$$$

 S-a întâmplat în 18 februarie1564: În această zi, a murit Michelangelo Buonarroti, sculptor, pictor, arhitect şi poet italian, unul dintre titanii Renaşterii. A fost membru al Academiei de Desen din Florenţa. Ca sculptor a realizat mai multe opere, printre care: David; Madonna cu pruncul; Sfântul Matei; Bacchus; Pieta. Pentru biserica „Sf. Petru” a realizat capodoperele Moise, statuie monumentală şi şase statui de sclavi. A decorat bolta Capelei Sixtine (1508-1512), punând în operă o imensă frescă a veacului. Ultima lucrare de mare amploare este Judecata de apoi. Ca poet a lăsat culegerea de poezii Rime.

Michelangelo Buonarroti (n. 6 martie 1475, Caprese, Provincia Arezzo - d. Roma), alături de Leonardo da Vinci, a fost cel mai important artist în perioada de vârf a Renaşterii italiene. Geniul său universal este deopotrivă oglindit de pictură, desen, sculptură şi arhitectură. El a scris şi poezii, în special în genul sonetului şi madrigalului. Sculptura a reprezentat totdeauna marea pasiune a lui Michelangelo. În anul 1504, graţie grupurilor statuare Pietà şi David, dobândise deja renumele de sculptor atât la Roma cât şi la Florenţa. Pietà (1499), realizată de Michelangelo la vârsta de 24 de ani, se îndepărtează cu mult de modul tradiţional de prezentare a Fecioarei Maria, care apare foarte tânără, cu trăsături imaculate. Suferinţa ei înobilează dragostea şi frumuseţea, cufundată în durere, stă cu capul uşor aplecat, ţinând tragic în braţe trupul inert al fiului, care pare să curgă ca o undă de pe genunchii ei. Sculptura s-a dovedit a fi o capodoperă a genului şi contemporanii au recunoscut imediat geniul artistului. Statuia lui David (1501-1504) a fost realizată din însărcinarea consiliului municipal al Florenţei. David apare ca un personaj plin de energie şi forţă, chipul minunat finisat şi privirea îndreptată către stânga îi conferă un aspect hotărât şi brav. Cioplit într-un bloc de marmoră având o înălţime de patru metri, personifică forţa şi siguranţa. A fost nevoie de trei zile pentru a transporta statuia în piaţa Signoria din centrul Florenţei. În anul 1873, pentru a-l proteja de intemperii, originalul va fi mutat în interiorul Muzeului Academiei de Belle-Arte, locul lui din piaţă fiind ocupat de o copie. Alte opere sculpturale ale lui Michelangelo sunt Moise (în biserica San Pietro in Vincoli, Roma), Sclav înlănţuit şi Sclav murind (prevăzuţi pentru mausoleul papei Iuliu al II-lea, în prezent în Muzeul Luvru din Paris), grupul statuar Ziua şi Noaptea, Amurgul şi Aurora la mormântul lui Giuliano de Medici, Il Pensioroso (Gânditorul) reprezentându-l pe Lorenzo Magnificul, grupul de sclavi (aşa zişii Giganţi), sculpturi neterminate aflate în Muzeul Academiei din Florenţa. 

Ultimele sculpturi cu tema Pietà se deosebesc de cea din tinereţe printr-un dramatism impresionant. Până a-şi câştiga renumele de pictor remarcabil, Michelangelo dobândise deja gloria sa ca sculptor. Una dintre primele sale lucrări de pictură şi chiar unul dintre puţinele tablouri ale artistului - Michelangelo făcând mai ales pictură murală în tehnica affresco - este La Sacra Famiglia (Sfânta Familie), cunoscută şi sub numele de Madonna Doni sau Tondo Doni (Tondo în limba italiană derivă din rotondo, însemnând rotund). Un tondo este pictat în cerc, pe lemn fixat într-o ramă sculptată. În tabloul lui Michelangelo, membrii Sfintei Familii sunt trataţi în manieră sculpturală şi se diferenţiază în mod clar de celelalte personaje care populează fundalul, unde siluetele sunt realizate mai puţin plastic şi culorile sunt estompate. Artistul conferă tabloului trăsături specifice artei antice, revoluţionând iconografia respectivei scene religioase tradiţionale. 

Raportarea la antichitate este caracteristică Renaşterii, fascinată de vechea cultură greco-romană. „Fără să fi văzut Capela Sixtină nu este posibil a-ţi forma o idee despre ce este capabil să realizeze omul” (Johann Wolfgang von Goethe). Michelangelo a lucrat timp de patru ani la zugrăvirea boltei Capelei Sixtine, o suprafaţă de aproape cinci sute de metri pătraţi, depunând un efort istovitor. Renunţă la ajutoarele pe care le adusese de la Florenţa şi în cea mai mare parte lucrează singur. Frescele Capelei Sixtine au fost sfinţite cu ocazia sărbătorii Tuturor Sfinţilor, în anul 1512. Giorgio Vasari povesteşte: „Aflând că vor fi descoperite frescele, s-a adunat toată suflarea să privească picturile, rămânând cu toţii muţi de încântare.” Partea centrală, pe axa bolţii, cuprinde nouă scene biblice: Dumnezeu desparte lumina de întuneric, Crearea aştrilor, Dumnezeu desparte apele de pământ, Crearea lui Adam, Crearea Evei, Păcatul originar şi Izgonirea din rai, Jertfa adusă de Noe lui Dumnezeu, Potopul şi Beţia lui Noe. De ambele părţi ale acestor picturi sunt înfăţişate sibile şi prooroci. Michelangelo foloseşte culori strălucitoare care, după renovarea Capelei Sixtine în anul 1990, şi-au recăpătat în întregime prospeţimea. Decorarea pereţilor altarului din Capela Sixtină - o suprafaţă măsurând 17 metri în lungime şi 13 metri în lăţime - reprezintă Judecata de Apoi. Michelangelo realizează primele schiţe în anul 1534 şi se apucă de pictat în vara anului 1536, pentru a termina fresca în toamna anului 1541. Actul final al istoriei omenirii este înfăţişat ca o înspăimântătoare tragedie cosmică, umanitatea apare disperată şi îndurerată, cutremurată de perspectiva condamnării veşnice. În anul 1535, lui Michelangelo i se acordă titlul de „arhitect, sculptor şi pictor de frunte al palatului papal”. Printre operele arhitecturale ale lui Michelangelo se numără: Capela familiei de Medici şi Biblioteca Laurentină din Florenţa, Palatul Farnese, cupola Catedralei Sfântul Petru din Roma, după modelul cupolei Domului din Florenţa, realizată de arhitectul Filippo Brunelleschi şi biserica Santa Maria degli Angeli e dei Martiri din Roma, ridicată pe locul uneia dintre sălile aparţinând Băilor lui Diocleţian.

Michelangelo a murit la 18 februarie 1564, în locuința sa din Roma, cu doar câteva săptămâni înainte de a împlini 89 de ani. Trupul său a fost așezat într-un sarcofag, la Biserica Santi Apostoli (Sfinții Apostoli), dar câteva zile mai târziu, nepotul său, Lionardo Buonarroti, l-a mutat la Florența, în Bazilica Santa Croce (Sfânta Cruce), acolo unde artistul însuși dorise să fie înmormântat. Spre deosebire de mulți alți artiști, Michelangelo Buonarroti s-a bucurat de faimă și de recunoașterea măiestriei sale încă din timpul vieții. Numele său a rămas un simbol al artei universale până în zilele noastre, reprezentativ pentru perioada Renașterii. Testamentul său a fost cât se poate simplu, spunând: „Las sufletul meu Domnului, trupul — pământului și toate bunurile materiale — rudelor celor mai apropiate''.

Surse:

http://www.scritub.com/personalitati/Michelangelo-Buonarroti94141811.php

https://destepti.ro/artistul-michelangelo-buonarroti-si-renascentismul

https://www1.agerpres.ro/flux-documentare/2015/03/06/documentar-michelangelo-buonarroti-o-viata-inchinata-artei-540-de-ani-de-la-nastere--10-12-30

https://www.ro.biography.name/pictori/104-italia/298-michelangelo-buonarroti-1475-1564

https://www.britannica.com/biography/Michelangelo

https://www.royalacademy.org.uk/art-artists/name/michelangelo-buonarroti

$$$

 S-a întâmplat în 18 februarie1745: În această zi, s-a născut fizicianul italian Alessandro Volta, inventatorul pilei electrice, prima sursă de curent continuu (1800) (d. 5 martie 1827, Camnago lângă Como, Lombardia-Veneția). Alessandro Volta s-a născut în oraşul italian Como, într-o familie nobilă. A studiat în şcolile publice din oraşul său, intrând apoi, în 1758, la colegiul iezuit. 

De la vârsta de 14 ani începe să fie atras de ştiinţă şi refuză să urmeze cariera bisericească, o tradiţie în familia sa. În anul 1769 publică prima sa lucrare despre electricitate (un subiect ştiinţific „la modă" în vremea sa) - De vi attractiva ignis electrici - care atrage atenţia asupra sa şi îl ajută să obţină postul de profesor de fizică la liceul din Como, unde a activat între anii 1774-1779. În paralel cu activitatea de profesor, Volta îşi continuă studiile şi experimentele, devenind cunoscut în domeniu, iar în anul 1779 obţine numirea în funcţia de profesor la Universitatea din Pavia, unde îşi continuă munca în domeniul electricităţii şi face o serie de invenţii revoluţionare, care îi aduc importante distincţii, printre care medalia Copley (1791) a Royal Society din Londra al cărui membru era, Legiunea de onoare şi altele.

În anul 1801, Napoleon îl invită la Paris şi îi acordă statutul de membru al Institut de France şi îl numeşte conte, iar mai târziu senator al Lombardiei, în 1810.Cea mai mare onoare a primit-o din partea comunităţii oamenilor de ştiinţă, care, în cinstea lui, au numit unitatea de măsură pentru forţa electromotoare şi potenţialul electric – „volt". Contribuţia sa în domeniul fizicii şi al electricităţii în special a fost deosebit de importantă, fiind punctul de plecare pentru numeroase cercetări şi descoperiri ulterioare. A făcut cercetări şi în domeniile chimiei (în 1778 a fost primul savant care a izolat metanul, principalul constituent al gazului natural), meteorologiei (a inventat electrometrul, instrument de măsurare a electricităţii atmosferice). Invenţiile asale principale au rezidat în:

- electroforul (un instrument pentru acumularea de electricitate statică – care stă la baza condensatoarelor utilizate şi astazi) (1774)

- electroscopul (un instrument care permite evidenţierea diferenţelor de potenţial) (1775)

- prima baterie electrică din istorie, aşa-numita „pilă voltaică" - „strămoşul" bateriilor electrice, ce permitea transformarea energiei chimice în energie electrică. (1800)

Întorcându-se din Austria în 1799, Alessandro Volta a descoperit că dispozitivul pe care lucra era capabil să stocheze energie. Și un an mai târziu, în 1800, el a inventat prima baterie electrică. Acesta a constat din plăci de cupru sau zinc poziționate unul peste celălalt. Acestea au fost separate prin distanțiere de carton înmuiate în soluție salină. Acest lucru a făcut posibilă furnizarea unui curent eclectic fără întrerupere. De asemenea, omul de știință este autorul legii rezistenței capacitive. A avut numeroase premii - membru al Societății Regale din Londra din 1791 pentru inventarea electroscopului. În 1794, societatea a acordat omului de știință medalia Kopli pentru descoperirea potențialelor electronice. În ceea ce privește viața lui personală, Alessandro era căsătorită cu fiica lui Ludovico Peregrini – Teresa. Au fost căsătoriți din 1794 și aveau trei fii. Volta a murit la 82 de ani.

Surse:

https://www.britannica.com/biography/Alessandro-Volta

https://www.famousscientists.org/alessandro-volta/

https://www.ro.biography.name/fizicieni/59-italia/182-alessandro-volta-1745-1827

http://ro.brieffacts.org/alessandro-volta-kratkaya-biografiya_default.htm

https://biografieonline.it/biografia-alessandro-volta

$$$

 S-a întâmplat în 18 februarie1882, 18 febr./ 3 martie: În această zi, s-a născut omul politic Ion Mihalache, unul dintre conducătorii Partidului Ţărănesc (fondat în 1918), care a fuzionat cu Partidul Naţional Român (1926), creându-se Partidul Naţional Ţărănesc; preşedinte al PNŢ (1933-1937), ministru al agriculturii şi domeniului public şi ministru de interne în mai multe rânduri; în noiembrie 1947 a fost condamnat la închisoare pe viaţă, în procesul intentat de regimul comunist conducătorilor PNŢ (d. 1963, în penitenciarul din Râmnicu Sărat)

Învăţător, preşedinte al „Asociaţiei generale a învăţătorilor”, Ion Mihalache a fost mobilizat pe front, în primul război mondial, şi decorat cu ordinul militar „Mihai Viteazul”. După război, a întemeiat Partidul Ţărănesc. A ajuns, în decembrie 1919, ministru al Agriculturii şi Domeniilor. Ulterior, în Partidul Naţional Ţărănesc, rezultat din fuziunea partidului întemeiat de el cu Partidul Naţional Român, a fost vicepreşedinte, preşedinte pentru patru ani, ocupând, în câteva rânduri, funcţia de ministru, fiind ales parlamentar.ersonaj politic atipic, cum a fost catalogat în epocă, Mihalache a ajuns în politica mare în iţari şi cămaşă ţărănească şi a rămas astfel, inclusiv la depunerea jurământului în calitate de ministru sau urcând la tribuna parlamentară.Luată drept pitorească, prezenţa sa a trezit celor din jur o permanentă curiozitate, ba, îmbrăcând, ca excepţie, înaintea unei vizite în străinătate, costum, a avut parte de critici şi remarci maliţioase în presă. Costumul popular de Muscel l-a purtat cu destul firesc, mai presus decât eventuale calcule de ordin electoral, omul politic considerându-se un reprezentant al lumii rurale. În lupta politică, „stilul” său vestimentar a fost catalogat drept mod interesat de „a se plimba în costum de vicleim”, un „simbol de care n-a mai putut scăpa” ceea ce i-ar fi falsificat natura originară (C. Argetoianu). Orgolii dâmbovițene și invidii mioritice, zic eu...

Originea şi, mai ales, condiţia sa profesională, au dat prilej adversarilor politici la atacuri, maliţioase încercări de a-l pune în inferioritate, cărora, în general, nu le-a răspuns. Contrar acestora, Mihalache a dovedit un nivel cultural onorabil, a fost un bun orator, vorbitor de limbă română corectă, îngrijită. O împrejurare, în Parlament, e sugestivă: A.C Cuza vorbeşte în franţuzeşte, ostentativ, pentru a-l pune în inferioritate, numai că, spre surpriza multora, Mihalache îi răspunde în aceeași limbă. Publică articole în „Neamul românesc”, recunoscând, de altfel, că unul dintre modelele fomării sale intelectuale a fost Iorga, alături de Spiru Haret şi Constantin Stere. Mic de statură, având „o figură simpatică şi impenetrabilă, era inteligent şi echilibrat, nefrământat de vanităţi şi ambiţii de parvenire. Într-o lume în care demagogia, manevrele politicianiste, „fripturismul” câştigau teren, Mihalache a afirmat, dincolo de erorile, nereuşitele sale, un crez. I-a rămas fidel, la fel şi alianţei politice cu Iuliu Maniu. N-a ezitat să folosească actul demisiei: întâi, ca ministru al Agriculturii în guvernul Blocului parlamentar, apoi, în ianuarie 1933, când, ministru de Interne fiind, a cerut îndepărtarea lui Gavrilă Marinescu din funcţia de prefect al poliţiei Capitalei, lovindu-se de opoziţia acestuia, bazată pe protecţia regelui. Ulterior, întreg cabinetul Maniu a demisionat. În noiembrie 1937, a refuzat să formeze guvernul, în condiţiile în care i s-a impus un secondant în persoana lui Alexandru Vaida-Voevod, devenit adversar al ţărăniştilor.

Ridicarea economică, socială şi culturală a ţărănimii, pornind de la împroprietărirea cu pământ, în care sens a şi alcătuit un proiect de lege, problemele agriculturii, iată preocupările de bază ale omului politic. Necesitatea unor asemenea eforturi era resimţită din plin, într-o societate în care ponderea ţărănimii era de aproape 80%, greutăţile în care se zbătea erau mari, iar amintirea frământărilor de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi, mai ales, ale lui 1907, era încă vie. Mihalache era convins că agricultura e generatoare, înaintea industriei, de progres economic, după cum credea că satul este principalul, dacă nu şi singurul, depozitar de virtuţi şi sursă de sănătate morală şi economică. Opus formulelor aplicate de curând pe continent, statul naţional-ţărănesc va fi construit, susţinea omul politic, după chipul şi asemănarea „muncitorului român care e ţăranul” şi se baza pe ideea naţională constructivă şi creatoare. 

Mihalache n-a jucat doar „rolul de fenomen rural”, cum a observat, nu mai puţin maliţios, un adversar politic. Apelativul „săteanul din Topoloveni”, folosit de Iorga, avea, până la urmă, legătură cu realitatea. El a cunoscut nemijlocit viaţa de la ţară, cu numeroasele şi serioasele sale problem. Timpul liber l-a petrecut, în cea mai mare parte, în satele Topoloveni, Dobreşti şi Mătăsaru, în care deţinea vie (în co-proprietate), moşia, respectiv lotul de pământ primit în calitatea-i de cavaler al ordinului „Mihai Viteazul”. Mai mult, a organizat, la Topoloveni, o obşte sătească, pe baza principiilor cooperatiste (şi ele răspândite, aplicate în epocă), funcţionând cu rezultate considerabile. De altfel, zona şi-a îmbunătăţit semnificativ standardul de viaţă, fapt dovedit de funcţionarea mai multor şcoli, asistenţă medicală, băi publice. Topoloveni ajunsese „un sat mare, de frunte, cu târg săptămânal, biserică sătească nouă în stil românesc vechi, construită și devenită providențială, școala lui Ion Mihalache”. S-au experimentat în localitate „ideile cooperației celei mai înaintate: bancă populară, cooperativă de vinuri, brutărie cooperativă, cooperativă de consum, obștea de arendare și cumpărare (…) Un sat cu o viață nouă trezit la luptă și la viață de glasul învățătorului.” Cred că și azi am putea învăța din acele lecții, dar asta-i altă gâscă-n altă traistă!

Principala pasiune a sa era captarea de apă. Urca dealurile, în căutare de izvoare, apoi chema un specialist pentru a începe lucrările. Un alt mod de a experimenta, dar care venea şi în prelungirea unor preocupări civilizatorii în lumea rurală, apăsată de mari dificultăţi. Asemenea preocupări, iniţiate de la „centru”, au însemnat, prin acţiunea echipelor monografice coordonate de Dimitrie Gusti, campanii de propagandă pentru igienă şi trai sănătos, combaterea unor boli, cultivarea valorilor tradiționale, construcţia de băi publice şi altele.În viaţa particulară, Ion Mihalache era un om jovial, extrem de vesel chiar, care, potrivit „Curentului”, evita discuţiile despre politică. Interzicea interlocutorilor să deschidă un asemenea subiect. Citea, când îi permitea timpul, literatură agricolă şi lucrări de doctrină economică.

Destinul lui Mihalache avea să urmeze un parcurs tragic după schimbarea brutală de regim politic. Este arestat la vârsta de 65 ani (14 iulie 1947) și a fost condamnat la temniţă grea pe viaţă, pentru „crima de înaltă trădare” (11 noiembrie 1947). Internat iniţial la Galaţi, a fost transferat la Sighet la 15 august 1951, apoi din 1955 la penitenciarul Râmnicu Sărat, unde a murit, grav bolnav şi lipsit de orice asistenţă medicală, la data de 5 februarie 1963. În închisoare era îndărătnic, demn, nu se adaptează deloc. A fost bătut crunt, pentru a-l distruge psihic, plus că, foarte bolnav, nu primeşte îngrijirile medicale necesare. I se cere o declaraţie de desolidarizare de Maniu, pe care o refuză. E transportat să vadă marile realizări ale regimului socialist, dar nu se lasă impresionat. Acţiunea sa, condusă de un crez, rămâne un episod semnificativ în politica românească.

Surse:

Constantin Argetoianu, Memorii pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1996, vol. VI.

– Constantin Xeni, Figuri ilustre din epoca României Mari, Bucureşti, Editura Oscar Print, 2009.

http://www.memorialsighet.ro/ion-mihalache-55-de-ani-de-la-moarte/

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/ion-mihalache-portret-subiectiv

http://www.contributors.ro/tag/ion-mihalache/

https://adevarul.ro/locale/constanta/supararea-ion-mihalache-moarte-a-fost-nenorocitul-patriarh-marina-convinga-desolidarizez-maniu-l-am-dat-afara-1_5c5afa61df52022f7573b2ce/index.html

$$$

 S-a întâmplat în 18 februarie 1911: În această zi, s-a născut sculptorul Constantin Antonovici, ucenic al lui Constantin Brâncuşi între anii 1947 şi 1951, după ce trecuse prin atelierul croatului Mestrovici şi fusese prigonit de Garda de Fier; s-a stabilit în SUA (d. 2002, la New York).

Constantin Antonovici s-a născut în judeţul Neamţ, a studiat la Academia de Artă din Iaşi, fiind coleg de an cu sculptorul Iftimie Bârleanu şi pictorul Petru Hârtopeanu, având ca profesori pe sculptorul Ioan Mateescu şi pictorul Nicolae Tonitza. Va câştiga concursuri pentru diferite aşezăminte bisericeşti, culturale sau administrative, va călători cu multe peripeţii în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale, dar va avea prilejul să fie şi în preajma unor oameni de mare talent, ceea ce, fără discuţie, îi vor influenţa nu numai viaţa, dar, bineînţeles, şi opera. Are posibilitatea să-l cunoască la Bucureşti pe sculptorul croat Ivan Mestrovici, care va realiza cele două statui ecvestre ale regilor României şi pe cea a lui I. Brătianu. Apoi, merge la Zagreb, unde se va şcoli în atelierul maestrului.

Va pleca la Viena, unde va zăbovi în atelierul profesorului de la „Akademie der Bildenden Kunste”, Fritz Behn (1870-1971), căruia avea să-i devină chiar asistent, la catedră. Asta se întâmpla în 1942, după ce în 14 august 1941 era cât pe ce să fie executat de Gestapo, pentru refuzul său de a îmbrăca uniforma „SS”. Avea să mai călătorească, căci, aşa cum notează Vladimir Bulat, era „aventurier şi deambulatoriu”. În 1947, ajunge la Paris, unde se stabileşte pentru patru ani, devenind învăţăcel al lui Constantin Brâncuşi, fiind unul din numeroşii elevi al celui care a dat un nou sens sculpturii moderne. Atelierului din Impasse Ronsin 11, îi trecuseră pragul Modigliani, Noguchi, Miliţa Petraşcu, Irina Codreanu, Margareta Cosăcescu, Sandra Kessel. Una dintre primele încercări, la care meşterul de la Hobiţa l-a supus pe noul venit, a fost „proba de foc” a tăierii unui lemn. Un amănunt deloc de neglijat este acela că Brâncuşi utiliza doar lemn vechi, foarte scump, pe care-l tăia şi-l fasona singur, neavând încredere în altcineva. A fost un success. Aşa că Brâncuşi i-a spus discipolului să continue, el ocupându-se de cele gospodăreşti, în rolul de bucătar.Amuzant este faptul că Antonovici, până la vârsta de 17 ani, s-a numit Bucătaru’, iar de la acea dată a fost adoptat de Iacob Antonovici, schimbându-şi numele, la acel moment. Poate mai puţin cunoscut e faptul că Brâncuşi era foarte exigent cu bucătăreala, ţinând cu sfinţenie la masa tradiţională, după toate canoanele gospodăriei gorjene. De altfel, şi un vizitator al său, originar din Gorj, eruditul Petre Pandrea, va relata despre acest ritual al mesei. Antonovici a avut noroc că a ales o altă proba dură şi deosebit de riscantă, tăierea lemnului, unde a izbândit, în locul „periculoasei” preparări a bucatelor. Să nu trecem cu vederea episodul unui alt compatriot, avangardistul Jacques Herold, aflat în atelierul brâncuşian, care, după ce a stricat mâncarea de linte a maestrului, a fost dat afară, fără niciun fel de regrete. Antonovici spunea despre firea maestrului: „Brâncuşi era o fire nervoasă şi impulsivă, însă tot pe atât era şi calculat”.

După patru ani, Antonovici se va bucura de aprecierea lui Brâncuşi, care-l va recomanda în scris, în 9 mai 1951: „are mult talent pentru sculptură şi lucrează cu îndârjire”. Periplul artistic va continua apoi în Canada şi Statele Unite, dar şi cu vizite în România. Prima a fost la Colocviul Brâncuşi, din 1967. De la Brâncuşi a dobândit Antonovici adevărata artă, pe care a practicat-o cu pasiune întreaga viaţă. Maestrul său i-a dat acel impuls, care-l va călăuzi în întreaga sa creaţie artistică. A urmat apoi o altă vizită la Craiova, în 1971, la o altă manifestare închinată maestrului şi, în continuare, alte vizite în patrie. Opera lui Antonovici este bogată şi variată ca tematică şi este străbătută de firul roşu al gândirii gorjeanului. Influenţa lui Brâncuşi este însă evidentă, nu numai în tratarea subiectului, dar şi în alegerea soclului sculpturilor sale.Brâncuşi concepea soclurile cu o grijă deosebită, lucru pe care-l va face şi Antonovici, pentru punerea în evidenţă a lucrărilor. 

Dacă maestrul a realizat „Măiastra”, elevul a ales o altă pasăre, bufniţa, motiv pe care l-a dezvoltat pe parcursul multor decenii. Interesantă apropierea de această pasăre răpitoare, de noapte, pe care a adoptat-o drept simbol al operei sale! Bufniţa, cea pe care o ştia prea bine din copilăria sa, din ţinutul Neamţ, cea pe care eposul nostru popular o evocă în multe ocazii, cea pe care neîntrecutul povestitor de la Humuleşti o aminteşte nu o dată, va deveni un motiv al creaţiei sale. Bufniţa reprezintă, de regulă, simbolul tristeţii, singurătăţii, melancoliei. În mitologia greacă, ea este cea care retează firul destinului, în cea hindusă este mama, în timp ce în cea chineză este pasărea înspăimântătoare care-şi devorează mama. Cu toată covârşitoarea influenţă a lui Brâncuşi, Antonovici nu rămâne un epigon, acest lucru fiind demonstrat prin osârdia celor care au meritul de a ne fi pus la îndemână această lucrare. Într-un aforism, Lucian Blaga numea drept epigoni, „oameni născuţi dintr-o statuie”, însă în cazul lui Antonovici este vorba despre naşterea unui sculptor, cu o creaţie bine conturată, zămislită din opera unui titan.

Surse:

https://rogallery.com/Antonovici_Constantin/antonovici-biography.html

https://www.artprice.com/artist/191639/constantin-antonovici/biography

http://artindex.ro/2015/05/19/constantin-antonovici-un-sculptor-pe-doua-continente/

https://www.facebook.com/RCINY/photos/antonovici-sculptor-pe-două-continentedoina-uricariu-a-dedicat-o-cercetare-tipăr/710262915684117/

http://bindiribli.ro/2013/07/04/blestemul-protocronist-un-artist-romanrenumit-si-fascinantde-care-probabil-nu-aveti-cunostinta-constantin-antonovici/

$$$

 S-a întâmplat în 18 februarie…

- 1395: Regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, a acordat privilegii comerciale negustorilor braşoveni.

- 1455: A murit Fra Angelico (numele real: Guido di Pietro), călugăr şi pictor, unul dintre maeştrii Şcolii florentine (n. ~1395-1400). Legat de gotic prin sentimentul religios şi cromatica vie, aparţine Renaşterii prin observarea realităţii şi redarea atmosferei scăldată în lumină (frescele din chiliile mănăstirii „San Marco” din Florenţa).

- 1516: S-a născut Maria I Tudor, regină a Angliei şi Irlandei (1553-1558); a restabilit catolicismul ca religie oficială (1555); cruzimea de care a dat dovadă în persecuţiile împotriva protestanţilor i-a atras denumirea de „Maria cea sângeroasă". Maria I (d. 17 noiembrie 1558), cunoscută şi sub numele de Maria Tudor, a fost regina Angliei şi regina Irlandei din 6 iulie1553 (de facto) sau 19 iulie 1553 (de jure) până la moartea sa în 17 noiembrie 1558.Maria a fost al patrulea monarh al dinastiei Tudor, după regina neîncoronată Lady Jane Grey şi predecesoare a reginei Elisabeta I. Este în principal cunoscută pentru scurta reinstaurare în Anglia a catolicismului. Până la sfârşitul domniei, Maria I a executat aproximativ trei sute de opozanţi religioşi; drept urmare a primit porecla de Bloody Mary (Maria cea sângeroasă).

- 1546: A murit Martin Luther, teolog german reformator, întemeietorul Bisericii luterano-protestante; la 31.X.1517 el şi-a început acţiunea reformatoare cu 95 de teze care atacau direct papalitatea; traduse din latină în germană, acestea au fost afişate pe uşa bisericii din Wittenberg şi răspândite, ulterior, în întreaga ţară; prin tezele sale a negat valoarea tradiţiei sacre a autorităţii papale, punând mai presus autoritatea Sfintei Scripturi; refuzând să-şi revizuiască teoriile religioase, în anul 1521 a fost excomunicat (n. 1483)

- 1564: A murit Michelangelo Buonarroti, sculptor, pictor, arhitect şi poet italian, unul dintre titanii Renaşterii (n. 1475). 

- 1584: A încetat din viaţă Antonio Francesco Grazzini (n.1503), prozator, poet şi dramaturg italian.Unul din cei 12 fondatori ai „Accademia degli Umidi” (1540). Împreună cu L. Salviati a întemeiat „Accademia della Crusca”.A scris povestiri, poezii şi comedii clasice (Povestiri la cină, 1556; Războiul monştrilor, 1584; Rime burleşti, 1584). 

- 1626: S-a născut, la Areso, Francesco Redi (m.1698), om de ştiinţă şi literat italian.Biolog, a combătut teoria „generaţiei spontanee”.A fost precursor al studiilor de filologie romanică şi de dialectologie. 

- 1745: S-a născut fizicianul italian Alessandro Volta, inventatorul pilei electrice, prima sursă de curent continuu (1800) (m. 1827).

- 1780: S-a născut pictorul rus Aleksei G. Veneţianov (m.1847), unul dintre întemeietorii picturii de gen ruse.Cele mai importante dintre lucrările sale cuprind teme din viaţa satului (La arat; La seceriş;Curăţirea sfeclei ş.a.).A fost şi autor de portrete şi maestru al caricaturii social-politice.

- 1790: A apărut, la Iaşi, periodicul de limbă franceză „Courier de Moldavie", primul ziar tipărit pe teritoriul ţării noastre (până în aprilie 1790)

- 1825: S-a născut Jókai Mór, scriitor şi publicist ungar (m. 1904)

- 1838: S-a născut Ernst Mach, fizician şi filozof austriac..Ernst Mach (d 19 februarie, 1916) a fost un fizician şi filosof austriac, fost profesor la Universitatea din Viena.După el a fost numit „numărul Mach" (cunoscut şi ca viteza Mach).Este considerat precursorul lui Einstein în critica principiilor mecanicii clasice.

- 1846: S-a născut, la Bârlad, jud. Vaslui, Petru Răşcanu (m.1913), publicist şi traducător român.A fost profesor la Catedra de Istorie Antică, de pe lângă Facultatea de Litere şi Filozofie din Iaşi timp de peste patru decenii. A publicat mai multe manuale de istorie şi lucrări referitoare la învăţământul secundar din ţara noastră.

- 1854: A început construirea liniilor de telegraf electric Bucureşti–Giurgiu, Bucureşti–Ploieşti–Braşov,Timişoara–Lugoj–Orşova, făcându–se astfel legatura între liniile telegrafice din Principate şi cele din Transilvania

- 1859: S-a născut, la Bocşa, jud. Caraş-Severin, Corneliu Diaconovici (m.1923), publicist şi lexicograf român. A fost redactor şi director al mai multor ziare şi reviste din Transilvania.Membru, din 1893, în comitetul ASTREI, a devenit prim-secretar al asociaţiei în 1896 şi director al revistei acesteia, Transilvania. A condus lucrările de elaborare a Enciclopediei române (Sibiu, 3 vol., 1898-1904) iniţiată de ASTRA.

- 1869: S-a născut, la Huşi, jud. Vaslui, chimistul român Emil Severin (m.1932).A făcut cercetări asupra petrolului din România.Între 1925-1932 a fost preşedinte al Societăţii Române de Chimie. 

- 1881: S-a născut, la Odobeşti, jud.Vrancea, medicul Nicolae I. Meţianu (m.1965). A funcţionat ca profesor la Universitatea din Bucureşti. Specialist O.R.L., a introdus noi metode şi instrumente chirurgicale medicale. A iniţiat în România examenele endoscopice.

 - 1882, 18.II / 3.III: S-a născut omul politic Ion Mihalache, unul dintre conducătorii Partidului Ţărănesc (fondat în 1918), care a fuzionat cu Partidul Naţional Român (1926), creându-se Partidul Naţional Ţărănesc; preşedinte al PNŢ (1933-1937), ministru al agriculturii şi domeniului public şi ministru de interne în mai multe rânduri; în noiembrie 1947 a fost condamnat la închisoare pe viaţă, în procesul intentat de regimul comunist conducătorilor PNŢ (m. 1963, în penitenciarul din Râmnicu Sărat) 

- 1883: S-a născut Nicolae Dărăscu, pictor român (d. 1959) 

1883: S-a născut Nikos Kazantzakis, scriitor grec (d. 1957)

- 1886: A murit Constantin D. Aricescu, istoric, scriitor şi publicist; participant la Revoluţia de la 1848-1849 din Ţara Românească (n. 1823)

- 1890: S-a născut, la Pittsburg – Pennsylvania, Adolphe Menjou (m.1963), actor american de teatru şi film. S-a produs cu mari succese în spectacole de music-hall.A debutat pe ecran în 1916, în filmul Misterul plicului albastru. A urmat un şir de pelicule în filme de genuri variate, devenind o vedetă pitorească a cinematografului din epocă. 

- 1892: S-a născut, la Ţibăneşti, jud.Iaşi, medicul român Leon Baliff (m.1967). Profesor la Clinica Psihiatrică a Facultăţii de Medicină din Iaşi, a activat pe durata a 35 de ani, numele său identificându-se cu şcoala psihiatrică de la Socola.A publicat peste 400 de lucrări ştiinţifice din domeniile psihiatriei, neurologiei, endocrinologiei, psihologiei, neurochirurgiei. 

- 1894: A murit, la Iaşi, muzicianul român de origine italiană Pietro Mezzetti (n.1826).S-a stabilit la Iaşi în 1863, unde a lucrat, timp de peste trei decenii ca profesor la Conservatorul de Muzică Este considerat fondatorul şcolii ieşene de cânt. A scris unul dintre primele manuale de Teorie de la noi, intitulat Teorie musicale elementare (1864).A compus muzică de teatru, de pian, corală şi vocală. 

- 1896: S-a născut André Breton, poet francez, teoretician al suprarealismului (m. 1966)

- 1907: S-a născut, în satul Iaşi, jud. Braşov, Traian Herseni (m.1980), sociolog, psiholog şi etnolog român. A fost profesor la Universitatea din Bucureşti şi cercetător la Institutul de Psihologie al Academiei Române. A realizat un număr mare de lucrări: studii, articole, monografii etc.Numărul acestora se ridică la cifra de 540 din care 30 de cărţi.

- 1911: S-a născut sculptorul Constantin Antonovici; ucenic al lui Constantin Brâncuşi între anii 1947 şi 1951, după ce trecuse prin atelierul croatului Mestrovici şi fusese prigonit de Garda de Fier; s-a stabilit în SUA (m. 2002, la New York)

- 1916: A murit regina Elisabeta (Elisabeta de Neuwied, cunoscută sub pseudonimul literar Carmen Sylva), prima regină a României, soţia regelui Carol I; membră de onoare a Academiei Române (n.29.XII.1843, la Neuwied/Germania).

- 1918, 18.II/3.III.: Se încheie, la Brest-Litovsk, pacea între Rusia Sovietică, pe de o parte, şi Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria şi Turcia, pe de altă parte (denunţată de guvernul sovietic la 12 noiembrie acelaşi an); în aceste condiţii, România trebuie să facă faţă singură presiunii forţelor armate ale Puterilor Centrale pe frontul oriental, fără nici o legătură cu Aliaţii .

- 1922: S-a născut interpreta de muzică uşoară Dorina Drăghici (m. 1994) 

- 1925: S-a născut actorul de film american George Kennedy

- 1929: După mai multe emisiuni de lecturi şi recitări la Radiodifuziunea Română, ia naştere „Teatrul radiofonic", cu piesa într-un act „Ce ştie satul" de V. Al. Jean, în interpretarea actorilor Maria Filotti, Romald Bulfinski şi Victoria Mierlescu

- 1929: La Hollywood, California au fost decernate primele trofee ale Academiei Americane de Film

- 1930: Descoperirea celei de–a noua planete a sistemului solar – Pluton – de către americanul Clyde Tombaugh de la Observatorul Lowell, aflat la Flagstaff, statul Arizona

- 1930: S-a născut juristul francez Gérard Conac; a avut numeroase colaborări cu juriştii români încă din anii '70 ai secolului XX, intensificate după 1991; membru fondator al Centrului de Drept Constituţional al Facultăţii de Drept din Bucureşti (1991); membru de onoare din străinătate al Academiei Române din 1997

- 1931: S-a născut scriitoarea americană Toni Morrison; Premiul Nobel pentru Literatură pe 1993.Toni Morrison (născută Chloe Ardelia Wofford în 18 februarie 1931) este o autoare, editoare şi profesoară americană, care a câştigat Premiul Nobel pentru Literatură în 1993. Romanele ei sunt cunoscute pentru temele lor epice, dialogul însufleţit şi personaje de culoare cu trăsături de personalitate descrise în amănunt; printre cele mai cunoscute romane ale ei sunt Cei mai albaştri ochi, Cântecul lui Solomon, şi Mult iubită, pentru care a câştigat Premiul Pulitzer pentru Ficţiune în 1988.În 2002, savantul Molefi Kete Asante a menţionat-o pe Toni Morrison pe lista lui de cei mai buni 100 de afro-americani.

- 1932: S-a născut Miloš Forman, regizor ceh de film; din 1970 lucrează în SUA 

-1933: S-a născut Yoko Ono Lennon, cântăreaţă japoneză, soţia lui John Lennon („The Beatles")

- 1941: Pentru a asigura ordinea tulburată de rebeliunea legionară din ianuarie 1941, generalul Ion Antonescu a iniţiat o serie de decrete printre care şi Decretul din 18 februarie 1941 prin care instituţiile şi întreprinderile mai importante din ţară au fost militarizate, indiferent dacă erau proprietate de stat sau privată

- 1941: A luat fiinţă, la Iaşi, Institutul de Istoria Românilor „A. D. Xenopol”, de pe lângă Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii „Al. I. Cuza”.Fondator şi primul conducător a fost prof. univ. Ilie Minea (1881-1943). Din anul 1990 se numeşte Institutul de Istorie „A. D. Xenopol”, aflat în subordinea Filialei Iaşi a Academiei Române, fiind o instituţie de cercetare fundamentală în domeniul istoriei. 

- 1943: S-a născut ceramistul Ion Berendea  

- 1943: S-a născut Christian Breazu, sculptor francez de origine română (stabilit în Franţa din 1987)  

- 1943: Ministrul nazist Joseph Goebbels, unul dintre principalii colaboratori ai lui Adolf Hitler, anunţă (într-un discurs ţinut la Palatul Sporturilor din Berlin) „războiul total" ca reacţie la înfrângerea armatei germane la Stalingrad (din 2 februarie acelaşi an)  

- 1949: A murit (în Argentina, unde se stabilise) Niceto Alcalá Zamora, om politic liberal spaniol; prim-ministru (aprilie-octombrie 1931) şi primul preşedinte al Republicii Spaniole (1931-1936) (n. 1877)

- 1950: S-a născut actriţa americană Cybill Shepherd

- 1950: S-a născut John Hughes, scenarist şi regizor de film american (m. 2009)

- 1952: A murit (în temniţa de la Tg. Ocna) Valeriu Gafencu, numit de Nicolae Steinhardt „Sfântul închisorilor”; este unul din tinerii care au murit în închisorile regimului comunist, luptând pentru apărarea credinţei ortodoxe şi a neamului românesc (n.24.I.1921, la Sângerei, judeţul Bălţi, azi în R. Moldova) 

- 1952: Grecia şi Turcia au aderat la NATO

- 1954: S-a născut John Travolta, cântăreţ şi actor american de film. A interpretat roluri în comedii şi filme de acţiune (Febra de sâmbătă; O moarte suspectă; Pulp Fiction ş.a.). Este un dansator talentat.

- 1955: S-a născut actorul Constantin Cotimanis

- 1956: A murit Gustave Charpentier, compozitor francez (n. 1860)

- 1958: S-a născut pianistul Cristian Beldi, stabilit în Germania . 

- 1959: A murit Alfred Alessandrescu, compozitor, dirijor, pianist şi muzicolog (n. 1893)

- 1962: S-a născut cantautorul Dinu Olăraşu 

- 1963: S-a născut, la Iaşi, Mona Antohi, traducător şi editor român. A tradus din limbile franceză şi engleză. De asemenea, a tradus din română în franceză. 

- 1966: A murit Egizio Massini, dirijor român de origine italiană (n. 1894)

- 1967: A murit fizicianul american Robert Julius Oppenheimer; lucrări originale privind mecanica cuantică, fizica nucleului atomic, fizica razelor cosmice, stelele neutronice; director (din 1942) al Centrului de cercetări nucleare de la Los Alamos, a condus (1943-1945) lucrările pentru construirea primei bombe atomice; s-a pronunţat împotriva folosirii bombei cu hidrogen (n. 1904) 

- 1967: Cunoscutul oceanograf francez Jacques-Yves Cousteau, cu celebra sa navă Calypso, a început o croazieră în Africa, cele două Americi, Antarctica, până la data de 15 septembrie 1970.Traseul a însumat 140.000 mile marine.În acest timp au fost realizate 24 de filme documentare şi 25.000 de fotografii. 

- 1968: La Jocurile Olimpice de iarnă desfăşurate la Grenoble, Franţa (6-18 februarie) sportivii români (echipajul I. Panţuru şi N. Neagoe) cuceresc pentru prima oară o medalie de bronz, la bob. 

- 1986: A murit dirijorul ceh Václav Smetáček (n. 1906)

- 1990: O manifestaţie neautorizată, pornită din Piaţa Unirii, degenerează, în faţa sediului Guvernului din Piaţa Victoriei, în acţiuni violente ale unei părţi a demonstranţilor, care atacă sediul Executivului, pătrund în clădire, devastează încăperi şi molestează persoanele aflate înăuntru, militari şi civili; în urma acestui atac, seara vin în Capitală circa 5.000 de mineri din Valea Jiului, care ocupă Piaţa Victoriei pentru a apăra Guvernul

- 1993: A murit Rene-Radu Policrat, om politic liberal; ales la 20 mai 1990 deputat de Iaşi pe lista PNL, a fost primul preşedinte al noii Camere legislative (Camera Deputaţilor), ca decan de vârstă (n.22.VIII.1910)  

- 1996: A murit medicul chirurg Ioan Jak Rene Juvara, recunoscut drept creator al unei prestigioase şcoli de chirurgie; membru de onoare al Academiei Române din 1992 (n. 1913). Între anii 1934 şi 1967, a fost profesor la Facultatea de Medicină din Capitală. S-a impus în acelaşi timp printr-o intensă activitate ştiinţifică, concretizată în peste 290 lucrări. A abordat chirurgia sistemului nervos vegetativ.A fost autorul a 14 tehnici chirurgicale originale.

- 2001: Agentul FBI Robert Hanssen este arestat pentru spionaj în favoarea Rusiei. În cele din urmă este condamnat la închisoare pe viaţă.

- 2006: A murit dirijorul Edgar Cosma (n. 1925)

- 2008: A murit Alain Robbe-Grillet, romancier, eseist şi scenarist francez (n. 18.VIII.1922). 

- 2008: A murit Gheorghe Comănescu, Marele Maestru ad Vitam al Marii Loji naţionale din România între anii 1998-2003 (n. 1928); a contribuit la reconstrucţia mişcării masonice din România şi la reintegrarea ei în Lanţul Universal al Masoneriilor Regulare (n.6.IV.1928) 

- 2008: A murit actriţa de teatru şi film Mihaela Mitrache (n. 1955)

$$$

 MIHAI EMINESCU - ROMÂNII, POPOR PRIMITOR ȘI TOLERANT

Constatam mai înainte de toate ca româniinu sunt nicairi colonisti, venituri, oamenii nimanui, ci pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, populatie nepomenit de veche, mai veche decât toti conlocuitorii lor. Caci daca astazi se mai iveste câte un neamt singular care cauta sa ne aduca de preste Dunare, nu mai întrebam ce zice un asemenea om, ci ce voieste el. Nici mai este astazi cestiunea originei noastre, abstragând de la împrejurarea ca o asemenea interesanta cestiune nu este de nici o importanta. Daci sau romani, romani sau daci: e indiferent, suntem români si punctum.

Nimeni n-are sa ne-nvete ce-am fost sau ce-am trebui sa fim; voim sa fim ceea ce suntem - români. A mai discuta asupra acestui punct sau a crede ca frica de rusi ne-ar ademeni sa ne facem nemti sau vice-versa sau, cum cred ungurii, ca de frica acestor doi ne-am putea gasi flatati sa ne contopim cu natia maghiara, toate acestea sunt iluzii de scoala; limba si nationalitatea româneasca vor pieri deodata cu românul material, cu stingerea prin moarte si fara urmasi a noastra, nu prin desnationalizare si renegatiune.

A persecuta nationalitatea noastra nu însemneaza însa a o stinge, ci numai a ne vexa si a ne învenina împotriva persecutorilor. S-apoi ni se pare ca nici un neam de pe fata pamântului nu are mai mult drept sa ceara respectarea sa decât tocmai românul, pentru ca nimene nu este mai tolerant decât dânsul. Singure tarile românesti sunt acelea în care din vremi stravechi fiecare au avut voie sa se închine la orice d-zeu au vroit si sa vorbeasca ce limba i-au placut. Nu se va gasi o tara în care sa nu se fi încercat de a face prozeliti din conlocuitorii de alta lege ori de alta limba; hughenotii în Franta, maurii în Spania, polonii fata cu rutenii, ungurii cu românii - toti au încercat a câstiga pentru cercul lor de idei populatiile conlocuitoare si aceasta prin presiune, cu de-a sila; românul priveste c-un stoicism neschimbat biserica catolica, atât de veche în Moldova, si nu i-a venit în minte sa sileasca pe catolici de a deveni orientali; lipovenii fug din Rusia si traiesc nesuparati în cultul lor pe pamântul românesc, apoi armenii, calvinii, protestantii, evreii, toti sunt fata si pot spune daca guvernele românesti au oprit vro biserica sau vro scoala armeneasca, protestanta sau evreiasca. Nici una.

Ni se pare deci ca pe pamânturile noastre stramosesti, pe care nimene nu le stapâneste jure belli, am avea dreptul sa cerem sa ni se respecte limba si biserica, precum le-am respectat-o noi tuturor.

(Curierul de Iasi, noiembrie 1876, reprodus din volumul Tudor Nedelcea, Eminescu istoricul, Fundatia "Scrisul Românesc", 1998)

Sursa: 

Magazin istoric

$$$

 BEN OKRI

Ben Okri s-a născut pe 15 martie 1959 în Abuja, Nigeria, într-o familie de etnie urhobo. Crescând în Nigeria, el a fost martor la tumultul și provocările sociale și politice caracteristice acestei țări, situație ce a avut un impact profund asupra imaginației sale creative. Când avea doar șase ani, familia sa s-a mutat în Lagos, unde Okri a început să-și dezvolte pasiunea pentru literatură, influențat fiind de poveștile transmise de bunica sa. Aceste influențe timpurii îi vor sculpta ulterior viziunea literară, îmbinând folclorul african cu teme universale.

După terminarea studiilor la Universitatea din Lagos, Ben Okri a plecat în 1978 în Marea Britanie pentru a studia literatura. În această perioadă, experiențele de imigrație nu doar că îi lărgesc orizonturile, dar îi și conturează calea artistică. Primele sale lucrări, inclusiv volumele de poezii „Flowers and Shadows” (1989) și romanul „The Famished Road” (1991), sunt marcate de influențele culturale bilaterale, explorând teme precum identitatea, spiritualitatea și realitatea socială. „The Famished Road” a câștigat premiul Booker în 1991, consolidându-i repede reputația pe scena literară internațională.

Contextul istoric al Nigeriei, inclusiv conflictele civile și corupția politică, se regăsește adesea în lucrările sale, reflectând anxietățile și speranțele oamenilor din această națiune. Această realitate, combinată cu seriozitatea și complexitatea experiențelor sale de imigrație, a fost fundamentală în formarea stilului său narativ. Ben Okri continuă să fie o voce influentă în literatură, aducând la lumină perspective unice și profunde, care explorează aspecte ale umanității și ale condiției umane.

Operele importante ale lui Ben Okri

Ben Okri este un autor de renume mondial, iar lucrările sale sunt recunoscute pentru profunzimea lor tematică și stilul său narativ distinctiv. Printre cele mai notorii opere se numără romanul „O elegie africană”, care abordează aspecte ale identității naționale și ale experiențelor umane în contextul conflictelor și suferințelor care au marcat Nigeria. Cartea combină elemente de realitate magică cu introspecții filosofice, oferind cititorilor o viziune complexă asupra culturii și tradițiilor nigeriene.

”Putem să visăm cum vrem să fie această lume şi să facem în aşa fel încât visul să devină realitate.”

Un alt roman esențial în creația lui Okri este „Lampa magică”, o lucrare care explorează puterea cuvintelor și impactul lor asupra realității. Această carte reflectă un amestec de fantezie și realitate, ilustrând cum nararea poveștilor poate influența comunitățile și viața cotidiană. Stilul poetic și vizual al lui Okri îl distinge în peisajul literar contemporan, având un impact semnificativ asupra cititorilor din întreaga lume.

Pe lângă romane, Ben Okri a publicat și colecții de poezii și eseuri care examinează teme precum spiritualitatea, natura și lupta pentru justiție socială. Lucrările sale demonstrează adesea o sensibilitate profundă față de realitățile sociale și politice ale Nigeriei, explorând în același timp legătura omului cu universul. Această diversitate în creația sa contribuie la bogăția literaturii lui Okri și la relevanța sa continuă în discuțiile despre drepturile omului și condiția umană.

„Când poți imagina, începi să creezi și când începi să creezi, realizezi că poți crea o lume în care preferi să trăiești, mai degrabă decât o lume în care suferi.” 

În concluzie, operele lui Ben Okri nu sunt doar simple narațiuni, ci reflecții asupra experienței umane, oferind o înțelegere profundă a complexităților vieții în contextul unei societăți în continuă schimbare. Impactul său asupra literaturii este indiscutabil, iar contribuțiile sale continuă să inspire și să provoace gândirea contemporană.

„Trăsăturile veritabile de caracter ale ființei umane sunt capacitatea de a crea, de a depăși obstacolele, de a îndura, de a transforma, de a iubi și de a fi mai presus de propria suferință.”

Receptarea critică și premii literare

Operele lui Ben Okri au fost primite cu un interes și o apreciere semnificativă în lumea literară, demonstrându-se că acesta este un autor cu o viziune unică și profundă asupra existenței. Criticii literari au lăudat adesea stilul său narativ, care îmbină basmele africane cu elemente contemporane, oferind cititorilor o experiență inedită. Analizând opere precum „The Famished Road”, criticii au evidențiat modul în care Okri reușește să abordeze teme complexe, precum identitatea, migrarea și supraviețuirea, integrându-le într-o narațiune captivantă și plină de simbolism. Recenziile sale au evidențiat, de asemenea, capacitatea de a întreține un dialog între fantezie și realitate, fapt ce contribuie la adâncirea mesajului său literar.

Printre numeroasele distincții obținute de Okri, Premiul Booker, câștigat în 1991 pentru „The Famished Road”, rămâne cea mai notabilă. Această recunoaștere internațională a avut un impact considerabil asupra carierei sale, catapultându-l în atenția cititorilor și editorilor de pe plan global. Datorită acestui premiu, Okri a devenit un simbol al literaturii africane contemporane, inspirând o generație de scriitori să exploreze teme similare. Alte premii și nominalizări includ Premiul Whitbread și Premiul pentru literatură al Uniunii Europene, consolidând statutul său ca una dintre cele mai influente voci ale literaturii contemporane.

Aceste recunoașteri nu doar că validează talentul său literar, dar oferă și o platformă mai largă pentru explorarea problemelor sociale și politice prin intermediul ficțiunii. Critica pozitivă și premiile obținute au ajutat la construirea unei audiențe internaționale, ceea ce a contribuit la o mai bună înțelegere a contextului cultural din care provine Okri și a temelor sale universale. Prin urmare, receptarea critică și premiile literare au avut un rol esențial în afirmarea și promovarea viziunii sale, facilitând în același timp lucrările dimensionate ale acestuia în peisajul literar global.

„Moartea m-a învățat religia vieții – sunt convertit – sunt orbit – încep să văd – sunt beat de somn.” 

De ce să-l citim pe Ben Okri

Ben Okri se prezintă ca una dintre figurile emblematice ale literaturii contemporane, fiind recunoscut pentru viziunea sa diversificată asupra condiției umane. Citirile sale nu sunt doar acte de divertisment, ci adevărate călătorii introspective ce provocă reflecții profunde asupra societății și existenței. Temele pe care Okri le abordează în opera sa, cum ar fi aspirația, suferința și speranța, sunt universal relevante, ceea ce le oferă un impact deosebit în contextul complexităților moderne.

Un alt motiv pentru care operele lui Ben Okri merită citite este talentul său de a îmbina realitatea cu elemente fantastice, ceea ce aduce o nouă dimensiune narativă. Stilul său liric și poetic nu doar că încântă cititorul, ci și îl îndeamnă să gândească critic la problemele sociale și filosofice contemporane. Mesajele transmise de Okri rezonează puternic în fața provocărilor actuale, invitându-ne să reflectăm asupra relației noastre cu mediul înconjurător, cu societatea și cu noi înșine.

Pentru începători, recomandăm câteva lucrări esențiale, cum ar fi „Fasting of the Spirit” sau „The Famished Road”. Acestea nu doar că oferă o introducere în universul său literar, dar și ilustrează complexitatea gândirii sale. Citind operele acestuia, descoperim cum literatura nu este doar o oglindă a vieții, ci și un instrument de schimbare și introspecție. Această putere de a inspira și provoca gândirea face din Ben Okri un autor esențial în peisajul literar contemporan.