$$$

 GIORDANO BRUNO

1) Biografia sa:

Giordano Bruno, un influent filosof, teolog și cosmolog, s-a născut în Nola, Italia, în 1548. Se știu puține lucruri despre începuturile sale, dar se crede că a intrat în Ordinul Dominican la o vârstă fragedă, urmând studii de teologie și filosofie. Cu toate acestea, natura curioasă și iscoditoare a lui Bruno l-a determinat curând să pună la îndoială credințele convenționale ale vremii și s-a trezit în contradicție cu dogmele Bisericii.

În 1576, problemele lui Bruno cu Biserica au început când a contestat deschis modelul geocentric al universului propus de Ptolemeu și susținut de Biserica Catolică. El a pledat pentru modelul heliocentric propus de Copernic, afirmând că Pământul se învârte în jurul Soarelui. Această noțiune l-a adus în conflict cu autoritățile bisericești, care au văzut-o ca o provocare directă la adresa înțelegerii lor asupra cosmosului, cu Pământul în centrul său.

Temându-se de persecuții din cauza ideilor sale neortodoxe, Bruno a fugit din Italia și a pornit într-o călătorie prin Europa, căutând patronaj și schimburi intelectuale. A petrecut timp în diverse orașe, inclusiv Geneva, Paris și Londra, unde a interacționat cu gânditori și savanți proeminenți ai timpului său. Cu toate acestea, în ciuda sprijinului oferit de unii intelectuali, ideile sale radicale au continuat să atragă opoziția autorităților religioase.

În 1591, soarta lui Bruno a luat o întorsătură sumbră când s-a întors în Italia, crezând în mod eronat că clima se schimbase și că își putea exprima în siguranță opiniile. A fost arestat de Inchiziția Romano-Catolică sub acuzația de erezie și blasfemie. Procesul care a urmat a fost marcat de interogatorii și dezbateri prelungite. Bruno și-a apărat cu fermitate convingerile cosmologice și respingerea anumitor doctrine ale Bisericii. În ciuda apărării sale curajoase, a fost găsit vinovat, iar pe 17 februarie 1600 a fost ars pe rug, devenind un martir al gândirii libere și al cercetării științifice.

Viața și moștenirea lui Giordano Bruno au devenit emblematice pentru lupta dintre știință

progresul și ortodoxia religioasă în timpul Renașterii. Curajul său de a contesta credințele predominante, chiar și în fața persecuției, a inspirat generații de gânditori și oameni de știință. Deși a fost relativ obscur în timpul său, lucrările și ideile sale au câștigat teren în secolele următoare, pe măsură ce oamenii au ajuns să aprecieze contribuțiile sale la cosmologie, filozofie naturală și conceptul unui univers infinit. Astăzi, este celebrat ca o figură pionieră în revoluția științifică și un simbol al libertății intelectuale.

2) Lucrări principale:

„Despre universul și lumile infinite” (De l'infinito, universo e mondi):

Publicat în 1584, acest tratat influent prezintă ideile cosmologice revoluționare ale lui Bruno. El a postulat că universul este infinit, cu un număr infinit de lumi similare cu a noastră, fiecare locuită de ființe inteligente. Acest concept a contestat viziunea geocentrică predominantă asupra universului și a pus bazele cosmologiei moderne.

„Cina de Miercurea Cenușii” (La cena de le ceneri):

Publicată în 1584, această lucrare aprofundează teme filozofice și teologice. Explorează relația dintre materie și formă, respingând conceptele aristotelice și pledează pentru o interconectare între toate lucrurile din univers.

„Freneziile eroice” (Gli Eroici Furori):

Scris în 1585, acest dialog filosofic discută natura iubirii și puterea sa transformatoare. Îmbină idei neoplatonice și hermetice și este considerat una dintre cele mai poetice și imaginative opere ale lui Bruno.

„Despre cauză, principiu și unitate” (De la causa, principio, et uno):

Publicată în 1587, această lucrare complexă explorează principiile cauzalității, unității și pluralității. Bruno discută natura infinită și eternă a universului, bazându-se pe convingerile sale panteiste.

„Expulsionarea fiarei triumfătoare” (De triplici minimo et mensura):

Scrisă în 1588, această lucrare se concentrează pe principiile minimului, măsurii și unității. Bruno prezintă o teorie matematică și geometrică a realității, îmbinând concepte pitagoreice și platonice.

„Cabala lui Pegas” (Cabala del cavallo Pegaseo):

Publicată în 1585, această lucrare poetică și filosofică se inspiră din tradițiile hermetice și cabalistice. Explorează interconectarea universului, natura divină a sufletului uman și căutarea înțelepciunii.

3) Teme principale:

Cosmologia și Universul Infinit:

Una dintre temele centrale ale lui Bruno este credința sa într-un univers infinit cu un număr infinit de lumi. El a argumentat împotriva modelului geocentric al universului, propunând o viziune heliocentrică și a mers chiar mai departe, afirmând că universul este nemărginit, cu corpuri cerești împrăștiate în spațiu.

Panteismul și unitatea naturii:

Filosofia lui Bruno era adânc înrădăcinată în panteism, ideea că divinul este imanent în lumea naturală. El îl vedea pe Dumnezeu ca pe o forță atotcuprinzătoare, imanentă în univers și căuta să găsească unitate în diversitatea existenței.

Interconectarea tuturor lucrurilor:

Bazându-se pe conceptul de unitate, Bruno credea în interconectarea tuturor lucrurilor. El vedea o relație armonioasă între microcosmos (individul) și macrocosmos (universul) și sublinia interdependența tuturor elementelor din ordinea cosmică.

Libertatea gândirii și libertatea intelectuală:

Bruno a fost un susținător fervent al libertății intelectuale și al căutării cunoașterii fără restricții. A refuzat să fie legat de dogme, exprimându-și ideile liber chiar și atunci când acestea intrau în conflict cu credințele stabilite, ceea ce a dus în cele din urmă la persecuția sa din partea Bisericii.

Hermetismul și filosofia ocultă:

Influențat de tradițiile hermetice și oculte, Bruno a explorat concepte mistice și ezoterice în operele sale. El a văzut studiul magiei și al misterelor universului ca fiind căi către înțelegerea divinului și atingerea iluminării spirituale .

4) Contribuția sa la modelul copernican:

Giordano Bruno a adus contribuții semnificative la dezvoltarea și diseminarea modelului copernican al universului. Deși Nicolaus Copernicus propusese deja modelul heliocentric în secolul al XVI-lea, Bruno a fost cel care a jucat un rol crucial în popularizarea și extinderea acestor idei revoluționare.

Bruno a îmbrățișat din toată inima noțiunea lui Copernic conform căreia Pământul se învârte în jurul Soarelui, contestând viziunea geocentrică predominantă, susținută de Biserica Catolică. El a apărat cu pasiune modelul copernican în scrierile și dezbaterile sale publice, folosind adesea argumente convingătoare și dovezi empirice pentru a-i susține validitatea.

Mai mult, Bruno a dus cosmologia copernicană la noi culmi, încorporând-o în viziunea sa mai largă a unui univers infinit și nemărginit. În timp ce modelul original al lui Copernic avea un cosmos finit cu un număr fix de corpuri cerești, Bruno a propus un univers infinit de vast, cu un număr nesfârșit de lumi, fiecare potențial locuită de ființe inteligente. Acest concept îndrăzneț al unei pluralități cosmice a reprezentat o îndepărtare revoluționară de viziunea tradițională geocentrică și chiar de cea copernicană asupra lumii.

În 1584, Bruno și-a publicat capodopera, „Despre Universul și Lumile Infinite” (De l'infinito, universo e mondi), în care și-a expus ideile cosmologice. El a susținut că natura infinită a universului era o reflectare a omnipotenței lui Dumnezeu, respingând viziunea antropocentrică conform căreia oamenii ocupau un loc special în centrul creației. Această noțiune a contestat în mod direct credințele religioase și filozofice ale timpului său.

Deși contribuția lui Bruno la modelul copernican a fost inovatoare, ea l-a adus și în conflict cu autoritățile religioase. Ideile sale radicale și sprijinul său deschis pentru heliocentrism au dus la acuzații de erezie și, în cele din urmă, la moartea sa tragică din mâna Inchiziției Romano-Catolice.

5) Moștenirea sa:

Moștenirea lui Giordano Bruno este cea a unui vizionar neînfricat, ale cărui idei și credințe au depășit granițele timpului său, lăsând o amprentă de neșters asupra dezvoltării științei, filosofiei și căutării cunoașterii. Angajamentul său neclintit față de gândirea liberă și libertatea intelectuală l-a transformat într-un simbol al rezistenței împotriva forțelor opresive ale dogmei și ortodoxiei.

Susținerea lui Bruno pentru modelul heliocentric al universului, împreună cu propunerea sa despre un cosmos infinit și pluralist, a contestat viziunea geocentrică predominantă asupra lumii și a pregătit scena pentru acceptarea finală a cosmologiei copernicane. Ideile sale îndrăznețe, exprimate în lucrări precum „Despre universul și lumile infinite”, au inspirat generațiile viitoare de astronomi și cosmologi să exploreze misterele cosmosului fără teama de persecuție.

Dincolo de contribuțiile sale la cosmologie, ideile filosofice ale lui Bruno despre panteism și interconectarea tuturor lucrurilor au pus bazele gândirii ecologice și holistice moderne. Credința sa în unitatea inerentă dintre microcosmos și macrocosmos a contribuit la conturarea modului în care privim relația dintre umanitate și lumea naturală.

Mai mult, moștenirea lui Bruno ca campion al libertății intelectuale și apărător al gândirii individuale continuă să rezoneze cu cei care pledează pentru libertatea de exprimare și căutarea cunoașterii fără restricții. Disponibilitatea sa de a confrunta credințele stabilite și de a contesta autoritățile tradiționale servește ca o reamintire durabilă a faptului că progresul vine adesea prin punerea la îndoială a status quo-ului și prin adoptarea de idei noi.

Deși a fost persecutat și, în cele din urmă, ars pe rug, Giordano Bruno și-a susținut convingerile cu curaj l-a transformat într-un martir al căutării adevărului și al progresului cercetării științifice. Sfârșitul său tragic, comis de Inchiziție, nu a făcut decât să amplifice impactul ideilor sale, răspândindu-și mesajul de libertate intelectuală și inspirând generațiile ulterioare de gânditori și cercetători .

$$$

 S-a întâmplat în 3 martie1875: În această zi, a avut loc, la Paris, premiera operei „Carmen" de Georges Bizet. Scrisă pe un libret de Henri Meilhac și Ludovic Halévy, după nuvela omonimă a lui Prosper Mérimée, opera a avut premiera la „Opéra Comique” din Paris. Producția acestei ultime opere a lui Bizet a fost întârziată din cauza temerilor că subiectele atinse, trădarea și crima, vor aduce ofense societății de atunci. Printre spectactorii premierei s-au numărat compozitorii Jules Massenet și Camille de Saint-Saëns care au apreciat în mod deosebit lucrarea.În schimb, Charles Gounod l-a acuzat pe Bizet de plagiat, de aceea comentariile presei au fost negative la adresa lui „Carmen”. Trei luni mai târziu de la premieră, Bizet a murit, convins fiind că opera sa este un eșec. 

Nu și-a putut închipui că lucrarea sa va deveni un succes spectaculos și că va rezista trecerii timpului. Și celelalte opere ale sale – „Pescuitorii de perle”, „La jolie fille de Perth” – au început să se joace mai frecvent, iar Georges Bizet recunoscut ca un compozitor original, cu o expresivitate aparte.Acțiunea se petrece în sudul Spaniei, la Sevilla, iar opera spune povestea naivului soldat Don José, care cade în mrejele focoasei țigănci Carmen. José își abandonează iubita din copilărie, pe Micaela, și dezertează, dar își pierde iubirea lui Carmen în fața fermecătorului toreador, Escamillo. José o va ucide pe Carmen într-o criză de gelozie. Zugrăvirea vieții proletare, imoralitatea și fărădelegile descrise, precum și moartea tragică a personajului principal pe scenă, au deschis un teren nou în opera franceză, însă la vremea lor, au fost extrem de controversate. „Carmen” este o poveste plină de pasiune, seducție și trădare, în care partitura strălucitoare a lui Bizet evocă atmosfera încărcată a Spaniei, în melodii devenite celebre, de la seducătoarea „Habanera” până la Aria Toreadorului. Muzica din această operă este aclamată pentru strălucirea melodiei, armonia, atmosfera pe care o creează, orchestrația, precum și pentru abilitatea cu care Bizet a reprezentat muzical emoțiile și suferința personajelor sale.

Surse:

http://www.opera-brasov.ro/spectacole/-carmen-cea-mai-cunoscuta-opera-romantica-franceza-pe-scena-operei-brasov.htm

https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/12/23/viata-si-opera-lui-georges-bizet-iii/

https://www.britannica.com/topic/Carmen-opera-by-Bizet

https://www.classicfm.com/composers/bizet/guides/story-georges-bizets-carmen/

$$$

 S-a întâmplat în 3 martie1886: În această zi, a murit Anastasie Fătu, medic şi botanist român, mare filantrop și membru titular al Academiei Române (n. 2 ianuarie 1816, Mușata, Vaslui - d. Iași). Absolvent strălucit la Gimnaziului Vasilian din Iaşi, bursier al statului la Viena (1834) pentru Facultatea de Drept, continuator la Facultatea de Medicină din Viena (1839), apoi la Facultatea de Medicină din Sorbona (1843), Anastasie Fătu se întoarce în Moldova in 1847 cu două titluri de doctor în medicină şi se dedică activităţii medico-sanitare şi didactice.

Anastasie Fătu a activat ca medic de cvartal, ca medic al Regimentului 2 Miliţie (atunci publica „Proiect de organizare a poliţiei sanitare în România), ca profesor şi administrator al Institutului Gregorian (atunci publica „Manual pentru învăţătura moaşelor”). Între timp, în „Gazeta de Moldavia” şi în alte periodice publică articole de interes medical, iar în anul 1850 a mai publicat „Invăţătura dietetică relativă la scrofule”, „Kenografia despre friguri”, „Descrierea şi intrebuintarea apei simple şi a apelor minerale din Moldova”. În anul 1857 publică mai multe articole privind o mai bună organizare a Institutului Gregorian şi a igienei publice. Între anii 1863-1885, este medic la Spitalul „Sf. Spiridon“, epitrop al Casei Sf. Spiridon şi profesor de medicină populară la Seminarul „Veniamin Costachi” de la Socola. 

La 1 noiembrie 1876, donează 17.000 de franci pentru Casa Sf. Spiridon, mai ales pentru tratarea copiilor bolnavi sub vârsta de zece ani. În anul 1871, el a publicat un „Manual de medicina practică populară” (1.021 pagini). Anastasie Fătu a fost un valoros şi pasionat medic, dar şi un mare naturalist, un mare filantrop, un mare dascăl şi om de ştiinţă. În anul 1856, prin propriile sale mijloace (o donaţie de 50.000 lei), a înfiinţat la Iaşi prima grădină botanică din Principatele Române. În anul 1871, el a publicat lista celor 2.500 de specii de plante cultivate în grădina botanică de la Râpa Galbenă. La expoziţia regională din 1865, grădina botanică a participat cu 307 exponate şi a obţinut medalia de argint. Dr. Anastasie Fătu a fost unul din cei mai mari filantropi ai neamului românesc: 50.000 lei (1856) pentru grădina botanică; 17.000 franci (1876) pentru Casa Sf. Spiridon; 11.750 franci (1855) pentru o fundaţie ce trimitea studenţii valoroşi la studii în străinătate; 10.000 lei (1872) la Academia Română pentru harta geologică şi pentru studii de ştiinte naturale.

În anul 1876, prin concurs, a ocupat postul de profesor de botanică la Universitatea ieşeană şi în 1880 a publicat manualul „Elemente de Botanică”.Activitatea ştiinţifică a lui Anastasie Fătu cuprinde peste trei mii de pagini publicate, el fiind unul din cei mai mari creatori şi animatori ai cercetării ştiinţifice din acea vreme. A fost membru şi apoi preşedinte la Societăţii Medicilor şi Naturaliştilor din Iaşi, membru correspondent al Societăţii Medico-chirurgicale din Bucureşti, membru al Societăţii Sileziene pentru dezvoltarea ştiinţelor, membru onorific al Societăţii de Ştiinte Naturale a Ducatului Nassau etc.

În 1857 a fost ales deputat în Divanul Ad-hoc şi a militat pentru unirea Principatelor Romane. În anii 1866 si 1868 a fost ales deputat şi apoi Preşedinte al Camerei Deputatilor, iar in anul 1869 a fost ales Senator al Colegiului de Iaşi. octorul Anastasie Fãtu este ales în anul 1873, pentru bogata sa activitate, membru al Societãţii Academice Române (iniţial Societatea Literarã Românã – 1 apr. 1866, devenitã Academia Românã la 1879). Dr.Anastasie Fătu a încetat din viaţă la 3 martie 1886 şi a fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iaşi, în apropierea Capelei. Ca o datorie faţă de ilustrul înaintaş, Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi i-a aşezat chipul în galeria marilor profesori, iar in Gradina Botanică ieşeană i-a ridicat un bust din bronz şi i-a adoptat numele.

Surse:

https://www.ziarulevenimentul.ro/stiri/moldova/anastasie-fatu-medic-si-botanist--217285627.html

http://ler.is.edu.ro/~cr/index.php?page=person&id=176

http://www.cunoastelumea.ro/la-iasi-se-afla-un-imperiu-al-florilor-si-arborilor-cu-o-suprafata-de-zeci-de-hectare-este-una-dintre-cele-mai-mari-gradini-botanice-ale-europei/

https://www.ziaruldevrancea.ro/timp-liber/astazi-despre-anastasie-fatu--intemeietorul-gradinii-botanice-din-iasi

$$$

 S-a întâmplat în 3 martie1925: În această zi, s-a născut Florian Potra, critic de teatru şi film, traducător (n. Timişoara - 6 mai 1997, Bucureşti). A fost fiul Anittei Francisca Maria (născută Brusaco) şi al lui Iulian Potra, licenţiat în ştiinţe economice şi sociale. Urmează Liceul „C. Diaconovici-Loga" din Timişoara, trecându-şi bacalaureatul în 1943. Face apoi studii la Universitatea „La Sapienza" din Roma, unde obţine licenţa în litere magna cum laude în 1948. 

Câţiva ani trăieşte din sport, devenind căpitanul echipei naţionale de scrimă. Este cercetător la Academia Română (1953-1954), redactor la Uniunea Scriitorilor (1954-1955), la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (1955-1956) şi la revista „Teatrul" (1956-1961), secretar literar la Teatrul Regional Bucureşti (1961-1963). A fost redactor şi secretar general de redacţie la „Secolul 20" (1963-1968), consilier general, inspector general la Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă (1968-1970), inspector principal la Centrul Naţional al Cinematografiei (1970-1971), conferenţiar, profesor, şef de catedră la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale", titular al cursului de istoria şi teoria filmului (1971-1997).

Debutează în 1961, la revista „Teatrul",cu piesa În noaptea asta nu doarme nimeni, iar editorial cu volumul Experienţă şi speranţă. Ecran românesc (1968).Colaborează la „Steaua", „Viaţa românească", „Secolul 20", „Teatrul", „Cinema", „Con­temporanul", „România literară" etc. Traduce peste o sută de scrieri dramatice, multe dintre ele reprezentate la diferite teatre din Bucureşti şi din alte oraşe ale ţării. I s-au conferit numeroase distincţii internaţionale: Ordinul Meritul Republicii Italiei (1978, 1995), Premiul şi Medalia pentru cel mai bun traducător al teatrului italian în Europa, acordat de Institutul Italian al Dramei (1979) etc. 

Premii naţionale obținute: Premiul Asociaţiei Cineaştilor (1975,1984), Premiul Uniunii Scriitorilor pentru traducerea în italiană a romanului Craii de Curtea-Veche şi a nuvelei Remember de Mateiu I. Caragiale (1980), Premiul Academiei Române (1981, 1983), Premiul Uniunii Cineaştilor pentru opera omnia(1996). Spirit cu o temeinică pregătire filosofică, estetică şi culturală, Potra reprezintă de-a lungul câtorva decenii un factor de echilibru în ierarhizarea valorilor, în tentativele de sistematizare şi structurare a cercetării teatrologice şi filmologice româneşti.  

Principalele sale preocupări s-au îndreptat spre definirea unui stil naţional în cinematografia românească, ilustrative fiind studii precum Istorie şi luptă socială, Cinematograful românesc în căutarea propriului chip, Naţional şi universal în arta filmului, considerate de autor „argumente preliminare", dezvoltate în volumele O voce din off(1973), Voci şi vocaţii cinematografice (1975).Ca traducător, Potra a oferit nu numai versiuni din literaturile lumii, preferinţele îndreptându-se către literatura italiană, ci şi transpuneri, îndeosebi în italiană, ale unor scrieri de Mateiu I. Caragiale, Mircea Eliade, Tudor Arghezi, Ştefan Aug. Doinaş, Marin Sorescu, Laurenţiu Fulga etc.

Surse:

http://aarc.ro/en//critici/view/florian-potra

http://biblioteca-digitala.ro/?autor=11613-potra-florian

http://altmarius.ning.com/profiles/blogs/biografia-zilei-florian-potra

http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/V1307/pdf

$$$

 S-a întâmplat în 3 martie 1939: În această zi, a decedat medicul Dimitrie Gerota; contribuţii în studiul anatomiei şi fiziologiei vaselor limfatice („tehnica Gerota” de evidenţiere a acestora); de numele său se leagă şi realizarea primelor radiografii în România; membru corespondent al Academiei Române (n.17 iulie 1867, Craiova - d. București). Dimitrie Gerota s-a născut ca fiu al preotului Dimitrie Constantin Gerota și al Mariei Gerota.A fost căsătorit cu Maria Draghiescu, fiica altui medic român care, alături de Carol Davilla, a fost unul din ctitorii medicinii românești. A avut un fiu, Dimitrie Gerota.

Dimitrie Gerota este admis la Facultatea de Medicină din București (în 1886) pe care o termina în 1892. Timp de 4 ani și-a continuat studiile la Paris. Întors în țară, a început să practice medicina, în paralel fiind și cadru didactic. Începând cu octombrie 1897, predă anatomia la Școala Națională de Arte Frumoase din București, unde îl are, ca student, pe Constantin Brâncuși, care îi fusese recomandat doctorului de tatăl său. „Jupuitul”, una din lucrările lui Brâncuși, ar fi fost rodul învățăturilor lui Gerota, care va păstra un exemplar până la sfârșitul vieții. Profesorul Gerota îl va ajuta pe Brâncuși să plece la Paris și se pare că i-a asigurat, o perioadă, chiar un venit lunar. Brâncuși comenta despre mentorul său: „Seriozitatea şi punctualitatea cu care îşi îndeplinea sarcinile didactice, bogăţia documentării iconografice, expunerile sale clare şi deloc pedante, însoţite întotdeauna de desene făcute cu mâna lui pe tablă, cu cretă colorată, lucru care fermeca pe student care era tentat să copieze pe caiet, desenând în acelaşi timp cu profesorul, deşi nu i se cerea”

Dimitrie Gerota a efectuat cercetări privitoare la anatomia și fiziologia vezicii urinare și a apendicelui, a preconizat o tehnică de injectare a vaselor limfatice, cunoscută în literatura de specialitate drept „metoda Gerota”. De numele său se leagă și aplicarea primelor radiografii din România, fiind considerat cel dintâi radiolog român. A înființat, în 1907, la București, un spital — Sanatoriul Dr. Gerota — în care erau operați și îngrijiți numeroși bolnavi, precum și un muzeu de mulaje anatomico–chirurgicale lucrate în întregime de el. A descris pentru prima dată fascia pararenală, care îi poartă astăzi numele. În orice tratat de urologie contemporan fascia este denumită drept fascia Gerota .

Surse:

https://www.revistachirurgia.ro/cuprinsen.php?EntryID=236

http://www.spitalgerota.mai.gov.ro/istoric-spital/

http://www.saptamanamedicala.ro/articole/Dimitrie-Gerota

http://elenadumitrescu.ro/images/carti/ecorseu_brancusi.pdf

$$$

 S-a întâmplat în 3 martie1949, 3-5: În cadrul unei plenare a CC al PMR, se hotărăşte trecerea la cooperativizarea agriculturii. În România, s-a desfășurat în perioada 1949–1962 procesul de colectivizare, care a constat în confiscarea aproape a tuturor proprietăților agricole private din țară și comasarea lor în ferme agricole administrate de stat. 

În România, colectivizarea a fost similară cu cea efectuată în URSS, prin aceea că a înglobat terenurile agricole ce puteau fi adunate într-o fermă colectivă. Început întâi greoi și haotic, procesul de colectivizare a stagnat între 1953 și 1956, fiind apoi reluat cu agresivitate și dus la final în 1962. Numeroși țărani, atât săraci, cât și mai înstăriți, s-au opus acestei acțiuni, iar guvernul comunist a recurs uneori și la represiuni violente, ucideri, deportări, încarcerări și confiscări ale întregii averi a celor implicați. În zonele montane au existat însă numeroase zone necooperativizate. Sistemul de agricultură socialist astfel constituit a intrat treptat într-o criză ale cărei efecte s-au simțit și după ce regimul a fost înlăturat, timp în care s-au depus eforturi pentru reconstituirea proprietății private în agricultură.

În perioada 1945-1949, Partidul Comunist, la nivel declarativ, susținea mica proprietate agricolă deși rezoluția PMR din februarie 1948 recomanda deja cooperația ca mijloc de ameliorare a situației economice. În realitate, comuniștii erau adepții dogmei marxist-leniniste conform căreia „mica proprietate generează capitalism zi de zi, ceas de ceas, spontan și în proporții de masă”.În 1951, Ana Pauker concluziona că „e și azi un mic capitalist în felul lui țăranul individual mic burghez”. Pentru a sparge solidaritatea socială din mediul rural, strategia inițială a comuniștilor a fost de a cuceri adeziunea politică și susținerea țăranilor săraci, îndreptându-i împotriva celor mai înstăriți. În acest sens, pentru a compensa lipsa de alimente din orașe și necesitatea plății de despăgubiri de război Uniunii Sovietice, dar și pentru a ruina gospodăriile țărănești înstărite, a fost introdus sistemul cotelor. Prin acest sistem, țăranii erau obligați să predea statului o parte semnificativă din producția gospodăriilor lor. De multe ori, țăranii erau lăsați doar cu grâul de sămânță pentru anul următor, iar uneori nici cu acesta. Prin sistemul cotelor, multe gospodării agricole mari din zona rurală au fost duse la ruină, ceea ce a cauzat sărăcirea satelor românești în ansamblul lor.

Procesul de colectivizare a început violent în martie 1949, cu decretul 84/2 martie 1949, prin care se expropriau proprietățile mai mari de 50 ha. Decretul a intrat efectiv în vigoare chiar din noaptea următoare, fiind aplicat pe loc. Proprietarii au fost luați noaptea din casele lor și li s-a fixat, ilegal, domiciliu forțat în diverse localități. Proprietățile au fost confiscate în întregime, cu tot cu animale, mașini agricole și clădiri. Multe dintre cele câteva mii de foste locuințe ale proprietarilor au fost transformate în sedii de GAS-uri, GAC-uri, posturi de poliție. Propaganda vremii a prezentat pe cei expropriați ca fiind „moșieri”, dar în realitate în multe cazuri era vorba de ferme mecanizate și modernizate. În zilele imediat următoare, plenara CC al PMR a hotărât „transformarea socialistă a agriculturii”. Agricultorii a fost împărțiți în cinci categorii: țăranii fără pământ, țăranii săraci, țăranii mijlocași, țăranii înstăriți (etichetați drept chiaburi) și moșieri.

Cum prima interacțiune a funcționarilor partidului cu țărănimea, cu ocazia colectării cotelor, nu i-a pus pe primii într-o lumină favorabilă în ochii celor din urmă, în multe locuri inclusiv țăranii săraci s-au solidarizat cu așa-numiții „chiaburi”, sprijinindu-i pe aceștia. Astfel, începutul colectivizării s-a caracterizat prin numeroase ezitări, uneori țăranii înstăriți fiind lăsați cu o mică proprietate, dar în unele cazuri chiar și țăranii mijlocași fiind deposedați de întregul avut.În unele momente, represiunea a fost deosebit de dură, dar alteori autoritățile au dat înapoi. Disensiuni au apărut în această perioadă chiar în sânul PMR.Grupul Anei Pauker a fost îndepărtat de la conducerea partidului și a secției agrare a CC, aceștia fiind etichetați ca „deviaționiști de dreapta” și fiind făcuți responsabili de întârzierile și de abuzurile din procesul de colectivizare.

Satele alese pentru prima parte a colectivizării au fost întâi satele cele mai afectate de război și de seceta ce a urmat, unde țărănimea săracă era ușor de convins de autorități să accepte soluțiile guvernului. Alte sate colectivizate în prima fază au fost cele din zone în care apăruseră mișcări de rezistență anticomunistă, cum ar fi Maramureș și Dobrogea, puterea comunistă folosind aici colectivizarea ca mijloc de represiune. În 1953, Stalin a murit iar presiunile Uniunii Sovietice asupra statelor europene ocupate privind colectivizarea au scăzut. Astfel, colectivizarea în România a stagnat între 1953 și 1955, regimul comunist lucrând doar la consolidarea Gospodăriilor Agricole Colective deja existente. În 1956 guvernul comunist a reluat discursul politic și planurile pentru continuarea colectivizării. Anul 1956 a fost marcat de evenimentele din Ungaria și aceste planuri au rămas în acel an neconcretizate de teama unor noi proteste.

În 1957, odată cu stabilizarea contextului european, colectivizarea a fost reluată printr-un program-pilot în regiunea Galați. După ce acest program a fost evaluat și considerat un succes, colectivizarea a reînceput cu violență în regiunea Constanța, unde au fost mobilizați 30.000 de activiști de partid sub conducerea secretarului regional Vasile Vâlcu, cu scopul de a termina colectivizarea în același an. Astfel, în noiembrie 1957, regiunea Constanța a fost declarată prima regiune românească colectivizată în întregime.Aparatul propagandistic al partidului comunist a exploatat această reușită, promovând-o ca o transformare a unei provincii foarte înapoiate în una cu un standard de viață foarte ridicat în mediul rural pentru a alimenta ambițiile locale ale conducerii comuniste din celelalte regiuni. Următoarele regiuni spre care și-a îndreptat atenția regimul comunist au fost Banatul, care, ca și Dobrogea, era o provincie de graniță foarte diversă din punct de vedere etnic. În această etapă finală, represiunea a atins maximul de violență. Numeroși țărani care se opuneau au fost arestați, condamnați sau deportați, mai ales în Bărăgan. De aceste deportări nu au fost scutiți nici moții din Apuseni. Încă de la început, procesul de colectivizare a fost întâmpinat cu rezistență de țărani, care s-au răsculat în numeroase rânduri, încă din 1949, în nordul Moldovei și în Transilvania. Trupele de securitate, miliție și grăniceri au răspuns trăgând în țăranii răsculați. Pe lângă cei care au murit atunci, alții au fost arestați și unii chiar executați sumar. Sute de persoane au fost anchetate penal și condamnate la pedepse grele, iar familiile lor deportate în Dobrogea. Anul următor a adus asemenea răscoale și în sudul țării, mai ales în județul Vlașca, unde în unele cazuri chiar liderii comunităților locale, membri ai PMR s-au alăturat protestelor. 

Represiunea a continuat și spre sfârșitul anilor 1950, cele mai mari răscoale având loc în actualul județ Vrancea. Mii de țărani au fost condamnați la închisoare și averile lor au fost confiscate. Peste 40.000 de persoane, mai ales țărani înstăriți, au fost deportate din Banat și din Dobrogea în Bărăgan, în două rânduri: o dată în 1949 și apoi din nou în 1951. Deportații au fost așezați într-o zonă geografică dificilă, fiind în continuare persecutați politic. Localitățile în care au fost aceștia mutați au fost denumite de Securitate „comune speciale”, și erau în număr de 18. Cei deportați au fost lăsați să se întoarcă în localitățile lor în 1955 și 1956, găsindu-și casele confiscate. Ultimul mare episod sângeros al colectivizării forțate a avut loc pe 15 ianuarie 1961 în comuna Vâlcele, județul Olt. Atunci au fost împușcate de către milițieni cinci persoane și arestate alte 25, pedepsele lor cu închisoarea însumând peste 84 de ani.

Surse:

Colectivizarea agriculturii. Represiunea, vol. I, 1949 – 1953, Dan Cătănuș, Octavian Roske, INST, 2004

Țărănimea și puterea: procesul de colectivizare a agriculturii în România (1949-1962), Dorin Dobrincu, Constantin Iordachi, Gail Kligman, Katherine Verdery, Editura Polirom, 2005

http://www.scritub.com/economie/agricultura/Cum-s-a-realizat-cooperativiza1241151017.php

http://www.history-cluj.ro/Istorie/anuare/2001/Iancu%20-%20Colectivizare.htm

https://www.ccja.ro/ccja/analele-aradului/pdf/020_Raul_Ionut_Rus_Desfasurarea_procesului_de_colectivizare_in_judetul_Timis.pdf

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2018/03/04/cooperativizarea-agriculturii-apocalipsa-satului-romanesc-video/

$$$

 3 martie - Ziua mondială a scriitorilor, o sărbătoare deosebit de frumoasă în cultura internațională, pentru că literatura nu are granițe, iar rolul ei în dezvoltarea societății umane este unul primordial. 

Sărbătorită din anul 1986, Ziua mondială a scriitorilor a fost propusă de Congresul Internațional al PEN Club. Organizația PEN Club International (poeți, eseiști, nuveliști) a fost fondată la Londra în 1921 și este o asociație ce include scriitori ai tuturor genurilor literare, de la traducători și jurnaliști până la istorici, și are ca scop promovarea sprijinului între scriitorii din întreaga lume.Ideea fondării acestei asociații a venit de la scriitorul englez C. A. Dawson Scott, iar primul președinte a fost John Galsworthy. Mai mult, această organizație a fost considerată drept primul ONG din lume, iar printre membrii ei s-au numărat Joseph Conrad, Elizabeth Craig, George Bernard Shaw şi H.G. Wells. În prezent, PEN are filiale în peste 130 de țări și este cea mai mare organizație literară din lume, una din principalele sale preocupări fiind lupta pentru libertatea cuvântului.

Cât despre PEN Clubul Român, acesta a fost fondat în 1923, iar printre membri și inițiatori s-au aflat Liviu Rebreanu, Ion Barbu, Camil Petrescu, Lucian Blaga, Ion Pillat, Mihail Sebastian, Mircea Eliade, Ion Minulescu, Octavian Goga, Vasile Voiculescu. PEN Clubul Român a participat la congresele interbelice ale PEN de la Berlin, Viena, Dubrovnik și altele, însă, după 1945, după instalarea influenței sovietice în România, acest club ca și multe altele instituții și organizații independente, a dispărut, fiind interzis. De altfel, Radu Cioculescu, secretarul PEN Clubului a fost arestat şi a şi murit în închisoare.Era momentul începutului unui război teribil între comunişti şi intelectuali, război căruia i-au supravieţuit puţini dintre cei cu conştiinţă.

După anul 1964, PEN Clubul Român a existat din nou, în chip formal, fără a avea şi posibilitatea să funcţioneze. În anii ’70, preşedintele PEN Clubului Român a fost poetul Geo Dumitrescu. Organizaţia funcţiona ca un fel de secție de relații internaționale a Uniunii Scriitorilor Români de-atunci, cu servituțile de rigoare legate de tutela comunistă. Un poet important al regimului, Eugen Jebeleanu, a fost la un moment dat președinte al PEN Clubului Român, din care făceau parte și alți scriitori agreați de regim precum Horia Lovinescu, Radu Boureanu, George Ivașcu, Corneliu Leu sau Alexandru Balaci. În perioada 12-18 ianuarie 1986 s-a luat decizia de a sărbători, la 3 martie, Ziua Internaţională a Scriitorului, în cadrul celui de-al 48-lea Congres internaţional PEN Club. În mai 1990, Ana Blandiana a fost invitată, la Viena, la Congresul mondial anual al PEN International, unde s-au reînfiinţat PEN Cluburile naţionale pentru ţările foste comuniste.La 11 septembrie 1990, Centrul PEN Român renăştea, într-o şedinţă la care au participat cei mai reprezentativi scriitori români, iar poeta Ana Blandiana avea să devină preşedinta PEN Clubului Român, afiliat Organizaţiei Internaţionale a Scriitorilor, exercitându-şi mandatul până în anul 2004.

Surse:

http://stiri.tvr.ro/poetul-este-constiinta-literara-a-lumii-3-martie-ziua-mondiala-a-scriitorilor_40972.html#view

https://ampress.ro/3-martie-ziua-mondiala-a-scriitorilor/

https://www.edusoft.ro/3-martie-ziua-mondiala-a-scriitorilor/

http://www.radioresita.ro/286325/foto-data-de-3-martie-este-marcata-intreaga-lume-ziua-mondiala-scriitorilor