$$$

 S-a întâmplat în 24 ianuarie1859: La această dată, avea loc Unirea Principatelor Române. Practic, Adunarea Electivă a Ţării Româneşti îl alegea, în unanimitate, pe domnul Moldovei, Alexandru Ioan Cuza, şi ca domn al Ţării Româneşti (la 5/17 ianuarie 1859 Adunarea Electivă a Moldovei îl alesese, în unanimitate, ca domn pe colonelul Al. I. Cuza) (24.I/5.II). Unirea Principatelor Române sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza a fost primul pas important pe calea înfăptuirii statului național unitar român.

Unirea celor două principate a fost un proces care a început în 1848, bazat pe puternica apropiere culturală și econunirea-principatelor-romaneomică între cele două țări. În anul 1848 s-a realizat uniunea vamală între Moldova și Țara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. A urmat apoi Războiului Crimeii (1853 – 1856), în urma căruia Franţa, Anglia şi Imperiul Otoman au ieşit victorioase în faţa Imperiului Rus. În anul 1858, Marile Puteri s-au reunit în cadrul Conferinţei de la Paris, finalizată cu o Convenţie, încheiată la 7/19 august, care s-a referit şi la problematica românească. Astfel, printr-un act internaţional care ţinea cont doar parţial de voinţa românilor, s-au stabilit norme fundamentale referitoare la situația politico-juridică a Principatelor și reorganizarea lor. Pe baza Convenției de la Paris, se introducea principiul separației puterilor, ele urmând să fie exercitate, în fiecare Principat, de către domn și Adunarea electivă, ambele lucrând și cu participarea unui organ comun, Comisia centrală, înlocuind astfel Regulamentele Organice, actele pe baza cărora funcţionaseră cele două ţări române până atunci. Desigur că reglementările au avut la bază şi sprijinul declarat al împăratului Napoleon al III-lea, care dorea ca în estul Europei să existe un bastion profrancez, care să contracareze influenţa Rusiei.

Practic, Convenţia de la Paris consfinţea unirea formală într-un stat cu numele Principatele Unite, alegerea a doi domni, două adunări, două guverne, organizarea a două instituţii comune la Focşani – Comisia Centrală şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie –, abolirea monopolurilor şi a privilegiilor de clasă. Deşi au existat şi voci care erau împotriva unirii, mai ales în Moldova, existând temeri că desemnarea Bucureştiului drept capitală va face ca Moldova să-şi piardă din influenţă, divanurile ad-hoc organizate în anii 1857 şi 1858 au demonstrat dorinţa de unire a populaţiei. A urmat toamna anului 1858, când în principate a început organizarea alegerilor pentru domnitor. La 5 ianuarie 1859, în Moldova, Adunarea electivă formată din 48 de deputaţi l-a ales în unanimitate ca domn pe Alexandru Ioan Cuza, şeful partidei unioniştilor moldoveni. În Ţara Românească, unde alegerile urmau să se ţină pe 24 ianuarie, locţiitorii domneşti erau antiunionişti, iar Adunarea electivă era dominată de conservatori, astfel că bucureştenii au fost mobilizaţi pentru a susţine candidatura lui Cuza.În şedinţa din 24 ianuarie 1859, deputatul Vasile Boerescu a propus candidatura lui Alexandru Ioan Cuza, care a fost votat în unanimitate, stârnind mânia Porţii Otomane și a Austriei, care au considerat alegerea drept o încălcare a Convenției de la Paris, însă în textul actului nu se prevedea ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane distincte. Astfel, Cuza a devenit domnitor al celor două principate, iar unirea lor a fost recunoscută de către marile puteri pe parcursul domniei sale.

Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poarta Otomană și de Austria drept o încălcare a Convenției de la Paris, însă în textul Convenţiei din 1858 nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane separate. În 1862, cu ajutorul unioniștilor din cele două țări, Alexandru Ioan Cuza a unificat Parlamentul și Guvernul, realizând unirea politică, iar după înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Prin Constituția adoptată la 1 iulie 1866, Principatele Unite încep să se numească oficial România pentru ca la 1 decembrie 1918 s-a înfăptuit Marea Unire a Transilvaniei cu România creându-se actualul stat.

Alexandru Ioan Cuza, înfăptuitorul unirii de la 24 ianuarie 1859 se trăgea dintr-o veche familie de moldoveni din părţile Fălciului, familie de cluceri, spătari, comişi, ispravnici. Cuza s-a născut la 20 martie 1820. A învăţat până în 1831 la Iaşi, unde a avut colegi pe câţiva dintre viitorii săi colaboratori, între ei Vasile Alecsandri. E trimis apoi la Paris, unde îşi ia bacalaureatul în litere. S-a întors apoi în ţară şi a înrolat în armată. S-a căsătorit în 1844 cu Elena Rosetti. În timpul evenimentelor din 1848 Cuza a fost în primele rânduri. A luat cuvântul la adunarea de la hotelul „Petersburg” din Iaşi, cerând înfăptuirea unor reforme democratice. Printre fruntaşii adunării arestaţi din ordinul domnitorului Mihai Sturza s-a aflat şi Cuza; a reuşit apoi să scape de sub pază şi să fugă în Transilvania. Cuza are ocazia să participe la Marea Adunare de la Blaj de la 3/15 mai 1848, după care se retrage în Bucovina. În timpul domnitorului Grigore Ghica s-a reîntors în ţară şi în perioada pregătirii Unirii îndeplinea funcţia de pârcălab de Galaţi. Ca forma de protest faţă de falsificarea alegerilor pentru adunările ad-hoc din Moldova, Cuza şi-a dat demisia din funcţia de pârcălab. Patriot cu idei liberale, nu radicale însă, Cuza a fost acceptat chiar şi de partizanii celor doi Sturza care candidau susţinuţi de conservatori. La 5 ianuarie 1859, el a fost ales cu unanimitatea voturilor deputaţilor prezenţi în Moldova.

După domnie a plecat în exil, la Viena, apoi la Paris, unde îşi manifestă interesul de a lucra în continuare în interesul ţării pentru aducerea unui principe străin, aşa cum făgăduise şi să nu se lase dominat de sentimentul de răzbunare pe care i-l provocase actul abdicării forţate de la 11 februarie 1866. Deşi Cuza a dorit întotdeauna să revină în ţară, principele Carol a considerat că nu este oportun din cauza situaţiei politice din cel moment. Ulterior Cuza este răpus de boală şi se mută la Florenţa, însă moare la Heidelberg unde plecase la tratament, la data de15 mai 1873, la vârsta de doar 53 de ani. Este înmormântat iniţial la Biserica Domnească de lângă Palatul de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după al doilea război mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, deși scurtă (1859-1866), a fost perioada de maximă dezvoltare a României moderne. Prin recunoașterea Unirii depline, crearea primului Parlament unic al României si al primului guvern unitar, prin reformele sale: adoptarea primei Constituții românești, reforma electorala, secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrara, a învățământului, domnia lui Alexandru Ioan Cuza a pus bazele dezvoltării moderne a României.Primul pas important pe calea înfăptuirii statului național unitar român a fost făcut la 24 ianuarie 1859, dar Unirea s-a desăvârşit în 1918 în Alba Iulia.

Surse:

http://stiri.tvr.ro/in-24-ianuarie-1859-unirea-principatelor-romane-primul-pas-catre-statul-na-ional-unitar-roman_827133.html

https://www.agerpres.ro/documentare/2019/04/01/unirea-principatelor-romane-din-1859-dubla-alegere-a-lui-alexandru-ioan-cuza-recunoscuta-la-paris--284144?fbclid=IwAR36SQwcKLYIF5zy1Ry6eMmuqTAROy_w9fjDS23cPMyilIKHBq3AyqwTdhA

https://basilica.ro/160-ani-de-la-unirea-principatelor-romane-actul-fundamental-prin-care-s-au-pus-bazele-statului-national-roman/

https://www.academia.edu/10333981/Unirea_Principatelor_romane_sub_Alexandru_Ioan_Cuza

http://www.tribunainvatamantului.ro/la-ceas-aniversar-unirea-principatelor-romane/

http://www.rador.ro/2018/01/24/documentar-unirea-principatelor-romane-24-ianuarie-1859-3/

$$$

 S-a întâmplat în 24 ianuarie1893: În această zi, apărea (bisăptămânal, până la 12/24.V.1902, cu întreruperi), la Bucureşti, revista umoristică şi literară „Moftul român”, sub conducerea lui Ion Luca Caragiale (director) şi Anton Bacalbaşa (prim-redactor) (24.I/5.II).

Revista umoristică „Moftul român" a apărut în trei serii: prima, între 24 ianuarie şi 23 iunie 1893; a doua, între 1 aprilie şi 18 noiembrie 1901; a treia - 12-28 mai 1902. Prima serie a revistei, fondată de Ion Luca Caragiale şi Anton Bacalbaşa, a avut, iniţial, ca subtitlu „Revistă spiritistă naţională". Printre rubricile revistei se aflau „Cronica literară", „Mofturi", „Culmi" şi una de anunţuri editoriale, semnată de cei doi fondatori. Fiecare număr era însoţit pe copertă de o caricatură - oameni politici români şi străini, instituţii etc. Aici a publicat Caragiale, până în anii 1901-1902, multe din schiţele şi pamfletele sale. Printre colaboratori s-au numărat: A. Urechia, Al. Cazaban, Vasile Pop, I. Petrovici, I. Al. Brătescu-Voineşti, D. Teleor, Emil Gârleanu, Petre Liciu.

Procedeul întrebuinţat frecvent era parodia. Se parodiază poezia epocii, stilul cronicarilor dramatici şi al criticilor literari, stilul publiciştilor sau al politicienilor, sunt ridiculizate mai ales ambiţiile nejustificate, reputaţiile nemeritate.În luna ianuarie 1990 a apărut, la Bucureşti, o nouă serie a revistei, purtând acelaşi titlu, cu Mihai Ispirescu în funcţia de redactor-şef. Colectivul editorial dorea să ducă mai departe „hazul nostru născut din necaz, hazul cel de toate zilele, din care ne tragem tăria, tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte". Revista a fost relansată la data de 10 octombrie 2010, cu apariție lunară, și avându-l ca director editorial pe Miron Manega.

Surse:

„Dicţionarul general al literaturii române'' , Ed. Univers Enciclopedic, 2005

https://ziarullumina.ro/societate/timp-liber/123-de-ani-de-la-primul-moft-roman-108765.html

https://www.icr.ro/praga/februarie-calendar-literar-ion-luca-caragiale

https://www.scribd.com/document/400453836/Moftul-Roman-1893-01-01

https://www.agerpres.ro/documentare/2019/01/15/doza-de-cultura-revista-moftul-roman--241052

$$$

 S-a întâmplat în 24 ianuarie1905: În această zi, s-a născut Grigore Vasiliu Birlic (n. Fălticeni - d. 14 februarie 1970, București),unul dintre cei mai mari actori români de comedie. A jucat în multe piese de teatru, precum și în filme. Numele de naștere era Grigore Vasiliu, Birlic fiind doar o poreclă pe care a primit-o datorită succesului din piesa Birlic, jucată la începutul carierei sale.

Grigore Vasiliu Birlic s-a născut la Fălticeni, judeţul Suceava. Numele său de naştere era Grigore Vasiliu, iar Birlic era o poreclă pe care a primit-o datorită succesului înregistrat cu piesa având acelaşi nume. Această piesă a fost jucată la începutul carierei sale, porecla fiind adăugată apoi ca supranume. A absolvit, în anul 1924, cursurile Liceului „Nicu Gane” din Fălticeni, apoi s-a înscris la Facultatea de Drept Cernăuţi. În timpul studiilor a făcut şi figuraţie la Teatrul Naţional din Cernăuţi. Aşa a fost remarcat de directorul Dragoş Protopopescu. La recomandare a fost distribuit de regizorul Aurel Maican în comedia „Musca spaniolă” de Arnold şi Bach. În urma succesului de care s-a bucurat în faţa publicului, a fost angajat actor la Teatrul Naţional din Cernăuţi. Tot aici s-a mai remarcat în piesa „Amanetul” de Holberg, sub îndrumarea regizorală a lui Victor Ion Popa. S-a remarcat şi în rolul Agamiţă Dandanache din piesa „O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale. După mai multe tentative nereuşite, a fost admis la Conservatorul de Artă Dramatică din Cernăuţi. Ulterior s-a mutat la Conservatorul din Bucureşti. Calităţile actoriceşti, expresivitatea i-au fost remarcate de regizori.

Regizorul Aurel Maican îl aduce în 1933 la Bucureşti, unde avea să joace în anii următori. A jucat pe scenele diverselor companii particulare, în piese regizate de Sică Alexandrescu şi Ion Iancovescu. S-a remarcat mai cu seamă pe scena Teatrului Vesel, înfiinţat de regizorul Sică Alexandrescu împreună cu dramaturgul Tudor Muşatescu. A jucat în „Micul Weber”, „Otto Elefantul” de Arnold şi Bach, „Arde nevastă-mea” de A. Vercourt şi Jean Bever. Alte piese: „Prostul din baie” de Ernest Fiese şi Karl Fellman, „Aşternutul de mătase” de A. Birabeau şi G. Dolley. A mai jucat în „Părintele căţeilor” de Glinger şi Taussig, „Împăratul” de Luigi Bonelli. A urmat rolul titular din farsa „Birlic” de Arnold şi Bach. A fost adaptată special pentru el de dramaturgul Tudor Muşatescu şi de regizorul Sică Alexandrescu.

Grigore Vasiliu a înregistrat un succes uriaş. Identificarea actorului cu acest rol l-a determinat să-şi ia pentru totdeauna numele personajului interpretat. Grigore Vasiliu Birlic a jucat în numeroase piese de teatru, precum şi în numeroase filme, excelând în roluri în comice. După naţionalizarea teatrelor particulare în 1948, s-a întors ca actor la Teatrul Naţional din Bucureşti.A jucat şi pe scena Teatrului de Comedie din Bucureşti, una dintre piese fiind „Burghezul gentilom” de Moliere (1961). Majoritatea pieselor lui Caragiale în care a fost distribuit au fost montate la Teatrul Naţional din Bucureşti de Sică Alexandrescu. A interpretat rolurile Coana Eftimiţa în „Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea”, Crăcănel în „D’ale carnavalului”. A jucat rolul lui Iordache Brânzovenescu în „O scrisoare pierdută”. A mai jucat în „Doctor fără voie” de Moliere, „Mielul turbat” de Aurel Baranga, „Revizorul” de N. V. Gogol. A jucat în „Steaua fără nume” în „Ultima oră” de M. Sebastian, toate în regia lui Sică Alexandrescu.

A jucat, de asemenea, în „Nunta lui Krecinski” de Suhovo-Kobâlin, în piesa „Topaze” a lui Marcel Pagnol. De asemenea, a jucat în „Omul cu mârţoaga” de George Ciprian. În cinematografie a debutat în anul 1934 în filmul „Bing-Bang” (alături de Stroe şi Vasilache, care semnează şi regia). Apoi, au urmat: „Doamna de la etajul II” (1937), regia Dezideriu Major; „Viaţa învinge” (1951), regia Dinu Negreanu. A jucat în „Vizita”, „Lanţul slăbiciunilor” (1952), regia Jean Georgescu; „Arendaşul Român” (1952).Un rol memorabil a fost în „O scrisoare pierdută” (1953), regia Sică Alexandrescu, Victor Iliu.Aici a jucat alături de Alexandru Giugaru, Marcel Anghelescu, Ion Finteşteanu. A mai jucat în „Directorul nostru” (1955), regia Jean Georgescu (alături de Al. Giugaru, Radu Beligan şi H. Nicolaide). În „Două lozuri” (1957) în regia Aurel Miheleș, Gheorghe Naghi. A jucat în „D-ale carnavalului” (1958), regia Gheorghe Naghi, Aurel Miheleș. În „Doi vecini” (1958), regia Geo Saizescu; „Băieţii noştri” (1959), regia Anastasia Anghel, Gheorghe Vitanidis. În „Telegrame” (1959), regia Aurel Miheleș, Gheorghe Naghi (alături de Ştefan Ciubotăraşu, Alexandru Giugaru, Marcel Anghelescu, Mihai Fotino, Dem Rădulescu.

A jucat în „Aproape de soare” (1960), regia Savel Stiopul; „Bădăranii” (1960), după Carlo Goldoni, regia Sică Alexandrescu, Gheorghe Naghi.Importante sunt și rolurile din „Întâlnirea” (1961), regia Aurel Miheleș. Au rămas memorabile și rolurile din „Post-restant” (1961), regia Gheorghe Vitanidis, „Doi băieţi ca pâinea caldă” (1962), regia Andrei Călăraşu. A mai jucat în „Lumină de iulie” (1963), regia Gheorghe Naghi; „Paşi spre lună” (1963), regia Ion Popescu-Gopo. Acest rol a fost jucat alături de Radu Beligan, Florin Piersic ş.a.. A mai jucat în „Mofturi 1900” (1964), regia Jean Georgescu; „Titanic vals” (1964) de Tudor Muşatescu, regia Paul Călinescu.

A fost memorabil în „Serbările galante” (1965), regia Rene Claire; „Corigenţa domnului professor” (1966), regia Haralambie Boroş.Și în „Steaua fără nume” (1966), regia Henri Colpi. Printre rolurile care l-au făcut celebru se numără Lefter Popescu din „Două lozuri”, Crăcănel din „D’ale carnavalului”, Costăchel Gudurău din „Telegrame”, Spirache Necşulescu din „Titanic vals”, Jupân Canciano din „Bădăranii”, Brânzovenescu din piesa „O scrisoare pierdută” ş.a.A interpretat, de asemenea, numeroase roluri în piese de teatru radiofonic.

Birlic a fost căsătorit de două ori, întâi cu actriţa Angela Mateescu, apoi cu actriţa Valeria Nanci. Nu a avut copii. Cea de-a doua soţie, Valeria Vasiliu Birlic, a jucat alături de soţul ei în filmul „Titanic vals” (1964). A jucat şi la Teatrul Naţional în piesa „Topaze” (1968) de Marcel Pagnol. Marele actor Grigore Vasiliu Birlic a primit în 1953 titlul de Artist Emerit. Titlul era „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă şi pentru activitate merituoasă”.Apoi a primit titlul de Artist al Poporului. În 1967 a fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa I. Acesta îi revenea „pentru activitate îndelungată în teatru şi merite deosebite în domeniul artei dramatice”. A murit la 14 februarie 1970 la Bucureşti, fiind înmormântat în Cimitirul Bellu.

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/grigore-vasiliu-birlic-3645/

https://asociatia-birlic.ro/

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/povestea-impresionanta-a-marelui-birlic-de-ce-a-fost-nevoit-sa-dea-examen-de-sapte-ori-pana-sa-devina-unul-dintre-cei-mai-mari-actori-romani-din-istorie

http://www.rador.ro/2019/01/24/portret-grogore-vasiliu-birlic-un-geniu-al-satirei-farsei-si-comediei/

https://www.agerpres.ro/documentare/2018/08/16/romani-celebri-grigore-vasiliu-birlic-un-geniu-al-comediei–160521

$$$

 S-a întâmplat în 24 ianuarie…

– „Ziua Unirii Principatelor Române” – sărbătoare naţională; Unirea Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859 este considerată a fi primul pas important pe calea înfăptuirii statului naţional unitar român. După ce, la 5/17 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate domn al Moldovei, de către Adunarea Electivă a Moldovei, la 24 ianuarie/5 februarie, este ales şi domn al Ţării Româneşti, de către Adunarea Electivă a Ţării Româneşti. Ţelul comun a fost atins la 1 decembrie 1918, când a avut loc Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România

– „Ziua Academiei de Poliţie”, stabilită de Senatul Academiei de Poliţie la 24 ianuarie; a fost aleasă această dată deoarece Academia poartă numele domnitorului Alexandru Ioan Cuza, care are şi meritul de a fi înfiinţat primele formaţiuni de poliţie modernă şi primele formaţiuni de pompieri

– 41: A fost asasinat împăratul roman Caligula (Caius Julius Caesar Germanicus), renumit pentru cruzimea şi extravaganţa hotărârilor sale (n. 12 î.H.)

– 76: S-a născut Publius Aelius Traianus Hadrianus (d.10 iulie 138), cunoscut ca Hadrian, împărat roman (117-138). Hadrian a fost al treilea dintre așa-zișii „cei cinci împărați buni ai Imperiului Roman”.

– 1458: Matia Corvin, al doilea fiu al lui Iancu de Hunedoara, era ales rege al Ungariei, cu sprijinul nobilimii mici şi mijlocii şi al trupelor de mercenari conduse de Mihail Szilágyi. Domnia sa (32 de ani) a fost una dintre cele mai strălucite din istoria Ungariei

– 1679: S-a născut filosoful german Christian Wolff (m. 1754)

– 1705: S-a născut cântăreţul italian de operă (sopranist) Farinelli (numele real: Carlo Broschi) (m. 1782)

– 1732: S-a născut Pierre-Augustin de Beaumarchais, dramaturg şi prozator francez (m. 1799)

– 1752: S-a născut Muzio Clementi, pianist, profesor, dirijor şi compozitor italian (m. 1832)

– 1776: S-a născut E.T.A. (Ernst Theodor Amadeus) Hoffmann, scriitor şi compozitor romantic german (m. 1822) 

– 1791: A murit sculptorul francez Étienne-Maurice Falconet (n. 1716)

– 1847: S-a născut actorul Ion Anestin (m. 1919)

– 1849: S-a născut Gheorghe Cârţan („Badea Cârţan”), ţăran autodidact din Ţara Făgăraşului; a răspândit cărţi româneşti în satele transilvănene; a călătorit pe jos până la Roma pentru a vedea Columna lui Traian şi alte mărturii despre originea latină a poporului român (m. 1911)

– 1851: A murit compozitorul italian Gaspare Luigi Spontini (n. 1774) 

– 1852: A murit poetul slovac Ján Kollár (n. 1793)

–1859: Avea loc Unirea Principatelor Române. Adunarea Electivă a Ţării Româneşti îl alegea, în unanimitate, pe domnul Moldovei, Alexandru Ioan Cuza, şi ca domn al Ţării Româneşti (la 5/17 ianuarie 1859 Adunarea Electivă a Moldovei îl alesese, în unanimitate, ca domn pe colonelul Al. I. Cuza) (24.I/5.II)

–1862: Se deschidea, la Bucureşti, primul Parlament al Principatelor Unite. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) proclama în mod solemn, în faţa Adunărilor Elective ale Moldovei şi Ţării Româneşti, reunite în şedinţă comună, „Unirea definitivă a Principatelor”, iar oraşul Bucureşti era desemnat capitala ţării (24.I/5.II)

–1864: Apărea Legea privind înfiinţarea Curţii de Conturi, instituţie pentru verificarea şi controlul administrării şi mânuirii banilor publici (24.I/5.II)

– 1874: S-a născut filosoful Grigore Tăuşan; lucrări de istoria filosofiei şi de etică; membru de onoare al Academiei Române din 1939 (m. 1952)

– 1889: S-a născut (la Boboştiţa, Albania) Victor Eftimiu, dramaturg, poet, prozator, memorialist şi publicist; membru titular al Academiei Române din 1948 (m. 1972)

–1891: Îşi începea activitatea în mod oficial Liga pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor (Liga Culturală), înfiinţată la 17/29.XII.1890, la Bucureşti. Liga a desfăşurat o bogată activitate culturală şi politică de sprijinire a luptei poporului român de pe ambele versante ale Carpaţilor pentru unitatea sa politică, reuşind ca până în 1914 să-şi creeze numeroase secţii în majoritatea oraşelor din ţară şi în unele centre universitare din străinătate: Paris, Londra, Berlin, Anvers, Bruxelles ş.a. (24.I/5.II)

–1893: Apărea (bisăptămânal, până la 12/24.V.1902, cu întreruperi), la Bucureşti, revista umoristică şi literară „Moftul român”, sub conducerea lui Ion Luca Caragiale (director) şi Anton Bacalbaşa (prim-redactor) (24.I/5.II)

– 1905: S-a născut Grigore Vasiliu Birlic (n. Fălticeni - d. 14 februarie 1970, București), unul dintre cei mai mari actori români de comedie. A jucat în multe piese de teatru, precum și în filme. Numele de naștere era Grigore Vasiliu, Birlic fiind doar o poreclă pe care a primit-o datorită succesului din piesa Birlic, jucată la începutul carierei sale.

–1913: Apărea (lunar, până în iulie 1917), la Vălenii de Munte, iar din 1915, la Craiova, revista literară „Drum drept”, sub conducerea lui Nicolae Iorga

– 1916: S-a născut pictoriţa şi graficiana Wanda Sachelarie-Vladimirescu (m. 2008) 

– 1921: S-a născut Sorana Coroamă-Stanca, regizor, profesor, dramaturg, critic teatral şi publicist; soţia lui Dominic Stanca, scriitor şi actor (m. 2007)

– 1932: S-a născut actorul Silviu Stănculescu (m. 1998)

– 1932: S-a născut actriţa Leonie Waldman-Eliad, considerată o stea a cântecului evreiesc din România (m. 2015)

– 1944: S-a născut interpretul de muzică uşoară şi actorul Cristian Popescu

– 1945: S-a născut Silviu Angelescu, critic literar, romancier, folclorist, profesor universitar de etnologie şi folclor

– 1946: S-a născut Daniela Gruşevschi, artist decorator

–1946: Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) a adoptat prima sa Rezoluţie, privind crearea Comisiei pentru energie atomică, care avea drept scop să prezinte propuneri referitoare la utilizarea în scopuri paşnice a energiei atomice şi eliminarea armelor atomice sau a altor arme de distrugere în masa

– 1949: S-a născut ÎPS Andrei Andreicuţ (prenumele la naştere: Ioan), arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului şi mitropolit al Clujului, Maramureşului şi Sălajului

– 1950: S-a născut (în Alger) actorul francez Daniel Auteuil

– 1961: S-a născut actriţa de film de origine germană Nastassja Kinski 

– 1962: A murit pictorul, sculptorul, scriitorul și pedagogul francez André Lhote (n. 1885)

– 1965: A murit Sir Winston Churchill, om politic britanic; ministru în repetate rânduri din 1906; şeful guvernului de coaliţie în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial (1940-1945) şi al guvernului conservator între anii 1951 şi 1955; scriitor; Premiul Nobel pentru literatură pe 1953 (n. 1874)

– 1983: A murit regizorul american de film George Cukor (n. 1899)

–1984: Antreprenorul şi inventatorul american, Steve Jobs şi inginerul american de origine poloneză, Steve Wozniak au cucerit piaţa prin lansarea unui model revoluţionar Macintosh, primul computer comercial din lume. Carcasa acestuia conţinea un monitor de 9 inch (23 cm) şi venea împreună cu o tastatură şi un mouse. „Debutul” Machintosh a fost anunţat de faimoasa reclamă de 1,5 milioane $, regizată de Ridley Scott. Această reclamă este considerată un eveniment crucial pentru succesul Apple

–1986: Inaugurarea oficială a primei părţi a celei de-a doua magistrale a metroului bucureştean (IMGB-Piaţa Unirii)

–1990: Decretul-lege 40/24.I.1990 al Consiliului Frontului Salvării Naţionale (CFSN) privind adoptarea noului imn de stat al României, „Deşteaptă-te, române” („Un răsunet”), pe versuri de Andrei Mureşanu şi pe muzica presupusă (eronat) a lui Anton Pann. Conform Constituţiei României, imnul este considerat simbol naţional, alături de drapelul tricolor, stema ţării şi sigiliul statului. Ca urmare a unei hotărâri a Senatului României, începând din 1998, la 29 iulie se sărbătoreşte, anual, „Ziua Imnului Naţional al României – Deşteaptă-te, române!”

– 1990: A murit Leon Kalustian, eseist, memorialist şi ziarist; în 1949 a fost arestat de autorităţile comuniste (n. 1908)

– 2003: A murit industriaşul italian Giovanni Agnelli, fost preşedinte al grupului „Fiat”, considerat un adevărat „monarh” al industriei de automobile italieneşti (n. 1921)

– 2006: A murit istoricul Gheorghe Platon; cercetări şi lucrări referitoare îndeosebi la istoria modernă a României; membru titular al Academiei Române din 1993 (n. 1926) 

– 2010: A murit regizorul de teatru şi film Horea Popescu (n. 1925)

– 2011: A murit Bernd Eichinger, producător de filme, scenarist şi regizor german (n. 1949)

– 2012: A murit Theo Angelopoulos regizor, scenarist, producător şi actor de film grec (n. 1935)

– 2012: A murit actorul american James Farentino (n. 1938)

– 2013: A murit scriitorul american Richard G. Stern (n. 1928)

– 2013: A murit umoristul, scenaristul şi regizorul Dan Mihăescu; realizator de emisiuni de divertisment, a lucrat aproape 30 de ani în Televiziunea Română (n. 1933)

– 2015: A murit prezentatorul american de televiziune Joe Franklin, considerat inventatorul formatului TV de tip talk-show; a fost inclus în Cartea Recordurilor Guiness pentru talk-show-ul cu cea mai mare perioadă de difuzare (43 de ani) (n. 1926)

$$$

 ALICE VOINESCU

Alice Voinescu (10 februarie 1885 – 4 iunie 1961) a fost o scriitoare, eseistă, profesoară universitară, critică de teatru și traducătoare româncă .

A fost prima femeie din România care a obținut titlul de doctor în filosofie, obținut la Sorbona în 1913, la Paris . În 1922, a devenit profesoară de istorie teatrală la ceea ce avea să devină Academia Regală de Muzică și Arte Dramatice din București, unde a predat timp de peste două decenii. În 1948, a fost demisă din catedră și a petrecut un an și șapte luni în închisorile din Jilava și Ghencea . După detenție, a fost ținută în arest la domiciliu în satul Costești , lângă Târgu Frumos, până în 1954. Postum, jurnalul ei, care acoperă perioada interbelică și cea comunistă din istoria României, a fost descoperit și publicat în 1997.

Tinereţe

Alice Steriadi s-a născut pe 10 februarie 1885 în Turnu-Severin , Regatul României, din părinții lui Massinca (născută Poenaru) și Sterie Steriadi. A fost una dintre cele trei fiice, născute într-o familie din clasa de mijloc superioară, condusă de tatăl ei, avocat educat la Paris. Familia mamei sale descendea din Petrache Poenaru , renumitul reformator al educației, iar cuplul a oferit o educație vest-europeană fiicelor lor. La vârsta de cinci ani, Steriadi putea citi atât româna , cât și germana , iar la vârsta de șase ani studia franceza . A studiat la Liceul din Turnu-Severin înainte de a se înscrie la Universitatea din București . 

După ce a absolvit Facultatea de Litere și Filosofie din București în 1908 , Steriadi a întreprins un turneu academic prin Europa, studiind mai întâi la Universitatea din Leipzig , cu Theodor Lipps și Johannes Volkelt , care au inițiat-o în lucrările lui Hermann Cohen despre Immanuel Kant . Apoi a mers la München și, în 1910, ajunsese deja la Paris pentru a studia la Sorbona . În primăvara anului 1911, Steriadi a mers la Marburg , în Germania, unde a susținut cursuri susținute la Universitatea din Marburg cu Cohen. Și-a continuat studiile la Paris, la Sorbona, studiind sub îndrumarea lui Lucien Lévy-Bruhl , obținând un doctorat magna cum laude în filosofie în 1913, susținând cu succes teza sa, „ Interpretarea doctrinei lui Kant de către Școala de la Marburg: Un studiu asupra idealismului critic” ( franceză : L'Interprétation de la doctrine de Kant par l'École de Marburg: Étude sur l'idéalisme critique ). 

Steriadi a fost prima femeie din România care a obținut un doctorat în filosofie și a primit oferte de a-și continua studiile în Statele Unite sau de a rămâne la Paris pentru a deveni lector. În schimb, s-a întors în România în 1915 și s-a căsătorit cu avocatul Stelian Voinescu. Căsătoria avea să se dovedească a fi o uniune nefericită. S -a alăturat Asociației Creștine a Femeilor (ACF ) , care a fost fondată în 1919 de Regina Maria a României pentru a oferi o varietate de programe filantropice în perioada interbelică. Organizația avea ca scop oferirea femeilor române din clasa superioară și mijlocie modalități de a oferi îndrumare morală și caritabilă, adoptând caracterizarea ortodoxă a femeilor, ca mame empatice capabile să modeleze structura socială a societății prin dragostea și devotamentul lor. 

Carieră

Întrucât la acea vreme nu exista nicio cale pentru o femeie să predea la Universitatea din București , în 1922, Voinescu s-a alăturat corpului didactic Conservatorului de Muzică și Artă Dramatică , redenumit Conservatorul Regal în 1931. A ținut prelegeri de estetică , teorie și istoria teatrului . A început să difuzeze programe educaționale la radio în 1924. Între 1928 și 1939, Voinescu a călătorit anual în Franța pentru a participa la conferințe organizate de Paul Desjardins la Abația Pontigny . Întâlnirile au reunit intelectuali internaționali pentru a evalua viitorul Europei după Primul Război Mondial . Printre cei pe care i-a întâlnit s-au numărat Charles du Bos , Roger Martin du Gard , André Gide , Paul Langevin , André Malraux , François Mauriac și Jacques Rivière . La una dintre aceste întâlniri din 1929, du Gard a întrebat-o de ce nu ține un jurnal. Din acel moment, Voinescu a devenit jurnalistă , ținând evidența atentă a personalităților și evenimentelor pe care le întâlnea zi de zi, deși adesea cu pauze mari între intrări. 

Între 1932 și 1942, a realizat o serie de prezentări radiofonice în care a evaluat locul femeilor în societatea românească. Printre subiectele abordate s-au numărat „Direcții în educația femeilor” , „Psihologia femeilor muncitoare de astăzi” și „Psihologia tineretului de astăzi” , care au analizat dacă intelectul și feminitatea erau în conflict. Voinescu credea că educația îmbunătățește capacitatea femeilor de a fi agenți ai empatiei și îngrijitoare morale ale societății. Era ambivalentă față de grupurile de femei care se bazau pe un model occidental și luptau pentru emanciparea femeilor, deoarece considera că acestea nu abordau realitatea românească. În discursurile sale radiofonice, ea a avertizat că eliminarea diferențelor de gen va duce la limitarea femeilor de către o viziune masculină asupra identității. 

Voinescu a început să publice, cu lucrări precum Montaigne, omul și opera (1936); Aspecte din teatrul contemporan (1941); și Eschil (1946). De asemenea, a contribuit la Istoria filosofiei moderne (1936) cu lucrări de evaluare a scepticismului și neokantismului francez . A contribuit la revista Ideea europeană și a publicat rubrica de teatru pentru Revista Fundațiilor Regale . În aceeași perioadă, a început să predea la Școala de Asistență Socială, ceea ce a inspirat broșura Contribution dans la Psychologie dans l'Assistance Sociale en Roumanie (1938), precum și să scrie critici de teatru. În timp ce a continuat să predea la Conservatorul Regal, a ținut prelegeri și la Institutul Francez și la Universitatea Liberă din București. Între 1939 și 1940, Voinescu a pregătit o publicație despre patru dramaturgi care discută operele lui Paul Claudel , Luigi Pirandello , George Bernard Shaw și Frank Wedekind . De asemenea, a scris o condamnare a celor care l-au asasinat pe Nicolae Iorga . Soțul ei a murit în 1940, iar după moartea acestuia, însemnările din jurnalul ei au fost strâns legate de el ca confident, lucru pe care nu îl avusese în timpul vieții sale din cauza numeroaselor sale infidelități. 

În 1948, sub regimul comunist aflat la început de drum , Voinescu a fost pensionată cu forța și, pentru a depăși stresul, a început să lucreze la Scrisori către fiul și fiica mea , o operă fictivă adresată copiilor pe care Voinescu, fără copii, nu i-a avut niciodată. Lucrarea nu va fi publicată decât după moartea ei. În 1951, a fost acuzată că este monarhistă și că și-a ascuns sprijinul pentru Regele Mihai I după abdicarea forțată a acestuia . Arestată după ce a participat la conferințe de rezistență intelectuală ținute de Petru Manoliu la Universitatea Liberă, Voinescu a fost ținută timp de un an în lagărul din Ghencea înainte de a fi trimisă la închisoare . A petrecut nouăsprezece luni în închisoare și apoi a fost ținută în arest la domiciliu într-un mic sat din Costești , județul Iași , în nordul țării, pentru încă un an. Satul era foarte izolat, fiind imposibil de ajuns decât călare în timpul ploilor de primăvară și toamnă, iar drumurile erau complet impracticabile iarna din cauza viscolului. Voinescu a avut chiar interzis să meargă la biserică pentru a-i limita contactul cu oamenii. Prieteni, precum Petru Groza , Mihail Jora și Tudor Vianu , au intervenit pe lângă autorități pentru a obține eliberarea ei cu o mică pensie. 

Voinescu s-a întors acasă în 1954 și a lucrat ca traducătoare literară pentru opere precum Michael Kohlhaas de Heinrich von Kleist și povestiri scurte de Thomas Mann . Munca a ținut-o ocupată și probabil nu avea aceleași repercusiuni politice ca și crearea propriilor opere. În 1960 și 1961, a lucrat la Întâlnire cu eroi din literatură și teatru (1983) și ocazional a fost rugată să facă traduceri pentru colegi. 

Moartea și moștenirea

Voinescu a murit în noaptea de 3 spre 4 iunie 1961. Este înmormântată la Cimitirul Bellu din București. 

În 1983, Editura Eminescu a lansat Eroii tragici , editată de Valeriu Râpeanu, iar apoi, în 1994, a fost publicată Scrisori către fiul și fiica mea . În 1997, Maria Ana Murnu a editat și publicat la Editura Albatros Jurnalul , jurnalele redescoperite ale lui Voinescu, care a fost reeditat în 2013 de Biblioteca Polirom . Jurnalul a inclus note despre personalități culturale din perioadele interbelice și postbelice; relațiile sale cu alte persoane, în special interacțiunile sale cu sătenii în timpul închisorii; și reflecțiile sale asupra problemelor istorice și sociale din perioada care fusese ascunsă în spatele agendei politice. Ea a explorat cu sinceritate experiențele sale, cum ar fi detestarea antisemitismului și propaganda care justifica confiscările guvernamentale și naționalizarea proprietăților evreilor români , reflectând simultan dacă ar putea obține una dintre acele case pentru a atenua dificultățile financiare în care o lăsase moartea soțului ei. Ea a denunțat persecuția populației rome și frustrările sale față de vulnerabilitatea cu care se confruntau femeile din cauza restricțiilor sociale. Scrisori din Costești , scrisă în timpul arestului la domicil, iu, a fost publicată în 2001.

$$$

 APOCALIPSA LUI IOAN

Cartea Apocalipsa sau Apocalipsa lui Ioan din Patmos este una dintre cele mai faimoase cărți din Noul Testament . Scrisă spre sfârșitul secolului I d.Hr., este singura apocalipsă ( greacă : „dezvăluirea realităților nevăzute”) care a fost inclusă în canonul Noului Testament și a fost interpretată și reinterpretată timp de secole, începând din Antichitatea târzie, trecând prin Evul Mediu și până în lumea modernă.

Ioan din Patmos

O apocalipsă era un text, nu un eveniment. Până în secolul I d.Hr., clarvăzătorii intrau în transă extatică în călătorii extracorporale spre cer sau aveau viziuni în care li se arăta ce se va întâmpla când Dumnezeul lui Israel își va institui intervenția finală în istoria omenirii și le va consemna.

Apocalipsa este una dintre puținele cărți din Biblie semnate de autorul său. Ioan a deschis scrisoarea cu informația că numele său era Ioan, în exil pe insula Patmos pentru că era creștin. Acesta este singurul indiciu pe care îl avem cu privire la statutul său social și economic; trebuie să fi fost din clasa superioară sau cel puțin cetățean, deoarece criminalii de rând, din clasa inferioară, erau executați în arene, în timp ce cetățenii romani aveau o pedeapsă mai miloasă, exilul forțat. Nu este același Ioan care a scris Evanghelia după Ioan , a patra evanghelie. Creștinii moderni fac pelerinaje la locul unei biserici creștine construite pe presupusa peșteră de pe Patmos unde Ioan a avut viziunile sale.

Context istoric

În 45 î.Hr., Iulius Cezar le-a acordat evreilor scutirea de cultele de stat ale Romei , ca recompensă pentru mercenarii săi evrei din legiunile sale. La sfârșitul secolului I d.Hr., împăratul roman Domițian (81-96 d.Hr.) a impus cultul imperial (înălțarea la rang de zeu a împăraților morți, care acum erau venerați ca divinități). În formarea creștinismului timpuriu , comunitățile creștine, la fel ca evreii, au încetat orice idolatrie tradițională. Dar creștinii nu erau etnici evrei; nu erau circumciși și, prin urmare, scutirea lui Iulius Cezar nu li se aplica. Creștinii au fost condamnați pentru infracțiunea de ateism, necredință și neparticipare la cultele de stat ale Imperiului Roman . Interpretată ca o mânie a zeilor, aceasta punea în pericol pe toată lumea și era echivalentă cu trădare și se pedepsește cu moartea . Avem dovezi ale primelor procese și execuții de la începutul secolului al II-lea în lucrările lui Pliniu cel Tânăr despre creștinism .

Răspunsul Romei la răspândirea creștinismului a produs primii martiri creștini, cei care au murit pentru credințele și practicile lor. Ioan susținea că existau 144.000 de martiri în cer (144.000 ca multiplu al celor douăsprezece triburi ale lui Israel ). Martirii erau răsplătiți fiind transportați în cer, unde își petreceau timpul cântând imnuri și laude lui Dumnezeu. Scopul general al cărții Apocalipsa era, în esență, să consemneze viziunile și predicțiile lui Ioan despre întoarcerea lui Isus Hristos pe pământ, care se va răzbuna apoi pe Roma.

Cercetătorii îl consideră pe Ioan din Patmos un creștin evreu care a folosit cărțile profetice ale lui Ezechiel și Daniel. În Apocalipsa, Hristos este mesia promis din linia lui David. El este un războinic-erou cuceritor, care acum luptă împotriva dușmanilor bisericii. Ioan a inclus predicțiile profeților tradiționali, conform cărora în zilele din urmă vor avea loc mai întâi necazuri violente. Necazurile constau în dezastre naturale (cutremure, secetă, foamete, ciumă ), aliniate cu cele zece plăgi ale Egiptului din Exod. Dar au loc și dezastre umane („păcate”); războaie, lăcomie, corupție și comportament sexual deviant. Pentru Ioan, la fel ca profeții, doar cei drepți vor fi mântuiți. El prezintă ideea predestinației; mântuirea vine la cei care au fost scriși în Cartea Vieții la momentul creației.

În timp ce scrisorile lui Pavel și evangheliile subliniază pocăința de păcate, care duce la iertare și, prin urmare, la mântuire, Apocalipsa nu conține niciun concept de pocăință, în special pocăință în ceasul al unsprezecelea. Ca o apocalipsă tipică, lumea este atât de coruptă de rău încât este prea târziu. Toți oamenii sunt polarizați fie în drepți, fie în păcătoși.

Șapte scrisori

Cartea începe cu șapte scrisori către comunitățile creștine din provincia Asia ( Turcia modernă ), unde templele de cult imperial dominau orașele . Unele dintre comunități au fost lăudate pentru credința lor în contextul persecuției, în timp ce altele au fost mustrate pentru pierderea credinței. Într-una dintre scrisori, Ioan îi defăimează pe cei care aparțin „sinagogei Satanei” (Apocalipsa 2:9). Cercetătorii dezbat ce a vrut să spună prin aceasta. Ar putea însemna că unii creștini pretindeau că sunt evrei pentru a evita persecuția. Sau ar putea fi o referire la ceea ce a devenit o acuzație creștină comună, conform căreia evreii îi defăimau pe creștini guvernului, așa cum au făcut în timpul procesului și răstignirii lui Isus din Nazaret , când l-au predat pe Isus lui Pilat.

Simbolism

Literatura apocaliptică era subversivă, o modalitate de a critica regimul actual. Folosind coduri, simboluri, analogii și alte figuri de stil, doar o comunitate selectă o putea înțelege. Există aproximativ 500 de simboluri și analogii în Apocalipsa.

„Atunci unul dintre cei șapte îngeri care aveau cele șapte potire a venit la mine și mi-a zis: „Vino, îți voi arăta judecata curvei celei mari, care șade pe multe ape, cu care împărații pământului s-au dedat la curvie și locuitorii pământului s-au îmbătat cu vinul curviei sale. ... Am văzut o femeie șezând pe o fiară stacojie, plină de nume hulitoare. Femeia era îmbrăcată în purpură și stacojiu, împodobită cu aur , cu pietre prețioase și cu perle. Ținea în mână un pahar de aur plin de urâciuni și de necurățiile curviei ei. Și pe fruntea ei era scris un nume, o taină: „ Babilonul cel mare, mama curvelor și a urâciunilor pământului. Și am văzut că femeia era beată de sângele sfinților și de sângele martorilor lui Isus.”

(Apocalipsa 17:1-6)

„Babilonul cel Mare” se referă la distrugerea Templului lui Solomon de către babilonieni în anul 586 î.Hr. Al Doilea Templu a fost distrus de Imperiul Roman în anul 70 d.Hr., așadar fiara cu „șapte capete” se referă la Roma și la cele șapte coline ale sale. Pe tot parcursul acestui text, creștinii sunt avertizați să nu se amestece cu cultura dominantă . Ei „trebuie să iasă din Babilon”.

Referirea la „paharul de aur plin de urâciuni” a fost încorporată în condamnările polemice ale „imoralității sexuale” în acuzația creștină ulterioară împotriva păgânilor, adică a celor care nu se convertiseră încă. Aceasta includea beția, orgiile sexuale și idolatria lor continuă. Creștinii susțineau că zeii tradiționali erau agenți ai lui Satan, demoni deghizați.

Cu simboluri abundente, numele și datele istorice contemporane sunt rare. Acest lucru a conferit cărții o elasticitate incredibilă, care a dus la reinterpretări constante de-a lungul timpului, de obicei în perioade de criză. Când predicțiile nu se manifestă într-o epocă actuală, nu este pentru că predicțiile au fost greșite. Este pur și simplu o chestiune de sincronizare incorectă; planul final al lui Dumnezeu rămâne intact.

Cele șapte peceți și șapte trâmbițe

Totul este în șapte, numărul perfect cu referire la Sabatul lui Dumnezeu din ziua a șaptea. Ioan are șapte viziuni care implică îngeri cu șapte peceți și șapte trâmbițe. Deschiderea peceților dezvăluie violența care va veni a necazurilor. Când se deschide primul sul, acesta dezlănțuie patru cai și călăreți, cei patru călăreți ai apocalipsei. Aceștia reprezintă, respectiv, victoria, războiul , penuria de alimente (inclusiv inflația monetară) și moartea (călărețul „palid și bolnăvicios”, urmat îndeaproape de Hades , mormântul sau Lumea de Dincolo).

Întrucât cea mai mare parte a lumii suferă, îngerii vor însemna frunțile credincioșilor pentru a-i proteja. Cel mai probabil, acest lucru este extras din Ezechiel 9:4: „Treceți prin cetate , prin Ierusalim și puneți un semn pe frunțile celor ce suspină și gem din cauza tuturor urâciunilor care se săvârșesc în ea.”

La deschiderea celei de-a șaptea peceți, se lasă liniștea în ceruri. Lui Ioan i s-a spus să mănânce acest ultim sul. Are atât gust de miere, cât și amărăciune, un mesaj dublu de ușurare pentru credincioși, dar și de pedeapsă pentru toți ceilalți. Mâncarea sulului ascunde momentul; numai Dumnezeu știe când va institui intervenția sa finală.

Bătălia finală

În capitolul 12, avem viziunile care descriu bătălia cosmică dintre Miel și Dragon. Înțeleasă greșit ca locul bătăliei finale, Ioan susține că Meghido este locul unde se adună armatele lui Dumnezeu (îngeri și creștini), dar apoi mărșăluiesc spre sud, spre Ierusalim. El numește locul har-Meggido („muntele Meghido”), care este originea termenului comun „armaghedon” pentru evenimentele finale. Mii de pelerini creștini moderni continuă să viziteze săpăturile arheologice de la Meghido, în Israel.

În Scripturile evreiești există referințe împrumutate din Mesopotamia , în special la ideea dragonului primordial. În povestea creației lor, Enuma Elish , zeul Marduk a distrus-o pe Tiamat , dragonul haosului. Aluzii la acest timp și mit primordial se găsesc în Scripturi. Avem abisul întunecat și apos și pasaje în care Dumnezeu îi învinge pe monștrii haotici Rahab, Behemot sau Leviatan (Psalmul 74:13, 89:9-10; Iov 26:1-14; Isaia 51:9).

La fel ca în a patra evanghelie, autorul l-a înfățișat pe Hristos ca fiind „mielul lui Dumnezeu”, o victimă jertfită. În mod ironic, însă, mielul se dovedește a fi o entitate puternică și distructivă care, în cele din urmă, îl va distruge pe dragon. Balaurul „are șapte capete și zece coarne... șarpele acela antic, care se numește diavolul și Satana” (Apocalipsa 12:3, 12:9). „Cele zece coarne” sunt o referință la împărații romani de la Augustus la Domițian.

Din surse apocaliptice, Ioan susține că dragonul fusese deja aruncat din rai de arhanghelul Mihail. În calitate de Satan, dragonul a rămas înlănțuit în abis (iad). Dar dragonul își trimite agentul ca o fiară din mare, iar o a doua fiară apare pentru a impune venerarea primei fiare (cultul imperial). La fel ca creștinii care sunt marcați cu un semn special, Ioan a spus că și adepții fiarei vor fi marcați cu un semn special. În natura scrierilor apocaliptice, aceasta este o ghicitoare: numărul fiarei este cel al unui „nume de om, iar valoarea numerică a literelor sale este 666”.

Numerologie și Antihristul

Scrierea elenistică era fascinată de numere, sau numerologie. Filosoful grec Pitagora a speculat că universul era structurat pe o armonie a relațiilor numerice și că anumite combinații de numere aveau o semnificație mistică. Anticii numerotau lucrurile nu prin cifre, ci prin litere ale alfabetului ( alpha grecească pentru 1, beta pentru 2, litere romane precum I, V, X etc.). Literele numelui unei persoane aveau o valoare numerică. În tradiția evreiască, șapte reprezenta zilele creației, culminând cu odihna Sabatului lui Dumnezeu („ziua a șaptea”). Prin urmare, șapte reprezenta completitudinea sau perfecțiunea, făcând din 666 un simbol pentru incomplet și imperfect.

Indiciul lui Ioan că numărul criptic al fiarei ar putea fi identificat cu o persoană anume a inspirat mai multe speculații decât aproape orice altă afirmație din cartea sa. Practic în fiecare generație, de pe vremea lui Ioan până în zilele noastre, apocaliptiștii au găsit oameni sau instituții despre care au susținut că se potrivesc descrierii fiarei și astfel au îndeplinit rolul acestei fiare ca anticrist, a cărui apariție confirmă că lumea este aproape de sfârșit.

De fapt, „antihrist” nu apare în Apocalipsa. Apare doar în prima scrisoare a lui Ioan din Noul Testament, ca cineva care era „împotriva lui Hristos”. Ioan a descris această figură drept „marele înșelător”. El îi va înșela pe oameni făcându-i să creadă că controlează lumea spre binele lor. Majoritatea cercetătorilor din Noul Testament cred că Ioan s-a referit la o persoană istorică din timpul său. Cine ar fi putut fi acea persoană este însă dezbătut. Unii istorici cred că omul care se potrivește cel mai bine descrierii lui Ioan despre fiară este Nero (domnie 54-68 d.Hr.), unde tradiția susține că a fost primul împărat care a persecutat creștinii. Afirmația lui Ioan despre o „fiară care se ridică din mare” se poate referi la zvonuri populare din acea vreme. În urma sinuciderii lui Nero în 68, mai mulți impostori au pretins că sunt Nero și au plănuit să adune o armată pentru a-și reafirma domnia. O altă teorie este că Ioan s-a referit la ambii împărați răi; tiranul mort Nero a fost „renăscut” în Domițian. Ideea lui Ioan era elementul de înșelăciune. Ar trebui să căutăm întotdeauna pe cineva care pare bun și binefăcător, dar să fim atenți să-i recunoaștem răul sub deghizarea binelui.

Viziuni ale triumfului final

În capitolul 20, când Hristos se întoarce pe pământ, El începe să instituie Împărăția lui Dumnezeu. În acest timp, martirii morți sunt înviați, se alătură credincioșilor vii și ajută la războiul împotriva fiarei. Aceasta durează 1000 de ani, un mileniu. Balaurul este în cele din urmă eliberat din lanțurile sale în abis pentru a se alătura bătăliei finale cu mielul. Foc din cer îi distruge pe dușmani, inclusiv pe balaur.

După bătălia finală, are loc învierea tuturor morților, când sunt judecați. Pentru cei răi, aceasta include imaginea de a fi aruncați în „lacul de foc”, o referință la Marea Moartă, care conținea minerale care ardeau pielea. Răsplata lui Ioan pentru cei credincioși se găsește într-o metaforă a nunții mielului și a orașului Ierusalim. Vom avea atunci utopia idilică, planul original al lui Dumnezeu pentru Grădina Edenului , nu în cer, ci pe pământ. Un Templu nou și restaurat (cu râuri de cristal de aur și pietre prețioase) coboară asupra Ierusalimului.

În descrierea dragonului, Ioan a folosit oracolul lui Isaia împotriva regelui Babilonului. Regii din Babilon erau asociați cu divinitatea. Isaia l-a mustrat pe regele Babilonului pentru aroganța sa, pentru că încerca să obțină statutul de egalitate cu zeii. Isaia a profețit că, în cele din urmă, regele va fi „aruncat” în abis. Adresându-se regelui Babilonului, Isaia a folosit unul dintre numele sale de tron, „luca zorilor poporului său”.

Părintele bisericii din secolul al V-lea, Ieronim, a tradus ebraica Scripturilor evreiești și greaca Noului Testament într-un singur volum în latină (Biblia Vulgata din Evul Mediu). Când a ajuns la această secțiune a Apocalipsei, știa că romanii se închinau unei „stele de dimineață” al cărei nume era Lucifer. El a tradus-o pur și simplu ca Lucifer, cel mai popular nume pentru Diavol în Evul Mediu.

Pe măsură ce timpul trecea, „cea de-a mia de ani” era interpretată în Evul Mediu ca fiind legată de ceasul Pământului. Pe măsură ce se apropia anul 1000, țăranii neglijau să-și planteze culturile, crezând că iminenta catastrofă/glorie era pe cale să apară. Crizele ulterioare, cum ar fi ciuma bubonică din secolul al XIV-lea, au fost interpretate ca „semne ale sfârșitului”.

Răpirea

Un alt concept despre care mulți oameni cred că provine din cartea Apocalipsa nu se regăsește în carte. Conceptul de „răpire” a fost creat de un pastor britanic din secolul al XVII-lea, îngrijorat de „timpurile necazului”. El a apelat la scrisorile lui Pavel Apostolul către neamuri . În prima scrisoare către Tesaloniceni, Pavel a descris ce se va întâmpla la întoarcerea lui Hristos, adică cei care vor rămâne în viață atunci vor fi transportați la ceruri pentru a-L întâmpina pe Hristos. Creștinii drepți vor fi răpiți în mod miraculos la ceruri pentru a-i salva de la sfârșitul iminent.

Moștenire în istoria și cultura occidentală

Cartea Apocalipsa a fost dezbătută de liderii creștini și nu a fost inclusă în canonul oficial decât 400 de ani mai târziu. Dezbaterile au vizat presupusul autor și unele dintre descrierile sale mistice despre rai. În cele din urmă, a fost canonizată datorită învățăturilor sale despre soarta cumplită a păcătoșilor.

Din păcate, cartea Apocalipsa a fost invocată pentru a valida istoria violenței comise de creștinism timp de 2000 de ani: cruciadele , Inchiziția împotriva ereticilor, războaiele religioase din Europa , anihilarea aproape completă a culturilor native din America, instituirea sclaviei pentru afro-americani și polemica continuă împotriva evreilor și musulmanilor. Justificarea se găsește în convingerea că Dumnezeu ne va pedepsi pe toți pentru că vom continua să lăsăm răul să existe. Abuzul de utilizare a acestei cărți (și pericolul pe care îl comportă în continuare) este că un păcătos este oricine nu este de acord cu propria interpretare a creștinismului.

Ceea ce rămâne problematic este cine decide cine este păcătos. Apocalipsa continuă să fie aplicată în dezbaterile moderne privind relațiile între persoane de același sex, rolurile de gen, identificarea genului și avortul. Credincioșii încă apelează la Apocalipsa în vremuri de criză: războaie, dezastre climatice, fluctuația pieței bursiere și inflație, în concordanță cu cei patru călăreți. Hollywood-ul contribuie la popularitatea Apocalipsei în zecile de filme science fiction care prezintă societăți distopice, post-apocaliptice, prin încorporarea de elemente din această carte.

În raport cu teologia creștină, textul rămâne o sursă de inspirație pentru credincioși prin simetria plasării sale la sfârșitul Noului Testament. Începând cu creația din Geneza, planul lui Dumnezeu pentru oameni culminează cu speranța că Hristos își va instaura în cele din urmă Împărăția pe pământ, răsturnând relele contemporane și restabilind dreptatea în univers.

$$$

 ANTOINE BIBESCO

Antoine Bibesco sau, în limba română, Anton Bibescu (19 iulie 1878 - 2 septembrie 1951) a fost un prinț, avocat, diplomat și scriitor român. S-a născut în familia princiară Bibescu. Moșia sa principală se afla la Strehaia.

În tinerețe, celebrul salon parizian al mamei sale, prințesa Hélène Bibesco, i-a oferit ocazia să-i cunoască pe Charles Gounod, Claude Debussy, Camille Saint-Saëns, Pierre Bonnard, Édouard Vuillard, Aristide Maillol, Anatole France și Marcel Proust, printre multe alte personalități notabile.

Proust a devenit un prieten pe viață și a împărtășit un limbaj secret în care Marcel era Lecram, iar Bibesco erau Ocsebib. Antoine a depus un efort concertat pentru ca romanul lui Proust, Du Côté de Chez Swann (în care, se spune, Bibesco a fost modelul pentru Robert de St. Loup), să fie publicat de André Gide și Nouvelle Revue Française, dar a eșuat în acest efort. Spre sfârșitul vieții lui Proust, Bibesco, care a fost un mare povestitor, a fost o ureche exterioară pentru scriitorul retras. Mai târziu, a publicat Scrisorile lui Marcel Proust către Antoine Bibesco.

Bibesco, deși nu a fost un scriitor prolific, a fost autorul unui număr de piese de teatru în franceză și a avut cel puțin un succes american. În 1930, piesa sa „Ladies All” a fost jucată pe Broadway la Teatrul Moresco, având 140 de reprezentații. De asemenea, a tradus în franceză „Weekend” de Noel Coward și „Le Domaine” de John Galsworthy.

În 1914, înainte de Primul Război Mondial, Prințul Antoine era prim-secretar al Legației Române la Londra și, până în 1918, intrase în cercul lui Herbert Henry Asquith (fost prim-ministru liberal). În această perioadă, se afla într-o relație cu scriitoarea Enid Bagnold, dar afecțiunea sa pentru ea a fost înlocuită de cea pe care a început să o simtă pentru Elizabeth Asquith, în vârstă de douăzeci și unu de ani (avea 40 de ani la acea vreme). Margot Asquith, mama ei, credea că va avea o influență stabilizatoare asupra fiicei sale. „Ce gentleman este. Niciunul din familia mea nu este un gentleman de genul ăsta; nicio educație, știți”, a scris ea.

Căsătoria a avut loc la St. Margaret's, Westminster, pe 29 aprilie 1919. A fost evenimentul monden al anului, la care au participat toți, de la regina Alexandra la George Bernard Shaw. Singurul lor copil, Priscilla, s-a născut în 1920 (și a murit în 2004).

Se pare că mariajul nu a schimbat obiceiurile afemeiate ale lui Antoine. Rebecca West (cu care a avut o scurtă aventură în 1927) l-a numit „un atlet de budoar”. În timp ce participa la o petrecere la ambasada Franței din Londra și se uita în jurul sălii, West și-a dat seama că fiecare femeie prezentă îi fusese amantă la un moment dat.

Antoine și-a continuat cariera diplomatică la Washington, DC (1920-1926) ca ministru al Legației Române (actuala Ambasadă a României la Washington a fost folosită pentru prima dată ca atare în timpul mandatului său) și la Madrid (1927-1931). În 1936, după ce prim-ministrul român Gheorghe Tătărescu l-a înlăturat pe Nicolae Titulescu din funcția de ministru de externe și i-a rechemat pe aproape toți diplomații români, Prințul Bibesco a avut responsabilitatea de neinvidiat de a asigura Anglia și Franța că România nu aluneca în ghearele fascismului. Anii celui de-al Doilea Război Mondial i-a petrecut în România, unde soția sa a murit (în 1945), iar când, după război, moșiile i-au fost confiscate de comuniști, și-a părăsit țara, fără a se mai întoarce niciodată. Enid Bagnold, în autobiografia sa, povestește cum a făcut, fără să știe, contrabandă cu argint peste Canalul Mânecii pentru el după război. A murit în 1951 și a fost înmormântat la Paris.

„Avea trei morminte în inimă”, a scris Enid Bagnold în necrologul său din Times, „pe care cred că nu le-a putut închide niciodată în sfârșit - ale mamei sale, ale fratelui său, Emmanuel, și ale soției sale.”