$$$

 S-a întâmplat în 9 februarie 1881: În această zi, a murit Feodor Mihailovici Dostoievski, scriitor rus. Fiodor Dostoievski (n. 30 octombrie/11 noiembrie 1821, Moscova,– d. 9 februarie 1881, stil nou, Sankt Petersburg) a fost unul din cei mai importanți scriitori ruși, operele sale având un efect profund și de durată asupra literaturii, filosofiei, psihologiei și teologiei secolului al XX-lea. Cele mai cunoscute creații ale sale sunt cele patru mari romane, Crimă și pedeapsă, Idiotul, Frații Karamazov și Demonii, precum și nuvela Însemnări din subterană. În total, opera sa numără unsprezece romane, trei nuvele, șaptesprezece povestiri precum și numeroase alte lucrări. S-a făcut de asemenea remarcat și pentru activitatea de jurnalist.

Dostoievski s-a născut în Moscova și a făcut cunoștință cu literatura de la o vârstă fragedă, prin intermediul basmelor și legendelor scrise de autori ruși și străini. Și-a pierdut mama în 1837, când avea numai 15 ani, și a intrat la Institutul de Inginerie Militară Nikolaiev din Sankt Petersburg la insistențele unui tată autoritar. După absolvire, a lucrat ca inginer proiectant, dar obișnuia să traducă cărți pentru a-și suplimenta fondurile. În 1846 are un succes uriaș cu primul său roman, Oameni sărmani, și se face remarcat de criticul și filozoful Vissarion Belinski. A fost condamnat în 1849 la patru ani de muncă silnică în Siberia, din cauza implicării într-un grup de liberali utopiști, numit Cercul Petrașevski. Atacurile sale de epilepsie s-au instaurat pe fondul unor chinuitoare și continue tensiuni psihologice: o execuție simulată, apoi niște ani grei de detenție, în care a fost terorizat de comportamentul samavolnic al maiorului Krivțov. Ispășirea pedepsei a însemnat pentru scriitor și o revelație în plan spiritual: redescoperirea ortodoxismului. După eliberare, a fost obligat să se înroleze ca soldat, iar apoi a lucrat ca scriitor și jurnalist. A întreprins mai multe călătorii în Europa și a dezvoltat o dependență pentru jocurile de noroc care l-a aruncat în brațele sărăciei. Pentru o vreme, a trebuit să se umilească împrumutând bani de la cunoștințe sau amanetând bunuri, dar în cele din urmă a devenit faimos datorită cărților sale. Spre sfârșitul vieții a locuit la Sankt Petersburg și a avut o orientare conservatoare, naționalist-ortodoxă și pro-țaristă. Ziarul Jurnalul unui scriitor pe care l-a scris și editat prin forțe proprii, i-a consolidat imaginea de corifeu al lumii cultural-politice ruse.

Importanța sa în literatura universală este de prim rang. Dostoievski a reprezentat o influență principală pentru scriitori și gânditori ca Friedrich Nietzsche, Franz Kafka, Sigmund Freud, Jean-Paul Sartre sau Albert Camus. Universul său literar reflectă criza socială și spirituală a Rusiei Țariste din secolul al XIX-lea, închipuind ciocniri polifonice între personaje originale și paradoxale, marcate de un profund psihologism și tragism, aflate într-o permanentă și pasionantă căutare a armoniei sociale și umane. Dostoievski s-a specializat în analiza stărilor patologice ale minții (nebunia, crima sau suicidul), precum și în explorarea unor procese extreme ca auto-distrugerea, umilirea, dominația tiranică, furia ucigașă. Personajele sale întruchipează adesea conștiințe fracturate, chinuite de povara libertății spiritului, incertitudinea existenței lui Dumnezeu, nihilism și dominația răului. Prin ele, Dostoievski își demonstrează talentul de observator extraordinar al psihologiei umane și al realităților politice și religioase dintr-o Rusie aflată în procesul de modernizare. De multe ori lucrările sale sunt considerate profetice, deoarece au anticipat comportamentul revoluționarilor bolșevici, precum și efectul unor curente socioeconomice și geopolitice specifice secolului al XX-lea: progresivism, socialism, nihilism. 

Dostoievski este și precursorul unor idei moderne în literatură și filosofie. Se consideră că ar fi părintele existențialismului, în special datorită nuvelei Însemnări din subterană, descrisă de Walter Kaufmann ca „cea mai bună uvertură pentru existențialism scrisă vreodată”. Dostoievski este, alături de Tolstoi, unul din principalii scriitori ce au aparținut vârstei de aur a literaturii ruse (1820-1880) și unul din cei mai reprezentativi pentru cultura Rusiei și a Europei ortodoxe. Berdiaev mărturisește: « [...] culmile literaturii ruse sunt Tolstoi și Dostoievski. În ei nu este nimic renascentist. Ei se frâng în chinuri religioase, caută mântuirea. Este o caracteristică a rușilor.» Cărțile lui Dostoievski sunt traduse și comentate în 170 de limbi din întreaga lume; după ele s-au realizat numeroase spectacole de teatru și filme celebre. Dostoievski și-a petrecut ultimii ani de viață în stațiunea Staraia Russa, care era aproape de Sankt Petersburg. A murit la 9 februarie 1881 și a fost înmormântat în cimitirul Tihvin, lângă Mânăstirea Alexandr Nevski din Sankt Petersburg.

Cele mai importante romane ale sale s-au bucurat de mai multe ecranizări și adaptări teatrale, deși Dostoievski considera că ideile artistice nu pot fi exprimate prin alte tipuri de forme de artă decât cele prin care au fost concepute.Printre cele mai reușite astfel de adaptări filmografice după romanele sale, se numără „Jucătorul”, (regia Serghei Prokofiev) și „ Din casa morților” (regia Leos Janacek), precum și filmele „Idiotul” (regia Akira Kurosawa, 1951) și „Demoni” (regia Andrzej Wajda, 1988).În semn de omagiu față de marele scriitor, la 12 noiembrie 1971, la Sankt Petersburg, a fost deschis și Muzeul Dostoievski în apartamentul în care el a scris ultimele romane. 

Surse:

https://dostoyevsky.thefreelibrary.com

https://www.ziarulmetropolis.ro/ultimele-ore-din-viata-lui-dostoievski/

https://foaienationala.ro/fiodor-mihailovici-dostoievski.html

http://www.dozadebine.ro/feodor-dostoievski-la-limita-dintre-realismul-social-si-cel-fantastic-2/

https://destepti.ro/feodor-mihailovici-dostoievski-reper-al-literaturii-universale

https://radioromaniacultural.ro/documentar-195-de-ani-de-la-nasterea-marelui-scriitor-rus-feodor-dostoievski/

$$_

 S-a întâmplat în 9 februarie1917: La această dată, s-a născut Oleg Danovski, balerin şi coregraf român, unul dintre fondatorii artei dansului în România (d. 21 octombrie 1996, Constanța). Oleg Danovski (n. Voznesensk, Ucraina) a fost un dansator şi coregraf român, întemeietorul şcolii româneşti de balet modern, fondatorul şi directorul primului teatru de balet din România, instituţie care astăzi îi poartă numele - Teatrul Naţional de Operă şi Balet „Oleg Danovski" din Constanţa. A apărut pe toate marile scene ale lumii, precum Teatrul Balşoi, Opera din Milano sau Metropolitan New York, iar sub conducerea sa baletul românesc s-a bucurat de succese şi recunoaştere fără precedent în străinătate. Cel care avea să fie supranumit „Sfinxul Slav” s-a născut în localitatea Vosnesensk, din Ucraina, dar avea origini germane: tatăl său, von Hildenbrand, aparținea unei familii de baroni aduse de Petru cel Mare din Germania. În timpul Revoluției din Octombrie acesta a luptat ca ofițer împotriva bolșevicilor, fapt care l-a determinat să o trimită pe soția sa, Juliette, la Cernăuți. Din 1920, ea s-a angajat ca maestră de balet la Teatrul din Cernăuți, astfel încât Oleg Danovski a crescut de mic într-un mediu artistic. Inițial, a dovedit o înclinație specială pentru vioară, instrument pe care l-a studiat timp de șapte ani. Ulterior s-a dedicat dansului. 

La 14 ani a ales să fugă la București cu o elevă de-a mamei sale. După o perioadă de lipsuri, în care-a dormit în parcul Cișmigiu și a mâncat doar pâine și apă, s-a angajat ca balerin la Teatrul Cărăbuș. Foarte curând avea să devină prim solist, acceptând provocarea de-al înlocui pe balerinul care se îmbolnăvise. Remarcabila sa evoluție la premieră i-a adus supranumele de Sfinxul Slav. La 17 ani devenea cel mai tânăr coregraf din lume, activând o vreme la Teatrul Evreiesc, unde a studiat regia cu Iacob Sternberg. Apoi s-a angajat ca solist la Opera din București, unde a început să monteze spectacole remarcabile. A avut privilegiul să colaboreze cu mari artiști ai vremii precum Josephinne Backer sau Boris Kneazev – pedagog care formase și iluștrii dansatori ai Operei de la Paris. Celebrul Robert Helpmann l-a invitat să monteze la Londra Lacul lebedelor – capodopera sa fiind printre cele mai bune montări cunoscute. Și-a format un ansamblu de 150 de balerini iar în 1949 a devenit decanul Academiei de balet. 

A militat pentru separarea Baletului de Operă, fără succes. În cele din urmă a solicitat pensionarea de la teatrul din București, dar a fost refuzat. În 1978, în drum spre Varna, unde urma să jurizeze un festival internațional de balet, a făcut un popas la Constanța, unde s-a întâlnit cu directorul Teatrului de revistă „Fantasio”, Aurel Manolache, care i-a propus o colaborare. Oleg Danovski l-a convins să înființeze o secție de balet a Teatrului Fantasio: „Ansamblul de balet clasic și contemporan”, inițial constituit din tineri absolvenți ai liceelor de coregrafie din București și Cluj, primul spectacol montat fiind „Chopiniana”. Aici Oleg Danovski a montat trilogia ceaikovskiană Lacul lebedelor, „Frumoasa din pădurea adormită” și Spărgătorul de nuci. Prin legăturile sale cu impresarul german Landgraff, renumele balerinilor români a depășit pentru prima oară granițele țării, iar turneul anual în Germania al Teatrului de Balet din Constanța a ajuns o tradiție care continuă și în zilele noastre. 

Câteva dintre spectacolele care poartă amprenta geniului său coregrafic sunt Spărgătorul de nuci, Lacul lebedelor, „Cenușăreasa”, „Giselle”, „Rapsodia de Enescu” sau „Chopiniana”.Ultimul său spectacol, creat cu puțin înainte de moarte, în 1996, a fost „Crăiasa zăpezilor”: deși grav bolnav, Oleg Danovski a reușit să-l monteze în doar două săptămâni. În 1990, prin hotărârea ministrului culturii, Andrei Pleșu, excepționala instituție constănțeană fondată de Oleg Danovski își câștiga în sfârșit autonomia, sub numele „Teatrul de Balet Oleg Danovski”. La opt ani de la moartea maestrului, și în profund dezacord cu eforturile sale și aspirația ca baletul să beneficieze de o instituție de sine stătătoare, Teatrul de Balet a fost desființat, fiind comasat cu Opera prin hotărârea nr. 151 din 2004 a Direcției de Cultură a Consiliului Județean Constanța. Din 2010, Teatrul Național de Operă și Balet „Oleg Danovski” a intrat în administrarea Ministerului Culturii și Patrimoniului Național.

Surse:

https://www.ziarulmetropolis.ro/100-de-ani-de-la-nasterea-coregrafului-si-balerinului-oleg-danovski/

https://adevarul.ro/locale/constanta/cine-fost-sfinxul-slav-romaniei-maestrul-intemeiat-scoala-balet-modern-devenita-faimoasa-lume-1_56be01815ab6550cb8b9e281/index.html

https://www.ziuaconstanta.ro/diverse/stiri-calde/oleg-danovski-99-de-ani-de-la-nastere-cel-mai-tanar-coregraf-din-lume-a-intemeiat-la-constanta-teatrul-care-i-poar

http://www.baletromania.ro/oleg-danovski-maestru-al-baletului-universal/

$$$

 S-a întâmplat în 9 februarie 1965: În timpul războiului din Vietnam, primele trupe americane combatante terestre sunt trimise în Vietnam. Războiul din Vietnam a avut loc între 1 noiembrie 1961 și 30 aprilie 1975, căderea Saigonului. Războiul a fost purtat între Republica Democrată Vietnam (Vietnamul de Nord), sprijinită de China și Uniunea Sovietică, și Republica Vietnam (Vietnamul de Sud), sprijinită de Statele Unite. Conflictul s-a încheiat cu înfrângerea Vietnamului de Sud și unificarea țării sub conducere comunistă. Trupele americane s-au retras din Vietnam, războiul fiind considerat unul dintre marile eșecuri ale politicii externe americane.

Prin războiul din Vietnam, în sens mai larg, se înțelege cel de-al doilea război din Indochina (1955-30 aprilie 1975) iar, în sens mai restrâns, intervenția americană (între 1965-1973). În principiu, războiul a fost purtat pentru reunificarea Vietnamului despărțit, temporar, de înfrângerea decisivă din 1954 a armatei coloniale franceze. În acest conflict, cele două mari puteri comuniste concurau și una cu cealaltă și pentru influența în Asia de sud-est, iar SUA încerca să împiedice răspândirea comunismului în țările fragile din Asia, care, recent, deveniseră independente. Conflictele militare terestre s-au purtat, în mare parte, în Vietnamul de Sud, respectiv în Laos și Cambodgia, în zonele de graniță cu Vietnamul. 

În prima perioadă a războiului, trupele armatei Vietnamului de Sud, pregătite de consilierii militari americani, au încercat să elimine forțele de gherilă care se ascundeau în zonele rurale și în sistemul de canale subterane, dar, datorită haosului și opresiunii politice din sud, numărul acestora, în loc să scadă, a crescut. În anii 1960 conducerea politică și militară americană a decis că, pe lângă consilierii și instructorii militari americani, să trimită în zonă și trupe. Gherilele din nord erau sprijinite de trupele armatei Vietnamului de Nord, încercând, de mai multe ori, să cucerească Vietnamul de Sud, doar intervenția militară americană a putut să salveze situația. Ca răspuns, aviația SUA a încercat să distrugă industria Vietnamului de Nord, dar efectele nu au fost cele scontate din cauza ajutorului acordat Vietnamului de Nord de URSS și China. Datorită imaginilor necenzurate transmise de televiziune, opinia publică din toată lumea a putut să vadă cruzimile războiului fără frontiere, ceea ce a condus la întărirea mișcărilor pacifiste și creșterii rezistenței americanilor față de serviciul militar obligatoriu.

În paralel, politicienii din SUA au încercat permanent să obțină independența părții din Sud, dar Vietnamul de Nord nu ceda din pretențiile sale, dorind ca toți militarii străini să părăsească sudul, țara să fie reunificată și să se desfășoare alegeri libere, mizând pe faptul că, datorită haosului din Vietnamul de Sud, alegerile vor fi câștigate de comuniști. În final, în anul 1972, delegațiile SUA și cea a Vietnamului de Nord s-au înțeles, fără știrea delegației Vietnamului de Sud. Conducerea americană, încă din 1968, a avut intenția să se retragă din conflict, dar dorea să facă acest lucru cu un minim de pierdere de prestigiu.După semnarea acordului de pace, în 1973, SUA și-a retras forțele militare din regiune. Forțele Vietnamul de Sud, rămase fără sprijin, s-au diminuat, iar Vietnamul de Nord, încălcând acordul de pace, în 1975, a atacat Vietnamul de Sud, ocupând Saigonul, capitala acestuia. Cele două țări au fost unificate, oficial, în anul 1976, sub numele de Republica Socialistă Vietnam. Războiul civil din Laos și războiul civil cambodgian sunt conflicte legate de războiul din Vietnam, care au avut loc în paralel și cu implicații între ele.

Surse:

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/razboiul-din-vietnam-o-tragedie-in-cinci-acte

https://www.zf.ro/business-international/cel-mai-mare-esec-al-americanilor-razboiul-care-a-costat-cel-mai-scump-statele-unite-60-000-de-tineri-si-au-pierdut-viata-15101325

https://www.academia.edu/25778428/Relaţiile_Vietnam_Statele_Unite_ale_Americii

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/razboiul-din-vietnam-si-relatiile-romano-americane

$$$

 S-a întâmplat în 9 februarie 1990: La această dată, avea loc constituirea CPUN (Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională) prin restructurarea CFSN (Consiliul Frontului Salvării Naţionale). Consiliul Provizoriu de Uniune Națională a fost înființat după ce, la 20 ianuarie 1990, PNȚCD, PNL și PSDR au cerut, printr-un comunicat publicat în ziarul „Dreptatea", dizolvarea Consiliului Frontului Salvării Naționale și preluarea puterii de un guvern de coaliție format din partidele înființate până la acea dată. La 27 ianuarie 1990, are loc o întâlnire-dialog a reprezentanților CFSN și ai PNȚCD, PNL și PSDR, în cadrul căreia s-a abordat posibilitatea participării partidelor nou înființate la conducerea politică a țării.Constituirea Consiliului Provizoriu de Uniune Națională s-a convenit la 1 februarie prin restructurarea CFSN.

Prima ședință plenară a CPUN s-a desfășurat, la sediul Parlamentului din Dealul Mitropoliei. CPUN avea atribuțiile unui organ legislativ al puterii de stat. Era format din 112 membri ai CFSN, din 147 de reprezentanți ai celor 36 de partide politice înregistrate și ai celor 12 uniuni ale minorităților naționale și ai Asociației Foștilor Deținuți Politici din România. Președintele CPUN era Ion Iliescu, cinci vicepreședinți — Radu Câmpeanu (PNL), Ion Caramitru (CFSN), Cazimir Ionescu (CFSN), Ion Mânzatu (Partidul Republican) și Karoly Kiraly (UDMR), iar secretarul — Dan Marțian (CFSN).Partidele care s-au constituit după 9 februarie 1990 au primit dreptul de a avea reprezentanți cu "statut de observatori".

CPUN s-a organizat ca un parlament, deși acest organism provizoriu nu avea această calitate pe care o pot da doar alegerile electoratului. Dintre deciziile majore luate de CPUN reamintim: stabilirea, la 14 martie 1990, ca alegerile generale și prezidențiale să aibă loc la 20 mai același an. În sesiunile din 9,13 și 14 martie a fost dezbătută Legea electorală. Ultima reuniune a CPUN s-a desfășurat la 11 mai 1990 și a marcat un bilanț al activității acestui prim parlament provizoriu al României postdecembriste.

Surse:

Stoica, Stan, Dicţionarul partidelor politice din România (1989 - 2004), Ediţia a IV-a, Bucureşti, Editura Meronia

https://www.cotidianul.ro/25-de-ani-de-la-infiintarea-primului-parlament-postdecembrist-cpun/

http://www.historica-cluj.ro/anuare/AnuarHistorica2014/03.pdf

$$$

 S-a întâmplat în 9 februarie 1995: La această dată, Alain Delon, actor, regizor şi producător, primea „Ursul de aur" pentru întreaga carieră, la Festivalul de film de la Berlin. Alain Delon s-a născut în anul 1935, în Sceaux, Seine Île-de-France, o suburbie a Parisului, fiind copilul lui Fabien Delon, de origine corsicană, administratorul unui mic cinematograf de cartier şi a unei asistente de farmacie, numită Édith. Părinții săi au divorţat în 1939, când Delon avea patru ani, astfel că el a fost dat unei familii al cărei cap era gardian la o închisoare. Apoi este plasat într-o pensiune catolică, Saint-Nicolas d’Issy-les-Moulineaux, unde şi-a petrecut toată copilăria. Delon mai are o soră vitregă şi doi fraţi vitregi, din căsătoriile ulterioare ale părinţilor. A urmat o serie de şcoli de unde Delon a fost exmatriculat din cauza comportamentului său. Profesorii au încercat să-l convingă să devină preot datorită aptitudinilor sale. Copilul răsfăţat al cinematografului francez, rebel şi indisciplinat, a renunțat la școală la vârsta de 14 ani, lucrând pentru o perioadă la măcelăria tatălui său vitreg. Dar nu e totul pierdut şi, în curând, i se oferă ocazia să joace într-un scurt metraj intitulat „Le rapt”, realizat de un prieten al tatălui său. Juca un gangster mustăcios care murea la sfârşit. Şi nu e totul, îşi urmăreşte scopul în viaţă cu obstinaţie, furând o barcă împreună cu nişte prieteni pentru că voiau să fugă împreună în America, însă au fost prinşi la timp de autorităţi.

La doar 17 ani, devansând chemarea pentru satisfacerea serviciului militar, a fost înrolat şi trimis la baza militară de la Saïgon, în Indochina Franceză, unde a participat la o campanie de război în Indochina. Trei ani mai târziu, s-a înrolat în marina militară franceză, iar în 1953/54 şi-a servit ţara ca pușcaş marin în Vietnam, în primul război indo-chinez.Delon a spus că în timpul anilor de serviciu militar a petrecut 11 luni în închisoare, pe motiv de „indisciplină”. O dată din cauza că a furat un jeep, pentru a se distra în oraş, şi a ajuns cu el în apă. De asemenea, a ajuns la închisoare pentru că atunci când s-a întors din Indochina a ascuns un pistol în bagaje.După satisfacerea serviciului militar, revine în Franţa, în 1956, unde lucrează într-o piaţă pariziană de zarzavaturi şi ia lecţii de actorie. Deja începea să i se descopere talentul de actor. La acea vreme nu avea bani şi accepta aproape orice muncă.A lucrat ca servitor și vânzător. În acest timp s-a împrietenit cu actriţa Brigitte Bardot pe care a însoţit-o la Festivalul Internațional de Film de la Cannes, unde a început ulterior propria lui carieră cinematografică. La Cannes, Alain Delon a fost văzut de un căutător de talente, David O. Selznick, mare producător de filme de la Hollywood. Selznick i-a oferit un contract cu condiția ca Delon să învețe engleza. Aşa că s-a întors la Paris pentru a învăța engleza, dar, când l-a întâlnit pe regizorul francez Yves Allégret, a fost convins că trebuie să rămână în Franța pentru a-și începe cariera. Selznick a acceptat rezilierea contractului, iar Allégret i-a oferi lui Delon primul său rol în filmul de succes „Quand la femme s’en mêle” (1957). Actorul și-a arătat, apoi, latura comică în filmul “Faibles femmes”. Mai târziu, îl cunoaşte şi cultivă o relaţie de prietenie cu Jean-Claude Brialy, un actor debutant, care îl invită la Festivalul de la Cannes, unde se face imediat remarcat datorită fizicului excepţional şi şarmului său ieşit din comun. Delon va pleca cu acesta la Cannes într-un costum închiriat. Acest episod este reţinut, ulterior, într-un film cu caracter biografic „Am fost cândva hoţ” (1965). Acest film nu are nici o legătură cu viaţa marelui actor.

În 1958, o întâlneşte pe Romy Schneider la turnarea filmului „Christine”.Este un coup de foudre reciproc. El are 23 de ani, ea 20, se logodesc pe 22 martie 1959, sub ochii presei, făcând senzaţie în toată lumea. Sunt întruchiparea frumuseţii, a tinereţii şi a succesului, devin perechea cea mai en vogue din show-business şi cea mai adulată de public.Alain Delon devine star de cinéma sub bagheta regizorului René Clément în filmul „Plein soleil” (1960), adaptare a romanului „Domnul Ripley” de Patricia Highsmith, urmat în 1961 de „Rocco şi fraţii săi”, de Luchino Visconti, film ce a luat premiul Special al Juriului la Festivalul Filmului de la Veneţia. Apoi a jucat în „Les Amours célèbres”, un film inspirat din benzile desenate ale lui Paul Gordeaux, regia aparţinându-i lui Michel Boisrond.În acelaşi an, Alain Delon cumpără în Vieux Nice, restaurantul « La Camargue ».Datorită calităţilor sale actoriceşti, Alain Delon îşi face debutul şi în teatru, la Paris, în piesa lui John Ford, „This Pity She’s a Whore”, alături de Romy Schneider, în regia lui Visconti.În 1962, joacă în filmul „Eclipsa” al lui Michelangelo Antonioni. Tot atunci se naşte Ari, copilul pe care-l are cu cântăreaţa Nico, dar care nu a fost niciodată recunoscut din punct de vedere juridic. Ari va fi crescut de mama lui Alain Delon.

Delon a înființat o companie de producție, Delbeau Production, împreună cu Georges Beaume, în 1964, cu care a produs filmul numit „L’insoumis”, reeditat, ulterior, din cauza unor probleme legale. Şi-a înființat apoi propria companie de producție, Adel. În luna august a aceluiaşi an, după ruptura de Romy Schneider (legătura lor a durat cinci ani), se căsătoreşte cu actriţa Nathalie Barthélemy. Cu ea va avea un fiu, Anthony, născut pe 30 septembrie 1965, la Hollywood. În 1967, Alain şi Nathalie Delon joacă împreună în „Le Samouraï” de Jean-Pierre Melville. Anul următor se îndrăgosteşte de Mireille Darc, în timpul filmărilor la „Jeff”, unul din filmele produse de propria companie.În 1968, Stevan Markovic, care era garda de corp a lui Delon, este găsit mort într-o pubelă în faţa casei lui Delon. Prietenul lui Delon, gangsterul corsican François Marcantoni, este acuzat de asasinat. Delon însuşi este interogat de poliţie, chiar dacă asasinatul a avut loc la Paris, în timp ce actorul filma la Saint-Tropez. Fosta sa soţie, Nathalie, a fost, de asemenea, interogată asupra acestui subiect.Era începutul afacerii Markovic. A fost un episod trist din viaţa lui Alain Delon. Ceea ce urmează este divorţul de Nathalie în februarie 1969.În anul 1973, cânta în duet melodia „Paroles, paroles…” cu cântăreața pop franceză, Dalida, iar în 1974, organizeaza în Franţa campionatul mondial de box având drept capete de afiş pe Jean-Claude Bouttier / Carlos Monzón şi apoi pe Carlos Monzón / José Napolès. Totodată, îşi cumpără şi cai de curse şi va obţine titlul de Campion mondial de Trap cu calul Equileo.

La rugămintea fiului său, Anthony, a făcut filmul „Zorro” (1974), iar în 1976 a jucat în filmul câștigător al Premiului César, „Monsieur Klein”.Alain Delon a făcut cupluri celebre cu Burt Lancaster, în „Ghepardul” (1963), cu Jean Gabin, Lino Ventura, Amedeo Nazzari în „Clanul Sicilienilor” (1969), alături de Jean Gabin în „Doi Oameni în Oraş” (1973) şi „Melodie la subsol”(1963), cu Lino Ventura în „Aventurierul” (1958), cu Jean-Paul Belmondo în „Borsalino”( 1970). Pe lângă interminabila listă a filmelor în care a apărut ca actor, se implică decisiv ca producător, scenarist, regizor şi compozitor în alte nenumărate pelicule de-a lungul a peste cinci decenii, ultima apariţie bifând-o în „Asterix la Jocurile Olimpice”, 2007, în care joacă rolul lui Cezar.Creează o firmă de produse de lux, la Geneva, în 1978, căreia îi imprumută numele, „Alain Delon Diffusion SA” şi unde se pot găsi parfumuri, şampanie, coniac, ceasuri de mână, ochelari, ţigări, haine şi accesorii care poartă inscripţionat numele său. Marca ochelarilor de soare purtaţi de Delon a devenit foarte populară în Hong Kong, după ce actorul Chow Yun Fat a purtat astfel de ochelari în filmul din 1986, „A Better Tomorrow”. Ulterior, Delon i-a mulțumit lui Chow printr-o scrisoare pentru că a ajutat la vânzarea produsului în Hong Kong. Regizorul filmului, John Woo, al cărui idol era Delon, a scris un scurt eseu despre filmele „Samuraiul” și despre „Le Cercle rouge”, fapt care l-a bucurat foarte mult pe actor. Popularitatea lui Alain Delon este întărită de aparţia sa pe coperta albumului „The Queen Is Dead” din 1986 al trupei The Smiths.

În 1985, se stabileşte în Elveţia, la Chêne-Bougeries, în cantonul Genève. Doi ani mai târziu, în 1987, o întâlneşte pe Rosalie Van Breemen, un manechin aristocrat olandez, la filmarea videoclipului pentru melodia sa „Comme au cinéma”. Alain Delon se desparte de Mireille Darc după cincisprezece ani de concubinaj şi se căsătoreşte cu Rosalie, împreună cu care are doi copii: Anouchka, născută în 1990, şi Alain-Fabien, în 1994, dar de care se separă după mai mulţi ani, soţia părăsindu-l pentru Alain Aflou, celebru optician şi magnat francez. Obţine dubla cetăţenie franco – elveţiană în anul 1999. În 2001, fotograful Christian Aaron Boulogne, fiul manechinului, cântăreţei şi actriţei germane Nico, publică o carte de amintiri, “L’amour n’oublie jamais” şi afirmă că este fiul ascuns şi nerecunoscut al lui Alain Delon. În acelasi an, Alain Delon îl întruchipează cu succes pe comisarul de poliţie Fabio Montale din Marsilia, într-un serial poliţist după opera lui Jean-Claude Izzo pentru TF1. Serialul va fi filmat în perioada 2003-2004 şi, de asemenea, joacă şi rolul lui Frank Riva în seria cu acelaşi nume pentru France 2.

În anul 2003, Claudia Cardinale îi înmânează Steaua de Aur a Festivalului Filmului de la Marrakech, iar, în 2005, este numit Officier de la Légion d’honneur de către preşedintele francez Jacques Chirac, pentru „contribuţia sa la arta cinematografiei”. Singurul lucrul care nu îi reuşeşte este crearerea unei companii aeriene de linie, el având brevet de pilot. Şi mai este ceva care îl supără – îşi dă fiul în judecată pentru intenţia de a crea o casă de filme porno şi îi retrage dreptul de a folosi numele fără consultarea lui.Alain Delon şi-a anunţat ultima sa dorinţă, când a împlinit vârsta de 79 de ani, care nu are de-a face cu un lucru material sau spiritual, ci cu partea profesională. „Înainte de a muri, aş dori să joc într-un film cu Sophie Marceau, o ador pe această actriţă”, a spus Alain Delon într-un interviu pe care l-a acordat ziarului „Le Figaro”. 

În ciuda vârstei sale înaintate şi a problemelor de sănătate pe care le-a tot întâmpinat în ultima vreme, starul încă mai are multe proiecte profesionale.Potrivit presei, starea de spirit a artistului s-a degradat treptat încă din anul 2004, când a fost spitalizat din cauza aritmiei cardiace. Alain Delon s-a stins din viață la vârsta de 88 de ani, la data de 18 august 2024, în Douchy-Montcorbon, Franța.

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/alain-delon-2302/

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/viata-si-iubirile-lui-alain-delon-rebelul-cinematografiei-franceze

https://life.ro/viata-lui-alain-delon-legenda-filmului-francez-sex-simbol-si-style-icon/

https://adevarul.ro/entertainment/celebritati/alain-delon-suferit-accident-cardio-vascular-cerebral-e-starea-actorului-1_5d4d0b55892c0bb0c65c588e/index.html

http://www.rador.ro/2018/11/08/portret-actorul-alain-delon-simbolul-frumusetii-masculine-2/

$$$

 S-a întâmplat în 9 februarie...

- 1729: S-a născut Fiodor Volkov, actor rus, numit de criticul literar Vissarion Belinski „părintele teatrului rus". In 1750, Volkov, a organizat, la Iaroslavl, o trupa teatrală de amatori, din care o bună parte au intrat in componenţa primului teatru public permanent din Rusia (d.04.04.1763) 

- 1773: S-a născut William Henry Harrison, preşedinte al SUA (d. 4 aprilie 1841).

- 1775: S-a născut Bolyai Farkas, matematician maghiar din Transilvania, cunoscut mai ales pentru contribuţiile sale în geometrie; tatăl matematicianului Bolyai János (m. 1856).

- 1846: S-a născut Wilhelm Maybach, celebru designer si constructor de masini (d. 29.12.1929) 

- 1850: S-a născut Vasile Păun, poet, dar mai ales teoretician şi critic literar de formaţie clasicistă; interesul său mergea de la literatura greco-latină, la literatura, estetica şi arta europeană a perioadei (m. 1908)

- 1874: A murit Jules Michelet, istoric şi publicist francez; a susţinut şi popularizat în presa franceză Revoluţia de la 1848 din Ţările Române şi Unirea Principatelor (n. 1798)

- 1881: A murit Feodor Mihailovici Dostoievski, scriitor rus. Feodor Mihailovici Dostoievski (n. 30 octombrie1821/11 noiembrie – d. 28 ianuarie 1881/ 9 februarie, St. Petersburg, Rusia) a fost unul din cei mai importanţi scriitori ruşi, ale cărui opere au avut un efect profund şi de durată asupra ficţiunii din secolul al XX-lea. 

- 1885: S-a născut compozitorul austriac Alban Berg (m. 1935).

- 1900: A fost înfiinţată competitia sportiva de tenis masculin Cupa Davis. 

- 1904: Începe războiul ruso-japonez (1904-1905), încheiat prin tratatul de pace de la Portsmouth (1905)

- 1905: A murit Adolf Menzel, pictor realist german; a realizat o serie de litografii, ilustratii, tablouri inspirate din istoria germana (n.08.12.1815) 

- 1908: S-a născut Cicerone Theodorescu, poet român. Cicerone Theodorescu (n. Bucureşti - 18 februarie 1974, Bucureşti) este un poet şi traducător.Este fiu de muncitor ceferist. Urmează la Bucureşti liceul, apoi Facultatea de Litere şi Filosofie.Este profesor la mai multe licee şi ziarist, colaborând mai ales la presa de stânga.După 1944 deţine funcţii înalte în Centrala Cărţii, este vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor, iar din 1948 până în 1953 e redactor-şef la „Viaţa românească".

- 1910: S-a născut biochimistul francez Jacques Monod; studiile sale au contribuit substanţial la apariţia şi dezvoltarea biologiei celulare; în 1954 a înfiinţat, în cadrul Institutului Pasteur din Paris, Departamentul de Biologie Celulară; Premiul Nobel pentru medicină pe 1965 (m. 1976)

- 1917: S-a născut (la Voznesensk, Ucraina) Oleg Danovski, balerin şi coregraf român; unul dintre fondatorii artei dansului în România (m. 1996).

- 1924: S-a născut poetul Teodor Balş (numele real: Emilian Bălăşescu) (m. 1983)

- 1929: S-a încheiat, la Moscova, între URSS, România, Letonia şi Estonia un acord prin care statele semnatare se obligau să pună în aplicare Pactul Briand-Kellogg, de renunţare la război ca instrument de politică naţională, încă înainte de ratificarea lui de către toate statele. Peste 10 ani, Rusia invada Finlanda, Estonia, Letonia, Polonia, Basarabia 

- 1931, 9/10: S-a născut scriitorul austriac Thomas Bernhard (m. 1989) 

- 1934: Semnarea, la Atena, de către reprezentanţii României, Iugoslaviei, Greciei şi Turciei a Pactului Înţelegerii Balcanice. 

- 1936: S-a născut Dorin Sarafoleanu, medic, şeful clinicii ORL de la Spitalul „Sfânta Maria” 

- 1940: S-a născut John Maxwell Coetzee, scriitor sud-african, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 2003.

- 1941:S-a născut sociologul Cătălin Zamfir; contribuţii privind teoria sociologică, politicile sociale, calitatea vieţii; membru corespondent al Academiei Române 

- 1943: S-a născut actorul american Joe Pesci

- 1944: S-a născut scriitoarea americană Alice Walker

- 1945:Se promulgă Legea pentru epurarea presei, care prevedea sancţionarea cu admonestare scrisă, suspendarea activităţii între 6 luni şi 5 ani şi interzicerea definitivă de a lucra în presă pentru acei ziaristi, publicişti şi colaboratori ai presei care înainte de 23 august 1944 s-au pus în slujba hitlerismului sau a fascismului, au fost stipendaţi de către puterile Axei pentru propagandă în favoarea politicii lor, au îndemnat la acte de teroare, schingiuiri şi omoruri. 

- 1945: S-a descoperit o mare cantitate de arme şi muniţii (ascunse cu aprobarea vicepreşedintelui Consiliului de Miniştri, Petru Groza, şi a subsecretarului de stat de la Interne, Virgil Stănescu) ce urmau a fi folosite într-o eventuală lovitură de forţă pentru instaurarea unui guvern comunist. Existenţa acestui depozit contrazicea declaraţia stângii politice, că nu dorea o lovitură de stat, ci continuarea programului 

- 1945: S-a născut actriţa de film americană Mia Farrow

- 1952: S-a născut compozitorul şi chitaristul Florin Ochescu

- 1953:Apariţia colecţiei „Livre de poche”, care a cunoscut un succes remarcabil. 

- 1960: Joanne Woodward, actriţă şi regizoare de film americană, primeşte prima stea pe celebrul bulevard al starurilor din Los Angeles (Hollywood Walk of Fame), inaugurând astfel, ceea ce, ulterior, a devenit o tradiţie

- 1965: Războiul din Vietnam. Primele trupe americane terestre sunt trimise în Vietnam

- 1967: Premiera, la Bucureşti, a filmului „Dacii" (debutul cu o pelicula de lung metraj a regizorului Sergiu Nicolaescu; scenariul: Titus Popovici)

- 1969: Primul zbor de încercare al unui Jumbo Jet Boeing 747.

- 1971: A murit soprana Mimi Nestorescu (n. 1898) 

- 1975: A murit criticul muzical Jean Victor Pandelescu (n. 1902)

- 1977: Postul de radio Europa Liberă a transmis scrisoarea deschisă prin care scriitorul Paul Goma se solidariză cu protestatarii anti-comunişti ai Chartei 77 din Cehoslovacia. A fost „actul de naştere” al dizidenţei româneşti 

-1977: A murit S.V. Iliuşin, celebru constructor rus de avioane (n.30.03.1894) 

- 1981: A murit Bill Haley, solist vocal, compozitor, autorul primei piese rock and roll, Crazy Man Crazy, ajunsă în secţiunea pop în Billboard. Formaţia sa Bill Haley & His Comets este cunoscută în special pentru melodia Rock Around the Clock (1954).

- 1984: A murit Iuri Andropov, Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (n. 15.06.1914)

- 1988: A murit Kurt Herbert Adler, dirijor american de origine austriacă (n. 1905)

- 1990: Constituirea CPUN (Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională) prin restructurarea CFSN (Consiliul Frontului Salvării Naţionale); CPUN a avut atribuţiile unui organ legislativ al puterii de stat (un prim Parlament provizoriu al României postdecembriste) şi a funcţionat până la alegerile din 20.V.1990; CPUN era compus din 241 de membri (105 reprezentanţi ai partidelor şi formaţiunilor politice nou create, 106 ai CFSN, 27 ai uniunilor minorităţilor naţionale şi 3 reprezentanţi ai Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România), preşedinte fiind Ion Iliescu

- 1990: Prin decret CFSN, Aurel Dragoş Munteanu se eliberează, la cerere, din funcţia de preşedinte al Radioteleviziunii. Răzvan Theodorescu este numit în funcţia de preşedinte al Radioteleviziunii Române 

- 1992: S-a desfăşurat turul I al primelor alegeri pentru administraţia publică locală din România postcomunistă (al doilea tur a avut loc la 23 februarie în localităţile unde prima consultare nu a fost concludentă).Primele alegeri generale libere şi democratice în România de după al II-lea război mondial au avut loc la 20.V.1990; atunci electoratul s-a pronunţat asupra preşedintelui ţării (prin vot direct) şi a celor două Camere ale Parlamentului, Camera Deputaţilor şi Senatul (vot proporţional pe liste)

- 1994: A murit (s-a sinucis, la Paris) Gherasim Luca, poet şi prozator; fondator, împreună cu Gellu Naum, al „Grupului suprarealist român” (1940); în 1951 a plecat din România în Israel, iar din 1952 a trăit la Paris (n. 1913). A semnat şi sub pseudonimele Costea Sar, Petre Malcoci (n. 23.07.1913) 

- 1994: A murit oncologul american Howard Martin Temin; studii privind interacţiunea dintre virusul tumoral şi materialul genetic al celulei; Premiul Nobel pentru medicină pe 1975, împreună cu conaţionalii săi Renato Dulbecco şi David Baltimore (n. 1934)

- 1995: Alain Delon, actor, regizor şi producător, primeşte „Ursul de aur" pentru întreaga carieră, la Festivalul de film de la Berlin  

- 1995: A murit politicianul american William Fullbright; senator democrat între anii 1945 şi 1974; fondatorul unui important program internaţional educaţional şi de schimburi culturale, care-i poartă numele (n. 1905)

- 1996: A murit pictorul canadian Henri Masson 

- 2001: Joncţiune reuşită pentru naveta Atlantis la Staţia Spaţială Internaţională      

- 2001: În zona insulelor Hawaii, in timpul manevrelor de ieşire la suprafaţă, submarinul american USS Greeneville, cu sonarul defect, a lovit si scufundat nava-şcoală japoneză de pescuit Ehime Maru, cu 35 de persoane la bord.Nava s-a scufundat în 10 minute; nouă persoane au fost date dispărute. 

- 2002: Se deschid Jocurile Olimpice de Iarnă, in Salt Lake City, editia XIX 

- 2003, 9/10: A murit Dumitru Solomon, dramaturg, prozator, eseist şi publicist (n. 1932)

- 2010: A murit jurnalistul, scriitorul şi omul de radio Sebastian Sârcă (n. 1946)

$$$

 Eminescu şi epigonii lui - (text de George Topîrceanu / foto )  

,, Pentru generaţiile care vin, Eminescu, aşa cum ne obişnuisem a-l cunoaşte, nu mai există.

Există alt Eminescu — un poet inegal, adeseori mediocru şi incorect, care-şi repetă unele figuri şi întorsături de cuvinte până la saturaţie.

Aceasta se datoreşte tocmai unora dintre admiratorii lui entuziaşti, care nu s-au mulţumit să-l admire de la distanţă, ci s-au apropiat să-l pipăie, să se frece bine de el, pentru propriul lor lustru.

Se ştie cum a început infamia.

A apărut întâi un volum timid de „postume” — adică poezii definitive care nu au fost publicate de poet în timpul vieţii lui... Noi ne revoltam atunci că se dau drept „poezii postume de Eminescu” şi se pun la îndemâna publicului mare nişte bucăţi de versuri pe care Eminescu însuşi le condamnase. Acele bucăţi nu trebuiau să servească decât cercetătorilor speciali, pentru lămurirea personalităţii artistice şi sufleteşti a poetului.

A apărut apoi alt volum în care, printre poeziile definitive, publicate în timpul vieţii, erau strecurate şi câteva postume, fără indicaţia că sunt „postume”... Admiratorii îşi continuau opera. Publicul neprevenit primea acum nişte bucăţi condamnate de Eminescu, drept poezii publicate cu ştirea şi în timpul vieţii lui!

Am suspinat iarăşi după ediţia clasică Maiorescu, singura care se apropie, credem noi, de ceea ce Eminescu însuşi ar fi dorit să lase posterităţii.

Şi iată că acum, când se împlineşte un sfert de veac de la moartea poetului, se pune în vânzare un volum de „opere complete”: ni se dau drept „poezii de Eminescu”, fără nici o altă indicaţie, toate încercările lui neizbutite sau, după cum a arătat pe larg dl Ibrăileanu, bucăţi din care părţi întregi fuseseră utilizate de el, bruioane, note, eboşuri, simple aruncături pe hârtie, la un loc cu poeziile clasice care i-au făcut gloria. Ni se dă drept „roman de Eminescu” o lungă bucată de proză, scrisă în adolescenţă, plină de naivităţi, greşeli de limbă şi ardelenisme, din care el de asemenea a utilizat o bună parte. Se publică acest material literar, pe care poetul, deşi ar fi avut destulă vreme, n-a găsit de cuviinţă să-l publice. Şi se dau în vileag, drept pagini definitive de Eminescu, până şi acele pasagii pe care el evident le condamnase definitiv, ştergându-le cu creion roş.

Astfel au scăzut pe Eminescu admiratorii lui. Duşmani să-i fi fost, şi poate că i-ar fi respectat mai mult memoria!

Dacă unui poet din zilele noastre i-ai umbla prin saltare, ca să furi şi să dai publicităţii drept opere definitive nişte însemnări provizorii imperfecte, acest poet te-ar chema în judecată sau — genus irritabile — s-ar apăra cu pumnii împotriva unei astfel de injurii.

Eminescu însă, despre care se ştie cât era de scrupulos cu propria-i producţie, nu se mai poate apăra.

Şi această injurie i se aduce tocmai acum, când se împlinesc 25 de ani de la moartea lui — ca un omagiu!

Într-o ţară unde bunul-simţ şi priceperea nu pot ţine, în publicistică, locul unei legi efective împotriva nechemaţilor şi răufăcătorilor, ştim că nu mai e cu putinţă să se remedieze răul înfăptuit. Altminteri, am cere Societăţii scriitorilor români să apere pe Eminescu împotriva admiratorilor lui.

Oamenii de gust vor şti desigur să aleagă şi de aici înainte pe Eminescu cel adevărat, din Eminescu cel astfel pocit de admiraţia activă a epigonilor. Dar pentru cititorii cu un gust mediocru — şi tocmai aceştia au nevoie de îndrumare — Eminescu cel clasic nu mai există.

În alte ţări, opera marilor scriitori caută să fie limpezită, degajată şi selecţionată, cu fiecare ediţie nouă.

La noi s-a întâmplat pe dos. Urmaşii lui Eminescu i-au încurcat toată opera, aşa încât criticii viitorului vor trebui s-o descurce din nou, ca să arate generaţiilor care vin pe Eminescu aşa cum a fost.

*

Partidul Conservator vrea să ridice un bust sau o statuie „aceluia care a fost ziaristul” Eminescu.

Acum, în preajma reformelor, când şi poetul este la modă, s-a găsit că e bine să se amintească în mod concret conservatorismul lui teoretic.

Facem o reflecţie banală: Ce bine ar fi fost dacă, cu jumătate din banii cheltuiţi acum pentru bustul „aceluia care a fost ziaristul” Eminescu, s-ar fi uşurat atunci existenţa chinuitului ziarist! Şi ce bine ar fi fost dacă, măcar cu a suta parte din aceşti bani, i s-ar fi înlesnit cel puţin repaosul acela „de trei zile” despre care vorbeşte poetul într-o scrisoare.

Dar, ce vreţi, morţii de la groapă nu se mai întorc. Şi apoi, vina e a tuturor ş-a nimănui.

Iniţiativa ridicării unui monument „ziaristului” a găsit în presă o aprobare deplină. Un gazetar, cuprins de un sentiment de colegialitate frenetică, a luat chiar apărarea lui Eminescu împotriva acelora care cred că poetul a fost gazetar numai de ocazie, silit de nevoi.

Ca să vadă cu câtă plăcere făcea Eminescu gazetărie la Timpul, îl rugăm să consulte Amintirile dlui Vlahuţă sau chiar propriile mărturisiri ale poetului: „Simt că nu mai pot, mă simt că am secat moraliceşte şi că mi-ar trebui un lung repaos, ca să-mi vin în fire. Şi cu toate astea, ca lucrătorii cei de rând din fabrici, un asemenea repaos nu-l pot avea nicăieri şi la nimeni. Sunt strivit, nu mă mai regăsesc şi nu mă mai recunosc. Aştept telegramele Havas, ca să scriu, iar să scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt şi n-aş mai fi ajuns să trăiesc”...

Că Eminescu făcea gazetărie bună, e firesc. Dacă el ar fi fost nevoit să înveţe ciubotăria, ca să trăiască, poate că ciubotele făcute de el ar fi ieşit minunate. (S-ar fi găsit şi atunci oameni care să susţină că această activitate a lui are mai multă importanţă decât cea poetică!)

Gazetari de talia lui Eminescu au mai fost — poate şi mai mari. Poeţi de talia lui, nu.

Adevăratul lui titlu de glorie este şi va rămâne poezia lirică — acele minuni de armonie şi simţire în care s-a închegat puterea hipnotică a geniului său.

Pentru acelea să-i ridicăm statui şi monumente, iar nu pentru nişte articole de gazetă, stoarse din mizeria nenorocitei lui vieţi — articole care ne-au lipsit poate de câteva capodopere, secătuind, tocmai în timpul din urmă când geniul lui ajunsese la apogeu, o energie sufletească atât de rară şi atât de scumpă.

*

Am văzut, mai ales cu prilejul aniversării, portretul poetului însoţit pretutindeni de Veronica Micle. Rare au fost articolele despre Eminescu în care Veronica să nu fi fost menţionată. Eminescu şi Veronica, peste tot; în timpul din urmă a fost o adevărată Veronicomanie.

Sunt oameni pe care această întovărăşire perpetuă i-a lovit întotdeauna în chip neplăcut. Mai întâi, ea nu e tocmai potrivită cu admiraţia virilă pe care o datorăm unui om ca Eminescu. Cu prilejul ei avem neplăcerea ca, fără voia noastră, să ne aducem aminte de împerecherea, cam comică, a veşnicului „Jeanot avec sa Jannette”.

Şi apoi, din scrisorile poetului către Veronica Micle, se vede clar, pentru cine are ochi să vadă, câtă dreptate avea dl Maiorescu când spunea că pe Eminescu o femeie cu greu l-ar fi putut prinde şi reţine în mrejele ei mai multă vreme... Şi, ca să fim drepţi, Eminescu a avut mai multe, aşa-numite, cu un termen drăgălaş, muze. Se ştie acum că unele din cele mai bune poezii ale lui nu au fost inspirate de Veronica. Pentru ce dar să le nedreptăţim pe celelalte? De ce, când am pornit-o pe calea biografiei indiscrete şi picante, să nu dăm portretul poetului, înconjurat de toate muzele sale?...

Goana după senzaţional şi reclamă a făcut pe unii biografi să dea în vileag — nulla ratio — chiar şi acele scrisori care conţineau pasagii cu desăvârşire intime şi ruşinoase.

Ba ceva mai mult.

Inocenţii biografi nu s-au mulţumit să fie singuri ridicoli cu comentariile şi extazul lor în faţa prieteniei curate dintre Eminescu şi Veronica, pe timpul cât trăia Micle.

Ei au reprodus, fără nici o necesitate, o scrisoare a lui Ştefan Micle către un prieten, în care spunea că are deplină încredere în cinstea soţiei sale. Şi aceasta, alături de o scrisoare din acelaşi timp, în care Veronica se adresa amicului ei: „Miţicule, dacă vii la Iaşi, voi fi atât de blândă cu tine şi te voi legăna pe braţul meu”...

S-a bovaryzat astfel, din prostie, un om cu totul străin de discuţie — expunându-se ridicolului postum figura bătrânului profesor Micle.

Cabotinajul se întinde tot mai mult în publicistica noastră. Ceea ce caracterizează pe cabotin este mai ales dorinţa lui de a-şi expune mutra, obiceiurile, preferinţele, amicii şi viaţa intimă văzului tuturor — şi credinţa că publicul doreşte să i le cunoască. Iar publicul — acest mare cabotin, cum i-a zis Lemaître, sau acest mare protector al cabotinilor, cum i-am zice noi, — aplaudă întotdeauna. Căci pe el îl interesează parcă mai mult dessous-urile vieţii unui om mare, decât însăşi opera acestui om.

Dar Eminescu, neînduplecat în mândria lui singuratică, om superior în înţelesul inaccesibil gloatei, n-a avut nici un atom de cabotin în fiinţa lui. El niciodată nu a comis indiscreţiuni, ca un Emil Isac oarecare.

De ce dar să-i scormonim cu atâta înverşunare intimităţile?

Lăsaţi-l să se odihnească aşa cum a trăit: solitar şi departe, ca luceafărul.

Căci dacă s-ar scula din mormânt, Eminescu ar trebui să se expatrieze acum, de ruşine. ''