele instituţiei, organizarea şi conducerea, drepturile şi obligaţiile personalului instituţiei. Potrivit legii, „Jandarmeria Română este instituţia specializată a statului, cu statut militar, componentă a Ministerului Administraţiei şi Internelor, care exercită, în condiţiile legii, atribuţiile ce îi revin cu privire la apărarea ordinii şi liniştii publice, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a proprietăţii publice şi private, la prevenirea şi descoperirea infracţiunilor şi a altor încălcări ale legilor în vigoare, precum şi la protecţia instituţiilor fundamentale ale statului şi combaterea actelor de terorism''.

Surse:

http://arhiva.gov.ro/3-aprilie-ziua-jandarmeriei-romane__l1a47311.html

http://www.jandarmeriaromana.ro/repere-istorice

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2017/04/03/ziua-jandarmeriei-romane-05-30-07

$$$

 S-a întâmplat în 3 aprilie…

- „Ziua Jandarmeriei Române", stabilită prin Legea proprie de organizare şi funcţionare 116/1998; la 3.IV.1850 domnitorul moldovean Grigore Al. Ghica a promulgat Legiuirea pentru reformarea Corpului slujitorilor în jandarmi; la 1.IX.1893 a fost promulgată Legea asupra jandarmeriei rurale, act ce a marcat, după modelul francez al timpului, înfiinţarea jandarmeriei moderne în România

- 1347: Începutul construcţiei „Oraşului Nou” în Praga. Oraşul Praga a înflorit în secolul al XIV-lea, în timpul domniei împăratului Carol al IV-lea din Dinastia Luxemburg. Carol era fiul prinţesei cehe Eliska Premyslovna şi a lui Jan de Luxembourg. Născut la Praga, în 1316, Carol a devenit rege al Boemiei după moartea tatălui său, în 1346. Datorită eforturilor lui Carol al IV-lea, episcopia din Praga a fost ridicată la rangul de arhiepiscopie în anul 1344.În 1347, Carol al IV-lea a fondat Nové Město – Oraşul Nou, vecin cu Staré Město – Oraşul Vechi. La 7 aprilie 1348, Carol a fondat prima universitate din Europa Centrală, Răsăriteană şi Nordică, care, în zilele noastre, îi poartă numele. Universitatea Carol este cea mai veche universitate cehă şi prima universitate germană. Carol a reconstruit Castelul Praga şi Vysehradul, a reconstruit unul dintre podurile ruinate de pe Vltava, care poartă azi numele său – Podul Carol. Tot în timpul domniei sale a început construirea Catedralei Sfântul Vit şi au fost ctitorite numeroase alte biserici mai mici. În 1355, Carol a fost încoronat la Roma Împărat al Sfântului Imperiu Roman. Praga a devenit capitala Sfântului Imperiu Roman. Noul împărat a dorit să facă din Praga cea mai frumoasă capitală europeană şi oraşul cel mai important al Imperiului.Toate construcţiile ridicate în acea vreme au folosit grandiosul stil gotic, cu caracteristici decorative locale, numite, mai apoi, Şcoala boemiană.

- 1367: S-a născut Regele Henric al IV-lea al Angliei. Henric al IV–lea ( d. 20 martie 1413) s-a născut în Castelul Bolingbroke din Lincolnshire, din această cauză fiind cunoscut şi sub numele de Henric de Bolingbroke.

- 1596: A murit Sinan Paşa. Sinan Paşa (1506 – 3 aprilie 1596) a fost un comandant de oşti şi om de stat otoman.

- 1682: A murit pictorul spaniol Bartolomé Esteban Murillo. Bartolomé Estebán Murillo (n.Sevilia, 31 decembrie 1617 – d. Cádiz) a fost un pictor spaniol al sec. al XVII-lea. Este una dintre cele mai importante figuri ale picturii baroce spaniole. În 1645 a pictat 13 pânze pentru chiostrul bisericii San Francisco el Grande din Sevilia; acestea se numără printre pânzele care i-au adus cea mai mare faimă. După o perioadă de şedere la Madrid între 1658 şi 1660, se întoarce în oraşul natal, Sevilia, unde intervine în fondarea Academiei de Picturi din Sevilia, împărţind conducerea acesteia cu Herrera el Mozo. În această perioadă de maximă activitate a primit însărcinări importante în oraşul său natal: pala pentru mănăstirea Sfântului Augustin, tablourile pentru biserica Santa Maria la Blanca, pala cea mare şi capelele laterale ale bisericii mănăstirii franciscanilor capucini, pe care le-a terminat în 1665.Frescele Bisericii Capucinilor din Sevilia au fost salvate de la distrugere în perioada invaziei franceze din timpul Războiului spaniol de Independenţă iar mai apoi au fost restaurate de pictorul sevilian Joaquín Bejarano; drept mulţumire, călugării capucini i-au dăruit pânza centrală a palei principale, Extazul de la Porţiuncula a Sfântului Francisc de Assisi, în prezent conservată la Wallraf-Richartz-Museum din Köln.Murillo este cunoscut şi pentru tablourile sale reprezentând fetiţe şi copii: de la candoarea Fetiţelor cu flori la realismul viu al copiilor străzii, a pruncilor de ţigani şi de cerşetori, lucrări ce constituie un interesant şi bogat material pentru studiul vieţii populare al epocii. După o serie de lucrări dedicate parabolei Fiului risipitor, a început decorarea bisericii mănăstirii capucinilor din Cádiz.

- 1683: S-a născut Mark Catesby, naturalist englez (d. 23 decembrie 1749) .Intre 1731 şi 1743, Catesby a publicat Natural History of Carolina, Florida and the Bahama Islands / Istoria naturală a Carolinei, a Floridei şi a Insulelor Bahamas, primul raport publicat despre flora şi fauna Americii de Nord.Aceasta includea 220 de plante, păsări, reptile şi amfibieni, peşti, insecte şi mamifere.  

- 1783: S-a născut Washington Irving, scriitor american. Washington Irving (n. New York- d. 28 noiembrie 1859 Sunnyside, New York) a fost un scriitor american de la începutul secolului al 19-lea. A scris o proză umoristică, de mare succes în epocă, cu uşoare accente de satiră politică, într-un stil romanţat şi graţios.Este cel mai bine cunoscut pentru povestirile „The Legend of Sleepy Hollow” şi „Rip Van Winkle”, amândouă au apărut în cartea sa „The Sketch Book of Geoffrey Crayon”. Munca sa istorică cuprinde biografiile lui George Washington, Oliver Goldsmith şi Mahomed şi câteva istorisiri din secolul al 15-lea despre Spania conţinând subiecte ca Alhambra, Cristofor Columb sau maurii din Spania. Irving a servit ca ambasador american în Spania între 1842 şi 1846.

- 1821, 3/15: S-a născut Ioan Axente Sever, om politic, participant la Revoluţia de la 1848-1849 din Ţara Românească şi din Transilvania; unul dintre conducătorii mişcării de eliberare naţională a românilor transilvăneni (m. 1906). 

- 1844: Alexandru Ioan Cuza s–a căsătorit cu Elena Rosetti–Solescu, fiica cea mare a postelnicului Iordache Rosetti şi a Catincăi Rosetti, născută Sturdza

– 1849: A murit Juliusz Słowacki, poet romantic polonez, unul dintre cei „Trei Barzi” ai literaturii poloneze (n. 1809)

– 1850: A murit compozitorul ceh Václav Jan Tomášek (n. 1774)

- 1853: S-a născut chimistul Alfons Oscar Saligny, frate cu inginerul Anghel Saligny; iniţiator al primului laborator din Bucureşti destinat cercetărilor de control asupra materialelor de construcţii şi tehnologiei materialelor pentru căile ferate; membru corespondent al Academiei Române (m.4.V.1903) 

- 1862: A murit James Clark Ross, navigator şi explorator englez.Sir James Clark Ross (n. 15 aprilie 1800 în Londra; d. Aylesbury) a fost un navigator şi explorator englez. James Ross se prezintă deja la vârsta de 12 ani ca voluntar la marina regală engleză (Royal Navy). Această hotărâre a lui a fost influenţată de unchiul său John Ross (cercetător polar) care lua în acel timp parte ca ofiţer tânăr englez la Războaiele Revoluţiei Franceze, din timpul lui Napoleon. James Clark Ross, porneşte în anul 1818 o expediţie sub comanda lui William Edward Parry, de căutare a Pasajului de nord-vest şi ulterior în călătorii de explorare a Oceanului Arctic. Datorită priceperii şi cunoştinţelor sale va fi avansat ca locotenent. În anul 1834 este numit căpitan şi va continua să întreprindă expediţii de exploare a celor doi poli ai pământului.

- 1863: S-a născut Henry Van de Velde, arhitect şi designer belgian.Henry Van de Velde (d. 25 octombrie 1957) a fost un arhitect, decorator de interioare, designer, pictor şi designer de mobilier belgian, care este cel mai cunoscut pentru artefactele, piesele de mobilier şi clădirile sale realizate în stilul Art Nouveau.Henry Van de Velde a petrecut cea mai mare parte a vieţii sale de maturitate artistică în Germania, având o influenţă decisivă asupra arhitecturii şi designului german de la începutul secolului al 20-lea.

- 1880: S-a născut George Valentin Bibescu, pilot român (d. 1941) .Este fondatorul Automobil Clubului Român în 1904. A înfiinţat Clubul Aviatic Român în 1909 şi Liga Naţională Aeriană în 1912.

- 1885: Gottlieb Daimler a primit brevetul pentru primul motor cu cilindru răcit cu apă.Gottlieb Daimler (n. 17 martie 1834, Schorndorf, Wurtemberg la circa 30 km de Stuttgart; d. 6 martie 1900, Cannstatt) a fost un inventator german. A construit prima motocicletă şi a îmbunătăţit numeroase motoare.

- 1889: S-a născut Grigoraş Dinicu, compozitor, violonist român. 

– 1893: S-a născut prozatorul Damian Stănoiu (prenumele la naştere: Dumitru) (m. 1956)

- 1895: S-a născut compozitorul italian Mario Castelnuovo-Tedesco (m. 1968)

-1897: A murit Johannes Brahms, compozitor, pianist şi dirijor german.

- 1897: Mihail Sadoveanu a debutat în ziarul umoristic „Dracul" din Bucureşti

– 1898: S-a născut Michel de Ghelderode (pe numele său adevărat Adhémar-Adolphe-Louis Martens), dramaturg belgian de limbă franceză (m. 1962)

- 1905: A murit Ion Pop-Reteganul, folclorist ce aparţine etapei de constituire ştiinţifică a disciplinei; culegeri de poezii, poveşti şi bocete ardeleneşti (n. 1853)

-  1918, 3/16: A luat fiinţă, la Iaşi, formaţiunea politică Liga Poporului (transformată în 1920 în Partidul Poporului), constituită în jurul personalităţii generalului Alexandru Averescu, aureolat de succesele repurtate în bătăliile din anul 1917; formaţiunea politică devine, în 1920, primul partid din România întregită cu reprezentare naţională 

– 1922: S-a născut Doris Day, actriţă americană de film (una dintre cele mai populare vedete de comedie ale anilor ’60), cântăreaţă, cunoscută militantă pentru drepturile animalelor 

– 1922: S-a născut Carlo Lizzani, regizor, scenarist şi critic italian de film; teoretician al neorealismului; a scris o istorie a cinematografiei italiene (m. 2013)

- 1922: Iosif Stalin îi succede lui Vladimir Ilici Lenin ca lider al Uniunii Sovietice

- 1924: S-a născut Marlon Brando, actor şi regizor de film american.

- 1925: S-a născut pianistul Mândru Katz; în 1959 a emigrat în Israel (m. 1978). 

-1927: S-a născut interpretul de muzică uşoară Luigi Ionescu. Luigi Ionescu (n. Pânceşti, Bacău - d. 4 octombrie 1994, Bucureşti) a fost un cântăreţ român de muzică uşoară. Începe să cânte de la o vârstă tânără (chiar din timpul liceului) la Bacău. Numele lui rămâne legat de o serie apreciabilă de şlagăre româneşti sau internaţionale interpretate în limba română, cum ar fi„Marina, Marina". Piesa de referinţă a carierei lui rămâne „Lalele" compusă de Temistocle Popa. În anul 2001, grupul Suprem pune în circulaţie o inedită versiune a hitului (aranjament remix DJ Phantom), în care se pot auzi şi fragmente din înregistrarea originală, cu vocea lui Luigi Ionescu. Din 1946 participă la concursurile pentru tineret. Este remarcat de marii compozitori ai vremii: Ion Vasilescu, Elly Roman, Henry Mălineanu care scriu pentru el. Gelu Solomonescu, redutabil pianist şi şef de formaţie, îl îndrumă către Teatrul de Revistă Constantin Tănase. În urma audiţiei susţinute în 1951 este angajat, desfăşurându-şi apoi întreaga carieră- de o uimitoare longevitate- în cadrul teatrului, până în 1987 când se retrage din viaţa artistică.Piese din repertoriu: „Lalele", „Zorile", „Turturele" (Temistocle Popa), „E primăvară în ianuarie" (Gelu Solomonescu). „Viaţa e prietena mea" (Florentin Delmar);

„Femeia" (Henry Mălineanu).

– 1928: S-a născut Don Gibson, cântăreţ, chitarist şi compozitor country american, supranumit şi „poetul trist” (m. 2003)

- 1930: S-a născut Helmut Kohl, om politic german; fost cancelar federal (1982-1998); artizanul reunificării germane (1990); partizan, fără rezerve, al extinderii Uniunii Europene şi al creării monedei unice europene, euro

- 1933: 2 avioane britanice au survolat pentru prima dată Everestul

 - 1940: S-a născut Neagu Udroiu, publicist şi scriitor; fost ambasador al României în Finlanda şi Estonia

– 1944: A murit pictorul Octav Băncilă (n. 1872)

– 1945: S-a născut Florentin Popescu, poet, prozator, istoric şi critic literar, ziarist

- 1948: S-a născut Jaap de Hoop Scheffer, om politic olandez, fost secretar general al NATO în perioada 2004 - 2009 (succesor al britanicului George Robertson)

- 1948: Preşedintele american Harry Truman a semnat Planul Marshall de ajutorare a ţărilor europene afectate de cel de-al doilea război mondial. Planul Marshall The Marshall Plan), cunoscut oficial ca European Recovery Program (ERP), a fost primul plan de reconstrucţie conceput de Statele Unite ale Americii şi destinat aliaţilor europeni din Al Doilea Război Mondial.

- 1950: A murit Kurt Weil, compozitor german naturalizat american în 1943 (n. 1900)

- 1953: A murit (la Lisabona, Portugalia) Carol al II-lea de Hohenzollern-Sigmaringen, rege al României (1930-1940); Carol al II-lea a părăsit România în septembrie 1940, a locuit un timp în Brazilia şi după 1947 s-a stabilit în Portugalia; membru de onoare al Academiei Române (1921); preşedinte de onoare şi protector (1930-1940) al Academiei Române (n.3/16.X.1893, la Sinaia). 

- 1956: S-a născut Miguel Bose, actor de film şi cântăreţ spaniol

- 1961: S-a născut actorul american de film Eddie Murphy.Edward Regan  „Eddie" Murphy (născut în Brooklyn, New York) este un actor american, regizor, producător, actor şi cântăreţ. Se află pe locul doi al actorilor cu cele mai mari încasări din istorie.El are o prezenţă constantă în spectacolul de televiziune Saturday Night Live între 1980 - 1984, şi el a lucrat ca acor solo de comedie.Se află pe locul 10 în lista celor mai comici din toate timpurile.

- 1962: A murit Manolis Kalomiris, compozitor şi pedagog grec (n. 1883) 

- 1966: Staţia automată sovietică „Luna 10" a devenit primul satelit artificial al Lunii.„Luna 10" (din seria E-6S) aparţinând programului Luna, a fost o misiune spaţială robotică, numită de asemenea Lunik 10.Naveta spaţială a fost lansată către Lună de pe o platformă orbitală a Terrei pe 31 martie 1966.Luna 10 a fost şi primul satelit artificial al Lunii.Naveta a intrat pe orbita lunară pe 3 aprilie 1966 şi a completat prima sa orbită lunară 3 ore mai târziu, pe 4 aprilie (ora Moscovei)

– 1967: S-a născut regizorul Cristi Puiu; a debutat în 2001 cu filmul „Marfa şi banii”, film care a obţinut mai multe premii internaţionale; a continuat cu un film de scurt-metraj, „Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea” în 2004, film premiat la Festivalul Internaţional de la Berlin – „Ursul de Aur pentru cel mai bun film de scurt-metraj”. Al doilea film de lung-metraj, „Moartea domnului Lăzărescu”, 2005, a obţinut, de asemenea, numeroase premii internaţionale. A mai regizat, în 2010, lung-metrajul de ficţiune „Aurora”, în care a interpretat personajul principal (Viorel)

- 1967: Stabilirea de relaţii diplomatice la nivel de ambasadă între România şi Canada 

- 1973: Prima convorbire telefonică de pe un celular.Telefonia mobilă modernă înregistrează un salt uriaş pe 3 aprilie 1973 când Dr. Martin Cooper de la Motorola, în timp ce se deplasa pe o stradă din New York, efectuează o convorbire cu Dr. Joel S. Engel, şeful direcţiei de cercetare de la AT&T Bell Labs, fiind prima convorbire cu un telefon mobil. Era vorba de un telefon Motorola DynaTAC.În afară de Martin Cooper de la Motorola căruia i se atribuie primul telefon mobil practic, bazat pe utilizarea undelor radio, putem menţiona şi alţi inventatori care şi-au adus contribuţia în evoluţia telefoniei mobile:

- Nathan B. Stabbefield din Kentucky (patent 887.357);

- George Sweigert din Ohio căruia i se atribuie primul telefon modern fără fir; 

- Charles A. Gladder şi Martin H. Parelman din Nevada, invenţie patentată în 1979 ce prevedea utilizarea frecvenţelor radio.

Dacă Bell Laboratories introdusese ideea comunicaţiilor celulare pentru maşinile poliţiei (în 1947), meritul Motorola şi mai ales al lui Cooper constă în utilizarea acestuia şi în afara automobilului. 

- 1976: A murit medicul Emil C. Crăciun; între anii 1931 şi 1932 a pus, la Cluj, bazele primului Institut oncologic din România, al cărui director a fost; ca director al Institutului  „Dr. V. Babeş" din Bucureşti, îl va organiza pe baze noi, ca institut modern de patologie; membru corespondent al Academiei Române din 1963 (n. 1896)

- 1976: A murit soprana Ana Tălmăceanu-Dinescu (n. 1913)

- 1985: A murit Eugen Macovschi, biochimist şi biolog; a contribuit la elaborarea unei noi concepţii, originale, privitoare la structura materiei vii (teoria biostructurală); cercetări în diferite domenii ale biologiei; membru titular al Academiei Române din 1948 (n. 1906)

- 1991: A murit scriitorul englez Graham Greene. Henry Graham Greene (n. 2 octombrie 1904) a fost un scriitor, dramaturg, scenarist şi critic literar englez.Călătoriile în Mexic, Africa şi Asia au determinat alegerea locului acţiunii diferitelor sale opere.Scrierile sale, de puternică tensiune şi structurate după tehnicaromanului poliţist, explorează probleme politice şi morale ale lumii moderne.Sunt reprezentate naturalist, fără iluzii, conflictele de conştiinţă ale omului părăsit în voia spaimei şi singurătăţii.

- 1994: A murit geneticianul francez Jérôme Lejeune, pionier într-o serie de direcţii fundamentale în genetică, cum ar fi genetica matematică, influenţa radiaţiei ionizante asupra genelor, îmbătrânirea precoce; la sfârşitul anilor '50 ai secolului XX a decoperit că sindromul Down este provocat de o aberaţie cromozomială; a fost unul dintre consilierii Papei Ioan Paul al II-lea pentru probleme de morală (n. 1926)

- 1995: A murit inginerul Victor Bunea; a lucrat ca inginer de concepţie şi cercetător în industria maşinilor electrice din România; titular al unui mare număr de brevete valorificate în industria electronică; membru de onoare al Academiei Române din 1993 (n. 1903)

- 2000: A murit George Littera, critic şi istoric de film, cunoscută personalitate a învăţământului cinematografic românesc (n. 1941)

– 2006: A murit Harry McGilberry, cântăreț american de muzică R&B și soul; membru al trupei The Temptations între 1995 și 2003 (n. 1950)

– 2015: A murit jurnalistul de radio şi prozatorul Paul Grigoriu; realizator şi prezentator a numeroase emisiuni la Radiodifuziunea Română (unde a lucrat din 1969 până în 2008), a marcat prin prestaţia sa inspirată secţiunea postdecembristă a istoriei radioului românesc (n. 1945)

– 2016: A murit Cesare Maldini, fotbalist şi antrenor italian (n. 1932)

$__

 UCIDEREA FAMILIEI ROMANOV

Uciderea brutală a întregii familii Romanov a fost punctul culminant al nemulțumirii profunde din întregul Imperiu Rus față de domnia autocratică persistentă a țarului Nicolae al II-lea (domnie 1894-1917). În urma dezastrului Primului Război Mondial (1914-1918) și a abdicării țarului în 1917, revoluționarii bolșevici au preluat puterea. Noua Rusie Sovietică a fost imediat divizată de un război civil aprig, iar pe măsură ce simpatizanții regaliști se apropiau de Ekaterinaburg (Ekaterinburg), unde erau deținuți țarul, soția sa și cei cinci copii ai lor, liderul bolșevic Vladimir Lenin (1870-1924) a ordonat execuția lor. Pe 17 iulie 1918, toți cei șapte membri ai familiei regale au fost împușcați, iar trupurile lor au fost apoi îngropate în secret. Testele ADN au confirmat rămășițele tuturor celor șapte membri ai familiei imperiale.

Un țar nepopular

Țarul Nicolae al II-lea domnise ca și conducător absolut al Imperiului Rus din 1894. Problemele economice, schimbările societale și o creștere semnificativă a populației, care a dus la penurie de terenuri, s-au combinat pentru a inspira anumite grupuri să ceară reforme. Țarul a scăpat cu greu de răsturnarea Revoluției Ruse din 1905. Masacrul protestatarilor neînarmați, cunoscut sub numele de Duminica Sângeroasă din 1905 , a declanșat o serie de greve și proteste la nivel de stat în acel an, care au fost susținute de toate clasele societății ruse. Încercările fără entuziasm ale țarului de a face reforme politice cu un nou parlament reprezentativ, alegerea miniștrilor reacționari și lipsa unui succes semnificativ în ceea ce privește Reformele Stolîpin , adică reformele sociale, economice și funciare instituite de prim-ministrul Piotr Stolîpin (1862-1911), au însemnat că sentimentele revoluționare au continuat să clocotească sub suprafața guvernării autocratice a Rusiei. Asasinatele, inclusiv cel al lui Stolîpin în 1911, și activismul grupurilor comuniste precum menșevicii și bolșevicii, au menținut ideea schimbării în prim-planul politicii rusești. O altă sursă de critică la adresa lui Nicolae al II-lea a fost rolul misterios al autoproclamatului om sfânt Grigori Rasputin (1869-1916) și întrebarea câtă influență a avut acest țăran siberian asupra familiei regale.

Deși țărănimea rusă încă respecta pe scară largă caracterul sacru al rolului țarului, intrarea Rusiei în Primul Război Mondial (1914-18) a fost dezastruoasă pentru Nicolae al II-lea și s-a dovedit a fi picura care a umplut paharul pentru revoluționari. Încă o dată, așa cum se întâmplase după înfrângerea umilitoare din războiul ruso-japonez (1904-1905), Nicolae a fost demascat ca un lider de război incompetent, chiar dacă el însuși fusese reticent în a intra în acest conflict anume. Decizia lui Nicolae de a prelua funcția de comandant-șef al forțelor armate în septembrie 1915 a însemnat că a devenit strâns asociat cu eșecurile militare ale Rusiei. Aceste eșecuri au inclus înfrângeri catastrofale pe câmpul de luptă, incompetență logistică dezastruoasă și moartea a peste 2 milioane de soldați ruși. Primul Război Mondial a cauzat, de asemenea, probleme suplimentare pentru sectorul agricol rus și economia în general.

Rezultatul final al tuturor acestor conflicte a fost Revoluția Rusă din 1917 (de fapt, două revoluții), care a început cu revolte pentru pâine la Petrograd (Sankt Petersburg) în martie 1917 și care a escaladat rapid când trupele garnizoanei din Petrograd s-au alăturat revoltaților. Revoluția și lipsa de sprijin pentru țar în rândul elitei politice l-au forțat pe Nicolae să abdice pe 2 martie; el a abdicat și în numele fiului și moștenitorului său, Alexei. Încă neînțelegând pe deplin că Romanovii erau pe cale să dispară din istorie, Nicolae l-a ales pe fratele său să-i succeadă, Marele Duce Mihail Alexandrovici (1878-1918), care a domnit doar o zi ca țarul Mihail al II-lea , deși nu a fost niciodată confirmat oficial ca atare. Bolșevicii s-au asigurat că monarhia rusă a fost efectiv abolită.

Nicolae a fost sfătuit să fugă din țară pentru propria siguranță, dar a refuzat, declarând: „Nu aș părăsi niciodată Rusia. O iubesc prea mult” (Montefiore, 629). Nicolae a luat în considerare ideea, destul de naiv, de a duce o viață liniștită de retragere în Crimeea (unde se afla mama sa) sau Kostroma, care avea legături istorice cu Romanovii.

Arestul la domiciliu în Tsarskoye Selo

Fostul țar a fost obligat să se mute la palatul Țarskoie Selo , la sud de Sankt Petersburg. Familia era formată din Nicolae, soția sa Alexandra Fiodorovna (1872-1918), cele patru fiice ale lor, Olga (născută în 1895), Tatiana (născută în 1897), Maria (născută în 1899) și Anastasia (născută în 1901), și fiul lor Alexei (născut în 1904). Romanovii au fost practic închiși de Guvernul Provizoriu, care fusese instituit pe 11 martie. La început, închisoarea a fost suportabilă; Nicolae a remarcat cu regret: „căci nu am fost prizonier toată viața mea?” (Montefiore, 631). O propunere adresată ambasadorului britanic, conform căreia fostul țar și familia sa ar fi cel mai bine dacă Marea Britanie i-ar găzdui – regele George al V-lea (domnie 1910-1936) a fost vărul lui Nicolae – a fost transmisă prim-ministrului britanic și regelui, dar planul a fost în cele din urmă respins, în mare parte din cauza temerilor lui George al V-lea că prezența fostului țar ar putea stârni gânduri revoluționare în mintea muncitorilor britanici. În orice caz, este puțin probabil ca bolșevicii să-i fi permis fostului țar să trăiască într-o țară în care ar putea obține cu ușurință fonduri pentru a lansa o revenire în țară. Între timp, Romanovii și-au petrecut timpul în arest la domiciliu plantând legume și făcând plajă, vara aparent idilică fiind afectată doar de un val de rujeolă în rândul copiilor.

Pe 1 august, familia regală a fost mutată la Tobolsk, în Siberia. După călătoria cu trenul de cinci zile, Romanovii, câinii lor și cei 39 de servitori au fost găzduiți în modesta reședință a guvernatorului din Tobolsk. În mod ironic, această reședință, care avea o gardă constantă de soldați, era numită „Casa Libertății”. Închiși în grădina reședinței, Romanovii își petreceau timpul jucând domino și bezique, observând trecătorii curioși și scriind scrisori. Alexandra a scris într-o singură scrisoare: „Tot trecutul este un vis. Nu păstrăm decât lacrimi și amintiri pline de recunoștință. Unul câte unul, toate lucrurile pământești dispar” (Montefiore, 634).

Mutare la Ekaterinaburg

În urma celei de-a doua Revoluții, cea bolșevică , Rusia Sovietică a fost instaurată pe 7 noiembrie, avându-l în frunte pe liderul bolșevic Vladimir Lenin. Lenin a negociat un armistițiu cu Germania în decembrie 1917 și a retras oficial Rusia din Primul Război Mondial prin Tratatul de la Brest-Litovsk , semnat pe 3 martie 1918. La sfârșitul lunii aprilie, familia Romanov a fost mutată într-o nouă reședință la Ekaterinaburg, o fortăreață bolșevică. Aici, la Casa Ipatev, conacul unui comerciant local, familia regală a fost supusă raționalizării alimentelor și timpului limitat pentru plimbări în grădină, dar au rămas împreună până la sfârșit. Pentru a se feri de privirile curioși, casa a fost împrejmuită, iar ferestrele i-au fost văruite. După cum a scris Alexandra în ultima sa scrisoare: „Am venit aici știind foarte bine că nu voi scăpa cu viață... Deși furtuna se apropie din ce în ce mai mult, sufletele noastre sunt împăcate.” (Montefiore, 636).

Aproape imediat după preluarea puterii, Lenin și colegii săi bolșevici au fost implicați într-un război civil lung și sângeros. Războiul Civil Rus (1917-1922) a implicat mai multe grupuri concurente, în special bolșevicii (roșii), albii (dominați de elemente conservatoare ale armatei și cu sprijinul aliaților dezamăgiți ai Rusiei în Primul Război Mondial) și diverse mișcări separatiste care au implicat state care doreau să se elibereze de Imperiul Rus și care aveau sprijinul Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria și Imperiul Otoman ). Având în vedere că războiul civil mergea prost pentru ei, bolșevicii erau hotărâți ca Nicolae al II-lea să nu devină un punct de raliu pentru opoziție. În mod semnificativ, fostul țar era acum numit direct „Cetățeanul Romanov”, iar numele de cod bolșevic pentru familia sa era „Bagajul”. Problema a ajuns la un punct culminant când o forță cehă pro-albă a preluat Simbirsk și a avansat spre Ekaterinaburg. Lenin și-a dat aprobarea ca bolșevicii locali de la Ekaterinaburg să-l execute pe țar și familia sa pe 16 iulie 1918. Lenin a afirmat că planul de a executa întreaga familie era „o simplitate până la punctul geniului” și a justificat crima cu convingerea sa că „revoluția este lipsită de sens fără plutoane de execuție” (Montefiore, 636). Lenin nu a fost singurul care și-a exprimat opiniile, iar mai multe comploturi neoficiale ale bolșevicilor locali de a-i ucide pe Romanovi fuseseră deja dejucate. În același timp, un plan al regaliștilor de a duce familia regală în siguranța unei țări străine a fost, de asemenea, dejucat. Decizia finală a lui Lenin nu a fost însă aprobată de toți bolșevicii. O voce notabilă de opoziție a fost cea a lui Leon Troțki (1879-1940), care dorise să-l judece pe țar pentru a-i expune public insuficiențele și a demonstra de ce nimic altceva decât o revoluție nu era considerat necesar.

Moartea în pivniță

Iakov Iurovski, comisar bolșevic și membru al Cekai, poliția secretă a lui Lenin, a fost omul acuzat de uciderea familiei regale. Iurovski nu a avut nicio reținere în ceea ce privește misiunea sa cumplită, declarând odată: „Mi-a fost lăsat mie, ca fiu de muncitor, sarcina de a regla conturile Revoluției cu Casa Imperială pentru secole de suferință” (Montefiore, 643). În primele ore ale zilei de 17 iulie, Romanovii și unii dintre servitorii lor au fost chemați din paturile lor și adunați în pivnița conacului. Iurovski și zece sau unsprezece bărbați înarmați au intrat în cameră. Iurovski le-a cerut tuturor să se ridice și să citească o scurtă declarație: „Având în vedere faptul că rudele dumneavoastră își continuă ofensiva împotriva Rusiei Sovietice, Prezidiul Consiliului Regional Ural a decis să vă condamne la moarte” (Montefiore, 4). Nicolae a răspuns cu „Doamne, o, Dumnezeule !, ce este asta?” ( ibid ) și le-a cerut lui Iurovski să repete declarația, ceea ce a și făcut. Iurovski l-a împușcat apoi în piept pe fostul monarh, care nu înțelegea ce știa, iar ceilalți bărbați au tras și ei asupra lui, ignorându-i în mare parte pe restul prizonierilor. Iurovski le-a ordonat apoi oamenilor să tragă asupra celorlalți Romanovi și servitori, dar până atunci pivnița era plină de fum. O ușă a fost deschisă pentru a curăța aerul, iar focul a continuat, la fel ca și munca sângeroasă cu baionete. Romanovii cususeră în secret bijuteriile familiei în hainele lor. Corsete, lenjerie intimă, curele, pălării și cusături groase de orice fel ascundeau un număr mare de pietre prețioase, o ispravă de vânzare cu amănuntul pe care familia o numea în cod „aranjarea medicamentelor”. Bijuteriile cusute în hainele lor i-au protejat parțial pe copiii fostului țar de salvele inițiale, așa că au trebuit să fie împușcați de la distanță. Măcelul ratat a durat zece minute întregi înainte ca liniștea să domnească în sfârșit în pivniță. Chiar și doi dintre câinii familiei au fost uciși (un al treilea a scăpat pentru a duce în cele din urmă o viață ușuratică la Castelul Windsor din Anglia ).

Cadavrele au fost debarasate de obiecte de valoare precum inele, ceasuri și 7,7 kg de bijuterii. S-a observat că cele patru fiice purtau fiecare câte o amuletă la gât, care conținea o imagine a detestatului Rasputin și cuvintele uneia dintre rugăciunile sale. Cadavrele au fost dezbrăcate și aruncate într-un puț de mină dezafectat, dar când s-a descoperit că acesta nu era foarte adânc, cadavrele au fost recuperate și tratate cu benzină și acid; rămășițele au fost apoi îngropate în pădurea din apropiere. Alte rude mai îndepărtate ale țarului au fost adunate și executate; Mihail Alexandrovici fusese deja împușcat. Dinastia Romanov, care condusese Rusia din 1613, luase sfârșit. Bolșevicii au anunțat oficial că fostul țar fusese ucis înainte ca „bandele cehoslovace” să cucerească Ekaterinaburgul. S-a raportat că restul familiei imperiale fusese evacuat. Lenin s-a asigurat că nu era implicat direct în crimă, iar linia oficială era că Sovietul Uralului acționase independent, un punct pe care majoritatea istoricilor îl consideră imposibil.

Au existat zvonuri persistente conform cărora Anastasia, fiica cea mică a țarului, supraviețuise execuției. În 1993, testele ADN ale locului mormântului (ținute în evidență de poliția secretă a URSS, KGB) au confirmat că aici se aflau rămășițele lui Nicolae, Alexandra, Olga, Tatiana și Maria. Problema era că Anastasia și Alexei erau dispăruți. Țarul și familia sa au fost reînmormântați în Catedrala Sfinții Petru și Pavel din Sankt Petersburg. În 2000, Nicolae al II-lea, soția sa și cei cinci copii ai săi au fost sfințiți de Biserica Ortodoxă Rusă. În 2007, un al doilea loc de înmormântare , nu departe de situl principal, a fost descoperit, conținând ceea ce ar fi putut fi rămășițele celor doi copii dispăruți. Încheierea definitivă a fost făcută în 2015, când testele ADN au dezvăluit că printre rămășițele umane de la al doilea loc se numărau cele ale Anastasiei și Alexei. Aceste rămășițe nou identificate au fost apoi adăugate la mormântul familiei Romanov din Catedrala Sfinții Petru și Pavel.

$$$

 ȚIGANII ȘI ORIGINEA LOR

Un subiect mereu delicat a fost cel al originii ţiganilor. A fost suficient ca un oarecare să afirme că vin din India, că atât de interesantă li s-a părut oamenilor de cultură ideea, încât au şi decretat: având pielea închisă la culoare, originea lor nu poate fi decât indiană, eventual pakistaneză. Cercetări serioase nu ştiu să se fi întreprins, dar, ca în multe alte situaţii, demonstraţia a vrut să certifice o idee, aşa că toate „informaţiile” au mers convergent către aceasta. De curând, un om de cultură important în diaspora povestea într-un amplu articol cum au venit ţiganii din India. Mă văd obligat să-l contrazic: ţiganii nu de-acolo au venit în Europa, ci din Africa! Desigur, dacă ar fi o noutate absolută, teoria ar putea părea fantezistă; doar atâţia politicieni susţin teoria indiană! M-am întrebat mereu cum e posibil ca un popor să migreze la distanţe atât de mari, iar în locurile de baştină să nu mai rămână nici măcar urme ale lui. Cum a fost posibil ca o populaţie să fie declarată europeană încă din 2004, fără ca aceasta să poată certifica originile sale? N-am idee şi e treaba Uniunii Europene să-şi acorde o notă proastă pentru asta.

Să pornim de la nume. În toate ţările europene, populaţiile respective sunt numite ţigani, gitanos, zingari, gypsies, cigány, cigan etc. Fără dubiu, această denumire provine din „egyptian” etc., adică „egiptean”. Ce treabă are un popor nomad venit din India cu egiptenii, asta nu s-a străduit nimeni să explice. Ţiganii sunt nomazi chiar şi în zilele noastre şi trăiesc mulţi dintre ei în corturi; chiar şi cei care şi-au ridicat „pagode” şi „tajmahale”, tot în corturi îşi duc existenţa. Aşa trăiesc şi indienii? Din câte ştiu, nu. În schimb, Africa de Nord e plină de oameni asupra cărora atracţia corturilor încă acţionează, aşa că oricât de mare ar fi casa în care locuiesc, măcar un cort pe plajă tot fac; de weekend… Asemănările sunt multe, obiceiurile – aceleaşi, dar nu mi-am propus să scriu o carte, cel puţin nu încă.

Ţiganii au ajuns întâi în Spania, concomitent cu ocupaţia maură a peninsulei. Aceste triburi native în deşerturile din Yemen și în califatul din Egipt, au luat numele de egipteni, pentru a le distinge de triburile berbere care veneau din Fez şi din regatul Maroc condus de prinții Almohazi, berberi care erau cunoscuţi sub numele de mauri (moros). După căderea tronurilor de la de Sevilla și Cordoba, majoritatea mahomedanilor învinşi aparțineau triburilor de origine egipteană și sub acest nume au fost cunoscute de obicei aceste bande de migratori rătăcitori pe care soarta războiului i-a obligat să devină fugari, fără a le da timp să se așeze și se aclimatizeze. Erau ultima clasă de mauri, compusă în principal din descendenți ai triburilor stabilite în Spania după cucerirea ei maură și din triburile care au venit mai târziu în urma lui Abderahman, primul rege al Cordobei. A început astfel persecuția împotriva „egiptenilor” și vagabonzilor arabi rătăcitori, atunci când războaiele civile au devastat Andaluzia şi după ce emirii locali au cedat puterea în Valencia, Catalonia, Aragon și Castilia (cf. Nueva Recop., tom. 2 , lib. 8, tít. 11 , f ol. 371 şi următoarele).

Regele Juan I, în 1387, Enrique II – în anul 1407, Juan II – în anul 1437, au emis serioase decrete împotriva „egiptenilor” sau a celor care luaseră drumul pribegiei. Aceste dispoziții regale, care doar impuneau vinovaţilor diverse pedepse de servitute fără nici o despăgubire, nu au fost suficient de energice pentru a combate leneveala lor. Ambiția lui Abu Abdallah și lipsa de talent a concurentului său, Abdullah el-Zagal, au dat ultima lovitură puterii maure şi au înmulțit numărul de victime de război, pe care le-au lăsat fără nici o altă şansă decât sclavia, rigorile exilului şi pericolele unei vieţi rătăcitoare.

Pe 12 februarie 1501, un million de mauri care refuzaseră botezul s-au îmbarcat pentru Africa, diminuând astfel forțele învinșilor, în timp ce acela al învingătorilor creștea prodigios. În 9 decembrie 1609 a fost decretată expulzarea totală a maurilor din Spania. „Egiptenii” sau „maurii” fugari, urmăriţi fără încetare de autorităţi din cauza numeroaselor fărădelegi comise şi slăbiţi ca forţă colectivă s-au dispersat pe teritoriul spaniol şi în afara lui. Locul vechilor triburi fusese luat de familiile migratoare. În 5 octombrie 1611 a fost reînnoit ordinul ca ţiganii sau egiptenii să se ocupe exclusiv de muncile agricole sub protecţia nobililor, dar asta doar ţiganii care se recunoşteau ca şerbi. Foarte puţini au consimţit la acest statut, ceea ce a dus la elaborarea unor decrete (cf. Const. de Catalunia, libro 9 , título 17, mím. 1 y 2. — Nueva Recop., tom. 3 , lib. 8, tít. 2) împotriva tuturor acelora care se sustrag prin fugă statutului care le fusese destinat.

Edictul din 1611 i-a recunoscut sub denumirea comună de ţigani (gitanos) pe toţi indivizii migratori. Codul de legi din 1785, literele E şi G arăta că denumirea de „ţigani” şi „egipteni” sunt sinonime. Două edicte ale lui Filip al II-lea, din 1566 şi 1586 declarau că regulamentele poliţiei îndreptate împotriva vagabonzilor sunt aplicabile „egiptenilor” şi „ţiganilor”. Această ultimă denumire se folosea efectiv în Spania cu mult timp înaintea edictului din 1611 (cf. Nueva Recopilacion, vol.2, titlul 11, legile 11 şi 14).

Bula Regală a lui Filip III din 28 iunie 1619 a accentuat severitatea impusă rămăşiţelor de mauri; mai mult decât atât, în această epocă şi ceva timp înainte, s-a format opinia generală împotriva ţiganilor. Bula îi prezenta ca proscrişi şi le dădea un termen de 6 luni pentru a părăsi teritoriul spaniol. Acesta a fost rezultatul tuturor decretelor elaborate în decursul sec. XVII şi despre care a scris şi Cervantes (La Gitanilla, scrisă în 1612, la trei ani după expulzarea maurilor). Fără îndoială, ţiganii au continuat să trăiască în număr mare în Spania, cu toate edictele date de regi, ascunzându-se deseori după publicarea unui decret, aşteptând să treacă zelul de început al autorităţilor. Cum iureşul trecea, ţiganii reveneau în locurile pe care le ocupaseră iniţial, reluându-şi obiceiurile lor.

Şi în 9 mai 1633, regele Filip IV a ordonat publicarea unui alt regulament destinat ţiganilor. Printre multele prevederi ale acestuia, multe dintre ele regăsindu-se şi în cel din 1499, se interzicea ca ţiganii să locuiască în cartiere exclusiv ţigăneşti sau să formeze majorităţi, le erau interzise meserii sau ocupaţii ce nu le erau în mod expres destinate şi li se interzicea să se depărteze de locul de domiciliu, totul sub ameninţarea celor mai severe pedepse. Edicte şi regulamente similare au elaborat de-a lungul timpului mulţi regi ai Spaniei, dar ele nu fac decât să certifice că ţiganii au fost sever reprimaţi şi marginalizaţi în Evul Mediu spaniol și că locul lor de baștină e Africa.

De parcă ar fi o ruşine, ţiganii au cerut să li se spună „romi”; de fapt, nu „romi”, ci „rromi”. Spun mulţi, dar fără a se constitui într-o argumentaţie serioasă, că „rom” vine de la cuvântul ţigănesc … „dom”, care ar însemna… „om”. Pentru copiii de grădiniţă, explicaţia ar putea părea plauzibilă… „Rom” aş putea înţelege, dar „rrom”? Să le luăm pe rând…

Într-o carte din sec. XIX aflată în Biblioteca Naţională a Franţei, ni se explică anumiţi termeni vehiculaţi în Evul Mediu în Africa de Nord. Printre ei găsim şi cuvântul „rom”. El era folosit de către arabi pentru a-i desemna pe creştinii ce aparţinuseră cândva Imperiului Roman din Africa. De altfel, în limba arabă se păstrează şi azi „roum/roumi” sau „rum/rom” cu aceeaşi semnificaţie – „creştin”. Aşadar, dacă vom certifica denumirea de „rom” va trebui să acceptăm că ţiganii au convieţuit în acelaşi areal cu arabii cuceritori ai Maghreb-ului. De altfel, popoarele şi populaţiile Africii de Nord au fost puternic creştine (începând cu sec. II d.Ch.) şi până în anul 1137, cel puţin (de atunci datează ultima atestare documentară a creştinismului în Africa; până în timpurile moderne, când Puterile europene au anexat teritorii africane, creştinismul a fost înlocuit complet de islam).

Dar să lăsăm „rom” şi să analizăm un pic cel de-al doilea termen, cel de „rrom”. Acest dublu „r” îl întâlnim grafic (în pronunţie mai există și la alte popoare, dar cu aceeaşi origine) în două limbi: în spaniolă (castellano, de fapt şi în tamacheq, limba tuaregilor. Tuaregii sunt doar unul dintre popoarele berbere, popoare ce se întind din Maroc şi până în sudul Egiptului, oaza Shiwa. În Antichitate şi în Evul Mediu, răspândirea lor era cu mult mai pronunţată, berberii dând Egiptului doua dinastii de faraoni. În alfabetul libico-punic, strămoşul alfabetului tuaregilor, dar şi al alfabetelor europene „r”-ul dublu era ortografiat ca şi azi, cu grupul „gh”.

Teoria care susţine că ţiganii au venit în Europa în jurul anului 1350 din Asia este una complet lipsită de credibilitate. Ţiganii nu puteau face obiectul unui edict al regelui Spaniei la 1387, fără ca ei să devină, cu timpul, o problemă socială. Un alt motiv pentru care nu avem măsuri coercitive ce să le fie destinate înainte de 1387 este faptul că Spania a fost o lungă perioadă sub ocupaţie maură. Reconquista nu a durat un an – doi, ci peste 700 de ani, creştinii recucerind încet şi cu dificultate teritoriile deţinute cândva. Prin aceasta recucerire, creştinii au „moştenit” nu doar teritoriile, ci şi mare parte a populaţiilor străine care le populau, printre ele şi ţiganii.

Pentru a susţine că originea ţiganilor este în îndepărtata Indie, ar trebui ca măcar acolo să existe nişte dovezi incontestabile; doar n-au plecat toţi… Am înţeles că pe tot drumul până în Europa n-au lăsat nici măcar o urmă, dar în locul de „origine” ceva urme trebuie să găseşti dacă vrei să baţi în cuie teoria. Istoria foloseşte în mod obişnuit două mari categorii de surse: cele scrise şi concluziile săpăturilor arheologice. În ceea ce-i priveşte pe ţigani, arheologia este neputincioasă sau nu are ce descoperi nici în India şi nici pe traseul ipotetic spre Europa.

Cât priveşte sursele documentare, lucrările acceptate citează nişte năzdravanii de documente, unele în care au găsit cuvinte ce par a desemna populaţiile de ţigani, dar refuză cu încăpăţânare să citeze sau să verifice cărţi şi documente aflate în Biblioteca Academiei Regale a Spaniei. Fireşte, izvoarele documentare aflate acolo le-ar da peste cap teoria conform căreia ţiganii au apărut în Europa după anul 1350, pentru că ei erau deja o problemă pentru peninsula Iberică de 150 de ani. Îmi pare neserios să ne imaginăm că vin din India, crează animozităţi în Spania anilor 1100-1200, deci în vestul Europei, pentru ca abia apoi ei să se întoarcă în Est, în Valahia (1387). Aceasta cronologie arată că există o altă logică a migraţiei sau cel puţin un alt izvor al nomadismului decât cel acceptat azi.

Un alt element ignorat este culoarea pielii. Oricât ar fi de dominantă în rândul populaţiilor de ţigani culoarea smeadă şi chiar melano a pielii, să spunem că există şi ţigani cu ochi albaştri şi piele albă şi chiar unii blonzi. Aceasta eterogenie ar putea părea întâmplătoare sau rezultată din combinările ţiganilor cu populaţii nordice, dar nu e deloc aşa; fireşte că au existat şi căsătorii accidentale între ţigani şi femei ce făceau parte din popoarele care îi găzduiau pe ţigani, dar aceste cazuri sunt insignifiante ca număr pentru a putea motiva existenţa a mii de ţigani cu pielea albă şi ochi albaştri. Aceeaşi situaţie o regăsim la berberii nord-africani, ei înşişi purtători ai caracteristicilor mai sus-amintite. Sunt berberi cu piele albă şi ochi albaştri, cu piele smeadă şi ochi căprui, dar şi cu piele neagră sau melano.

„Argumentul” lingvistic iar mi se pare o făcătură. Se susţine că limba romani este una arhaic-indo-europeană şi deci ar justifica teoria originilor indiene ale ţiganilor. Deloc, aş zice eu! Toate limbile europene au ca origine limba primară comună din care a derivat limba persană şi, mai apoi, toate celelalte limbi indo-europene, dar şi nord-africane. Chiar şi berbera, o limbă considerată hamitică şi înrudită apropiat cu limba bască şi cu dialectul napolitan are o origine pierdută în negura timpului, dar în care cuvintele de origine sanscrită încă ocupa un loc important (de ex. Deva, Arad, fota, Bârsa etc.).

Să spunem şi că la Alexandria, Tunis şi Constantine (Algeria) erau în Evul Mediu cele mai mari târguri de sclavi şi astfel vom începe să înţelegem şi sclavia ţiganilor. Ipotetica şi nerealista lor migraţie din India nu a lăsat nici o urmă, însă Africa de Nord de azi are la tot pasul urmele originilor lor. Toate caracteristicile întâlnite la ţiganii europeni, începând cu fizicul, trecând prin obiceiuri şi terminând cu apucăturile – le întâlnim azi în Maghreb; obiceiul de a fura este atestat documentar încă de pe vremea faraonilor, inapetenţa faţă de muncă, minciuna şi înşelătoria, propensiunea faţă de gesturi şi atitudini teatrale, de bâlci, ca şi interesul faţă de hrana de bază lipsită de rafinament – toate sunt proprii şi ţiganilor, dar şi nord-africanilor.

Ţiganii au ajuns, prin asimilarea forţată practicată de austro-ungari să constituie o problemă şi pentru naţionaliştii unguri. Utilizând termenul de „maghiar” în locul celui firesc de „ungur” (locuitor al Ungariei), regimurile de la Budapesta – şi după ele, organizaţiile comunist-extremiste şovine de la noi şi de aiurea – au încorporat de-a lungul timpului secui şi ceangăi, dar şi ţigani descendenţi ai celor obligaţi să devină „unguri” în vremea Mariei Tereza şi a lui Franz Iosef sub un singur nume asimilant: maghiari. Aparţinători ai unei populaţii aproape complet analfabetă, ţiganii se văd obligaţi să accepte „originile” trasate de alţii şi savant interpretate azi în „laboratoarele” Söros.

$$$

 ULTIMUL ÎMPĂRAT AL CHINEI, DE LA ZEU LA SIMPLU OM

Muncă de chinez

La numai 2 ani, Pu Yi trebuie să dovedească o răbdare de chinez bătrân pentru a trece cu bine prin ceremonia înscăunării sale în fruntea unui imperiu. În data de 2 decembrie 1908, înalți oficiali ai palatului imperial au venit să îl ia pe micul viitor suveran din pătucul lui, pentru că împărăteasa Dowager Cixi, pe patul morții, îl nominalizase ca succesor. Astfel, nepotul împărătesei devine Xuantong, ultimul împărat al Chinei.

Eu sunt mic, tu fă-mă mare...

La nașterea lui Pu Yi, dinastia Qing, căreia îi aparținea, era deja în declin. Țara începea să se clatine sub diversele presiuni exercitate de puterile străine. Împărăteasa Dowager Cixi îl trimisese pe împăratul Guangxu la închisoare, sub acuzația de conspirație. Guangxu, un nepot al împărătesei, fusese adoptat de aceasta ca fiu, dar se pare că nu s-a ridicat la înălțimea așteptărilor ei. De fapt, împărăteasa a domnit întreaga perioada în care fiul ei adoptiv era conducător doar de formă.

După instalarea pe Tronul Dragonului a lui Pu Yi, tatăl său, cel de-al doilea prinț Chun, a condus țara, ca regent. În 1911, deoarece revolta se extindea în întreaga țară, regentul a fost forțat să se retragă, iar micul împărat a abdicat, la 12 februarie 1912. La doar cinci ani, pierduse deja un imperiu.

Numele tânărului împărat a fost preluat în engleză sub mai multe forme, „Puyi” sau „Pu-yi”. Acest fapt este în totală contradicție cu tradiția chineză, care considera că numele unui împărat este sacru și de neatins. Folosirea unui nume purtat de un împărat chinez sau chiar a unei litere din numele său într-un alt mod era considerată ofensă și pedepsită prin lege. După ce ultimul conducător chinez de sânge albastru și-a pierdut titlul imperial, în 1924, nimeni nu s-a mai formalizat și a fost preluat simplu, ca domnul Puyi.

Viața în Orașul Interzis

Chiar dacă Pu Yi nu mai era împărat, el a continuat să trăiască în partea nordică a Orașului Interzis, cu întreaga lui curte, care îl trata ca pe un zeu. Adulții se înghesuiau care mai de care să i se închine, ploconindu-se și stând întotdeauna cu privirea în pământ când el trecea. Înconjurat numai de oameni în toată firea, nu a întâlnit alți copii până la vârsta de 7 ani, când proprii săi frați au venit să îl viziteze. Chiar și atunci, efectele educației sale cu totul speciale erau vizibile. Se spune că, în timp ce se jucau, Pu Yi s-a supărat foarte tare văzând ceea ce el a considerat a fi căptușeala galbenă a hainelor fratelui său. Galbenul era culoarea rezervată exclusiv împăratului și nimeni altcineva nu avea voie să o folosească. Fratele său a fost nevoit să dea explicații oficiale, arătând că buclucașa căptușeală avea culoarea caisei, nu era galbenă.

Titlul lui Pu Yi impunea niște standarde de viață foarte rigide. Fusese luat de lângă mama lui la trei ani și nu mai revăzut-o timp de șase ani. A fost crescut de cele patru consoarte ale împăraților de dinaintea sa. Cu toate că atâtea așa-zise mame se învârteau în jurul lui, nu a avut parte de afecțiune maternă adevărată.

Mama sa biologică, Youlan, nu a fost lăsată să se implice în creșterea copilului. Din această cauză, se certa frecvent cu consoartele care se ocupau de creșterea micului împărat, nefiind de acord cu metodele lor. După o asemenea ceartă, a luat o supradoză de opiu și a murit, când Pu Yi avea 13 ani. Tatăl său îl vizita rar, o dată la două luni și atunci doar pentru câteva minute.

Singura prezență constantă în viața sa a fost doica pe care o avea și care l-a însoțit în Orașul Interzis încă de când a fost dus acolo pentru prima dată. Era singura figură familiară care l-a însoțit de-a lungul întregii copilării, în peisajul schimbător al oficialilor de la palat.

Privilegiile ultimului împărat includeau suita care îl urma peste tot, fiecare membru al ei fiind gata să îi îndeplinească orice dorință și să îi anticipeze orice nevoie. Bucătarii găteau încontinuu, pentru că Pu Yi nu avea ore fixe de masă, iar mâncarea trebuia să fie pregătită oricând ar fi dorit el să mănânce. Toate astea erau nimic, însă, față de viața împăraților de dinainte. În timp ce aceștia aveau peste 100 de feluri de mâncare din care să aleagă la fiecare masă, Pu Yi trebuia să se mulțumească „doar” cu 25 de sortimente la cele șase mese ale zilei: două mese principale, una cu produse vegetariene și trei pentru orez și prăjituri.

Back in business

La vârsta de 9 ani, Pu Yi a fost repus pe Tronul Dragonului, dar nu pentru mult timp. Noua sa domnie a însumat 12 zile. Războinicul Zhang Xun, care lupta de partea sa, a înconjurat capitala Peking, ceea ce i-a permis lui Pu Yi să emită un edict prin care anunța că e din nou împărat. În cea de-a șasea zi a proaspăt reinstauratei domnii, trei bombe au fost aruncate peste Orașul Interzis, fiind primul bombardament aerian din Asia. Restaurarea dinastiei imperiale nu a rezistat decât câteva zile, din cauza opoziției larg răspândite în toată țara și a intervenției unui alt războinic, Duan Qirui. A pierdut tronul din nou, dar viața lui a mers mai departe, relativ neschimbată, în mijlocul suitei sale imperiale.

De la împărat, la cetățean

A continuat să locuiască în Orașul Interzis până în 1924, când lovitura de stat condusă de Feng Yuxiang l-a obligat să se retragă la conacul tatălui său, împreună cu restul Curții, inclusiv soția și consoarta pe care le avea deja. Când împlinise 16 ani, anturajul său a hotărât că e momentul optim pentru însurătoare. I-au fost înfățișate pozele a patru fete de viță nobilă, iar el a ales o fată de 13 ani, pe nume Wen Hsiu. Sfetnicii săi au considerat că aceasta e prea urâtă pentru a deveni împărăteasă, așa că l-au convins să aleagă altă fată, Wan Jung, numită și Elizabeth, care venea dintr-o familie bogată și era considerată „acceptabilă”. Dar pentru că împăratul își exprimase deja interesul față de Wen Hsiu, era nepotrivit pentru ea să se căsătorească cu altcineva, așa că a devenit concubina lui Pu Yi.

Până la evacuarea definitivă din Orașul Interzis, întreaga Curte trăia cu speranța reinstaurării imperiului și au considerat important să mențină legătura cu marile puteri europene. Drept pentru care i-au angajat tânărului împărat un educator britanic, cu ajutorul căruia a învățat limba engleză și a descoperit cultura apuseană. Și-a rugat chiar profesorul să îl ajute să își găsească un nume englezesc și au optat împreună pentru Henry. Profesorul său a fost primul care a remarcat că Pu Yi ar fi avut nevoie de ochelari. Neținând cont de obiecțiile consilierilor care considerau că acest accesoriu i-ar da un aer prea „vestic”, Pu Yi și-a făcut ochelarii care aveau să devină parte din imaginea lui restul vieții.

După ce japonezii au invadat Manchuria, în 1931, lui Pu Yi I s-a oferit un rol formal de împărat al acestei provincii. Era doar un om de paie, de fapt, japonezii fiind cei care luau toate deciziile. Aceștia au folosit Manchuria ca teritoriu de operațiuni și pe Pu Yi ca fațadă până la încheierea celui de-al doilea război mondial. Sovieticii au intrat în Machiuria și împăratul a fost nevoit să abdice din nou. Rușii au acceptat ca Pu Yi și opt persoane din suita sa să se poată refugia în Japonia. Împăratul nu a ales niciuna din soțiile sale, ci un frate, trei nepoți, doi cumnați, un doctor și un servitor. În loc să îl ducă în Japonia, rușii l-au dus în URSS, unde a fost ținut în arest la domiciliu, până în 1950, când i s-a permis să revină în China. Imediat după sosire a fost trimis într-o tabără de reeducare. Ca semn că a devenit un „om nou”, a renunțat la sigiliul imperial pe care îl purtase întotdeauna cu el. A petrecut nouă ani într-un lagăr de muncă, fiind eliberat în 1959, după ce a fost iertat Mao Zedong.

Deja în vârstă de 50 de ani, a locuit în casa tatălui său și i s-a dat postul de grădinar la Institutul Academic de Botanică. În 1962, s-a căsătorit cu Li Shuxian, asistentă medicală la un mic spital din Beijing. A devenit chiar membru al Congresului Consultativ Politic al Poporului Chinez. Transformarea în cetățean responsabil al Chinei comuniste era de acum completă.