$$_

 EUGENIO MONTALE

1) Biografia sa

Eugenio Montale, unul dintre cei mai distinși poeți italieni ai secolului XX, s-a născut pe 12 octombrie 1896, la Genova, Italia. Creșterea sa în Liguria, o regiune de coastă din nordul Italiei, i-a influențat profund sensibilitatea poetică. Primii ani ai vieții lui Montale au fost marcați de anii tumultoși ai Primului Război Mondial, timp în care a servit în armata italiană. Această perioadă de tulburări a lăsat o amprentă de neșters asupra operei sale, modelându-i viziunea asupra vieții, iubirii și condiției umane.

După război, Montale a continuat studii de literatură clasică la Universitatea din Genova. Cercetările sale academice au aprins o pasiune pentru poezie și s-a cufundat în operele maeștrilor italieni și europeni, inspirându-se de la Dante, Petrarca și Leopardi, printre alții. Primele încercări poetice ale lui Montale s-au bucurat de un succes modest, dar abia mai târziu în viață a obținut o apreciere pe scară largă.

În 1927, Montale s-a mutat la Florența, unde a lucrat ca redactor literar și corespondent pentru diverse publicații. În această perioadă a început să se impună în cercurile literare italiene, legând prietenii cu personalități precum Carlo Emilio Gadda și Giuseppe Ungaretti. În ciuda reputației sale în creștere, Montale a rămas oarecum distant de scena literară, preferând singurătatea studiilor și introspecția pe care i-o oferea aceasta.

Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial l-a determinat pe Montale să se mute la Milano, unde a îndurat greutățile conflictului și ocupația nazistă ulterioară a Italiei. În ciuda tulburărilor vremii, Montale a continuat să scrie, găsind alinare în poezia sa în mijlocul haosului războiului. În această perioadă a produs unele dintre cele mai celebre opere ale sale, inclusiv colecția fundamentală „Ossi di Seppia” (Oase de sepie), care i-a adus prestigiosul Premiu Viareggio în 1925.

După război, Montale s-a întors la Florența, unde s-a dedicat cu toată inima meșteșugului său. A publicat numeroase culegeri de poezie, inclusiv „Le Occasioni” (Ocaziile) și „La Bufera e Altro” (Furtuna și alte lucruri), consolidându-și reputația de una dintre cele mai importante figuri literare ale Italiei. Poezia lui Montale se caracterizează prin intensitatea sa lirică, profunzimea filosofică și implicarea profundă în complexitățile existenței.

În 1975, Montale a primit Premiul Nobel pentru Literatură, ca recunoaștere a contribuției sale excepționale la lumea literară. Premiul a servit drept o realizare majoră pentru Montale, afirmându-i statutul de poet de renume internațional. În ciuda faimei sale, Montale a rămas o figură modestă și retrasă, evitând capcanele celebrității în favoarea unei vieți dedicate căutării adevărului artistic.

Eugenio Montale a decedat pe 12 septembrie 1981, lăsând în urmă o moștenire bogată și durabilă. Poezia sa continuă să rezoneze cu cititorii din întreaga lume, transcendând granițele timpului și ale limbajului pentru a vorbi despre experiența umană universală. După cum spunea însuși Montale, „Poezia este adevărata magie, singura care nu înșală.” Și într-adevăr, magia sa poetică dăinuie, o dovadă a puterii durabile a cuvântului scris.

2) Lucrări principale

Ossi di Seppia (Oase de sepie):

Această colecție fundamentală, publicată în 1925, a marcat debutul lui Montale ca poet cu un talent considerabil. „Ossi di Seppia” este renumită pentru utilizarea inovatoare a limbajului și a imaginilor, explorând teme precum alienarea, deziluzia și căutarea sensului într-o lume plină de incertitudine. Poeziile din această colecție reflectă observarea atentă a lumii naturale de către Montale și profundul său angajament față de condiția umană.

Le Occasioni (Ocaziile):

Publicată în 1939, „Le Occasioni” reprezintă o piatră de hotar semnificativă în evoluția poetică a lui Montale. Colecția se caracterizează prin intensitatea sa lirică și profunzimea existențială, aprofundând teme precum pierderea, memoria și trecerea timpului. Utilizarea rafinată a limbajului și a metaforelor de către Montale conferă acestor poezii o frumusețe tulburătoare, invitând cititorii să contemple natura trecătoare a existenței și natura evazivă a adevărului.

La Bufera e Altro (Furtuna și alte lucruri):

Lansată în 1956, „La Bufera e Altro” este considerată una dintre cele mai realizate opere ale lui Montale. Colecția prezintă măiestria poetului asupra formei și expresiei, în timp ce acesta abordează teme precum mortalitatea, trecerea și impermanența strădaniei umane. Perspectivele profunde ale lui Montale asupra condiției umane sunt redate cu o precizie deosebită, oferind cititorilor o meditație emoționantă asupra fragilității vieții și a puterii durabile a artei.

Saturație:

Publicată în 1971, „Satura” reprezintă o abatere de la stilul poetic anterior al lui Montale, îmbrățișând o abordare mai experimentală a formei și structurii. Colecția este caracterizată de narațiunea fragmentată și imaginile caleidoscopice, reflectând fascinația lui Montale pentru complexitățile existenței moderne. Printr-o serie de poezii interconectate, Montale explorează teme precum identitatea, limbajul și natura realității, invitându-i pe cititori într-o călătorie a descoperirii și autoreflecției.

Xenia:

Lansată postum în 1986, „Xenia” cuprinde o serie de poeme aforistice inspirate de reflecțiile lui Montale despre viață, iubire și condiția umană. Bazându-se pe vasta sa rezervă de cunoștințe literare și filosofice, Montale creează o colecție atât profundă, cât și enigmatică, invitând cititorii să reflecteze asupra misterelor existenței și a interconexiunii dintre toate lucrurile. „Xenia” servește drept o mărturie potrivită a moștenirii durabile a lui Montale ca unul dintre cei mai vizionari poeți ai Italiei.

3) Teme principale

Natura și lumea naturală:

Poezia lui Montale este adânc înrădăcinată în observațiile sale asupra naturii și a lumii naturale. Prin imagini vii și un limbaj evocator, el surprinde frumusețea și complexitatea peisajului, de la coasta accidentată a Liguriei până la dealurile line ale Toscanei. Portretizarea naturii de către Montale este marcată de un sentiment de respect și venerație, pe măsură ce explorează interconectarea tuturor ființelor vii și ritmurile lumii naturale.

Abordarea lui Montale asupra naturii reflectă sensibilitățile sale existențialiste, în timp ce se confruntă cu natura trecătoare a existenței și cu impermanența eforturilor umane. În acest sens, opera sa prezintă asemănări cu filosofia existențialistă a lui Jean-Paul Sartre și Albert Camus, care au explorat și ei teme precum alienarea, absurditatea și căutarea sensului într-un univers aparent indiferent.

Mai mult, modul în care Montale descrie natura este adesea încărcat cu semnificații simbolice, servind drept metaforă pentru condiția umană și trecerea timpului. Utilizarea imaginilor naturale pentru a transmite stări emoționale complexe și adevăruri existențiale distinge poezia sa și subliniază măiestria sa în acest domeniu.

Dragoste și relații:

Dragostea și relațiile sunt motive recurente în poezia lui Montale, servind drept o lentilă prin care acesta explorează complexitățile emoțiilor și dorinței umane. Descrierea iubirii de către el este nuanțată și multifațetată, cuprinzând atât extazul pasiunii, cât și angoasa pierderii.

Modul în care Montale tratează dragostea se distinge prin profunzimea introspectivă și acuitatea psihologică, în timp ce explorează mecanismele interne ale inimii și minții umane. Explorarea sa a contradicțiilor și ambiguităților iubirii rezonează cu filosofia existențialistă a lui Friedrich Nietzsche, care susținea că iubirea este o sursă atât de bucurie, cât și de suferință, legând indivizii într-o luptă perpetuă pentru autorealizare.

Mai mult, portretizarea relațiilor de către Montale este marcată de un sentiment de dor și dorință, personajele navigând prin complexitățile intimității și conexiunii într-o lume marcată de efemeritate și incertitudine. Descrierea iubirii ca forță transformatoare este un ecou al tradiției romantice, cu accentul pus pe puterea transcendentă a pasiunii și dorinței.

Memorie și nostalgie:

Memoria și nostalgia ocupă un loc central în poezia lui Montale, servind drept portaluri către trecut și depozitare a experienței personale și colective. Utilizarea sa evocatoare a memoriei ca motiv tematic invită cititorii să reflecteze asupra trecerii timpului și a naturii trecătoare a existenței umane.

Explorarea memoriei de către Montale este profund influențată de conceptul filosofic al timpului, așa cum este articulat de gânditori precum Henri Bergson și Martin Heidegger. La fel ca Bergson, Montale consideră memoria ca un proces dinamic care ne modelează percepția asupra realității, impregnând momentul prezent cu ecouri ale trecutului.

Mai mult, modul în care Montale tratează nostalgia reflectă conștientizarea sa profundă a trecerii timpului și a inevitabilității pierderii. Evocările sale nostalgice ale inocenței copilăriei și ale iubirii pierdute evocă emoția experienței umane, invitând cititorii să se confrunte cu complexitățile dulce-amărui ale amintirii și dorului.

În acest sens, poezia lui Montale rezonează cu noțiunea existențialistă de temporalitate, așa cum a fost articulată de Heidegger, care susținea că existența umană este definită de finitudinea sa temporală. Explorând interacțiunea dintre memorie, nostalgie și trecerea timpului, Montale îi invită pe cititori să se confrunte cu dimensiunile existențiale ale experienței umane și cu căutarea sensului într-o lume marcată de trecere și flux.

Angoasă existențială și alienare:

Poezia lui Eugenio Montale explorează frecvent angoasa și alienarea existențială trăite de indivizii care se confruntă cu complexitățile vieții moderne. Operele sale reflectă preocuparea existențialistă față de absurditatea existenței umane și sentimentul omniprezent de alienare într-o lume din ce în ce mai fragmentată.

Portretizarea angoasei existențiale de către Montale amintește de scrierile unor filozofi existențialiști precum Jean-Paul Sartre și Friedrich Nietzsche. La fel ca Sartre, Montale explorează noțiunea existențială de libertate și angoasa care însoțește povara responsabilității individuale. Personajele sale se trezesc adesea în derivă într-o lume lipsită de sens inerent, luptând să găsească un scop și o direcție în mijlocul haosului existenței.

Mai mult, modul în care Montale descrie alienarea vorbește despre deconectarea și înstrăinarea resimțite de indivizi în societatea modernă. Personajele sale locuiesc într-o lume marcată de anonimat și izolare, unde relațiile umane sunt pline de ambiguitate și neînțelegeri. Explorarea alienării de către Montale rezonează cu critica existențialistă a modernității, care evidențiază fragmentarea sinelui și erodarea conexiunii umane autentice într-o lume din ce în ce mai atomizată.

Prin poezia sa, Montale se confruntă cu dimensiunile existențiale ale experienței umane, invitându-i pe cititori să se confrunte cu întrebările profunde ale existenței și cu natura evazivă a adevărului într-o lume marcată de incertitudine și flux.

Critica modernității și a progresului tehnologic:

O altă temă proeminentă în poezia lui Eugenio Montale este critica sa la adresa modernității și a marșului neobosit al progresului tehnologic. Operele lui Montale reflectă o profundă ambivalență față de schimbările și răsturnările rapide aduse de industrializare și urbanizare.

Critica lui Montale asupra modernității reflectă preocupările unor poeți romantici precum William Wordsworth și Samuel Taylor Coleridge, care deplângeau efectele alienante ale industrializării asupra spiritului uman. La fel ca romanticii, Montale este sceptic în ceea ce privește impactul dezumanizant al progresului tehnologic, pe care îl consideră ca erodând legăturile comunității și înstrăinând indivizii de natură și de ei înșiși.

Mai mult, poezia lui Montale reflectă un profund sentiment de nostalgie pentru o lume pe cale de dispariție, caracterizată de simplitate, autenticitate și conexiune cu pământul. Descrierile sale evocatoare ale peisajelor rurale și ale modurilor de viață tradiționale contrastează puternic cu mediile urbane sterile și cultura de consum lipsită de suflet a lumii moderne.

Prin critica sa adusă modernității, Montale îi invită pe cititori să reflecteze asupra implicațiilor etice și existențiale ale progresului tehnologic și să ia în considerare valoarea durabilă a conexiunii umane, a tradiției și a lumii naturale într-o epocă a schimbărilor rapide și a incertitudinii.

4) Montale, laureatul Premiului Nobel

Premiul Nobel pentru Literatură acordat lui Eugenio Montale în 1975 reprezintă o recunoaștere a contribuțiilor sale profunde la lumea literară și a impactului său de durată asupra peisajului literar. Poezia lui Montale se caracterizează prin intensitatea sa lirică, profunzimea filosofică și implicarea profundă în complexitățile existenței. Operele sale, care explorează teme precum natura, dragostea, memoria și angoasa existențială, au rezonat cu cititorii din întreaga lume, transcendând granițele timpului și ale limbajului pentru a vorbi despre experiența umană universală.

Unul dintre motivele cheie pentru care Montale a primit Premiul Nobel constă în remarcabila originalitate și inovație a vocii sale poetice. Stăpânirea limbajului și a formei, combinată cu înțelegerea sa profundă a condiției umane, l-au diferențiat ca un poet cu un talent și o viziune excepționale. Poezia lui Montale este marcată de bogăția imaginilor, de muzicalitatea sa și de capacitatea sa de a evoca o rezonanță emoțională profundă în cititori.

Mai mult, Premiul Nobel acordat lui Montale reflectă și influența sa profundă asupra dezvoltării literaturii italiene moderne. Prin operele sale inovatoare, Montale a revitalizat poezia italiană, inaugurând o nouă eră de experimentare și introspecție. Respingerea convențiilor poetice tradiționale și dorința sa de a explora noi moduri de exprimare au deschis calea generațiilor viitoare de poeți pentru a-și croi propriile căi creative.

Mai mult, Premiul Nobel acordat lui Montale recunoaște rolul său de ambasador cultural, ale cărui opere au contribuit la promovarea înțelegerii și aprecierii literaturii și culturii italiene pe scena mondială. Poezia sa transcende granițele lingvistice și culturale, invitând cititorii din medii diverse să se implice în temele atemporale și adevărurile universale care îi pătrund în opera.

Prin acordarea Premiului Nobel pentru Literatură, Academia Suedeză a recunoscut nu doar calitatea excepțională a poeziei sale, ci și profunda integritate morală și intelectuală care stă la baza viziunii sale artistice. Angajamentul neclintit al lui Montale față de adevăr, frumusețe și puterea cuvântului scris servește drept o sursă de inspirație atât pentru scriitori, cât și pentru cititori, amintindu-ne de importanța persistentă a literaturii ca mijloc de explorare a experienței umane și de iluminare a profunzimilor sufletului uman.

5) Moștenirea sa

Moștenirea lui Eugenio Montale este una de o semnificație durabilă și o influență profundă în domeniul literaturii italiene și mondiale. Ca poet cu un talent și o viziune excepționale, operele lui Montale au lăsat o amprentă indelebilă asupra generațiilor ulterioare de scriitori și cititori deopotrivă.

Unul dintre cele mai durabile aspecte ale moștenirii lui Montale este rolul său în revitalizarea poeziei italiene în secolul al XX-lea. Prin operele sale inovatoare, Montale a contestat convențiile poetice tradiționale și a inaugurat o nouă eră de experimentare și introspecție. Utilizarea sa inovatoare a limbajului, simbolismul bogat și profundele perspective filozofice au stabilit un nou standard pentru exprimarea poetică și au contribuit la redefinirea limitelor tradiției literare italiene.

Mai mult, poezia lui Montale este celebrată pentru temele sale universale și relevanța atemporală. Explorarea sa a condiției umane, cu bucuriile și necazurile ei, cu triumfurile și tragediile ei, se adresează cititorilor din toate culturile și generațiile. Capacitatea lui Montale de a surprinde esența experienței umane cu claritate și profunzime a asigurat popularitatea durabilă a operelor sale și i-a consolidat statutul de icoană literară.

Mai mult, moștenirea lui Montale se extinde dincolo de sfera poeziei pentru a cuprinde contribuțiile sale culturale și intelectuale mai ample. Ca un observator pasionat al societății și politicii, Montale s-a implicat în problemele presante ale timpului său și și-a folosit platforma de scriitor pentru a pleda pentru justiție socială și drepturile omului. Angajamentul său neclintit față de adevăr și dreptate servește drept un exemplu puternic pentru generațiile viitoare de scriitori și activiști.

În plus, influența lui Montale poate fi resimțită în operele a numeroși poeți și scriitori care s-au inspirat de exemplul său. De la utilizarea inovatoare a limbajului până la explorarea profundă a temelor existențiale, moștenirea lui Montale continuă să modeleze peisajul literaturii contemporane și să inspire artiști din întreaga lume.

6) Câteva versete

„Ma il tempo, il tempo / non esiste” – (din „La casa dei doganieri”, Eugenio Montale)

„E un pianto di gabbiani / tagliava il cielo, tagliava il cuore” – (din „La bufera”, Eugenio Montale)

„Tra folla e folla / là tra i popoli estranei” – (din „Meriggiare pallido e assorto”, Eugenio Montale)

„Tu, che consolavi / il nulla a poco a poco” – ( din „Mottetto”, Eugenio Montale )

„Eppure spesso / un riflesso / d'infanzia, come un fischio / di rondine / stanca” – (din „Non chiederci la parola”, Eugenio Montale)

$$$

 EUGEN ALIMĂNESCU

America l-a avut pe Elliot Ness, incoruptibilul justitiar al carui nume se leaga iremediabil de caderea temutului Al Capone. Italia l-a avut pe Cesare Mori, nemilosul prefect nazist care a condus, la ordinele lui Benito Mussolini, cea mai de succes campanie antimafiota din istorie.

Circa doua decenii mai tarziu, in Romania celui de al doilea Razboi Mondial, se nastea un alt nume de legenda in lupta contra crimei si a infractionalitatii.

Un personaj la fel de controversat precum cei doi celebri precursori ai sai, un justitiar al carui nume s-a vrut sters pentru totdeauna din memoria oamenilor dar care a reaparut de fiecare data cand violenta si crima au impanzit strazile. Un nume, un om, un mit… Eugen Alimanescu.

Eficienta legii talionului

„Ochi pentru ochi si dinte pentru dinte” a fost dictonul care a insufletit cele mai multe dintre vendettele mafiote din toate colturile lumii.

Legile guvernantilor pareau perimate, in toata modernitatea lor, in fata unui crez de milenii.

In Italia, Statele Unite si alte tari greu incercate de flagelul mafiei, populatia incepea sa creada ca eficienta gruparilor mafiote nu va fi nicicand egalata de cea a magistratilor iar urmarea acestei convingeri a fost o reticenta extrema fata de masurile impuse de stat.

In fond, una dintre legile de aur ale gruparilor criminale era interferenta cu structurile politienesti si coruperea pe scara mare a celor care ar fi trebuit sa ii prinda.

Judecatori, ofiteri cu grad inalt din cadrul politiilor, chiar si maruntii agenti de strada, medici, avocati, procurori sau senatori, cu totii imparteau uriasa „placinta” a afacerilor murdare.

Criminalii stateau la aceeasi masa cu autoritatile, sfidand masa mare a populatiei si reducand la tacere pe oricine ar fi incercat sa demaste tenebroasele relatii de tip mafiot.

Intr-un asemenea climat nu se mai impunea decat o singura masura… ochi pentru ochi si dinte pentru dinte.

Primul a fost prefectul italian Cesare Mori. Fascist, apropiat al lui Benito Mussolini, Mori nu s-a dat inapoi de la nimic pentru a reduce mafia siciliana la zero. A fost numit in functia de prefect al orasului Palermo la 20 octombrie 1925, chiar de catre dictatorul italian. In scrisoarea de investire, Mussolini ii cerea omului sau de incredere sa distruga mafia prin orice mijloace posibile, „iar daca legile il impiedica, sa nu se teama. Alte legi aveau sa fie facute in locul celor vechi”.

In numai doua luni, Cesare Mori efectuase peste 500 de arestari, iar pana la finalul mandatului sau, in anul 1929, numarul celor inchisi se ridica la peste 11.000. Nu existau procese, nu exista birocratie, nu existau negocieri.

„Prefectul de fier”, asa cum fusese poreclit Mori, a declansat un veritabil razboi cu toate clanurile mafiote.

Sub aripa protectoare a regimului fascist italian, el a folosit orice masura pentru a-i prinde pe raufacatori. Tortura, executiile, luarea de ostatici, chiar asediile militare asupra oraselor si satelor fortificate de catre mafioti, intr-un cuvant, aceleasi arme pe care mafia le folosise dintotdeauna impotriva celor care i se opuneau.

In plus, Mori avea de partea lui presa. Orice actiune in forta era redata pe prima pagina a ziarelor iar oamenii intelegeau ca justitia este mai presus chiar si de Mafie. Dupa numai patru ani, Benito Mussolini decreta in Parlamentul de la Roma: „Mafia a fost eradicata!”. Se inselase de putin.

Tocmai membrii partidului fascist ascunsesera o mana de capi mafioti, iar acestia aveau sa faca din Mafie, odata cu incheierea razboiului, o organizatie de zeci de ori mai puternica decat fusese pana atunci.

In Lumea Noua, intr-o situatie socio-economica asemanatoare celei din Sicilia, se nastea mitul unui alt justitiar de notorietate, „Incoruptibilul” Elliot Ness.

Intr-un oras Chicago terorizat de bandele mafiote irlandeze si italiene, in plina era de aur a Prohibitiei, intr-o lume rupta parca din filmele de actiune, un agent al Biroului Prohibitiei era insarcinat cu prinderea si condamnarea temutului Al Capone.

Probabil ca nimeni nu isi imaginase ca el va reusi, cu atat mai mult cu cat primele sale tentative de capturare a unor transporturi ilicite de alcool se finalizasera cu esecuri umilitoare. Se parea ca gansterii erau tot timpul cu un pas in fata autoritatilor. A fost momentul in care Elliot Ness a inteles ca nu se poate baza pe politia conventionala. Era prea corupta si prea manjita cu banii negri ai mafiei.

La initiativa sa se nastea corpul „Incoruptibililor”, organizatie legala din care faceau parte cadeti, tineri aspiranti la functia de politist, oameni care nu apucasera sa pice in plasa coruptiei si pentru care visul unui Chicago eliberat de faradelegi putea fi inca realizat.

Inarmati pana in dinti ei au raspuns gangsterilor prin aceleasi metode prin care crima organizata isi facuse loc in mijlocul oamenilor.

Violenta, moartea, intimidarea au fost armele justitiarilor condusi de Elliot Ness. Si au reusit. In anul 1932, Al Capone a fost incarcerat iar temuta sa banda a fost redusa la tacere. Legea talionului se impusese din nou.

Bucurestiul ultimului Razboi Mondial – Chicago-ul balcanic

Razboiul isi pusese puternic amprenta asupra Bucurestilor, asa cum facuse cu mai toate marile orase ale Europei.

Din pricina puternicei crize economice, alimentele si produsele de baza devenisera peste noapte adevarate bunuri de lux, numai bune pentru operatiuni de contrabanda.

Restrictiile la energie electrica transformasera capitala intr-un veritabil crater pe timp de noapte, un loc ideal pentru actiunile raufactorilor.

In plus, amnistierea detinutilor din inchisori nu putea decat sa intareasca un fenomen al criminalitatii deja extrem de dezvoltat. Intr-un atare mediu, nasterea unor grupari criminale dupa model american nu mai a fost decat o problema de timp.

Gangsteri imbracati si inarmati asemenea celor de peste ocean impanzisera Bucurestiul, epatand prin lux si prin comportamente extravagante in mijlocul unei populatii subjugate de lipsuri si saracie.

Fiefurile lor erau reprezentate de cele mai rau famate cartiere ale vremii: Ferentari, Rahova, Petre Ispirescu sau Sebastian, adevarate fortarete ale crimei in care pana si politistii cu experienta se temeau sa mai intre.

Coruptia atinsese cote inimaginabile, timidele tentative ale politiei de a prinde unii dintre criminali finalizandu-se rapid cu eliberarea acestora sub pretexte care mai de care mai ridicole.

In schimbul unor sume de bani, a unor bunuri sau favoruri, avocatii, judecatorii, procurorii, medicii sau politistii faceau scapat aproape orice raufacator. Probele incriminatoare dispareau fara urma, martorii erau ucisi inainte de a putea depune marturie in fata justitiei iar cei care scapau cu viata isi retrageau subit afirmatiile.

In rarele situatii in care un gangster ajungea in spatele gratiilor, acesta era eliberat din cauza „gravelor probleme medicale”, „pentru buna purtare” sau, pur si simplu, pentru ca pedeapsa data era prea mica in comparatie cu gravitatea faptelor. Va suna cunoscut?

Parea ca nimic nu se mai poate face dar, totusi, in Romania acelor vremuri existau inca oameni care nu puteau fi cumparati. Iar unul dintre ei a fost comisarul Eugen Alimanescu.

Nascut la Slatina, in anul 1916, tanarul Alimanescu opta pentru o existenta pasnica, urmand cursurile scolii care l-ar fi ajutat sa devina contabil.

Razboiul este cel care schimba radical optiunea viitorului comisar, iar Eugen Alimescu, dupa ce ia parte activ la luptele de pe frontul sovietic, este decorat si, la intoarcerea in tara, este numit in functia de comisar-sef la Prefectura Bucurestiului.

In aria sa de actiune intrau atunci cele mai rau famate cartiere ale Bucurestiului. Dupa primele esecuri, Alimanescu realizeaza ca nu va putea nicicand sa reuseasca in initiativele sale. Coruptia era prea puternica si cuprinsese prea adanc structurile statului.

Urmand modelul american al lui Elliot Ness, Eugen Alimanescu apeleaza la recruti, tineri aflati inca pe bancile Academiei de Politiei, si aspiranti la un post in Politia Bucurestiului, pentru a infiinta organizatia „Fulger”.

22 de membri, alesi personal de catre comisar, antrenati si pregatiti de acesta, urmau sa intre intr-un razboi nemaivazut cu crima organizata din capitala.

Asemenea omologului sau din Statele Unite ale Americii, Alimanescu isi formeaza o veritabila retea de informatori din randul gangsterilor, creaza rubrici permanente in presa vremii prin care sa isi etaleze victoriile si da startul unor veritabile lupte de strada cu infractorii. Stia ca, odata arestati, ei vor scapa din fata justitiei uzand de influenta pe care o aveau in randul magistratilor. Solutia aleasa de Alimanescu? Exterminarea crimei si a criminalilor.

Putini au fost cei care au sfarsit in spatele gratiilor. Cei mai multi dintre raufacatorii locali au cazut secerati sub tirul gloantelor de revolver sau de pistol-automat ale membrilor echipei „Fulger”.

De fiecare data, un reprezentat al presei se afla de fata in momentul confruntarilor iar comisarul se asigura ca, in fotografii, alaturi de cadavrele infractorilor, va aparea o pancarta prin care lumea sa stie ca Brigada Alimanescu isi facuse datoria.

Extrem de atent, el isi motiva de fiecare data actiunile prin deschiderea focului de catre infractori, refuzul lor de a se preda sau incercarea acestora de a fugi din arestul politiei. Cazul era finalizat si nimeni nu il putea acuza de moartea criminalilor. In fond, cine ar fi vrut sa o faca?

Evident, astfel de masuri neortodoxe au starnit reactii diferite in randul mafiotilor locali. Daca unii alegeau sa paraseasca in graba Bucurestiul, sperand in van ca Alimanescu nu ii va urmari in alte orase, altii incercau sa il reduca definitiv la tacere pe incomodul om al legii.

Comisarul, desi refuzase escorta, era protejat zi si noapte de membrii echipei pe care o infiintase. Astfel, tentativele de a-l ucide au esuat pe rand. Iar Brigada Alimanescu continua sa dea lovitura dupa lovitura bandelor criminale din tara.

Evident, vocile magistratilor si ale politistilor corupti care criticau masurile lui Alimanescu au rasunat zgomotos. Pentru oamenii de zi cu zi, insa, comisarul era o legenda vie, o speranta, iar asta era cel mai important in ochii autoritatilor. Ultimul lucru care mai lipsea in Bucuresti era o revolta a populatiei.

Moartea vine de la rusi

In decursul a numai cativa ani, Alimanescu si agentii „Fulger” au reusit, practic, imposibilul.

Lumea isi facea din nou curaj sa iasa din case dupa lasarea intunericului, fara teama unui atac armat sau a bandelor de talhari care bantuisera Capitala.

Sub gloantele comisarului a cazut temutul Petre Silberschmied, poreclit Argintaru, liderul unei bande de spargatori in care activau mai multi dezertori nemti din corpul de armata Dirlewanger, corp creat, la cererea expresa a lui Himmler, din condamnati la moarte sau la inchisoare pe viata.

A urmat banda lui Gica Cioc, poreclit Balaurul, si cea a rivalului acestuia Sandu Moise, zis Hitler, datorita mustatii asemanatoare cu cea a dictatorului german; infractori din Ferentari specializati in contrabanda cu bunuri furate, jocuri de noroc, prostitutie si spargeri de locuinte.

Poate cea mai rasunatoare lovitura a dat-o Eugen Alimanescu criminalilor infiltrati in randul politiei. Este vorba de comisarii sefi Cairo si Voinescu.

Fosti infractori, acestia fusesera recrutati in randul politiei si numiti chiar comisari in speranta ca vor putea da mult mai usor de urma eventualilor raufacatori. Socoteala de acasa nu s-a potrivit cu cea targ, iar cei doi, odata imbracati in uniforma, si-au reluat un mai vechi obicei… spargerile de banci.

Din Brasov si Bucuresti, cei doi au reusit in doar cateva saptamani sa sustraga din filialele Bancii Nationale o suma colosala… peste 2 milioane de dolari.

Descoperiti de Alimanescu chiar in timpul unui nou jaf, Cairo si Voinescu au ales sa se impuste reciproc decat sa ajunga din nou in spatele gratiilor. Sau cel putin asa sustine raportul oficial din acea perioada.

Primul hot din lume caruia i-a venit ingenioasa idee sa fure casa de bani cu totul, Lica Ciungu, zis Cap de Fier, a fost capturat tot de comisarul Alimanescu si agentii sai. Mai mult, in urma unei meticuloase operatiuni de filare, „Incoruptibilii” romani au reusit sa lichideze intreaga banda a spargatorilor. Nici unul dintre ei nu a scapat viu.

Printre cei care alesesera calea fugii din Bucuresti se numara si Nicolae Purecica, poreclit Nae Chioru, un individ deja dat in urmarire generala in toata tara pentru mai multe crime, jafuri si talharii, majoritatea petrecute in Ferentari. De aceasta data, criminalul alesese Oradea ca viitoare tinta si, la scurt timp, orasul transilvanean intra in stare de soc.

Zeci de atacuri armate asupra oamenilor nevinovati lasau in urma o multime de victime, dar ceea ce era de-a dreptul sinistru era modul in care victimele erau ucise.

Criminalii nu se multumeau doar cu talharirea nevinovatilor ci, pentru a-i reduce la tacere, ii transau asemenea vitelor de la abator. Omorurile au fost atat de numeroase incat autoritatile oradene s-au vazut nevoite sa apeleze la singurul om care putea sa puna stavila ororilor, comisarul Eugen Alimanescu.

Deghizat in om de afaceri, omul legii ii dadea de urma criminalului si se lasa condus in mijlocul intregii bande. Ceea ce parea a fi o noua talharie urmata de crima s-a transformat, insa, in macel. Agentii „Fulger” au deschis focul la vederea raufacatorilor. In doar cateva minute, din grupul lui Nae Chioru nu mai ramasesera decat cateva cadavre ciuruite.

Dar totul are un sfarsit.

Bucurestiul arata altfel si oamenii intelegeau ca pot sa traiasca liber, fara teama gangsterilor care ii terorizasera nu de mult.

Alimanescu era un nume cu notorietate in randul criminalilor si toti evitau sa si-l puna pe urme. A venit insa „Cazul de la Sinaia”, caz descris de fostul comisar, Traian Tandin, in cartea sa „Jafuri celebre din Romania”.

Chemat sa investigheze furtul unei cantitati impresionante de bijuterii din casa unui aristocrat din Sinaia, comisarul dadea rapid de urma raufacatorilor. Era vorba de o intreaga banda formata din ofiteri rusi. Cum la vremea aceea, Romania se afla in plina ocupatie sovietica, cazul parea cu atat mai dificil.

Obisnuit sa nu faca nicio concesie, Alimanescu i-a chemat pe toti cei implicati in casa pe care o jefuisera de curand. A urmat un schimb rapid de focuri iar ofiterii rusi zaceau intr-o balta de sange. A fost sfarsitul comisarului Alimanescu.

Ceea ce a urmat este invaluit in mister. Arestat, comisarul a fost condamnat la ani grei de inchisoare pentru omor deosebit de grav.

O versiune a povestii spune ca ar fi fost aruncat din trenul ce il ducea catre inchisoarea comunista. O alta sursa indica faptul ca Alimanescu ar fi fost executat la scurt timp dupa incarcerare.

Cert este ca autoritatile comuniste au incercat cu orice chip sa il stearga din amintirea oamenilor. Rapoartele sale au disparut in mare parte alaturi de multe dintre articolele care ii redau actiunile. Grupul „Fulger” a fost desfiintat, iar membrii sai si-au pierdut urma. In fond, in lumea comunista tocmai se instaura un alt fel de Mafie.

$$$

 ALOIS ALZHEIMER

Alois Alzheimer (n. 14 iunie 1864, Marktbreit, Regatul Bavariei, Reich-ul German – d. 19 decembrie 1915, Wrocław, Reich-ul German) a fost un psihiatru și neuropatolog german. A descris pentru prima dată o formă de demență degenerativă, cunoscută până azi după numele său, ca Boala Alzheimer.

Biografie

Alois Alzheimer s-a născut la 14 iunie 1864 în orășelul Marktbreit, ca fiu al notarului Eduard Alzheimer. După absolvirea gimnaziului în Aschaffenburg, a studiat medicina la universitățile din Würzburg și Tübingen. În 1887 a obținut titlul de Doctor în Medicină cu o dizertație despre "Glandele ceruminoase ale urechii". Începând cu anul 1888, timp de 14 ani lucrează - la început ca medic secundar (Assistenzarzt), mai târziu ca medic primar (Oberarzt) - în Spitalul de Boli Mintale din Frankfurt am Main nou înființat de Heinrich Hoffmann, sub conducerea lui Emil Sioli. Împreună cu acesta, introduce o nouă metodă de tratament a bolnavilor psihici, renunțându-se la mijloacele coercitive, cum ar fi „cămașa de forță”, în schimbul supravegherii bolnavilor în săli comune, folosirea băilor calde pentru liniștirea bolnavilor agitați, permiterea plimbărilor în parcul spitalului sau în împrejurimi. În Frankfurt ia contact cu Carl Weigert, Ludwig Edinger și cu Franz Nissl, care îl inițiază în morfologia patologică a creierului. Împreună cu Nissl întreprinde primele studii de Neuropatologie.

În anul 1894 se căsătorește cu Cecilie Geisenheimer. Șapte ani mai târziu, în 1901, Cecilie decedează în urma unei îmbolnăviri acute. În același an, la 25 noiembrie 1901, Alzheimer examinează pentru prima dată o bolnavă, Auguste Deter, internată pentru modificări de comportament, tulburări de memorie, idei de persecuție, incapacitate de a mai întreprinde cele mai elementare activități în gospodărie. Alzheimer mai văzuse bolnavi cu fenomene de deteriorare mintală, majoritatea în vârstă de peste 70 de ani, deteriorare atribuită senilității. Auguste Deter avea însă doar 51 de ani, fapt care l-a făcut să aprofundeze studiul clinic al acestui caz, căruia i-a pus la început un diagnostic vag de „Boală a uitării” (Die Krankheit des Vergessens).

În anul 1902, Alzheimer devine asistent la clinica de Psihiatrie a Universității din Heidelberg sub conducerea profesorului Emil Kraepelin, care, un an după aceea, îl ia cu el la München, unde primise conducerea clinicii de Psihiatrie a Universității din acest oraș. Între 1903 și 1912, Alzheimer conduce laboratorul de Anatomie patologică lucrând în același timp și ca medic primar în clinică. Aici își susține dizertația de docență (Habilitation) cu tema: „Studii histologice pentru diagnosticul diferențial al paraliziei generale progresive”.

La 9 aprilie 1906, Alzheimer primește știrea morții pacientei Auguste Deter, a cărei evoluție nu încetase să o urmărească. La examinarea amănunțită a creierului, obținut în urma autopsiei, constată modificări ale neocortexului și cortexului limbic, nedescrise până atunci, sub forma reducerii masei creierului, în special în regiunile frontale și parietale, dispariției unui mare număr de celule nervoase în aceste regiuni și apariției unor acumulări de substanțe proteice ca plăci dispuse în întreaga scoarță cerebrală, care conțin o proteină numită beta amiloid, înconjurată de celule în degenerare. La 3 noiembrie 1906, în cadrul celei de a 37-a Conferință a Psihiatrilor germani din Sud-vest ținută la Tübingen, Alzheimer prezintă comunicarea asupra unei forme „particulare de îmbolnăvire a scoarței creierului” (eine eigenartige Erkrankung der Hirnrinde). Constatările făcute apar în anul următor sub forma unui articol de două pagini în revista de specialitate "Allgemeine Zeitschrift für Psychiatrie und psychisch-gerichtliche Medizin" (1907, vol. 64, pp. 146–48). Acesta a fost primul caz de atrofie difuză presenilă a creierului, afecțiune care, la propunerea făcută de Emil Kraepelin încă în anul 1910, poartă numele său: Boala Alzheimer.

În anul 1912, Alzheimer este chemat ca profesor la conducerea catedrei de Psihiatrie și director al clinicii psihiatrice a Universității din Breslau. Deja în timpul călătoriei apar primele semne de îmbolnăvire și, ajuns la Breslau, este internat în spital cu tulburări cardiace și renale de natură infecțioasă, probabil o endocardită septică sub-acută (cunoscută atunci sub numele de „Endocardită lentă”). Trei ani mai târziu, în vârstă de numai 52 de ani, decedează pe 19 decembrie 1915.

Medicina datorează lui Alzheimer primele cunoștințe asupra substratului morfologic al bolilor psihice care duc la demență: paralizia generală, arterioscleroza și atrofiile senile și presenile ale creierului. Lucrările sale, împreună cu Franz Nissl, asupra paraliziei generale, au demonstrat pentru prima dată prezența în creier a unor modificări caracteristice în cazul unor boli psihice nevindecabile și au dus la noțiunea de „psihoze organice”.

$$$

 CĂDEREA CONSTANTINOPOLULUI

Orașul Constantinopol ( Istanbulul modern) a fost fondat de împăratul roman Constantin I în anul 324 d.Hr. și a fost capitala Imperiului Roman de Răsărit , sau Imperiului Bizantin, așa cum a devenit ulterior cunoscut, timp de peste 1.000 de ani. Deși orașul a suferit numeroase atacuri, asedii prelungite, rebeliuni interne și chiar o perioadă de ocupație în secolul al XIII-lea d.Hr. de către cruciații a patra, apărările sale legendare au fost cele mai formidabile atât din lumea antică, cât și din cea medievală. Nu a putut însă rezista tunurilor puternice ale sultanului otoman Mehmed al II-lea , iar Constantinopolul, bijuteria și bastionul creștinătății, a fost cucerit, distrus și jefuit marți, 29 mai 1453 d.Hr.

O fortăreață inexpugnabilă

Constantinopolul a rezistat numeroaselor asedii și atacuri de-a lungul secolelor, în special din partea arabilor între 674 și 678 d.Hr. și din nou între 717 și 718 d.Hr. Marii hani bulgari Krum (802-814 d.Hr.) și Symeon (893-927 d.Hr.) au încercat amândoi să atace capitala bizantină , la fel ca și rușii (descendenții vikingilor din jurul Kievului) în 860 d.Hr., 941 d.Hr. și 1043 d.Hr., dar toți au eșuat. Un alt asediu major a fost instigat de uzurpatorul Toma Slavul între 821 și 823 d.Hr. Toate aceste atacuri au eșuat datorită amplasării orașului lângă mare, a flotei sale navale și a armei secrete a focului grecesc (un lichid extrem de inflamabil) și, cel mai important, a protecției masivelor ziduri teodosiene .

Celebrele ziduri ale orașului erau un rând triplu de fortificații construite în timpul domniei lui Teodosie al II-lea (408-450 d.Hr.) care protejau partea terestră a peninsulei ocupată de oraș. Acestea se întindeau de-a lungul peninsulei, de la țărmurile Mării Marmara până la Cornul de Aur, fiind finalizate complet în 439 d.Hr. și întinzându-se pe aproximativ 6,5 kilometri. Atacatorii s-au confruntat mai întâi cu un șanț lat de 20 de metri și adânc de 7 metri, care putea fi inundat cu apă alimentată din conducte atunci când era nevoie. În spatele acestuia se afla un zid exterior care avea o pistă de patrulare pentru a supraveghea șanțul de apărare. În spatele acestuia se afla un al doilea zid care avea turnuri regulate și o terasă interioară, astfel încât să ofere o platformă de tragere pentru a doborî orice forțe inamice care atacau șanțul de apărare și primul zid. Apoi, în spatele acelui zid se afla un al treilea zid interior, mult mai masiv. Această ultimă apărare avea o grosime de aproape 5 metri, o înălțime de 12 metri și oferea inamicului 96 de turnuri proeminente. Fiecare turn era plasat la aproximativ 70 de metri distanță de altul și atingea o înălțime de 20 de metri. Turnurile, fie de formă pătrată, fie octogonală, puteau susține până la trei mașini de artilerie. Turnurile erau plasate pe zidul din mijloc astfel încât să nu blocheze posibilitățile de tragere dinspre turnurile zidului interior. Distanța dintre șanțul exterior și zidul interior era de 60 de metri, iar diferența de înălțime era de 30 de metri.

Pentru a cuceri Constantinopolul, o armată ar fi trebuit, așadar, să atace atât pe uscat, cât și pe mare, dar toate încercările au eșuat, indiferent cine ar fi încercat și indiferent de armele și mașinile de asediu lansate asupra orașului. Pe scurt, Constantinopolul, cu cele mai mari apărări din lumea medievală, era inexpugnabil. Ei bine, nu chiar. După 800 de ani de rezistență tuturor, apărarea orașului a fost în cele din urmă străpunsă de cavalerii celei de- a patra cruciade în 1204 d.Hr., deși atacatorii au intrat printr-o ușă lăsată deschisă din neglijență și nu pentru că fortificațiile în sine și-ar fi eșuat scopul. Reparat și reconstruit de Mihail al VIII-lea (domnie 1261-1282 d.Hr.) în 1260 d.Hr., orașul a rămas cea mai dificilă problemă militară din lume, dar această reputație nu i-a descurajat în niciun fel pe otomanii din ce în ce mai ambițioși.

Imperiul Otoman

Imperiul Otoman a început ca un mic emirat turcesc fondat de Osman în Eskishehir (vestul Asiei Mici ) la sfârșitul secolului al XIII-lea d.Hr., dar până la începutul secolului al XIV-lea d.Hr., se extinsese deja în Tracia. Cu capitala la Adrianopole, alte cuceriri au inclus Salonicul și Serbia. În 1396 d.Hr., la Nicopolis, pe Dunăre, o armată otomană a învins o armată cruciată. Constantinopolul a fost următoarea țintă, Bizanțul fiind în pragul colapsului și devenind doar un stat vasal în cadrul Imperiului Otoman. Orașul a fost atacat în 1394 d.Hr. și 1422 d.Hr., dar a reușit totuși să reziste. O altă armată cruciată a fost învinsă în 1444 d.Hr. la Varna, lângă coasta Mării Negre. Apoi, noul sultan, Mehmed al II-lea (domnit între 1451 și 1481 d.Hr.), după ample pregătiri precum construirea, extinderea și ocuparea fortărețelor de-a lungul Bosforului, în special la Rumeli Hisar și Anadolu în 1452 d.Hr., a acționat pentru a-i învinge în cele din urmă pe bizantini și capitala lor.

Apărătorii

Zdrobirea armatei cruciate la Varna în 1444 d.Hr. a însemnat că bizantinii erau acum pe cont propriu. Nu se putea aștepta niciun ajutor semnificativ din partea Occidentului, deoarece papii erau deja neimpresionați de reticența bizantinilor de a forma o uniune a Bisericii și de a le accepta supremația. Venețienii au trimis doar două nave și 800 de oameni în aprilie 1453 d.Hr., Genova a promis o altă navă, iar chiar și Papa a promis mai târziu cinci nave înarmate, dar otomanii blocaseră deja Constantinopolul până atunci. Locuitorii orașului nu puteau decât să se aprovizioneze cu alimente și arme și să spere că apărarea lor îi va salva încă o dată. Potrivit istoricului grec și martorului ocular din secolul al XV-lea d.Hr., Georges Sphrantzes, armata apărătoare era compusă din mai puțin de 5.000 de oameni, un număr insuficient pentru a acoperi în mod adecvat lungimea zidurilor orașului, aproximativ 19 km în total. Mai rău, cândva marea marină bizantină era acum formată din doar 26 de nave, iar majoritatea aparțineau coloniștilor italieni ai orașului. Bizantinii erau iremediabil depășiți numeric în oameni, nave și arme.

Se părea că doar intervenția divină îi mai putea salva acum, dar în numeroasele asedii anterioare de-a lungul secolelor, se credea că tocmai o astfel de intervenție salvase orașul; poate că istoria se va repeta. Pe de altă parte, existau și povești de rău augur despre o soartă iminentă: profeții care proclamau căderea Constantinopolului atunci când împăratul se numea Constantin (un număr bun de astfel de nume, desigur) și exista o eclipsă de lună - care a avut loc și în zilele dinaintea asediului din 1453 d.Hr.

Împăratul bizantin la momentul atacului era Constantin al XI-lea (domnit între 1449 și 1453 d.Hr.) și a preluat personal conducerea apărării, alături de figuri militare notabile precum Loukas Notaras, frații Cantacuzen, Nikephoros Paleologos și expertul genovez în asedii Giovanni Giustiniani. Bizantinii aveau catapulte și foc grecesc, lichidul extrem de inflamabil care putea fi pulverizat sub presiune de pe nave sau ziduri pentru a incendia un inamic, dar tehnologia războiului evoluase, iar zidurile teodosiene erau pe cale să fie supuse celui mai dur test de până acum.

Atacatorii

Mehmed al II-lea avea un lucru care le lipsea asediatorilor anteriori ai Constantinopolului: tunuri. Și acestea erau tunuri mari. Bizantinii avuseseră de fapt prioritate asupra tunurilor, deoarece le fuseseră oferite de inventatorul lor, inginerul maghiar pe nume Urban, dar Constantin nu a putut să ofere prețul cerut. Urban și-a oferit apoi expertiza sultanului, iar Mehmed a arătat mai mult interes și i-a oferit de patru ori mai mult decât cerea. Aceste arme înfricoșătoare au fost folosite cu succes în noiembrie 1452 d.Hr., când o navă venețiană, încălcând o interdicție de trafic, a fost aruncată din apă în timp ce naviga pe Bosfor. Căpitanul navei a supraviețuit, dar a fost capturat, decapitat și apoi tras în țeapă pe un țăruș. Acesta a fost un semn prevestitor al lucrurilor care aveau să vină.

Conform lui Georges Sphrantzes, armata otomană număra 200.000 de oameni, dar istoricii moderni preferă o cifră mai realistă, de 60-80.000. Când armata s-a adunat la zidurile orașului Constantinopol pe 2 aprilie 1453 d.Hr., bizantinii au avut prima vedere a tunurilor lui Mehmed. Cel mai mare avea 9 metri lungime și o gură căscată de un metru diametru. Deja testat, putea trage o glonț care cântărea 500 de kilograme pe o distanță de 1,5 km. Atât de uriaș era acest tun încât dura extrem de mult să fie încărcat și răcit, astfel încât putea fi tras doar de șapte ori pe zi. Totuși, otomanii aveau o mulțime de tunuri mai mici, fiecare capabil să tragă de peste 100 de ori pe zi.

Pe 5 aprilie, Mehmed a cerut împăratului bizantin capitularea imediată, dar nu a primit niciun răspuns. Pe 6 aprilie a început atacul. Zidurile Teodosiene au fost spulberate neobosit, bucată cu bucată, până la transformarea în dărâmături. Apărătorii nu au putut face mai mult decât să riposteze cu propriile lor tunuri mai mici în timpul zilei, să-i țină la distanță pe atacatori acolo unde tunurile dăduseră cele mai mari găuri și să încerce să repare acele crăpături în fiecare noapte cât de bine au putut, folosind pietre, butoaie și orice altceva le prindea mâna. Grămezile de moloz rezultate au absorbit de fapt loviturile de tun mai bine decât zidurile fixe, dar, în cele din urmă, unul dintre atacurile infanteriei avea să treacă cu siguranță.

O luptă pentru supraviețuire

Asaltul a continuat timp de șase săptămâni, dar a existat o oarecare rezistență eficientă. Atacul otoman asupra digului care bloca portul orașului a fost respins, la fel ca și câteva atacuri directe asupra Zidurilor de Teren. Pe 20 aprilie, în mod miraculos, trei nave genoveze trimise de Papă și o navă care transporta cereale vitale trimisă de Alfons de Aragon au reușit să spargă blocada navală otomană și să ajungă la apărători. Mehmed, înfuriat, a ocolit apoi digul portuar construind un drum cu șine prin care 70 dintre navele sale, încărcate în căruțe trase de boi, puteau fi lansate în apele Cornului de Aur. Otomanii au construit apoi un ponton și au fixat tunuri pe acesta, astfel încât să poată ataca acum orice parte a orașului dinspre mare, nu doar de pe uscat. Apărătorii se chinuiau acum să plaseze oameni acolo unde era nevoie, în special de-a lungul zidurilor maritime structural mai slabe.

Timpul se scurgea pentru oraș, dar apoi o amânare a venit dintr-o parte neașteptată. Înapoi în Asia Mică, Mehmed s-a confruntat cu mai multe revolte pe măsură ce supușii săi au devenit indisciplinați în timp ce sultanul lor și armata sa erau în străinătate. Din acest motiv, Mehmed i-a oferit lui Constantin o înțelegere: plătea tribut și se retrăgea. Împăratul a refuzat, iar Mehmed le-a dat vestea oamenilor săi că acum, odată cu căderea orașului, așa cum cu siguranță se va întâmpla, puteau jefui orice doreau dintr-unul dintre cele mai bogate orașe din lume.

În zorii zilei de 29 mai, Mehmed a lansat un atac masiv, cu o acțiune de tipul „falimentar”, cu totul în ei. Primele trimise după obișnuitul baraj de tunuri au fost trupele de mâna a doua, apoi a fost lansat un al doilea val cu trupe mai bine înarmate și, în cele din urmă, un al treilea val a atacat zidurile, de data aceasta compus din ieniceri - elita bine antrenată și extrem de hotărâtă a armatei lui Mehmed. În timpul acestui al treilea val, dezastrul i-a lovit pe bizantini, care erau acum forțați să angajeze femei și copii pentru a apăra zidurile. Un prost lăsase deschisă mica poartă Kerkoporta din Zidurile Țărănești, iar ienicerii nu au ezitat să o folosească. S-au urcat în vârful zidului și au ridicat steagul otoman, apoi au ocolit până la poarta principală și le-au permis camarazilor lor să năvălească în oraș.

Distrugere

Haosul s-a instalat acum, unii dintre apărători menținându-și disciplina și înfruntând inamicul, în timp ce alții s-au repezit înapoi la casele lor pentru a-și apăra propriile familii. În acest moment, Constantin a fost ucis în acțiune, cel mai probabil lângă Poarta Sfântului Romano, deși, întrucât renunțase la orice indiciu al statutului său pentru a evita ca trupul său să fie folosit drept trofeu, moartea sa nu este cunoscută cu certitudine. Împăratul ar fi putut fugi din oraș cu câteva zile înainte, dar a ales să rămână alături de poporul său, iar în curând a apărut o legendă conform căreia nu murise deloc, ci fusese învelit magic în marmură și îngropat sub orașul pe care, într-o zi, avea să se întoarcă să-l conducă din nou.

Între timp, au început violurile, jafurile și distrugerile. Mulți dintre locuitorii orașului s-au sinucis, preferând să nu fie supuși ororilor capturării și sclaviei. Probabil 4.000 au fost uciși pe loc, iar peste 50.000 au fost trimiși ca sclavi. Mulți au căutat refugiu în biserici și s-au baricadat în ele, inclusiv în interiorul Hagiei Sofia , dar acestea erau ținte evidente pentru comorile lor, iar după ce au fost jefuite pentru pietrele prețioase și metalele lor, clădirile și icoanele lor neprețuite au fost distruse, captivii speriați măcelăriți. Nenumărate comori de artă s-au pierdut, cărțile au fost arse, iar orice avea un mesaj creștin a fost făcut bucăți, inclusiv fresce și mozaicuri.

După-amiaza, Mehmed a intrat personal în oraș, a cerut încetarea jafurilor și a declarat că biserica Hagia Sophia va fi transformată imediat în moschee. A fost o declarație puternică că rolul orașului ca bastion al creștinismului timp de douăsprezece secole se încheiase. Mehmed i-a adunat apoi pe cei mai importanți supraviețuitori din nobilimea orașului și i-a executat.

Urmări

Constantinopolul a devenit noua capitală otomană, masiva Poartă de Aur a Zidurilor Teodosiene a fost inclusă în tezaurul castelului lui Mehmed, în timp ce comunității creștine i s-a permis să supraviețuiască, sub îndrumarea episcopului Ghennadeios al II-lea. Ceea ce a mai rămas din vechiul imperiu bizantin a fost absorbit de teritoriul otoman în urma cuceririi Mistrei în 1460 d.Hr. și a Trebizondei în 1461 d.Hr. Între timp, Mehmed, în vârstă de doar 21 de ani și cunoscut acum sub numele de „Cuceritorul”, s-a stabilit pentru o domnie lungă și încă 28 de ani ca sultan. Cultura bizantină avea să supraviețuiască, în special în arte și arhitectură , dar căderea Constantinopolului a fost, cu toate acestea, un episod memorabil al istoriei lumii, sfârșitul vechiului Imperiu Roman și ultima legătură supraviețuitoare dintre lumea medievală și cea antică. După cum notează istoricul JJ Norwich,

„De aceea, cinci secole și jumătate mai târziu, în întreaga lume greacă, marțea este încă considerată cea mai ghinionistă zi a săptămânii; de aceea steagul turcesc încă nu înfățișează o semilună, ci o lună în descreștere, amintindu-ne că luna se afla în ultimul său pătrar când Constantinopolul a căzut în cele din urmă.” (383)

$$$

 DIGNAGA

1) Biografie

Dignaga a fost un important filosof budist care a trăit în India în secolele al V-lea și al VI-lea d.Hr. S-a născut în sudul Indiei, iar familia sa era de origine brahmană. Primii ani ai lui Dignaga sunt învăluiți în mister și se știu foarte puține lucruri despre trecutul, educația și copilăria sa.

Se crede că Dignaga a fost inițial un adept al școlii budiste Vaibhashika, care sublinia importanța observației și analizei empirice. Mai târziu, s-a asociat cu școala Yogachara, care sublinia rolul conștiinței în percepție și experiență. Dignaga a fost un scriitor prolific și a scris pe larg despre filosofia, logica și epistemologia budistă. Este considerat unul dintre cei mai influenți gânditori din istoria filosofiei budiste.

Cea mai semnificativă contribuție a lui Dignaga la filosofia budistă a fost dezvoltarea teoriei „pramanei”, care se referă la mijloacele prin care se dobândește cunoașterea. Teoria sa despre pramana a reprezentat o abatere semnificativă de la gândirea budistă anterioară, care sublinia importanța intuiției și a contemplării. Accentul pus de Dignaga pe observația empirică și analiza logică a avut un impact profund asupra dezvoltării filosofiei budiste.

Alte contribuții semnificative ale sale la filosofia budistă includ lucrările sale despre natura cauzalității, critica sa adusă școlii Nyaya de filozofie hindusă și teoria sa despre semnificația lingvistică.

În ciuda contribuțiilor sale semnificative la filosofia budistă, se cunosc foarte puține lucruri despre viața personală a lui Dignaga. Nu este clar când sau unde a murit și există puține informații disponibile despre familia sau relațiile sale personale. Cu toate acestea, ideile sale continuă să modeleze filosofia budistă până în zilele noastre, iar opera sa rămâne un subiect de studiu și dezbatere printre cercetătorii gândirii budiste.

2) Lucrări principale

Pramana-samuccaya (Compendiul cunoașterii valide):

Aceasta este cea mai faimoasă lucrare a lui Dignaga și este considerată una dintre cele mai importante lucrări din istoria filosofiei budiste. Pramana-samuccaya este o explorare sistematică a teoriei pramanei sau a mijloacelor prin care se dobândește cunoașterea. În această lucrare, Dignaga susține că există doar două mijloace valide de dobândire a cunoștințelor: percepția directă și inferența. De asemenea, el oferă o analiză detaliată a fiecăruia dintre aceste mijloace și a limitelor lor respective.

Hetucakra (Roata Raționamentului):

Această lucrare este o analiză cuprinzătoare a logicii budiste și este considerată una dintre cele mai importante lucrări de logică din tradiția filosofică indiană. Hetucakra oferă o analiză detaliată a naturii cauzalității și a principiilor raționamentului.

Alambanapariksa (Examinarea obiectului):

Această lucrare este o analiză detaliată a naturii semnificației lingvistice și a relației dintre limbaj și gândire. În această lucrare, Dignaga susține că sensul unui cuvânt este determinat de relația sa cu obiectul la care se referă și că limbajul este un mijloc de exprimare a gândurilor.

Anumana-samuccaya (Compendiu de inferență):

Această lucrare este o explorare detaliată a procesului de inferență și a principiilor raționamentului. În această lucrare, Dignaga oferă o analiză sistematică a diferitelor tipuri de inferență și a punctelor forte și limitelor acestora.

Sthiramati-bhasya (Comentariu despre Sthiramati):

Această lucrare este un comentariu la operele filosofului budist Sthiramati. În această lucrare, Dignaga oferă o analiză detaliată a ideilor lui Sthiramati despre epistemologia și logica budistă.

Yukti-dipika (Lampa raționamentului):

Această lucrare este un comentariu la operele filosofului budist V asubandhu. În această lucrare, Dignaga oferă o analiză detaliată a ideilor lui V asubandhu despre epistemologia și logica budistă.

3) Teme principale

Teoria Pramanei:

Una dintre cele mai semnificative contribuții ale lui Dignaga la filosofia budistă a fost dezvoltarea teoriei pramanei, care se referă la mijloacele prin care se dobândește cunoașterea. Potrivit lui Dignaga, există doar două mijloace valide de dobândire a cunoașterii: percepția directă și inferența. Percepția directă este cunoașterea dobândită prin experiență senzorială, în timp ce inferența este cunoașterea dobândită prin deducție logică.

Epistemologie budistă:

Lucrările lui Dignaga despre pramana au dus la o dezvoltare semnificativă în epistemologia budistă, care este studiul cunoașterii și credinței. În special, Dignaga a subliniat importanța observației empirice și a analizei logice în dobândirea cunoștințelor.

Logica budistă:

Lucrarea lui Dignaga despre logică este considerată una dintre cele mai semnificative contribuții ale sale la filosofia budistă. El a dezvoltat un sistem logic care a subliniat importanța analizei și raționamentului riguros. Sistemul logic al lui Dignaga a avut un impact profund asupra dezvoltării filosofiei budiste și a influențat opera gânditorilor ulteriori, cum ar fi Dharmakirti.

Cauzalitate:

Lucrarea lui Dignaga despre cauzalitate a fost o altă contribuție semnificativă la filosofia budistă. El a susținut că cauzalitatea este un concept fundamental care stă la baza tuturor experiențelor noastre și că înțelegerea noastră asupra cauzalității este esențială pentru înțelegerea lumii.

Semnificație lingvistică:

Lucrarea lui Dignaga despre semnificația lingvistică a fost o altă contribuție semnificativă la filosofia budistă. El a susținut că sensul unui cuvânt este determinat de relația sa cu obiectul la care se referă și că limbajul este un mijloc de exprimare a gândurilor.

Filosofia Yogacara:

Dignaga a fost asociat cu școala de filosofie budistă Yogacara, care pune accentul pe rolul conștiinței în percepție și experiență. Lucrările lui Dignaga asupra epistemologiei și logicii budiste au reprezentat o contribuție semnificativă la dezvoltarea filosofiei Yogacara.

4) Epistemologia budistă după Dignaga

Lucrările lui Dignaga asupra epistemologiei budiste au reprezentat o contribuție semnificativă în domeniul filosofiei budiste. El a subliniat importanța observației empirice și a analizei logice în dobândirea cunoștințelor și a dezvoltat teoria pramanei pentru a descrie mijloacele prin care se dobândește cunoașterea. Ideile lui Dignaga au avut un impact profund asupra filosofiei budiste și continuă să influențeze epistemologia budistă până în zilele noastre.

După Dignaga, filosofia budistă a continuat să se dezvolte și să evolueze. Cercetătorii au dezvoltat lucrările sale și i-au rafinat ideile, ceea ce a dus la apariția mai multor școli distincte de epistemologie budistă.

Una dintre cele mai semnificative evoluții în epistemologia budistă după Dignaga a fost apariția școlii Yogacara. Filosofia Yogacara subliniază rolul conștiinței în percepție și experiență și a dezvoltat un sistem sofisticat de epistemologie pentru a explica natura cunoașterii. Filosofii Yogacara s-au bazat pe ideile lui Dignaga și au dezvoltat o înțelegere mai nuanțată a relației dintre percepție, conștiință și cunoaștere.

O altă dezvoltare importantă în epistemologia budistă după Dignaga a fost apariția școlii Madhyamaka. Filosofia Madhyamaka pune accentul pe ideea de vid sau absența existenței inerente în toate fenomenele. Filosofii Madhyamaka au dezvoltat un sistem sofisticat de raționament pentru a susține această idee și și-au aplicat ideile la problema epistemologiei. Ei au susținut că toată cunoașterea depinde în cele din urmă de denumiri convenționale și că realitatea ultimă este dincolo de sfera limbajului și a gândirii.

Pe lângă apariția unor noi școli de gândire, epistemologia budistă a continuat să evolueze prin munca unor cercetători individuali. De exemplu, filosoful Dharmakirti a dezvoltat pe baza lucrării lui Dignaga despre logică un sistem sofisticat de raționament și argumentare. De asemenea, el a dezvoltat conceptul de apoha, sau ideea că cuvintele se referă la lucruri excluzând alte lucruri. Această idee a avut un impact semnificativ asupra dezvoltării filosofiei budiste și a influențat munca gânditorilor ulteriori.

5) Contribuția lui Dignaga la Logică

Dignaga este recunoscut pe scară largă ca fiind unul dintre cei mai importanți contribuitori la domeniul logicii budiste. I se atribuie dezvoltarea unui număr de concepte și tehnici cheie care au avut un impact profund asupra domeniului logicii, atât în cadrul tradiției budiste, cât și dincolo de aceasta.

Una dintre cele mai importante contribuții ale lui Dignaga la logică a fost dezvoltarea conceptului de inferență. Inferența se referă la procesul de derivare a unei concluzii din una sau mai multe premise. Dignaga a dezvoltat un sistem sofisticat de inferență bazat pe ideea de silogism, în care o concluzie este trasă din două premise. De asemenea, a dezvoltat conceptul de hetu, sau rațiune, care se referă la caracteristica care leagă premisele și concluzia.

Munca lui Dignaga asupra inferenței a fost strâns legată de ideile sale despre percepție și cunoaștere. El a susținut că orice cunoaștere se bazează în cele din urmă pe percepție și că inferența este un mijloc de a extinde cunoștințele noastre dincolo de ceea ce poate fi perceput direct. De asemenea, a dezvoltat conceptul de apoha, care se referă la procesul de definire a lucrurilor prin excluderea altor lucruri. Acest concept a jucat un rol important în munca sa asupra inferenței, deoarece i-a permis să definească termenii utilizați în silogism într-un mod precis și riguros.

O altă contribuție importantă a lui Dignaga la logică a fost lucrarea sa asupra problemei universalelor. Problema universalelor se referă la întrebarea dacă concepte generale, cum ar fi „roșeața” sau „umanitatea”, corespund sau nu entităților reale din lume. Dignaga a susținut că astfel de concepte depind în cele din urmă de instanțele particulare ale lucrurilor pe care le observăm și că acestea nu corespund niciunei entități reale din lume.

Lucrările lui Dignaga despre logică au avut un impact profund asupra dezvoltării acestui domeniu, atât în cadrul tradiției budiste, cât și dincolo de aceasta. Sistemul său de inferență și ideile sale despre percepție și cunoaștere au fost studiate pe scară largă și aplicate într-o varietate de contexte. Lucrările sale despre problema universalelor au avut, de asemenea, un impact de durată asupra filosofiei occidentale, în special în perioada medievală.

6) Moștenire

Moștenirea lui Dignaga este multifațetată și de anvergură. Este recunoscut pe scară largă ca una dintre cele mai importante figuri în dezvoltarea filosofiei și logicii budiste, iar opera sa a avut un impact de durată asupra unei varietăți de domenii.

În cadrul tradiției budiste, lucrările lui Dignaga despre logică și epistemologie au fost studiate și aplicate pe scară largă. Sistemul său de inferență și ideile sale despre percepție și cogniție au jucat un rol cheie în dezvoltarea filosofiei budiste, iar opera sa continuă să fie studiată și dezbătută de către cercetători până în prezent. Moștenirea lui Dignaga a avut, de asemenea, un impact dincolo de tradiția budistă. Ideile sale despre inferență și lucrările sale despre problema universalelor au avut un impact de durată asupra filosofiei occidentale, în special în perioada medievală.

Influența sa poate fi observată în opera unor figuri precum William de Ockham și John Duns Scotus, ambii fiind profund influențați de ideile lui Dignaga.

7) Câteva citate.

„Percepția este fundamentul oricărei cunoașteri.” – Dignaga

„Inferența este un mijloc de extindere a cunoștințelor dincolo de ceea ce poate fi perceput direct.” – Dignaga

„Un silogism constă dintr-o propoziție care este demonstrată prin intermediul altor două.” – Dignaga

„Un lucru este definit prin ceea ce este și ceea ce nu este.” – Dignaga

„Scopul logicii este de a stabili validitatea cunoștințelor.” – Dignaga

$$$

 DIMITRIE GUSTI

Dimitrie Gusti (13 februarie 1880 – 30 octombrie 1955) a fost un sociolog , etnolog , istoric și filosof voluntarist român ; profesor la Universitatea din Iași și la Universitatea din București , a fost ministrul Educației al României între 1932–1933. Gusti a fost ales membru al Academiei Române în 1919 și a fost președintele acesteia între 1944 și 1946. A fost principalul contribuitor la crearea unei noi școli românești de sociologie.

A fost un membru proeminent al Partidului Țăranesc , iar mai târziu al Partidului Național Țăranesc, în care acesta fuzionase.

Născut la Iași , a început studiile de litere la Universitatea din Iași, înainte de a se muta la Universität unter den Linden din Berlin și la Universitatea din Leipzig , unde a studiat și a obținut un doctorat în filosofie (1904). În 1905, a început studiile de sociologie, drept și economie politică la Universität unter den Linden.

Gusti a fost numit la Departamentul de Istorie Antică, Etică și Sociologie al Universității din Iași în 1910 și a fost unul dintre principalii contribuitori la crearea unei noi școli românești de sociologie. S-a mutat la București în 1920 și a început să lucreze ca profesor la Universitatea din București , în cadrul Departamentului de Sociologie, Etică, Științe Politice și Estetică al Facultății de Litere și Filosofie a acesteia din urmă. Prelegerile sale au devenit un centru de interes în cadrul comunității academice și a atras studenți cu diverse medii și convingeri politice, precum extrema dreaptă Mircea Vulcănescu , comunistul Miron Constantinescu , austromarxistul Henri H. Stahl și artista de stânga Lena Constante .

Creator al Școlii de Sociologie de la București și al mai multor Institute, a condus, între 1925 și 1948, intensele cercetări asupra satelor românești și publicarea rezultatelor acestora sub formă de monografii detaliate, muncă în care a fost ajutat în mod notabil de Gheorghe Vlădescu-Răcoasa și Stahl. În 1936, împreună cu Stahl și Victor Ion Popa , Gusti a creat Muzeul Satului din București , care acum îi poartă numele.

Între 9 iunie 1932 și 13 noiembrie 1933 a fost ministru al Instrucțiunii Publice, Cultelor și Artelor în cabinetele lui Alexandru Vaida-Voevod și Iuliu Maniu . A părăsit Partidul Național Țărănesc după 1938, nefiind de acord cu decizia acestuia de a se opune regimului autoritar al regelui Carol al II-lea , și a colaborat cu noul creat Front al Renașterii Naționale . În consecință, a fost amenințat de ascensiunea Gărzii de Fier fasciste (odată cu înființarea Statului Național Legionar la sfârșitul anului 1940 ); în urma Rebeliunii Legionare și a înfrângerii Gărzii, a trimis o telegramă de felicitare conducătorului Ion Antonescu . 

După sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial , Gusti a fost abordat de noul guvern comunist cu oferte de colaborare. A fost invitat să participe la ceremonii oficiale în interiorul Uniunii Sovietice și a fost membru al Societății Române pentru Prietenie cu Uniunea Sovietică .  

A murit la București în 1955 și a fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iași . 

Gusti și-a definit viziunea asupra societății ca fiind dependentă de un set de principii:

-Societatea este compusă din „ unități sociale ”, ca grupuri de oameni legați printr-o activitate organizatorică voluntară și interconectați spiritual.

-Esența vieții este „voința socială”.

-„Voința socială” se exprimă în economie și spiritualitate, ambele fiind reglementate de lege și politică.

-„Voința socială” este condiționată de factori care sunt incluși în patru categorii fundamentale și paralele: cosmici , biologici, psihologici și istorici.

-Schimbările generate de acești factori sunt cunoscute sub numele de „procese sociale”.

-Premisele dezvoltării pe care le putem observa în societatea actuală și, prin urmare, le putem prezice cu o oarecare precizie, sunt cunoscute sub numele de „tendințe sociale”.

Creator al metodei monografice sociologice (așa cum era folosită și astăzi de Școala sa de la București), Gusti a favorizat și teoretizat observarea intensivă directă a unităților și fenomenelor sociale, precum și interdisciplinaritatea , activitatea de cercetare fiind realizată prin colaborare intensă în domeniul științelor sociale , dar și cu medici, agronomi , învățători etc.

Lucrări principale

Egoismus und Altruismus , 1904

Die soziologischen Betrehungen in der neuen Ethik , 1908

Cosmologia elenă , 1929

Sociologia militans , vol. 1, 1935; vol. 2–3, 1946

Enciclopedia României , vol. I–IV, Bucureşti, 1938, 1943

Cunoaștere și acțiune în serviciul națiunii , 2 vol., 1939

Probleme sociologice , 1940

La science de la réalité sociale , 1941

$$$

 S-a întâmplat în 11 februarie1650: În această zi, a încetat din viaţă filosoful francez René Descartes („Discurs asupra metodei”, „Meditaţii metafizice”). Rene Descartes, filosof şi matematician, considerat întemeietorul filosofiei moderne, s-a născut la 31 martie 1596, în La Haye, Franţa. René Descartes este considerat talăl filosofiei moderne deoarece a definit un punct de început al existenței prin maxima „Gândesc, deci exist”. A învăţat limbi clasice, logică şi filosofia lui Aristotel încă de la 11 ani, când părinţii l-au înscris la colegiul iezuit La Fleche, în Anjou. La scurt timp, a urmat cursuri de aritmetică, algebră, geometrie şi muzică, pentru ca în ultimii ani de colegiu să se familiarizeze inclusiv cu noţiuni de metafizică şi etică. A absolvit colegiul în 1614, la vârsta de 18 ani, cu convingerea că doar matematica poate oferi adevăruri certe, idee pe care avea să-şi clădească întreaga operă ulterioară. 

În 1616, a obţinut o diplomă în drept la Universitatea din Poitiers, la insistenţele tatălui, dar fără intenţia de a practica vreodată avocatura. Se înrolează în armata prinţului de Orania. Devenind ofiţer, a făcut călătorii în multe ţări din Europa (între 1617-1621); un timp (1628-1649) s-a stabilit în Olanda. În 1618, îl întâlneşte pe Isaac Beeckman (1588-1637), filosof şi om de ştiinţă olandez care îi va deschide apetitul tânărului francez pentru inovaţia ştiinţifică şi căutarea a noi moduri de a înţelege lumea înconjurătoare. În 1619, se angajează în armata catolică a ducelui de Bavaria în decursul ”Războiului de 30 de ani” (1618-1648). În noaptea dintre 10 şi 11 noiembrie, a avut un faimos „vis”, în care percepe „fundamentele unei ştiinţe admirabile”, care se vor constitui în principiile viitoarei sale metode. Îşi vinde averea, în 1622, pentru a-şi asigura independenţa materială, hotărât fiind să se dedice exclusiv studiului. În 1628, scrie, în limba latină, lucrarea „Regulile pentru îndrumarea minţii”, rămasă însă neterminată. În acelaşi an, se stabileşte în Olanda, unde va rămâne timp de 20 de ani. În această perioadă va publica cele mai importante tratate ale sale.În 1637, vede lumina tiparului „Le Discours de la methode” (Discurs asupra metodei).Scrie şi despre optică, astronomie şi geometrie, lucrări care vor trezi interesul unor savanţi ai vremii, precum matematicianul Pierre de Fermat.

O altă lucrare de referinţă îi apare în 1640, în latină, intitulată „Meditationes metaphysicae” (Meditaţii metafizice). O ediţie revăzută, ce cuprinde „Obiecţii şi răspunsuri”, tradusă în franceză, este publicată în 1647. Lucrarea fusese citită şi dezbătută de intelectuali ai vremii precum Pierre Gassendi şi Thomas Hobbes.Renumele lui Descartes se consolidează odată cu „Principia philosophiae” (Principiile filosofiei), din 1644, pentru ca în 1649 să publice ”Les Passions de L’ame” (Pasiunile sufletului). În 1649, la invitaţia suveranei Suediei, a întreprins călătoria fatală la Stockolm, unde temperatura potrivnică fizicului său a curmat (după cinci luni) viaţa savantului, Rene Descartes încetând din viaţă la 11 februarie 1650. A fost înmormântat într-un cimitir din Stockolm şi după 16 ani osemintele lui au fost transportate la Paris (fiind depuse în biserica St. Geneviève). În orăşelul natal (azi localitatea Descartes) i s-a ridicat o statuie pe care este trecută maxima sa: „Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum”. Importanţa lui Descartes în filosofie constă în încercarea sa de a întemeia gândirea pe principii a priori, teoretice, spre diferenţă de curentul empirist al vremii. Empirismul este teoria epistemologică potrivit căreia informaţia autentică despre lume trebuie obţinută prin mijloace a posteriori. Altfel spus, empirismul susţine că nimic nu poate fi gândit fără să fi fost mai întâi simţit. În contrast, Descartes a urmărit stabilirea adevărului despre lume pe baza exclusivă a unor principii pur raţionale, precum cele ale matematicii. Simţurile, considera el, ne înşeală de prea multe ori pentru a mai putea avea încredere în ele.În acest sens, el a abordat un scepticism extrem, punând la îndoială orice afirmaţie despre lumea înconjurătoare care nu îi era de la sine evidentă. Ba chiar a admis posibilitatea existenţei unui geniu rău, un demon, a cărui singură preocupare este să îl înşele pe gânditor. Dar atâta timp cât filosoful gândeşte aceste probleme şi atâta timp cât geniul rău mă înşeală, considera Descartes, se evidenţiază un adevăr evident: eu exist, altfel nu s-ar explica nici existenţa gândirii mele, iar geniul rău nu ar mai avea pe cine să înşele. De aici faimosul citat cartezian: gândesc, deci exist (Cogito, ergo sum). 

Savantul francez a avut contribuţii inclusiv în matematică şi fizică. Astfel, el a inventat geometria carteziană, numită şi geometrie analitică, a descoperit anumite proprietăţi ale numerelor perfecte, a studiat legile refracţiei reuşind să explice fenomene naturale precum formarea curcubeului şi a emis explicaţii naturaliste a formării sistemului solar. Deşi considerat un gânditor teist, unele dintre lucrările sale au fost adăugate de papa Alexandru al VII-lea în Indexul Cărţilor Interzise.

Surse:

https://www.iep.utm.edu/descarte/

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/rene-descartes-academician-filosof-matematician-om-de-stiinta

https://www.britannica.com/biography/Rene-Descartes

https://www.scientia.ro/biografii/116-biografii-matematica/4748-rene-descartes.html

https://sanatatea.com/pub/personalitati/968-rene-descartes-faimosul-filozof-om-de-stiinta-si-matematician-francez.html