$$$

 S-a întâmplat în 31 decembrie1889: În această zi, a trecut la cele veșnice Ion Creangă, membru post-mortem al Academiei Române (n. 1 martie 1837, Humuleşti; d.Iaşi). Recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveştilor şi povestirilor sale, Ion Creangă este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii române mai ales datorită operei sale autobiografice „Amintiri din copilărie”.

Mama lui Ion Creangă, Smaranda a vrut pentru fiul ei să înveţe carte pentru a deveni preot. Drept urmare, după Humuleşti, Broşteni, Târgu Neamţ, Fălticeni, Creangă a ajuns, în toamna lui 1855, la Seminarul de la Socola din Iaşi, unde a absolvit cu note bune şi foarte bune trei ani plini. În vara lui 1858 încheierea „cursului de gios” a coincis cu decesul tatălui. Pentru a deveni faţă bisericească, s-a însurat, în 1859, cu Ileana Grigoriu. În decembrie 1859, Creangă a fost hirotonit „diacon definitiv” la biserica Prea Cuvioasa Paraschiva din Târgu Frumos. 

În primăvara anului 1860, a fost transferat, cu ajutorul socrului său, la biserica Patruzeci de Sfinţi (Mucenici) din Iaşi, tot în calitate de diacon. La sfârşitul anului 1860 s-a născut unicul copil al lui Creangă, Constantin. În 1864, a fost primul la examenul de absolvire a primului an urmat la Şcoala preparandală, unde era director Titu Maiorescu. Tot de la Titu Maiorescu trebuie să fi venit, direct sau indirect, îndemnul de a face manuale şcolare. Anul 1864 a fost pentru Creangă anul Titu Maiorescu; influenţa asupra viitorului povestitor s-a dovedit nu mai puţin binefăcătoare decât cea a lui Eminescu.Povestitorul a început cariera prin scrierea unor mici bucăţi de proză (stihurile sunt nesemnificative) pentru manuale, texte din rândul cărora doar câteva se ridică la nivelul operei. Creangă s-a înscris şi în anul al doilea, 1864-1865, al Şcolii preparandale. 

Susţinut în continuare de Titu Maiorescu - care era şi membru al Comitetului de inspecţie şcolară – a fost numit „institutor”, funcţionând pe post cu începere de la 15 septembrie 1864. După cum singur a mărturisit, între 1866 şi 1872, Creangă a făcut şi ceva „politicale”, alăturându-se Fracţiunii libere şi independente. Punctul culminant al implicării sale politice îl constituie participarea la manifestaţia de la Iaşi (3 aprilie 1866). În acelaşi an a fost confirmat diacon „definitiv” la mănăstirea Golia. În ianuarie 1867 a fost înfiinţată Societatea pentru învăţătura poporului român, cu Creangă printre membrii fondatori. În vară, abecedarul este terminat şi autorii încep demersurile pentru tipărirea lui. Anul 1867 este anul cataclismului conjugal. Din motive insuficient elucidate până azi, Ileana şi-a părăsit nu numai soţul, ci şi copilul (la 5 septembrie 1873 căsătoria fiind desfăcută în favoarea soţului). Anul 1868, când apare, în două ediţii, Metodă nouă de scriere şi cetire pentru uzul clasei I primară, înregistrează începutul conflictului dintre diacon şi autorităţile ecleziastice, conflict care va duce, în 1872, la dubla lui excludere, din cler şi din învăţământ. A obţinut de la primărie, la 25 august 1872, un certificat de paupertate, cu ajutorul căruia a devenit „brevetar la Monopolul Tutunului” şi a deschis un debit de tutun. Sfârşitul anului 1872, anul 1873, începutul anului 1874 constituie o perioadă mai obscură a existenţei lui, înghesuită în bojdeucă şi în tutungerie. 

La 7 aprilie 1874, în fruntea ministerului ce cu aproape doi ani în urmă i-a „farmat cariera”, vine Titu Maiorescu - „cel mai bun voitor ce am avut în viaţa mea”, după cum va scrie, pe drept cuvânt, mai târziu Creangă. Printr-un decret semnat de Titu Maiorescu, Creangă a fost numit, de la 1 septembrie 1874, la şcoala solicitată din Păcurari. Anul 1875 a fost un an fast în biografia sa, anul unor succese de prestigiu în cariera didactică, al cunoştinţei şi împrietenirii cu Eminescu, al debutului literar. În toamnă, poetul l-a introdus la Junimea, unde a citit Soacra cu trei nurori, publicată în numărul din 1 octombrie 1875 al revistei „Convorbirilor literare”. Un nou mare scriitor se ivea astfel în istoria literaturii române. E incontestabil că Eminescu a favorizat din plin şi în mod decisiv „răsăritul falnic” al prietenului său, chiar dacă unele dintre textele publicate în serie restrânsă de „Convorbiri literare” fuseseră deja scrise la data împrietenirii celor doi.         

Anul 1877 l-a lovit pe Creangă cu boală şi război. În primăvară, a apărut prima dovadă limpede că suferea de epilepsie. Tema morţii (şi a după-morţii) este ilustrată pentru prima oară într-o scrisoare din 19 septembrie 1887 către Titu Maiorescu. A înregistrat ultimul succes literar major antum, citind la 4 mai 1888, la una dintre întrunirile Junimii din Iaşi, partea a patra a Amintirilor din copilărie, tipărită postum. Ultima zi de viaţă a fost sugestiv evocată de profesorul pensionar Ştefan Drăghici, într-o convorbire cu Creangă Săteanu, care a consemnat relatarea şi a publicat-o în 1941. Înhumarea a avut loc în ziua de 2 ianuarie 1890, la cimitirul Eternitatea, de faţă fiind, printre puţini alţii, junimistul N. Gane şi Nicolae Iorga. Au rostit cuvântări institutorul Toma Săvescu şi Eduard Grubert. În 1890-1892 au apărut, la Iaşi, Scrierile lui Creangă, în două volume. În 1948, Academia Română l-a proclamat, post-mortem, „membru de onoare". Scrierile lui Creangă au fost traduse în peste douăzeci de limbi.

Surse:

Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române, 1866-1999, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999

George Călinescu, Ion Creangă (Viața și opera), Colecția „Biblioteca Eminescu". Editura Eminescu, București, 1975.

Dan Grădinaru - Creangă, monografie, Editura Alfa, 2002 (v. și comentarii despre această lucrare în: Luminița Marcu, „O monografie spectaculoasă”, România literară, nr. 21, 2002)

Mircea A. Diaconu - Ion Creangă - Nonconformism și gratuitate, Editura Dacia, Colecția Discobolul, 2002

https://radioromaniacultural.ro/portret-ion-creanga-scriitorul-fara-pereche-povestitorul-minunat-al-copilariei-noastre/

https://adevarul.ro/locale/suceava/moartea-marelui-scriitorion-creanga-se-prabusi-deodata-lovit-atac-epilepsie-apoplexie-laolalta-1_5b6d6376df52022f75369cf7/index.html

$$$

 S-a întâmplat în 31 decembrie1892: La această dată, s-a născut sculptoriţa Miliţa Petraşcu. Participantă la mişcarea avangardistă din România interbelică, dar urmând principiile fundamentale ale clasicismului în artă, artista plastică Miliţa Petraşcu a fost cea mai importantă sculptoriţă româncă a secolului XX, desfăşurând o carieră de succes atât la noi în ţară, cât şi în Europa. 

Născută cu numele Melania Nicolaevici la 31 decembrie 1892, artista a studiat sculptura la Şcoala de Arte Plastice „Stroganov” din Moscova, apoi literele şi filosofia la Institutul „Bestujev” din Sankt Petersburg. Urmându-şi căutările artistice, Miliţa Petraşcu a plecat la München pentru a lucra, în cadul Academiei de Pictură, alături de pictorul şi teoreticianul abstracţionismului - Wassily Kandinski. Câţiva ani mai târziu, artista ajungea în Paris, unde începea să lucreze în atelierele lui Henri Matisse şi Antoine Bourdelle. Întâlnirea cu maestrul Constantin Brâncuşi îi va influenţa însă decisiv stilul şi concepţia despre artă, marele sculptor român devenind profesorul său. Din 1925, anul în care s-a stabilit în Bucureşti, artista a aderat la mişcarea de avangardă grupată în jurul publicaţiilor „Contimporanul" şi „Criterion", expunând împreună cu ceilalţi artişti ai cercului, printre care şi Marcel Iancu. Din 1927 datează mozaicul realizat de Petraşcu pe Fântâna Mioriţa din Bucureşti, la care a colaborat cu arhitectul Octav Doicescu. 

Pe parcursul anilor '30, scuptoriţa a expus lucrări în cadrul a numeroase saloane internaţionale din Olanda, Italia, Germania, Anglia şi Franţa. Printre cele mai cunoscute busturi sculptate de Petraşcu se numără cel al mentorului său - Constantin Brâncuşi -, cel al poetului George Bacovia, aflat astăzi în Grădina Publică „Ştefan cel Mare” din Chişinău şi bustul Elvirei Godeanu, care nu avea cum să treacă neobservat în epocă, mai ales că o reprezenta pe actriţă goală până la brâu. Sculptoriţa a realizat, de asemenea, o serie de picturi în ulei, cum ar fi portretul poetului Ion Vinea, cel al compozitorului Mihail Jora sau cel al scriitorului Liviu Rebreanu. Miliţa Petraşcu a murit în februarie 1976 la Bucureşti. Sculptura Miliţei Petraşcu reprezintă, în primul rând, un act de rezistenţă în faţa distrucţiei imaginii. Demersul său păstrează ambiţiile instantaneului şi rigorile compoziţiei clasice, întâlnite deopotrivă în arta începutului de secol. Acest lucru o va ajuta, în lunga perioadă în care lucrează cu Brâncuşi, să se apere de tentaţia imitării marelui maestru şi să nu încerce gestul simplu al abstracţiei. Miliţa Petraşcu dovedeşte inteligenţa formaţiei şi măsura dictată de temperamentul său, preluând din lecţia lui Brâncuşi abia sesizabilele deviaţii formale, care dau prospeţime lucrărilor sale.

Cu prilejul vernisajului expoziţiei organizate împreună cu Marcel Iancu, în 1934, criticul Petru Comarnescu afirma: „Însuşirea principală a Miliţei Petraşcu rămâne şi calitatea de temelie a sculpturii înseşi: cultul formei pline, legată de spaţiu şi lumină... Impozante ca nişte monumente ale naturii, produse de eroziuni organice şi totuşi sensibile şi calde ca nişte fiinţe însufleţite – acesta este miracolul săvârşit de Miliţa Petraşcu”.

Surse:

George Marcu (coord.), „Dicţionarul personalităţilor feminine din România”, Editura Meronia, Bucureşti, 2009

http://ler.is.edu.ro/~cr/index.php?page=person&id=240

https://www.eroiiromanieichic.ro/milita-patrascu/

http://www.certitudinea.ro/articole/arte-vizuale/view/femeile-din-viaTa-lui-brancuSi-x-milita-petrascu-jefuita-si-in-timpul-vietii-si-postum

https://editiadedimineata.ro/esti-mai-tare-ca-rodin/

$$$

 S-a întâmplat în 31 decembrie1903: În această zi, s-a născut poetul Ilarie Voronca; stabilit, în 1933, la Paris publică numeroase volume de poezie în limba franceză; în anii ocupaţiei naziste participă la mişcarea franceză de Rezistenţă, iar după eliberare este directorul emisiunilor în limba română la Radio Paris (se sinucide în 1946, la Paris). De fapt, pe 30 decembrie 1903 s-a născut la Brăila Eduard Isidor Marcus, viitorul Ilarie Voronca, fiind înregistrat oficial pe 31 decembrie. Pseudonimul, care va fi transformat oficial în nume, a fost ales de Eugen Lovinescu, mentorul său la debut. Tot Lovinescu îi va atașa melancolicului, vulnerabilului poet o definiție critică memorabilă: „miliardarul de imagini”, alături de un portret în „Memorii” („Suflet de Mărculescu, nu de Marcus...”).

A fost un poet evreu român de avangardă, promotorul revistelor „75 HP” şi Integral şi al mişcării integraliste. Începuturile literare ale lui Ilarie Voronca sunt legate de activitatea cenaclului „Sburătorul”, condus de Eugen Lovinescu, şi de revista „Sburătorul literar”, unde şi debutează în 1922 cu versuri simboliste influenţate de George Bacovia şi de lirismul melodios şi maladiv al lui Camil Baltazar. Publică apoi poezii de aceiaşi factură în revistele „Flacăra”, „Năzuinţa” şi „Contimporanul”, care vor constitui materia lirică a volumului de debut, din 1923, intitulat „Restrişti”. La numai un an de la apariţia volumului de debut, Ilarie Voronca publică el însuşi, împreună cu Victor Brauner şi Stephan Roll, publicaţia de avangardă constructivistă „75 HP” (din care apare un singur număr), colaborează la alte reviste similare precum „Punct” sau „Integral”. După stabilirea poetului în Franţa, în 1933, creaţia sa aparţine spaţiului literar de adopţie: L'Apprenti fantôme (1938), Beauté de ce monde (1940), Arbre (1942) etc. Naturalizat francez în 1938, va participa la mişcarea de rezistenţă, ca scriitor şi luptător. În ianuarie 1946, face o vizită în ţară, unde este întâmpinat cu un entuziasm general. Se sinucide în acelaşi an, la 8 aprilie, în Paris, în timp ce lucra la un Manual al perfectei fericiri. La zece ani de la moarte, prietenii francezi publică volumul Poèmes choisis, iar în 1964 şi 1965, tânărul grup de literaţi Pont de l'épée adună într-un volum poemele inedite ale lui Voronca. În 1972, la editura Minerva din Bucureşti apar, sub îngriţirea lui Saşa Pană, două volume de Poeme alese.

Surse:

https://romanialiterara.com/2025/02/dragoste-si-moarte-cazul-voronca/

https://historia.ro/sectiune/actualitate/legenda-fantomei-din-casa-poetului-sinucigas-582737.html

https://www.poezie.ro/index.php/author/0002129/Ilarie_Voronca

https://jurnalul.ro/cultura/ilarie-voronca-poet-literatura-romana-920055.html

https://www.observatorcultural.ro/articol/omul-paradoxal/

$$$

 S-a întâmplat în 31 decembrie1937: S-a născut Sir Anthony Hopkins, actor britanic de film, cunoscut în special pentru rolul doctorului Hannibal Lecter din filmul Tăcerea mieilor, pentru care a primit Premiul Oscar. Sir Anthony Hopkins este actor de teatru si film, considerat unul dintre cei mai mari actori ai cinematografiei.

Hopkins s-a născut în ultima zi a anului 1937, în Margam, o suburbie a Port Talbot, Glamorgan. Părinții săi au fost Annie Muriel (n. Yeates) și Richard Arthur Hopkins, un brutar. Anthony Hopkins nu s-a dovedit un elev strălucit, ci mai degrabă unul mediocru. Prefera să se uite la câteva filme pe săptămână în loc să învețe pentru școală. A schimbat chiar și câteva colegii până când s-a înscris, într-un final, sub influența lui Richard Burton, la un colegiu de muzică și dramă, pe care l-a absolvit în 1957. Cariera sa a fost influențată, direct sau indirect, de câteva nume importante din lumea teatrului și cinematografiei. În anul 1965 se mută la Londra, la Teatrul Național, la invitația lui Laurence Olivier, care văzuse în tânărul Hopkins ceva promițător chiar de la prima audiție. Din acel moment, cariera lui prinse contur. Debutul în film îl face cu The White Bus (Autobusul Alb) în 1966. Filmul nu a avut ecou în lumea cinematografică. 

Tânărul Hopkins repurta însă succese deosebite ca actor de teatru. Momentul de răscruce al carierei sale l-a constituit rolul lui Edgar din Dansul morții de August Strindberg, în care, inițial, fusese doar dublura lui Lawrence Olivier. Soarta însă a vrut ca Olivier să se îmbolnăvească de apendicită și Hopkins să fie nevoit să îi ia locul pe scenă. A fost remarcat și rolurile au început să curgă. În 1971 a jucat primul rol principal, în filmul When Eight Bells Toll.Anthony Hopkins a jucat în peste o sută de filme, seriale de televiziune și piese de teatru. Iată o selecție din filme:

A Flea in Her Ear (Puricele în ureche), 1967

Hamlet, 1969

Danton, 1970

When eight Bells Toll, 1971

Un pod prea îndepărtat, 1977

The Elephant Man (Omul elefant), 1980

The Bunker, 1981

The Bounty, 1984

The Good Father, 1985

Tăcerea mieilor, 1991

Howard's End, 1992

Dracula (1992)

The remains of the Day (Rămășițele zilei), 1993

Shadowlands, 1993

Legends of the Fall (Legendele toamnei), 1994

Nixon, 1995

Surviving Picasso, 1996

The Edge 1997

Amistad, 1997

Masca lui Zorro (1998)

Meet Joe Black (Întâlnire cu Joe Black), 1998

Instinct, 1999

Titus, 1999

Cum a furat Grinch Crăciunul (2000)

Hannibal, 2001

Hearts in Atlantis, 2001

Red Dragon, 2002

The Human Stain, 2003

Alexander, 2004

The World's Fastest Indian, 2005

Bobby, 2006

All the King's Men, 2006

Fracture, 2007

Beowulf (2007)

Noe (2014)

Surse: 

https://www.cinemagia.ro/actori/anthony-hopkins-293/

https://www.britannica.com/biography/Anthony-Hopkins

https://adevarul.ro/entertainment/celebritati/anthony-hopkins-marturisiri-dure-despre-singura-fiica-nu-mai-vorbit-20-ani-nu-mi-pasa-viata-e-dura-motivele-foto-1_5b03e15ddf52022f754741ca/index.html

https://www.filmnow.ro/stiri/anthony-hopkins-un-actor-complet-30101

$$$

 S-a întâmplat în 31 decembrie 2001: În această zi, a murit Ion Zamfirescu, eseist şi istoric al teatrului, personalitate marcantă a vieţii teatrale româneşti (n. 1907, Craiova). Ion Zamfirescu a fost eseist, memorialist şi istoric al teatrului. A absolvit în 1926 Liceul „Fraţii Buzeşti” din oraşul natal şi s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, absolvită în 1929. 

A activat ca profesor la liceele „Sf. Sava”, „Gh. Lazăr” şi „Mihai Viteazul” din București până în 1940. A susţinut doctoratul în filosofie cu teza „Spiritualităţi româneşti”, fiind titularizat conferenţiar la Catedra de filosofia culturii şi a istoriei la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii bucureştene. Suspendat în 1950 din motive politice, a fost trimis în învăţământul liceal, unde a predat până în 1960, an în care a fost numit profesor de literatură comparată la universităţile din Craiova şi Bucureşti. A deţinut acest post până la pensionare, în 1968. A fost ales preşedinte al Comitetului Naţional de Literatură Comparată în 1969 şi a făcut parte din conducerea publicaţiilor „Synthesis”, „Revue roumaine d'histoire de l'art”, „Studii şi cercetări de artă”. A debutat în 1934 la cotidianul „Adevărul”, semnând cronici şi articole teatrale. Studii, intervenţii în chestiuni de istoria culturii, teatru, literatură, dar şi publicistică pe teme sociale şi politice au mai apărur în „Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială”, „Anuarul «Ateneului Român»”, „Jurnalul”, „Viaţa românească”, „Meridian”, „Semnalul”, „Revista Fundaţiilor Regale”. În 1974, i s-a decernat Premiul „I.L. Caragiale” al Academiei Române. Într-o primă etapă, incluzând anii 1930-1950, preocupările lui Zamfirescu atestă orizonturi pluridisciplinare, determinate şi de îndeletnicirile didactice. Paginile cu privire la istoria învăţământului, ca în volumul colectiv Monografia Liceului „Gh. Lazăr" din Bucureşti (1860-1935), tipărit în 1935, etică - Elemente de etică pentru clasa a VIII-a secundară, manual semnat în 1936 în colaborare cu Dimitrie Gusti şi psihologie - Breviar de psihologie, 1947, răspund mai degrabă unor îndatoriri şi nevoi formative. În schimb, cărţile „Spiritualităţi româneşti” (1941), „Orizonturi filosofice. Idei, oameni, probleme de cultură” (1942) şi „Destinul personalităţii. Contribuţii la cunoaşterea omului şi culturii contemporane” (1942) sunt rodul unor strădanii născute din pasiune şi vocaţie, prefigurând posibile sinteze. Cea dintâi şi cea mai însemnată contribuţie istorico-literară a lui Zamfirescu este Istoria universală a teatrului (I-III, 1958-1968). În „Panorama dramaturgiei universale” (1973), un fel de compendiu prelungit până în actualitate, accentul cade asupra literaturii dramatice. „Drama istorică universală şi naţională” (1976) punctează perioadele de avânt şi stagnare înregistrate de drama istorică. 

Uneori lucrările despre istoria teatrului şi a dramaturgiei au ca sorginte studii, conferinţe şi eseuri anterioare, adunate în volumele „Probleme de viaţă, teorie şi istorie teatrală” (1974) sau, parţial, „Teatru şi umanitate” (1979), unde se urmăresc „motive general-umane în creaţia dramatică a lumii". Idei şi procedee similare, cu scopuri didactice îndeosebi, vor conduce la elaborareaIstoriei literaturii universale (I-II, 1970-1973), scrisă în colaborare cu Margareta Dolinescu. Cât priveşte memorialistica lui Zamfirescu, un aer ceremonios îi învăluie amintirile senine, de o lucidă afectivitate - Oameni pe care i-am cunoscut (1987), Întâlniri cu oameni, întâlniri cu viaţa (1990).

Surse:

http://aman.ro/betawp/wp-content/uploads/personalitati/Z/zamfirescu%20ion.pdf

http://www.caslam.ro/docs/Ion%20Zamfirescu%20-%20ultimul%20maiorescian.pdf

https://adevarul.ro/cultura/istorie/a-incetat-viata-profesorul-ion-zamfirescu-1_50ba013e7c42d5a663af4690/index.html

https://clasapalatina.wordpress.com/profesorii/ion-zamfirescu/

$$$

 Doctorul care n-a mai lipsit niciodată

Avea doar opt ani când Susan La Flesche a stat lângă un pat de moarte și a înțeles, mult prea devreme, cât de ieftină putea fi viața în ochii celor care aveau puterea să o salveze, pentru că în acea noapte, pe Rezervația Omaha din Nebraska, o femeie a murit nu din lipsă de leacuri, nu pentru că boala ar fi fost mai puternică decât medicina, ci pentru că doctorul desemnat de guvern „nu a vrut să vină”, iar dimineața a adus nu vindecare, ci tăcere definitivă.

Susan nu era decât un copil, dar imaginea acelei așteptări inutile, a orelor care treceau și a ușii care nu se mai deschidea, s-a întipărit adânc în ea, devenind promisiune, jurământ și destin, pentru că în acel moment a decis, fără cuvinte mari și fără să știe încă ce înseamnă asta, că nimeni nu ar trebui să moară vreodată doar pentru că nu este considerat suficient de important.

Născută în 1865, fiica cea mică a lui Iron Eye, unul dintre ultimii conducători recunoscuți ai poporului Omaha, Susan a crescut într-o lume ruptă între tradiție și constrângere, într-un timp în care pământurile strămoșești fuseseră pierdute, libertatea fusese negociată prin tratate nedrepte, iar deciziile despre viața comunității erau luate de alții, departe de realitatea rezervației, însă tatăl ei a înțeles că supraviețuirea nu înseamnă uitare, ci adaptare, și a ales să le ofere copiilor săi educație, limbă engleză și acces la lumea care le controla soarta, fără a rupe legătura cu identitatea Omaha.

Susan a crescut purtând în ea două lumi, vorbind limba poporului ei, ascultând povești străvechi, dar învățând și regulile unei societăți care nu fusese construită pentru ea, iar inteligența ei a devenit rapid imposibil de ignorat, astfel încât, adolescentă fiind, a ajuns să studieze pe Coasta de Est, într-o școală unde era singura studentă nativă, privită cu o curiozitate amestecată cu superioritate, lăudată pentru cât de „civilizată” părea, dar neacceptată cu adevărat.

Ea nu a uitat niciodată femeia care murise în copilăria ei și nici lecția acelei nopți, iar când a decis să devină medic, a știut că drumul va fi aproape imposibil, pentru că în anii 1880, femeile erau rare în medicină, iar o femeie nativă americană era de neconceput, însă Susan a aplicat la Colegiul Medical pentru Femei din Pennsylvania și a fost acceptată, iar în 1889 a absolvit ca șefă de promoție, devenind prima femeie nativă americană din istoria Statelor Unite cu diplomă de medic.

Putea să rămână în orașe, să-și construiască o carieră confortabilă, să fie o excepție admirată de la distanță, dar ea a ales să se întoarcă acasă, pe rezervație, acolo unde bolile făceau ravagii, iernile erau crude, locuințele improprii, iar sprijinul guvernamental era mai mult o promisiune goală decât o realitate, și a acceptat un salariu mult mai mic decât al altor medici, pentru că scopul ei nu fusese niciodată câștigul, ci grija.

A călărit kilometri întregi în furtuni și viscol, a tratat febre, a pus oase la loc, a asistat nașteri, a mângâiat mame îndoliate, a completat documente pentru familii care nu știau să le înțeleagă, a pledat fără încetare pentru igienă, apă curată și finanțare, a refuzat să spună „nu”, chiar și atunci când propriul corp îi cerea odihnă, pentru că știa ce înseamnă absența.

Susan respecta vindecătorii tradiționali ai poporului Omaha și nu a încercat niciodată să-i înlocuiască, ci să completeze, pentru că noile boli aduse de colonizare aveau nevoie de alte instrumente, iar ea era puntea dintre două sisteme care puteau coexista, nu se anula.

Cu timpul, a înțeles că munca ei, oricât de neobosită, nu era suficientă fără ceva durabil, fără un loc unde nimeni să nu mai fie refuzat vreodată, și a început să strângă bani, să vorbească în biserici, în cluburi de femei, în cercuri filantropice, să scrie scrisori, să convingă oameni care nu văzuseră niciodată rezervația că viața de acolo conta, iar din donații mici și mari, din perseverență și credință, visul a prins contur.

În 1913 s-a deschis Spitalul Memorial Dr. Susan La Flesche Picotte, primul spital de pe o rezervație americană construit fără fonduri guvernamentale și primul fondat de o femeie nativă americană, un loc unde Susan a devenit medic-șef și unde nimeni nu mai trebuia să aștepte un doctor care „nu voia să vină”.

Trupul ei, însă, era epuizat de ani de muncă fără pauză, iar în 1915, la doar cincizeci de ani, Susan La Flesche Picotte a murit, lăsând în urmă un spital, mii de vieți atinse și o promisiune respectată până la capăt, pentru că ea nu a trăit mult, dar a trăit exact așa cum hotărâse în copilărie.

Astăzi, numele ei este puțin cunoscut, iar realizările ei sunt adesea reduse la note de subsol, însă pentru cei pe care i-a salvat, pentru copiii pe care i-a adus pe lume și pentru comunitatea care nu a mai fost abandonată, Susan a fost dovada vie că un singur om poate schimba un sistem prin refuzul de a accepta indiferența.

Morală:

Uneori, o viață întreagă se naște dintr-o nedreptate văzută prea devreme, iar adevărata vocație nu vine din ambiție, ci din hotărârea tăcută de a nu deveni niciodată omul care întârzie atunci când cineva are nevoie de tine.

#SusanLaFleschePicotte #IstorieUitată #Medicină #Curaj #Responsabilitate #Demnitate #ModeleDeViață

$$$

 ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️ HARUKI MURAKAMI.....

     Nu știu dacă ați citit ceva de HARUKI MURAKAMI, mai mult ca sigur că da.

Eu l-am îndrăgit de când a apărut la noi "PĂDUREA NORVEGIANĂ", asta e cartea cu care l-am descoperit și am fost sigură că și el este o ființă la fel de minunată ca și cărțile lui.

    -M-a impresionat mult când am aflat că a fost o vreme când el și soția lui, erau așa de săraci că nu aveau în casă nici radio, nici telefon, oarecum, de nici unele și iarna le era așa de frig că dormeau îmbrățișați cu pisicile lor ca să se încălzească un pic. 

      -La vremea aceea, MURAKAMI se împrumutase ca să poată deschide un bar pentru artiști, ceva prietenos, cu muzică bună, cafea proaspăt măcinată, discuții despre artă la o țigară, multă căldură umană, mult jazz, aveau loc și lansări, era frumos ce se întâmpla acolo doar că, din păcate, nu aducea bani.

     -Nu s-a gândit nicio clipă să devină scriitor. Se uita la un meci de fotbal și dintr-o dată i-a venit o idee și i s-a părut foarte important s-o scrie și a tot scris la ideea lui câteva luni când și-a dat seama că din notițele lui a ieșit o carte. 

      -Iar cartea lui a luat un premiu pentru debut, au venit niște bănuți și și-a putut trage un pic sufletul.

Oricum, spunea că dacă nu s-ar fi întâmplat treaba incredibilă cu premiul, nici nu i-ar mai fi trecut prin cap să scrie. Dar, probabil așa a găsit destinul lui de cuviință să i se înfățișeze.

        HARUKI s-a născut în 1949, în KYOTO, singur la părinți, ambii predand literatură japoneză. Tatăl său a fost implicat în cel de-al Doilea Război Chino-Japonez și a fost profund traumatizat de acesta, ceea ce l-a afectat la rândul său pe MURAKAMI. 

    -La sfârșitul anilor 1970, timp de șapte ani, MURAKAMI și soția sa au deținut un bar de jazz și o cafenea în TOKYO, numite PETER CAT. Ziua, prepara cafea și curăța mesele,iar noaptea, punea discuri, asculta MILES DAVIS și THELONIOUS MONK și privea clienții cum intră și ies.

     -Și apoi, după închidere, scria. Nu într-un birou grandios. Nu cu un plan literar. Ci la tejghea, târziu în noapte, înconjurat de zumzetul liniștit al unui loc pe care îl iubea.

A spus că ideea de a scrie primul său roman i-a venit brusc, în timpul unui meci de baseball. S-a dus acasă, s-a așezat la masa din bucătărie și a început. A scris încet, cu răbdare, după muncă, propoziție cu propoziție.

Acea primă carte a dus la alta..... Apoi la alta.... Apoi barul s-a închis.

     -Au urmat romane traduse în zeci de limbi, milioane de cititori, premii și o carieră care a remodelat ficțiunea modernă. El a comparat procesul său de scriere cu cel al filmelor: „Aceasta este una dintre bucuriile scrierii de ficțiune — fac propriul meu film, îl fac doar pentru mine." MURAKAMI și-a exprimat și convingerea despre cărțile sale suprarealiste, că ele atrag oamenii, mai ales în vremuri de tulburări și haos politic.

     -Legat de evoluția sa literară există ceva liniștitor în această privință. Faptul că muncile mărețe nu încep întotdeauna în instituții. Uneori, ele încep în încăperi mici, după zile lungi, la marginea vieții obișnuite.

Un bar de jazz. Un caiet. Și curajul de a continua.”

Sursa text parțial:Carmen Ioniță 

Editat:E.B.Pichiu 

    ADMIRAȚIE,CONSIDERAȚIE,RESPECT!