$$$

 EVANGHELIA DUPĂ IACOB CEL DREPT

Evanghelia după Iacob cel Drept (Protevangelium Jacobi), cunoscută și sub numele de Protoevanghelia lui Iacob sau Evanghelia Copilăriei lui Iisus, este o evanghelie apocrifă si pseudoepigrafa cunoscuta si sub denumiri diferite in fragmente care s-au descoperit ulterior sau anterior primelor documentari existente despre aceasta evanghelie apocrifa. Fragmentele poarta titluri diferite cum ar fi: “ Nașterea Mariei”, “Povestea nașterii Mariei, Mama Domnului” sau “Nașterea Mariei; Evanghelia lui Iacob“.

Evanghelia apocrifa a fost scrisa intre anii 130 – 154 d.Hr., deci este clar o pseudoepigrafa (lucrare semnata de o personalitate diferita decat cea atribuita). Evanghelia după Iacob cel Drept descrie copilăria lui Iisus relatată în evangheliile lui Matei și Luca și prezintă o relatare a nașterii și copilăriei Fecioarei Maria însăși.

Important este si probabil faptul ca aceasta Evanghelie nu a fost introdusa in Noul Testament din cauza ca pentru prima data Iacob cel Drept este prezentat ca frate al lui Isus (Adelphotheos), desi intr-un fel sau altul putem intelege acest lucru si din Evangheliile canonice (Luca si Matei).

Evanghelia după Iacob cel Drept este cea mai veche sursă care susține ideea verginitatii fecioriei Mariei nu numai înainte de nașterea lui Iisus, ci chiar și după aceea. Bineinteles ca astazi stim ca motivatia practica este total gresita chiar si teologic. Fara indoiala ca autorul nu cunostea regulile religiei iudaice ale timpului, reguli si traditii pe care fara indoiala Iacob cel Drept le-ar fi cunoscut amanuntit. Autorul sustine ca în iudaism au existat fecioare consacrate templului, similare vestalelor din Roma , lucru complet fals si inexistent, cunoscut contemporanilor Templului din Ierusalim. Celibatul a fost extrem de rar în iudaism, iar casatoria și datoria de a face copii erau considerate drept datorii sacre .

Aceasta evanghelie apocrifa este mentionata pentru prima data de Origen la începutul secolului al III-lea, adoptand aceasi părere cu cele scrise că „frații Domnului” erau fiii lui Iosif cu o nevastă anterioară. Acesta este de asemenea și singurul text care proclamă în mod explicit că Iosif era văduv, cu copii, în momentul în care Maria îi este încredințată. Acest fapt este menționat într-unul din textele lui Origene (The Brethren of Jesus), ce aduce dovezi pentru a demonstra că “rudele Domnului erau copiii lui Iosif cu o soție anterioară”.

Aceasta lucrare, care a fost cenzurata si neacceptata in Noul Testament, sta totusi la baza unor doctrine esentiale in Crestinismul Ortodox si Catolic, multe dintre ideile apocrife si pseudoepigrafe fiind preluate de parintii biserici in secolele III-V d.Hr.

P.S. Fragmentele expuse in articol se afla la Manastirea Santa Caterina din Sinai si sunt probabil copii din secolul V. d.Hr .

Surse:

Bart D. Ehrman, ” Lost Scriptures: Books that did not make it into the New Testament” .

Wilhelm Schneemelcher, Robert McLachlan Wilson, New Testament Apocrypha: Gospels and related writings, Westminster John Knox Press, 2003.

Origene – “The Brethren of Jesus”

$$$

 S-a întâmplat în 14 februarie1779: În această zi, a murit James Cook, navigator englez (n. 1728). James Cook a făcut trei călătorii în Oceanul Pacific, în cadrul cărora a descoperit insulele Société (azi Polinezia franceză), Noua Zeelandă şi Sandwich (azi arhipelagul Hawaii). Insulele Société au fost denumite după Royal Society de la Londra, care a finanţat expediţia. James Cook s-a născut pe 7 noiembrie 1728. Cook a realizat hărţi detaliate ale insulei Newfoundland, din America de Nord, înainte de a realiza trei expediţii în Oceanul Pacific, unde a realizat primul contact european cu coasta estică a Australiei şi Insulele Hawaii, precum şi prima circumnavigare a Noii Zeelande. Cook s-a alăturat flotei comerciale britanice ca adolescent şi s-a alăturat Marinei Regale în 1755. 

A luat parte la „Războiul de şapte ani” şi a explorat şi cartografiat cea mai mare parte a intrării în Râul Sfântul Laurenţiu în timpul asediului oraşului Quebec. Aceasta a atras atenţia Amiralităţii şi Royal Society. Acest lucru a venit într-un moment crucial atât al carierei lui Cook cât şi al explorărilor maritime britanice, ceea ce a condus la sarcina de comandant al navei HMS Endeavour în 1766 în prima din cele trei expediţii în Pacific. În călătoriile sale Cook a navigat sute de mii de mile marine în mari zone necartografiate ale Globului. A cartografiat teritorii din Noua Zeelandă până în Hawaii în cel mai mic detaliu şi la o scară ce nu a mai fost atinsă până atunci. În timpul acestor călătorii de descoperire a explorat şi numit teritorii şi a cartografiat şi insule şi zone de coastă apărute pentru prima dată pe hărţile europene. A demonstrat calităţi de marinar, aptitudini de explorator şi cartograf, curaj fizic şi capacitatea de a-şi conduce oamenii în condiţii vitrege. Cook a fost ucis în Hawaii în timpul unei altercaţii cu băştinaşii în timpul celei de-a treia călătorii de explorare în Pacific în 1779. A lăsat în urmă o moştenire de cunoştinţe ştiinţifice şi geografice ce au influenţat succesorii săi inclusiv în secolul al XX-lea iar numeroase memoriale i-au fost dedicate în toată lumea. În 1745, la vârsta de 16 ani, Cook s-a mutat la 32 km distanţă în oraşul pescăresc Staithes pentru a deveni ucenicul băcanului şi negustorului William Sanderson. Istoricii au speculat că în această perioadă Cook a simţit pentru prima dată atracţia pentru mare în timp ce privea pe fereastra magazinului. După 18 luni, când s-a dovedit că nu este potrivit pentru meseria de băcan, Cook a călătorit spre oraşul vecin Whitby pentru a face cunoştinţă cu prietenii lui Sanderson, John şi Henry Walker.Aceştia erau proprietari de nave şi activau în comerţul cu cărbune. Casa lor este acum Muzeul Memorial Căpitanul Cook. 

Cook a fost luat ca ucenic în marina comercială în mica lor flotă, transportând cărbune de-a lungul coastelor engleze. Prima sa sarcină a fost la bordul navei Freelove şi a petrecut câţiva ani la bordul acesteia sau al altor nave, navigând între Tyne şi Londra. În perioada uceniciei, Cook a studiat algebra, geometria, trigonometria, navigaţia şi astronomia. După ce şi-a terminat cei trei ani de ucenicie, Cook a început să lucreze pe navele de comerţ din Marea Baltică. După ce a trecut examenele în 1752 a început să progreseze în rangurile marinei comerciale, începând în acel an cu promovarea la gradul de ofiţer secund al bricului Friendship.

În 1755, la o lună după ce a primit comanda acestei nave, a intrat ca voluntar în Marina Regală când aceasta se pregătea pentru ceea ce avea să fie Războiul de şapte ani. În ciuda faptului că trebuia să o ia de la început cu ierarhia navală, Cook şi-a dat seama că va avansa mult mai rapid în serviciul militar şi s-a alaturat Marinei Regale la 7 iunie 1755. Primul post de comandă al lui Cook a fost la bordul navei HMS Eagle, navigând în calitate de ofiţer secund. În octombrie şi noiembrie 1755 a luat parte la capturarea unei nave franceze şi la scufundarea alteia, după care a fost promovat la gradul de şef de echipaj. Prima sa comanda temporară a fost în martie 1756 când a fost temporar comandantul navei Cruizer, o navă mică ataşată la Eagle în timpul unei misiuni de patrulare. În timpul Războiului de şapte ani Cook a navigat în America de Nord în calitate de comandant al navei Pembroke. În 1758 a luat parte la ambiţiosul asalt de capturare a fortăreţei din Louisbourg de la francezi, după care a participat la asediul oraşului Quebec. 

A dovedit un talent pentru explorare şi cartografiere şi a fost responsabil pentru cartografierea celei mai mari părţi a intrării în Râul Sfântul Laurenţiu în timpul asediului. Aptitudinea lui Cook pentru explorare a fost exploatată în anii 1760 pentru cartografierea coastei zimţate a insulei Newfoundland la bordul navei HMS Grenville. A explorat partea nord-vestică în 1763 şi 1764, coasta sudică în 1765 şi 1766 şi coasta vestică în 1767. În 1766 Royal Society l-a angajat pe Cook să navigheze în Oceanul Pacific pentru a observa şi marca tranziţia planetei Venus în jurul Soarelui. Cook,în vârstă de 39 de ani, a fost promovat la gradul de locotenent şi a fost numit comandantul expediţiei. Expediţia a început în Anglia în 1768, a ocolit Capul Horn şi a continuat spre vest în Pacific pentru a ajunge la insula Tahiti pe 13 aprilie 1769 unde s-au făcut observaţiile tranziţiei planetei Venus.Totuşi, rezultatul observaţiilor nu au fost atât de concluzive şi precise pe cât se aştepta. O dată ce observaţiile s-au încheiat, Cook a deschis ordinele sigilate ce conţineau instrucţiuni suplimentare din partea Amiralităţii pentru a doua parte a călătoriei: căutarea în Pacificul de Sud a unor indicii cu referire la continentul Terra Australis. Cook a pornit spre Noua Zeelandă şi a cartografiat întreaga zonă de coastă cu doar câteva greşeli minore. Apoi a călătorit spre vest, ajungând pe coasta sud-estică a Australiei pe 19 aprilie 1770, fiind astfel primul contact european cu coasta continentului. Pe 23 aprilie a făcut primele observaţii înregistrate asupra băştinaşilor australieni pe insula Brush. Pe 29 aprilie Cook şi echipajul său au realizat prima debarcare pe continent în locul numit astăzi Peninsula Kurnell, pe care el l-a numit „Golful Botanic” după specimenele unice colecţionate de botaniştii Joseph Banks şi Daniel Solander. Aici, Cook a realizat primul contact cu un trib aborigen cunoscut sub numele de Gweagal. 

După plecarea din Golful Botanic, Cook a continuat spre nord unde a avut loc un incident pe 11 iunie când nava Endeavour a eşuat pe un banc de nisip în Marea Barieră de Corali.Nava a fost puternic avariată iar călătoria a fost amânată aproape şapte săptămâni cât au avut loc reparaţiile pe plajă (în apropierea portului oraşului Cooktown, Queensland de astăzi), la gura de vărsare a râului Endeavour. O dată ce reparaţiile au fost finalizate călătoria a continuat prin Strâmtoarea Torres iar pe 22 august a debarcat pe Insula Posesiunii pe care a declarat-o teritoriu britanic. S-a întors apoi în Anglia prin Batavia, astăzi Jakarta, capitala Indoneziei, unde o bună parte din echipajul său a murit de malarie, Capul Bunei Speranţe şi Insula Sfânta Elena, ajungând în Anglia pe 12 iulie 1771. Jurnalele lui Cook au fost publicate după întoarcerea sa în Anglia şi a devenit un erou pentru comunitatea ştiinţifică.În rândul publicului larg botanistul Joseph Banks era adevăratul erou. Banks chiar a încercat să preia comanda celei de-a doua călătorii a lui Cook dar s-a retras înainte ca expediţia să înceapă iar Johann Reinhold Forster şi fiul său Georg Forster au fost aleşi ca oamenii de ştiinţă pentru această călătorie. Fiul lui Cook, George, s-a născut cu cinci zile înainte de a pleca în călătorie:

La puţin timp după întoarcerea din prima călătorie, Cook a fost promovat la gradul de comandor în august 1771.Apoi, în 1772 a fost însărcinat de Royal Society pentru a căuta ipoteticul Terra Australis. În prima călătorie Cook a demonstrat prin circumnavigarea Noii Zeelande faptul că nu este ataşată unui continent mai mare aflat la sud. Deşi a cartografiat aproape întreaga coastă estică a Australiei, demonstrând că este de dimensiuni continentale, Terra Australis se credea că este mai la sud. Deşi s-a demonstrat contrariul, Alexander Dalrymple şi alţii din Royal Society erau convinşi că acest continent masiv trebuie să existe mai la sud. Cook a primit comanda navei HMS Resolution în această călătorie iar Tobias Furneaux a primit comanda celei de-a doua nave, HMS Adventure. Expediţia lui Cook a circumnavigat globul la latitudini foarte sudice, fiind unul dintre primii care au trecut de Cercul Polar de Sud, pe 17 ianuarie 1773. A explorat, cartografiat şi luat în posesiune britanică Georgia de Sud, explorată de Anthony de la Roché în 1675, descoperită şi numită de Clerke Rocks şi Insulele Sandwich de Sud. 

În ceaţa antarctică, Resolution şi Adventure s-au separat. Furneaux s-a îndreptat spre Noua Zeelandă, unde a pierdut o parte din oameni în urma confruntărilor cu populaţia Māori după care s-a întors în Anglia, în vreme ce Cook a continuat să exploreze zona antarctică, ajungând la 71°10'S pe 31 ianuarie 1774. Cook aproape a ajuns pe continentul Antarctica dar a trebuit să se îndrepte spre Tahiti pentru reaprovizionare.Apoi a reluat traseul sudic în a doua tentativă eşuată de a găsi presupusul continent. În această parte a călătoriei Cook a luat cu el un tânăr tahitian pe nume Omai, care s-a dovedit având cunoştinţe mai slabe despre Pacific decât Tupaia din prima călătorie. În timpul călătoriei de întoarcere din 1774 a debarcat în Insulele Tonga, Insula Paştelui, Insula Norfolk, Noua Caledonie şi Vanuatu. Raportul dat la întoarcere a eliminat interesul pentru mitul continentului Terra Australis. 

A treia expediţie a fost o misiune de recunoaştere a coastei Canadei scăldată de apele Pacificului şi de căutare a unui culoar de trecere nord-vestic dinspre Pacific spre Atlantic, prin Oceanul Îngheţat. Aceasta s-a dovedit a fi ultima călătorie a căpitanului Cook. El a pornit din Anglia pe 12 iulie 1776, cu corabia Resolution, care fusese echipată din nou, luând şi corabia Discovery. Pe 18 ianuarie 1778, el şi oamenii săi au ajuns pe insulele cunoscute în prezent drept insulele Hawaii, unde au fost primiţi cu ospitalitate. Pe aceste frumoase insule ei şi-au reînnoit proviziile şi apoi şi-au petrecut vara polară a acelui an încercând în zadar să găsească un culoar de trecere spre Atlantic. Apoi s-au întors ca să-şi petreacă iarna în Hawaii.Istoricii nu sunt siguri ce anume l-a determinat pe Cook să-şi schimbe, se pare, comportamentul în acest moment. Există semne de întrebare în legătură cu modul în care i-a tratat pe hawaiieni la întoarcerea sa.Unii sugerează că acum el a început să-i exploateze cu cruzime. Alţii se întreabă dacă nu cumva le-a încălcat ciclurile de închinare. 

Indiferent care ar fi fost adevăratul motiv, pe aceste insule el şi-a aflat sfârşitul în 14 februarie 1779. La întoarcerea lor în Kealakekua Bay, care a avut loc pe 17 ianuarie, exploratorii au fost întâmpinaţi de 10.000 de hawaiieni. Insularii celebrau sărbătoarea makahiki în onoarea zeului lor Lono, zeul uscatului.Se pare că Cook a fost sărbătorit drept zeul Lono, iar el şi oamenii săi au fost trataţi încă o dată cu o extraordinară ospitalitate şi amabilitate.Trei săptămâni mai târziu, pe 4 februarie, ei au ridicat ancora şi au întins pânzele. Însă după doar patru zile petrecute în larg, un uragan îngrozitor s-a abătut asupra lor, iar Resolution a pierdut un catarg. Cook s-a întors în Hawaii. Spre uimirea lui Cook, de data aceasta primirea a fost ostilă. Unii sunt de părere că hawaiienii au chibzuit lucrurile mai bine şi au ajuns la concluzia că Cook şi oamenii săi îi exploatau. Alţii sugerează faptul că întoarcerea lui Cook era incompatibilă cu calitatea sa de „dumnezeu“. Indiferent de motiv, oamenii lui Cook, nedumeriţi, au reacţionat, din nefericire, într-un mod violent. Acest lucru a dus la furarea unei bărci de pe Discovery. Cook a căutat să recâştige barca încercând să-l ia ostatic pe şeful lor, Kalaniopúu. Au urmat câteva confruntări, iar Cook a fost înjunghiat şi bătut pe plajă până când a fost omorât. 

În jurnalul său, sublocotenentul de marină George Gilbert, un membru al echipajului de pe Resolution, descrie cu detalii expresive ultimele clipe din viaţa lui Cook. „Abia ajunsese căpitanul Cook la marginea apei şi făcuse semn cu mâna către bărci ca să se înceteze focul, când una dintre căpetenii, mai îndrăzneaţă decât ceilalţi, a venit pe la spate şi l-a înjunghiat între umeri cu un pumnal de fier. Un altul, în aceeaşi clipă, l-a lovit cu o bâtă în cap, iar el a căzut în apă; imediat după aceea ei au intrat în apă şi l-au ţinut sub apă timp de câteva minute, apoi l-au scos pe stânci şi l-au dat cu capul de ele de mai multe ori; aşa că nu există nici cea mai mică îndoială că şi-a dat duhul repede.“

Surse:

http://www.bbc.co.uk/history/historic_figures/cook_captain_james.shtml

http://adb.anu.edu.au/biography/cook-james-1917

https://www.britannica.com/biography/James-Cook

https://www.ro.biography.name/exploratori/140-anglia-uk/383-james-cook-1728-1779

https://momenteistorice.ro/james-cook/

https://evz.ro/povestea-navigatorului-james-cook-cel-mai-vestit-explorator.html

$$$

 S-a întâmplat în 14 februarie 1821: În această zi, a încetat din viaţă, la Budapesta, Petru Maior, ilustru cărturar iluminist, filolog şi istoric român, unul dintre „corifeii Şcolii Ardelene”, militant de seamă pentru drepturile culturale şi politice ale românilor din Transilvania. Lucrările sale fundamentale sunt cele cu caracter istoric şi filologic: Istoria pentru începutul românilor în Dachia (1812), Istoria bisericii românilor atât acesto de coace, precum şi a celor din acolo de Dunăre (1813), Ortographia română sive latino-valachica (1819). 

Şi-a adus contribuţia la elaborarea Lexiconului de la Buda (1825), primul dicţionar etimologic al limbii române. Petru Maior (n. circa 1756, Târgu Mureş) a fost un istoric, filolog şi scriitor român transilvănean, protopop greco-catolicde Reghin, reprezentant de frunte al Şcolii Ardelene. A fost un important militant pentru drepturile românilor din Transilvania, participând – alături de alţi reprezentanţi ai Şcolii Ardelene - la redactarea celebrei declaraţii de emancipare a românilor transilvăneni, Supplex Libellus Valachorum.Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae (Petiţia Valahilor din Transilvania) este numele a două memorii înaintate de liderii naţiunii române din Transilvania împăratului Leopold al II-lea al Sfântului Imperiu Roman. Primul Supplex a fost trimis în martie 1791 de Ignatie Darabant, episcop greco-catolic de Oradea, Consiliului de Stat din Viena. Cel de al doilea Supplex, o versiune mult largită şi argumentată a primului, a fost înaintat Curţii din Viena pe 30 martie 1792 de către Ioan Bob, episcopul greco-catolic de Blaj, şi de Gherasim Adamovici, episcopul ortodox al Transilvaniei.

Documentul a fost redactat de cei mai însemnaţi reprezentanţi ai naţiunii române din Transilvania (în cea mai mare parte clerici ai Bisericii Române Unite cu Roma): Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Ioan Piuariu-Molnar, Iosif Meheşi, Ioan Budai Deleanu, Ioan Para etc. Petiţia era semnata in numele natiunii române de categoriile sale libere Clerus, Nobilitas, Civicusque Status Universae Nationis in Transilvania Valachicae. Cererile Supplex-ului erau structurate în jurul câtorva idei, corespunzând doleanţelor laicilor şi clericilor români:

- „ca numirile odioase şi pline de ocară: toleraţi, admişi, nesocotiţi între stări şi alte de acest fel, care ca nişte pete din afară, au fost întipărite fără drept şi fără lege (pe fruntea naţiunii române), acum să fie cu totul îndepărtate, revocate şi desfiinţate“ (reintegrarea românilor ca naţiune de drept în Transilvania)

- „naţiunea română să fie repusă în folosinţa tuturor drepturilor civile şi regnicolare“ (restituirea drepturilor istorice vechi medievale)

- „clerul acestei naţiuni credincios bisericii orientale să fie tratat în acelaşi fel ca şi clerul naţiunilor care alcătuiesc sistemul uniunii“ (egalitatea clerului)

- „la alegerea slujbaşilor şi deputaţilor în dietă ... să se procedeze în chip just, în număr proporţional cu această naţiune“ (reprezentare proporţională în dietă şi funcţionărime)

Doamna Mária Berényi, o neobosită cercetătoare româncă din Ungaria spunea, într-un interviu acordat Agerpres: „Ultimii ani ai vieţii scriitorului se leagă de redactarea vestitutului Dicţionar de la Buda, cu litere latine, operă la care a contribuit cu o mare parte a materialului. Sfârşitul l-a surprins la 14 februarie 1821, înainte ca dicţionarul să fie tipărit. Două dintre cele trei mari personalităţi ale Şcolii Ardelene, Samuil Micu-Clain şi Petru Maior, colaboratori români ai Tipografiei Universitare din Buda, îşi dorm somnul de veci în Biserica Romano-Catolică din Tabán (Budapesta). Cu timpul, mormintele lor au dispărut, la fel ca şi vechiul cartier Tabán. Istoricul arădean Glück Jenő, în decursul cercetărilor făcute în 1991, a găsit în arhivele Bisericii Romano-Catolice din Tabán, la pagina 701 a volumului al IV-lea al Registrului parohial, o adnotare privind înmormântarea lui Samuil Micu-Clain, la data de 15 mai 1806, de către episcopul Martin Görgey Marin.

Rămăşiţele lui pământeşti se odihnesc în cripta din biserică. Despre ceremonia de înmormântare a lui Petru Maior, care a avut loc pe data de 16 februarie 1821, în prezenţa episcopului-vicar Sztojkovics, găsim însemnări la pagina 110 a celui de-al V-lea volum din Registrul de decese. Nu se cunoaşte locul exact unde se află mormântul lui, dar se ştie că cimitirul din Tabán se afla pe vremuri lângă biserică”. Potrivit istoricului, Petru Maior, numit cenzor şi corector al cărţilor româneşti, îşi începe activitatea la Tipografia din Buda în data de 9 martie 1809 şi că, din acest moment până la sfârşitul vieţii, se va dedica editării cărţilor în limba română.

Surse:

http://prodiasporaromana.org/wp-content/uploads/2014/01/Berenyi-2013-Personalit%C4%83%C8%9Bi-marcante-%C3%AEn-istoria-%C8%99i-cultura-rom%C3%A2nilor-din-Ungaria-Secolul-XIX.pdf

Ioan Chindriș, Petru Maior și epoca sa, în vol. Naționalismul modern, Cluj-Napoca, 1996,

Melinte Șerban, Cultura mureșeană în memoria cărților, Ed. Ardealul, Târgu-Mureș, 2006

https://www.artline.ro/Petru-Maior-30232-1-n.html

http://www.afaceriardelene.ro/altepagini/Petru-Maior

http://www.autorii.com/scriitori/petru-maior/

http://biblior.net/istoria-literaturii-romane/petru-maior.html

http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A113/pdf

$$$

 S-a întâmplat în 14 februarie1888, 14/26: La 14 februarie 1888, la ora 20:30, se inaugura, printr-un ciclu de conferinţe, Ateneul Român (prima conferinţă a fost ţinută de scriitorul Alexandru Odobescu); clădirea a fost construită între anii 1886 şi 1888, prin stăruinţa lui Constantin Esarcu, după planurile arhitectului francez Albert Galleron, pe bază de subscripţie publică, desfăşurată sub sloganul „Daţi un leu pentru Ateneu".

Adevărat templu al culturii româneşti, Ateneul Român a fost, de-a lungul anilor, gazda conferinţelor marilor personalităţi şi savanţi ai României, aici au concertat toţi artiştii consacraţi ai ţării, aici au urcat pe podium multe formaţii şi solişti de nivel mondial, aici s-au lansat „în primă audiţie“ capodopere ale literaturii muzicale autohtone, aici au prins viaţă primele expoziţii ample de pictură şi sculptură ale maeştrilor artei plastice naţionale, aici au venit regi şi regine, oameni politici şi oaspeţi de seamă de peste hotare, aici au avut loc evenimente de notorietate universală.De aceea, Ateneul Român a devenit exponentul arhitectonic şi spiritual al unei întregi naţiuni.

Ateneul Român este o clădire situată pe Calea Victoriei în Piaţa George Enescu (partea nordică a Pieţei Palatului). Tot aici se află sediul Filarmonicii „George Enescu”. În anul 1884, un decret guvernamental autoriza Primăria oraşului să cedeze Ateneului locul din spatele grădinei Episcopiei – numit odinioară „Livada Văcăreştilor” pe care M. Cantacuzino ridicase o bisericuţă lăsată în metoh episcopului de Râmnic – iar pentru strângerea de fonduri s-a instituit o loterie – 500.000 de bilete în valoare de un leu – , a cărei reclamă a devenit extrem de populară: „daţi un leu pentru Ateneu”. Ideea apelului s-a transformat surprinzător într-o lecţie fantastică de unitate, de trezire a conştiinţei naţionale, prin această subscripţie publică urmând să ia naştere un edificiu cu adevărat impresionant. După obţinerea autorizaţiei de construire, Ateneul încheie un contract cu arhitectul francez Albert Galeron (care realizase deja două anteproiecte conform directivelor lui Esarcu, după cercetările ştiinţifice şi indicaţiile lui Alexandru Odobescu, revizuite şi completate de specialişti români precum Al. Orăscu, Ion Mincu, Ion Socolescu, Grigore Cerkez sau Cucu Starostescu), semnat din partea română de N. Kretulescu, C. Esarcu şi C. Stăncescu. 

Conform ideilor lui Esarcu edificiul Ateneului va fi „monumental dar simplu, înlăturându-se orice decoraţiuni banale sau inutile. Edificiul va cuprinde o sală de conferinţe, concerte, reuniuni, congrese literare, economice, etc, iar sala va fi încăpătoare de maxim 1500 de persoane”.La 26 octombrie 1886 a fost pusă piatra de temelie la Palatul Ateneului, iar la începutul anului 1888 ciclul de conferinţe se deschidea în noul local, deşi acesta nu era încă finalizat. Trebuie să amintim şi faptul că destinaţia iniţială a terenului, pe care se ridicase deja şi o fundaţie, era ridicarea un circ…Clădirea principală a edificiului a fost finalizată în anul 1889, iar extinderea sa a început în anul 1893.Abia în iulie 1897 comisia tehnică dădea avizul şi pentru inaugurarea clădirii anexe a Ateneului pe care Ministerul Instrucţiunii, care preluase terminarea clădirii, o destina pinacotecii si gliptotecii.Beneficiind de acest edificiu, Societatea „Ateneul Român” şi-a diversificat activitatea, în sălile Ateneului având loc conferinţe, concerte simfonice ale Societăţii Filarmonice Române (înfiinţată încă din 1868 de către Eduard Wachmann), precum şi expoziţii de pictură – începând din anul 1894 saloanele oficiale de belle-arte s-au desfăşurat în această sală. Dealtfel, Orchestra Filarmonicii va concerta permanent din ziua dării în folosinţă a sălii în 1888, până astăzi, excepţie făcând perioada de consolidare-restaurare din anii 2000-2004.

Din punct de vedere arhitectonic, Ateneul Român a fost conceput în stil neoclasic, dar are şi caracteristicile unui stil eclectic. Intrarea principală este sprijinită pe opt coloane ionice, identice ca proporţii cu cele de la templul Erechterion de pe Acropole. Din portic se intră în vestibul prin trei mari uşi de lemn. Deasupra uşilor se află cinci medalioane în mozaic reprezentându-i pe Alexandru cel Bun, Neagoe Basarab, Vasile Lupu, Matei Basarab şi Regele Carol I. Cupola are 20 de ferestre cu lire şi cununi şi se află la 41 de metri înălţime faţă de sol. Domul acoperit cu zinc se termină cu un tripod după modelul monumentului lui Lysicrat din Atena închipuind urna învingătorilor. În interior, impresionantul hol din marmură înglobează cele 12 coloane dorice de susţinere a sălii de concerte, iar de aici se ajunge la sala de sus prin patru scări de marmură de carara construite în spirală.

Dispuse sub forma vechilor amfiteatre greco-romane, cele aproape o mie de locuri (trei zone de parter şi două rânduri circulare cu 52 de loji, la mijloc cu o lojă centrală) oferă o vizibilitate perfectă din orice colţ şi o acustică impecabilă, datorată imensei cupole care „absoarbe” fondul instrumental şi vocal de pe podium, spre a-l distribui prin reverberaţie către auditori, cu întreaga gamă de armonici până la cele mai fine culori timbrale şi nuanţe. Pe acest considerent, sala Ateneului Român are un sunet excepţional ce o plasează printre cele mai reuşite construcţii de gen din întreaga lume.Fresca de aici evocă istoria poporului român în 25 de episoade, fiind realizată timp de cinci ani de către pictorul Costin Petrescu. Orga instalată în anul 1939 în urma ajutorului material al lui George Enescu, numeroasele îmbunătăţiri tehnice produse după cutremure şi bombardamentele din cel de-al doilea război mondial, dar mai ales modificările din perioada 1966-1967 – introducerea aerului condiţionat, refacerea tavanului, schimbarea fotoliilor, redistribuirea lojilor, lărgirea avanscenelor – au transformat Ateneul Român într-un complex arhitectural unicat aflat în centrul Capitalei. Să mai adăugăm că, de circa șase decenii, edificiul a devenit sediul Filarmonicii „George Enescu”, iar din anul 1958 este gazda Festivalului şi Concursului Internaţional „George Enescu”, eveniment cultural de înaltă ţinută, organizat de ţara noastră. În anul 2011, Ateneul Român a fost înscris pe lista Locurilor din Patrimoniul Mondial UNESCO.

Surse:

Cândea, Virgil - Ateneul Român. Monografie, Editura Didactică şi Ştiinţifică, Bucureşti, 1976

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/ateneul-roman-povestea-unui-edificiu-simbol

https://www.agerpres.ro/documentare/2018/02/14/documentar-130-de-ani-de-la-inaugurarea-ateneului-roman--54440

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Ateneul_Rom%C3%A2n

$$$

 S-a întâmplat în 14 februarie1893: În această zi, a încetat din viaţă, la Bucureşti, publicista română Maria Rosetti. Marie Grant, pe numele ei la naştere, a văzut lumina zilei la 25 februarie 1819, la Plymouth, orașul Guernsey, din Scoția, fiind fiica căpitanului scoţian Edward Grant şi a franţuzoacei Marie Lavasseur. Copilăria şi-a petrecut-o la Provence, în Franţa. În anul 1837, fratele ei mai mic, Effingham Grant, diplomat de carieră, a fost numit de secretarul britanic Robert Gilmour Colquhoun, în funcţia de consul britanic în Țara Românească. La puţin timp, în 1938, Marie şi-a urmat fratele, sosind la București, unde şi-a început activitatea ca angajată a familiei colonelului Ioan Odobescu, ca institutoare pentru copiii lor, inclusiv pentru Alexandru, viitorul scriitor și politician. Puțină lume știe că numele Podului Grant din București vine de la numele și viața celor doi frați Grant care și-au trăit viața pe meleaguri mioritice!

Marie era o fiinţă plină de farmec şi personalitate, fără să fie frumoasă, care atrăgea atenţia multor tineri din lumea bună a Bucureştilor. Îl întâlnește pe C.A. Rosetti, membru fondator al Academiei Romane, jurnalist si fondator al Partidului Naţional Liberal, membru al familiei de boieri Rosetti, prieten apropiat al lui Effingham Grant şi parte a anturajului familiei Odobescu, legătura dintre cei doi devenind, în timp, o poveste fermecătoare de dragoste. La 31 august 1847, ea devine soţia lui C.A. Rosetti, după o ceremonie religioasă anglicană desfăşurată la casa familiei sale din Plymouth. Cei doi aveau să se căsătorească şi în rit ortodox, la Viena, în cadrul unei ceremonii la care au participat colaboratorii lui Rosetti, Ștefan și Alexandru Golescu, care au fost nașii cuplului. Maria Rosetti se confruntă cu dificultăți de integrare în societatea boierească autohtonă, pe care le-a depăşit graţie calităților sale înnăscute, prin inteligență și cultură.

În perioada revoluției din Țara Românească din anul 1848, la doar un an de la căsătorie, s-a aflat alături de soțul ei în lupta pentru drepturile românilor, devenind şi o susținătoare înflăcărată a drepturilor femeilor. Maria şi C. A. au avut opt copii – două fete și șase băieți, din care au supravieţuit doar patru – , iar cel dintâi, o fetiţă, s-a născut chiar pe 18 iunie 1848, ziua izbucnirii revoluției muntene. În istoria noastră a rămas consemnat faptul că Maria Rosetti a dovedit un curaj ieşit din comun, nu doar fiindcă a luat parte la întâlnirile care aveau loc în casa familiei, prin care se organiza planul revoluţiei, însă a avut şi un rol activ în salvarea revoluţionarilor care urmau să fie arestaţi, prin îndrumarea acestora către Dunăre, în condiţiile în care ducea în braţe fetiţa ei de doar câteva luni. În septembrie 1848, în momentul în care soţul ei a fost arestat de către turci, urmând să fie trimis cu o corabie către Serbia – alături de personalităţi precum Nicoale Bălcescu, Ion Ionescu de la Brad sau Dimitrie Bolintineanu – , Maria Rosetti se deghizează în ţărancă, şi, având fetiţa în braţe, a cerut voie celor care îi supravegheau soţul pe corabie să îi permită să îl sărute. Doar că prin acest gest, Maria i-a strecurat bărbatului ei în gură un bileţel pe care notase exact ora şi locul unde el, împreună cu grupul de revoluţionari, urmau să fie eliberaţi, operaţiune care, în cele din urmă, avea să fie încununată de succes.

Fiind animată de idealuri atât de înalte, de libertatea unui popor care a adoptat-o, decide să îşi boteze fiica Liberté Rosetti. În perioada care a urmat înfrângerii mişcării revoluţionare, Maria Rosetti trăieşte, alături de soţul ei, în exil, la Paris, timp de nouă ani. În anul 1850, serveşte drept muză prietenului lor de familie, pictorului şi revoluţionarului Constantin Daniel Rosenthal pentru realizarea uneia dintre cele mai renumite lucrări, „România revoluționară”, dar şi pentru pictura „România rupându-şi cătuşele pe Câmpia Libertăţii” realizată în acelaşi an. La numai un an distanţă, pictorul şi prietenul familiei, C.D. Rosenthal, aflat în exil, decide să încerce să pătrundă în ţară, însă este prins de autorităţile austriece şi dus la Budapesta, unde a fost torturat până la moarte. Avea doar 31 de ani însă a decis să se sacrifice pe sine decât să-şi trădeze camarazii români.

În anul 1853, Maria publică, la Paris, lucrarea „Principautés Danubiennes”, într-o perioadă în care a colaborat şi la ziarul „La Presse” şi a avut parte de prietenia unor importante figuri ale intelectualităţii franceze, care i-au împărtăşit năzuinţele pentru libertate ale neamului românesc. La 23 ianuarie 1853 se naşte Vintilă Rosetti, unul din copiii săi, viitor jurnalist şi scriitor. În anul 1857, Maria Rosetti, revenită alături de soţul ei în ţară, a devenit redactor la diferite ziare și almanahuri, începând cu publicaţia „Românul”, înfiinţată chiar de soțul ei, C.A. Rosetti, unde a publicat povestiri pentru copii, cronici de călătorie sau dramatice.În perioada iulie 1865 – aprilie 1866 a editat publicaţia „Mama și copilul”, o revistă literară săptămânală dedicată articolelor și traducerilor despre educaţia copiilor. Exaltând maternitatea şi crezând în influenţa femeii-mame asupra destinului societăţii, Maria propovăduia bunătatea şi dragostea universală, fiind mai puţin interesată de istorioarele scrise sau traduse de ea cu scopul nemijlocit de a educa – „Minciuna”, „Ploaia de aur” – , cât mai ales de însemnările despre Franklin, Galilei, Newton, Mozart, interesantele „Convorbiri despre univers”, evocările din istoria ţării, alegoriile despre dreptate, libertate, egalitate.

Maria Rosetti a fost puternic implicată şi în evenimente caritabile: în perioada 1866 – 1867, a ajutat la strângerea de fonduri pentru combaterea foametei, iar în 1877, după ce România şi-a dobândit independenţa, a înfiinţat și administrat spitalele din Turnu Măgurele şi Craiova, a organizat şi condus un spital de campanie la sud de Dunăre şi a înfiinţat „Comitetul Femeilor”, cu ajutorul căruia a reuşit să strângă fonduri substanţiale pentru armată şi spitale.În toată această perioadă şi-a continuat şi activitatea de jurnalist, dedicând mai multe materiale prin care a promovat libertăţile femeilor. Fratele ei, Effingham, s-a căsătorit cu Zoia, o membră a familiei Racoviță, Maria Rosetti devenind, prin alianță, rudă cu medicul Carol Davila și cu fiul său, dramaturgul Alexandru Davila. Maria Rosetti a realizat şi câteva traduceri: Chateaubriand, „Cataractul Niagara”, 1865, Erckmann-Chatrian, „Melcul unchiului Bernard”, 1865, M-me de Genlis, „Zuma sau Descoperirea Quinquinei”, 1866 şi Alexandre de Saillet, „Micii bolnavi fricoşi”, în 1866.

După moartea lui Rosetti, la 8 aprilie 1885, ea a trăit în sediul redacţiei „Românul” alături de fiul ei, Vintilă, care preluase conducerea ziarului, şi de soţia acestuia.Maria Rosetti a murit la vârsta de 73 de ani, la 13/14 februarie 1893.În anul 1893, fiul său, Vintilă C.A. Rosetti, publică o parte din contribuţiile sale literare în vol. Scrieri din 1864 şi 1865, cu o prefaţă scrisă de istoricul francez J. Michelet. Viaţa Mariei a fost sursă de inspiraţie pentru romanul lui Camil Petrescu „Un om între oameni”, ea fiind identificată cu unul dintre personaje, în cadrul unei poveşti despre ipostaza ideală a fiinţei confruntate cu scurgerea timpului, despre imaginea vieţii sociale a Ţării Româneşti din prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Surse:

George Marcu (coord.), Dicţionarul personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2009

http://www.istoriibritaniceinbucuresti.ro/locuri-si-personalitati_doc_15_effingham-grant-i-maria-rosetti_pg_0.htm

http://www.cunoastelumea.ro/romance-faimoase-xiii-maria-rosetti-prima-femeie-ziarist-din-romania/

https://www.agerpres.ro/documentare/2018/06/28/revolutia-de-la-1848-170-de-ani-maria-rosetti-figura-feminina-simbol-a-miscarii-revolutionare-romanesti--135769

http://www.rador.ro/2018/02/13/portret-maria-rosetti-prima-femeie-gazetar-din-romania-o-franco-scotiana-cu-dragoste-de-neamul-romanesc/

$$$

 S-a întâmplat în 14 februarie1931: În această zi, s-a născut actorul Octavian Cotescu. Octavian Cotescu (n. Dorohoi, jud. Botoşani - d. 22 august 1985, Bucureşti) a fost un actor român de succes, din „generaţia de aur”. Activitatea sa artistică cuprinde numeroase roluri interpretate în teatru, film, teatrul de televiziune şi teatrul radiofonic. Activitatea sa de scenă a fost dublată şi de o carieră didactică de profesor universitar la Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică (IATC) „I.L. Caragiale" din Bucureşti, unde a ocupat şi funcţia de rector în perioada 1981-1985. 

Octavian Cotescu a văzut lumina zilei pe 14 februarie 1931 la Dorohoi și a început să joace teatru încă din anii de liceu, la Iași. Susține, în toamna anului 1946, examenul de intrare la Conservatorul Ieșean reușind cu rolul Mircea Vadu din „Cumpăna”, apoi pe cel de diplomă la Institutul de Teatru Matei Millo în anul 1950. Este repartizat la Teatrul Bulandra din București, unde a debutat la 12 mai 1951, în spectacolul „Pădurea” de A.N. Ostrovski. A jucat în numeroase filme și piese de teatru alături de actori ca Toma Caragiu sau Dem Rădulescu iar alături de Coca Andronescu a creat un memorabil cuplu fictiv, originar din Lehliu Gară, Tanța și Costel, care a fost prezentat la Televiziunea Română, în anii 1970, într-un mini-serial de mare succes la public și la critică. Înzestrat cu simț al măsurii și cu un zâmbet „sarcastic de fin”, 

Octavian Cotescu a interpretat într-un mod cu totul original personaje aflate la granița dintre tragic și comic. El a fost actorul care împrumuta eroului său o paletă întreagă de nuanțe și neliniști. A fost unul dintre actorii preferați pentru Teatrul de Televiziune și pentru Teatrul Radiofonic, iar în memoria cinefililor a rămas prin rolurile jucate în cele peste 50 de filme, devenind și „vocea de aur” a teatrului radiofonic. În anul 1964, după ce Valeria Seciu a absolvit Institutul de Teatru, Octavian Cotescu a cerut-o în căsătorie. S-au căsătorit în 1966, când actrița a revenit în București, după o absență de doi ani, timp în care jucase la Cluj. La doi ani după căsătoria celor doi, s-a născut fiul lor, Alexandru, cel care a apărut episodic în filmul „Păcală”, alături de celebrul său tată. Născut într-o familie de mari artiști, Alexandru a împlinit un destin aparte, luând calea desăvârșirii prin credință. Călugăr, astăzi, la Muntele Athos și purtând numele de Monahul Daniil, el se numără printre traducătorii celei mai recente ediții românești a culegerii de texte teologice „Everghetinos”. Din păcate, însă, marele actor nu a apucat să se bucure decât 17 ani de băiatul său.

Octavian Cotescu a plecat de pe această lume la vârsta de numai 54 de ani. Ultimul film în care a jucat a fost „Clipa de răgaz”, în regia lui Șerban Creangă, însă clipa numită viață, i-a fost curmată de soartă pe de 22 august 1985. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu din București, pe Aleea Actorilor, și a fost condus pe ultimul drum de o mulțime imensă de oameni. Văduva sa, actrița Valeria Seciu, a refuzat să-și refacă viața.

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/octavian-cotescu-2379/

http://aarc.ro/personalitate/view/2979

http://www.radioresita.ro/283910/foto-320

http://www.afaceriardelene.ro/altepagini/octavian-cotescu-actor

https://romanialibera.ro/cultura/arte/20-de-ani-fara-octavian-cotescu--57509

$$$

 S-a întâmplat în 14 februarie1970: În această zi, a plecat în eternitate actorul Grigore Vasiliu Birlic. Grigore Vasiliu Birlic s-a născut la 24 ianuarie 1905, la Fălticeni, judeţul Suceava. Numele său de naştere era Grigore Vasiliu, Birlic fiind o poreclă pe care a primit-o datorită succesului înregistrat cu piesa având acelaşi nume, jucată la începutul carierei sale, poreclă adăugată apoi ca supranume. A absolvit, în anul 1924, cursurile Liceului „Nicu Gane" din Fălticeni, apoi s-a înscris la Facultatea de Drept din Cernăuţi, iar în timpul studiilor a făcut şi figuraţie la Teatrul Naţional din Cernăuţi. Aşa a fost remarcat de directorul Dragoş Protopopescu, la a cărui recomandare a fost distribuit de regizorul Aurel Maican în comedia „Musca spaniolă" de Arnold şi Bach.

Ca urmare a succesului de care s-a bucurat în faţa publicului, a fost angajat ca actor la Teatrul Naţional din Cernăuţi. Tot aici s-a mai remarcat în piesa „Amanetul" de Holberg, sub îndrumarea regizorală a lui Victor Ion Popa, precum şi în rolul Agamiţă Dandanache din piesa „O scrisoare pierdută" de I.L. Caragiale.După mai multe tentative nereuşite, a fost admis la Conservatorul de Artă Dramatică din Cernăuţi, ulterior mutându-se la Conservatorul din Bucureşti.Calităţile actoriceşti, expresivitatea i-au fost remarcate de regizori. Regizorul Aurel Maican îl aduce în 1933 la Bucureşti, unde avea să joace în anii următori, pe scenele diverselor companii particulare, în piese regizate de Sică Alexandrescu şi Ion Iancovescu. S-a remarcat în această perioadă mai cu seamă pe scena Teatrului Vesel, înfiinţat de regizorul Sică Alexandrescu împreună cu dramaturgul Tudor Muşatescu. A jucat astfel în piesele „Micul Weber" şi „Otto Elefantul" de Arnold şi Bach, „Arde nevastă-mea" de A. Vercourt şi Jean Bever, „Prostul din baie" de Ernest Fiese şi Karl Fellman, „Aşternutul de mătase" de A. Birabeau şi G. Dolley, „Părintele căţeilor" de Glinger şi Taussig, „Împăratul" de Luigi Bonelli. A urmat rolul titular din farsa „Birlic" de Arnold şi Bach, adaptată special pentru el de dramaturgul Tudor Muşatescu şi de regizorul Sică Alexandrescu. 

Grigore Vasiliu a înregistrat un succes uriaş, iar identificarea actorului cu acest rol l-a determinat să-şi ia pentru totdeauna numele personajului interpretat. Grigore Vasiliu Birlic a jucat în numeroase piese de teatru, precum şi în numeroase filme, excelând în roluri în registru comic. După naţionalizarea teatrelor particulare în 1948, s-a întors ca actor la Teatrul Naţional din Bucureşti. A jucat, de asemenea, şi pe scena Teatrului de Comedie din Bucureşti, una dintre piese fiind „Burghezul gentilom" de Moliere (1961).Majoritatea pieselor lui Caragiale în care a fost distribuit au fost montate pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti de Sică Alexandrescu. A interpretat rolurile Coana Eftimiţa în „Conu' Leonida faţă cu reacţiunea", Crăcănel în „D'ale carnavalului", Iordache Brânzovenescu în „O scrisoare pierdută".A mai jucat în „Doctor fără voie" de Moliere, „Mielul turbat" de Aurel Baranga, „Revizorul" de N.V. Gogol, „Steaua fără nume" de Mihail Sebastian, toate în regia lui Sică Alexandrescu, în „Ultima oră" de M. Sebastian. A jucat, de asemenea, în „Nunta lui Krecinski" de Suhovo-Kobâlin, în piesa „Topaze" a lui Marcel Pagnol şi în „Omul cu mârţoaga" de George Ciprian. 

În cinematografie, el a debutat în anul 1934 în filmul „Bing-Bang" (alături de Stroe şi Vasilache, care semnează şi regia), după care au urmat: „Doamna de la etajul II" (1937), regia Dezideriu Major; „Viaţa învinge" (1951), regia Dinu Negreanu; „Vizita" şi „Lanţul slăbiciunilor" (1952), regia Jean Georgescu; „Arendaşul Român" (1952); „O scrisoare pierdută" (1953), regia Sică Alexandrescu, Victor Iliu (alături de Alexandru Giugaru, Marcel Anghelescu, Ion Finteşteanu); „Directorul nostru" (1955), regia Jean Georgescu (alături de Al. Giugaru, Radu Beligan şi H. Nicolaide); „Două lozuri" (1957), regia Aurel Miheles, Gheorghe Naghi; „D-ale carnavalului" (1958), regia Gheorghe Naghi, Aurel Miheles; „Doi vecini" (1958), regia Geo Saizescu; „Băieţii noştri" (1959), regia Anastasia Anghel, Gheorghe Vitanidis; „Telegrame" (1959), regia Aurel Miheles, Gheorghe Naghi (alături de Ştefan Ciubotăraşu, Alexandru Giugaru, Marcel Anghelescu, Mihai Fotino, Dem Rădulescu); „Aproape de soare" (1960), regia Savel Stiopul; „Bădăranii"(1960), după Carlo Goldoni, regia Sică Alexandrescu, Gheorghe Naghi; „Întâlnirea" (1961), regia Aurel Miheles; „Post-restant" (1961), regia Gheorghe Vitanidis; „Doi băieţi ca pâinea caldă" (1962), regia Andrei Călăraşu; „Lumină de iulie" (1963), regia Gheorghe Naghi; „Paşi spre lună" (1963), regia Ion Popescu-Gopo (alături de Radu Beligan, Florin Piersic ş.a.); „Mofturi 1900" (1964), regia Jean Georgescu; „Titanic vals" (1964) de Tudor Muşatescu, regia Paul Călinescu; „Serbările galante" (1965), regia Rene Claire; „Corigenţa domnului profesor" (1966), regia Haralambie Boroş; „Steaua fără nume" (1966), regia Henri Colpi. Printre rolurile care l-au făcut celebru se numără Lefter Popescu din „Două lozuri", Crăcănel din „D'ale carnavalului", Costăchel Gudurău din „Telegrame", Spirache Necşulescu din „Titanic vals", Jupân Canciano din „Bădăranii", Brânzovenescu din piesa „O scrisoare pierdută" ş.a. 

A interpretat, de asemenea, numeroase roluri în piese de teatru radiofonic. A fost căsătorit de două ori, mai întâi cu actriţa Angela Mateescu, apoi cu actriţa Valeria Nanci, dar nu a avut copii. Cea de-a doua soţie, Valeria Vasiliu Birlic, a jucat alături de soţul ei în filmul „Titanic vals" (1964), precum şi la Teatrul Naţional în piesa „Topaze" (1968) de Marcel Pagnol.Marele actor Grigore Vasiliu Birlic a primit în 1953 titlul de Artist Emerit „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă şi pentru activitate merituoasă", apoi şi titlul de Artist al Poporului. În 1967 a fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa I „pentru activitate îndelungată în teatru şi merite deosebite în domeniul artei dramatice". A murit la 14 februarie 1970 la Bucureşti, fiind înmormântat în Cimitirul Bellu.

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/grigore-vasiliu-birlic-3645/

http://infopuls.ro/2016/05/20/povestea-vietii-marelui-actor-grigore-vasiliu-birlic-a-fost-nevoit-sa-dea-examen-de-sapte-ori-pana-sa-devina-unul-dintre-cei-mai-mari-actori-din-istoria-teatrului-si-filmului-romanesc/

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/povestea-impresionanta-a-marelui-birlic-de-ce-a-fost-nevoit-sa-dea-examen-de-sapte-ori-pana-sa-devina-unul-dintre-cei-mai-mari-actori-romani-din-istorie

http://www.rador.ro/2019/01/24/portret-grogore-vasiliu-birlic-un-geniu-al-satirei-farsei-si-comediei/

https://www.agerpres.ro/documentare/2018/08/16/romani-celebri-grigore-vasiliu-birlic-un-geniu-al-comediei--160521