$$$

 I-au ucis soțul — iar ea a măcelărit cinci mii în timp ce stăteau la masă

Kyiv, anul 945 d.Hr.

Când Igor, Marele Cneaz al Kievului, a cerut prea multe biruri de la drevlieni, un trib slav aflat sub stăpânirea sa, a făcut o greșeală fatală, pentru că atunci când s-a întors să ceară din nou tributul, răbdarea lor a cedat, iar potrivit cronicilor vremii, aceștia au îndoit două mesteceni, l-au legat pe Igor de trunchiurile încordate și, eliberându-le brusc, l-au sfâșiat în bucăți, într-o execuție care avea să devină începutul unei legende sângeroase.

Drevlienii au crezut că problema fusese rezolvată, fără să înțeleagă că tocmai o treziseră pe Olga din Kiev.

Rămasă văduvă și guvernând ca regentă pentru fiul ei minor, Sviatoslav, Olga era o femeie într-o lume medievală nemiloasă, în care de la văduve se aștepta să se recăsătorească rapid sau să dispară într-o mănăstire, iar drevlienii au subestimat-o complet, confundând tăcerea ei cu slăbiciunea.

Prințul Mal, cel care orchestrace moartea lui Igor, a văzut o oportunitate și a trimis douăzeci de nobili la Kiev cu o propunere de căsătorie, iar Olga i-a primit cu o politețe impecabilă, ordonând ca bărcile lor să fie purtate până în curtea sa ca semn de onoare, moment în care solii au crezut că sunt celebrați, doar pentru a fi aruncați într-o groapă adâncă și îngropați de vii.

Olga a trimis apoi un nou mesaj, spunând că va lua în considerare căsătoria dacă Mal va trimite cei mai de seamă oameni ai săi, iar când aceștia au sosit, le-a oferit o baie, un gest aparent ospitalier, însă după ce au intrat, ușile au fost baricadate și clădirea a fost incendiată, transformând ceremonia de purificare într-o capcană mortală.

Nu s-a oprit aici, ci a călătorit personal pe teritoriul drevlian, sub pretextul unui ospăț funerar la mormântul lui Igor, iar drevlienii au pregătit un banchet, în timp ce slujitorii Olgăi au turnat hidromel până când oaspeții au fost complet beți, iar la semnalul ei soldații au lovit fără milă, ucigând cinci mii de oameni chiar acolo unde stăteau.

În cele din urmă, Olga a asediat Iskorosten, capitala drevliană, iar după un an de rezistență a cerut un tribut aparent simbolic, trei vrăbii și trei porumbei de la fiecare familie, iar drevlienii, ușurați, au acceptat, fără să știe că soldații Olgăi vor lega sulf aprins de picioarele păsărilor, eliberându-le apoi, iar acestea s-au întors la cuiburi, incendiind orașul până la temelii.

Aceste relatări provin din Cronica Primară, scrisă la mai bine de o sută cincizeci de ani după evenimente, urmând tipare folclorice de înșelăciune, răzbunare escaladată și justiție poetică, iar deși detaliile exacte sunt aproape sigur exagerate, adevărul rămâne acela că Olga i-a zdrobit pe drevlieni, le-a absorbit teritoriul și a creat o reputație atât de înfricoșătoare încât rebeliunea a devenit de neconceput.

Ea a guvernat ca regentă aproape două decenii, mai mult decât mulți regi, a reformat sistemul de colectare a tributelor, a consolidat puterea și a demonstrat că o femeie putea conduce într-unul dintre cele mai violente contexte medievale imaginabile.

Apoi a urmat transformarea, pentru că în jurul anilor 955–957 Olga a călătorit la Constantinopol și a fost botezată de împăratul bizantin, un gest profund pentru o conducătoare a cărei legendă era construită pe răzbunare păgână, iar deși a încercat să-și convertească poporul, a eșuat în timpul vieții sale, fiul ei refuzând deschis creștinismul, conversia Rusiei Kievene având să se întâmple abia sub nepotul ei, Vladimir, în anul 988.

Olga a murit în jurul anului 969, iar decenii mai târziu Biserica Ortodoxă a canonizat-o drept Sfânta Olga, „Întocmai cu Apostolii”, celebrându-i pietatea și estompând cu grijă perioada vieții sale marcată de gropi comune, foc și masacre.

Morală:

Istoria nu este despre personaje pure, ci despre forța de a supraviețui și de a domina într-o lume care nu oferea alternative, iar uneori legendele nu se nasc din milă, ci din refuzul de a fi distrus.

#OlgaDinKiev #Istorie #Legende #Putere #Răzbunare #FemeiÎnIstorie #EvulMediu #Contradicții #Memorie

$$$

 Războinicii Chichimeca – cei pe care imperiul nu a reușit să-i frângă

Nordul Mexicului, 1550–1590

Au fost numiți „sălbatici” de către conchistadorii spanioli, etichetați drept primitivi, lipsiți de ordine și cultură, însă aceiași oameni, înarmați doar cu arcuri, săgeți și o voință de neclintit, au reușit să țină în loc întregul Imperiu Spaniol timp de patruzeci de ani, într-un conflict care avea să devină cel mai lung, mai costisitor și mai frustrant război purtat de Spania pe continentul american.

După ce zdrobiseră Imperiul Aztec, cuceriseră orașe, supuseseră popoare și își întinseseră stăpânirea peste teritorii imense, spaniolii erau convinși că nordul Mexicului va cădea la fel de ușor, însă atunci când au întâlnit popoarele cunoscute generic sub numele de Chichimeca, au descoperit că nu toate societățile pot fi îngenuncheate prin teroare și oțel.

Chichimeca nu erau un singur trib, ci o constelație de popoare – Guachichiles, Pames, Guamares, Zacatecos – fiecare cu tradițiile sale, dar unite de un refuz absolut de a se supune, trăind în munți arizi și deșerturi neiertătoare, pe un pământ pe care îl cunoșteau până la ultima stâncă și ultimul izvor ascuns.

Pentru spanioli, aceste ținuturi nu erau doar obstacole, ci comori, deoarece sub ele se aflau zăcăminte uriașe de argint, metalul care alimenta imperiul, iar pentru a-l exploata aveau nevoie de drumuri sigure, convoaie protejate și supunere totală, lucruri pe care Chichimeca nu aveau nicio intenție să le ofere.

Înainte de luptă, războinicii nu își pregăteau doar armele, ci își chemau spiritul, adunându-se în jurul focurilor uriașe pentru mitote, o ceremonie sacră în care dansul, ritmul și plantele sacre îi legau unii de alții, de strămoși și de pământ, bând licori fermentate din fructe de cactus, uneori consumând peyote, intrând într-o stare de transă în care frica dispărea, iar identitatea devenea armură.

Tobele huehuetl făceau pământul să vibreze, corzile arcurilor erau ciupite ca niște instrumente, iar trupurile vopsite în roșu și negru purtau simboluri de vipere, coioți și lupi, nu ca decor, ci ca jurământ, ca declarație că ei erau prădătorii acestui ținut și nu aveau să cedeze.

Cronicarii spanioli, martori ai acestor ritualuri, le-au numit demonice și diabolice, incapabili să înțeleagă că nu priveau o barbarie, ci o formă profundă de coeziune și pregătire psihologică, o forță care nu putea fi tăiată de sabie.

Pe câmpul de luptă, soldații imperiali au fost șocați, pentru că acești oameni, slabi și supli după standardele europene, se mișcau cu o viteză aproape ireală, alergând peste stânci și ravene atât de repede încât cavaleria nu reușea să-i prindă, atacând din ambuscade, dispărând în munți și revenind când oștile erau obosite și vulnerabile.

Arcul lor, aparent simplu, era o armă mortală în mâinile unor războinici antrenați din copilărie, iar precizia lor a devenit legendară, pentru că, după propriile lor standarde, dacă o săgeată menită să lovească un ochi nimerea sprânceana, lovitura era considerată ratată, iar la alergare, pe teren accidentat, puteau lovi ținte de mărimea unei monede.

Săgețile lor străpungeau armura spaniolă, ucideau cai protejați, iar atacurile veneau ca fulgerul și se stingeau ca fumul, fără formații, fără negocieri, fără capitulare, pentru că ei nu luptau ca armatele Europei, ci ca pământul însuși, imprevizibil și neiertător.

Spania a încercat totul – convoaie fortificate, expediții punitive, sclavie, misionari – dar Chichimeca fie dispăreau în peisaj, fie alegeau moartea în locul supunerii, iar anii au devenit decenii, războiul întinzându-se din 1550 până în 1590, consumând resurse uriașe și nervii unui imperiu obișnuit să câștige rapid.

În cele din urmă, spaniolii au fost nevoiți să accepte adevărul dureros: nu puteau cuceri complet un popor care refuza să fie cucerit, iar soluția a devenit negocierea, pământurile oferite, autonomia parțială, compromisurile, nu victoria totală.

Astăzi, urmașii Chichimeca încă trăiesc în nordul Mexicului, chiar dacă limbile s-au estompat și ritualurile s-au transformat, însă spiritul care i-a făcut pe conchistadori să se teamă de aceste drumuri nu a murit, pentru că ei au demonstrat ceva ce imperiile urăsc să recunoască: că adevărata putere nu vine din oțel sau coroane, ci din identitate, cunoașterea pământului și refuzul de a ceda.

Morală:

Imperiile se bazează pe arme și ordine, dar rezistența adevărată se naște din convingerea că există lucruri mai importante decât supraviețuirea în genunchi, iar istoria arată că uneori voința este mai puternică decât orice armură.

#Chichimeca #Rezistență #Istorie #Imperii #Războinici #Identitate #Curaj #Memorie #NordulMexicului

$$$

 Omul iubit de milioane, dar zdrobit de iubirea lor

La începutul anilor ’70, înainte ca lumea să înțeleagă ce înseamnă cu adevărat cultura idolilor, David Cassidy a devenit, aproape fără voia lui, centrul celui mai mare fenomen de adorație în masă pe care divertismentul modern îl văzuse vreodată, un val numit Cassidymania, mai mare decât Beatlemania și mai intens decât febra Elvis, un val care avea să-l ridice până la culmi inimaginabile și, în același timp, să-l strivească lent.

David Cassidy nu plănuise să devină un mit, pentru că atunci când a dat audiție în 1970 pentru un nou serial ABC, era doar un tânăr actor care își dorea un rol stabil, o șansă corectă într-o industrie dură, chiar dacă tatăl său, Jack Cassidy, era un nume respectat pe scenele de teatru, iar mama sa vitregă, Shirley Jones, era o actriță premiată cu Oscar, conexiuni care puteau deschide uși, dar nu garantau succesul.

Serialul „The Partridge Family”, lansat în septembrie 1970, spunea povestea unei familii muzicale care străbătea America într-un autobuz colorat, iar David îl interpreta pe Keith, fiul cel mare, cu păr rebel și un zâmbet cald, iar ceea ce a urmat a depășit orice așteptare, pentru că el nu a devenit doar popular, ci a declanșat o isterie culturală fără precedent.

În doar câteva luni, fanele nu se mai mulțumeau să-l urmărească la televizor, ci își tapetau pereții cu afișele lui, cumpărau fiecare revistă în care apărea, fiecare obiect care îi purta chipul, iar înainte ca primul sezon să se încheie, piesa „I Think I Love You” a ajuns pe primul loc în Billboard Hot 100, devenind cel mai bine vândut single al anului 1970, depășind chiar și „Let It Be” al Beatles, o realizare care a transformat un actor de sitcom într-un star muzical legitim.

Dar muzica era doar suprafața, pentru că în spatele ei se forma ceva mult mai intens, iar până în 1972 fenomenul avea deja un nume, Cassidymania, iar clubul său de fani ajunsese, conform biografiilor și surselor din industrie, mai mare decât cele ale Beatles și Elvis Presley la un loc, probabil cel mai mare din istoria muzicii, format din milioane de adolescente care simțeau o legătură emoțională copleșitoare cu un om pe care nu-l cunoscuseră niciodată.

Fetele leșinau când îl vedeau, țipau atât de tare încât el nu se mai auzea cântând, se înghesuiau la concerte, rupeau bariere, alergau după el pe străzi, iar David Cassidy a devenit primul artist complet „merchandizat” la scară globală, cu postere, cutii de prânz, haine, reviste și obiecte care transformau imaginea lui într-un produs omniprezent.

Pentru o vreme, a fost cel mai bine plătit entertainer din lume, însă prețul acestei iubiri totale a fost pierderea oricărei normalități, iar în autobiografia sa din 1994, „C’mon Get Happy”, el descria cum nu mai putea merge pe stradă sau intra într-un magazin fără să fie asaltat, cum imaginea creată de reviste nu avea nicio legătură cu omul real și cum această ruptură l-a măcinat profund.

În 1973 a părăsit serialul, încercând să scape de imaginea de idol adolescentin și să fie luat în serios ca artist, dar Cassidymania nu putea fi oprită atât de ușor, iar momentul de ruptură definitiv a venit pe 26 mai 1974, la un concert din Londra, când o busculadă violentă a dus la rănirea gravă a mai multor fani, iar o fată de doar paisprezece ani, Bernadette Whelan, a murit câteva zile mai târziu.

David a fost devastat, simțindu-se vinovat pentru o tragedie care, de fapt, ținea de lipsa de siguranță și de controlul mulțimii, iar din acel moment adorația necondiționată nu i-a mai părut o binecuvântare, ci un pericol, ceva ce putea ucide.

Deși a continuat să lucreze în teatru, televiziune și muzică, intensitatea fenomenului s-a stins treptat, iar în anii următori el a vorbit deschis despre efectele psihologice ale faimei, despre sentimentul de a fi obiectificat și despre dependențele care au apărut ca mecanisme de supraviețuire.

David Cassidy a murit în noiembrie 2017, la 67 de ani, iar moștenirea lui rămâne mai mult decât o poveste despre succes, pentru că este o lecție dureroasă despre ce se întâmplă atunci când industria, publicul și lipsa de protecție emoțională transformă un om într-un simbol imposibil de dus.

Morală:

A fi iubit de milioane poate fi la fel de periculos ca a fi urât, atunci când iubirea devine posesivă, oarbă și lipsită de limite, iar faima, fără protecție și înțelegere, nu ridică oamenii, ci îi consumă.

#DavidCassidy #Cassidymania #IstorieMuzicala #Faimă #Idoli #CulturaPop #PretulCelebritatii #Memorie

$$$

 DIN ÎNȚELEPCIUNEA UNUI MONAH !!!

AȚI MĂNCAT?...............NU E PĂCAT !!!

Un Crăciun îmbelșugat, mese pline de bunătăți, preparate cu multă carne, abundență, desfătare, satisfacerea tuturor poftelor, dezlegare la mâncare... 

Așa e Crăciunul la români. Și e normal. ...Eu aș spune să vă fie de bine! 

Ar fi păcat să vă simțiți vinovați, să vă pare rău că ați făcut-o lată. Cine a hotărât că trebuie să fim mereu echilibrați, moderați, controlați? Pare că excepțiile nu sunt permise, iar excesele sunt considerate un păcat, o slăbiciune, o lipsă de voință sau de caracter. Nu trebuie să te judece nimeni, îți faci singur autocritica și dai verdictul......am mâncat ca un porc!

Dacă aș fi avocatul diavolului ar trebui să întreb: cum ți-ai fi dorit să mănânci de Crăciun? 

De ce ne simțim vinovați sau, și mai grav, de ce suntem dezamăgiți? Care erau previziunile și așteptările, realist vorbind? Chiar ar putea cineva să-și dorească un Crăciun cu masa goală sau un frigider plin de iaurt și morcovi proaspeți? Sunteți siguri că ne-ar fi mai bine dacă am ignora tradițiile de dragul dietei și a mâncatului sănătos? Credeți că ați fi mândri să vă tratați oaspeții care vă trec pragul de sărbători cu o ceașcă de ceai și un covrig?

Scuze, nici covrigul nu e bun că are gluten!

Faptul că românii sunt acuzați că fac din Crăciun un moment de abuz alimentar mi se pare un păcat. E un obicei vechi de când lumea, așa a fost mereu și așa va rămâne. Și nu cred că suntem singurul popor care face asta. E vorba de câteva zile în care mâncăm mai mult, nu e nimic grav, nu ne îmbolnăvim și nici nu ne îngrășăm dintr-o masă. Am fost proiectați de natură să fim lacomi și pofticioși, să ne placă mâncarea și să nu avem limită de cantitate...

Să facem excese e normal pentru organism, mai greu e să ne abținem. Suntem dotați cu un stomac construit dintr-un mușchi care se poate întinde, iar celulele de grăsime se multiplică la infinit și depozitează excesul de calorii, deci anatomia noastră e făcută pentru multă mâncare...

Ca să aveți inima împăcată și conștiința liniștită, iată ce se spune în cărțile de nutriție: nu contează ce mănânci de la Crăciun până la Anul Nou, important e ce mănânci de la Anul Nou până la Crăciunul următor......Adică în restul de 358 de zile! 

Aveți un an întreg înainte în care să dați dovadă de moderație și echilibru, acum nu are nimeni dreptul să vă judece, nici măcar voi......Sărbători fericite să aveți, pline de gust și bucurie!!!

Preot: Eleferie

Foto: Gheorghe Ursu

$$$

 S-a născut pe 27 DECEMBRIE 1901 la Schoneberg,, Germania, MARIA MAGDALENA DIETRICH, într-o suburbie a Berlinului. Ea a părăsit Germania deoarece nu era de acord cu ideile promovate de naziști , plecând în America. Este prima actriță germană care a ajuns celebră la Hollywood. Dintre filmele în care a jucat amintim : "Ocolul pământului în 80 d3 zile", "Îngerul albastru", 

"Vipera", "Shanghai Express", "Blonda Venus", "S-a întâmplat la Monte Carlo", "Ferma nelegiuiților", 

"Procesul de la Nürnberg", " Stigmatul răului", " Morocco" ș.a. A fost căsătorită cu producătorul de film Rudolf Sieber, împreună având o fiică, Maria Elisabeth Sieber. Aceasta s-a născut pe 13 decembrie 1924 la Paris, Franța, fiind la rândul ei actriță de teatru su film. A murit anul acesta la vârsta de 101 ani. MARLENE DIETRICH a murit pe 6 Mai 1992, la vârsta de 90 de ani , la Paris din cauza unei insuficiențe renale. A fost înmormântată în Cimitirul Schöneberg din Berlin, Germania.

$$$

 PAGANINI ȘI-A CRESCUT SINGUR FIUL

Niccolò Paganini s-a născut pe 27 octombrie 1782 la Genova, pe atunci capitală a Republicii Genova, fiind cel de-al treilea dintre cei șase copii ai lui Antonio și Teresei Paganini. Tatăl lui era comerciant, dar nu prea avea succes în afaceri, așa că își suplimenta veniturile cântând la mandolină. La vârsta de cinci ani, Niccolò a început să învețe și el să cânte la același instrument și în paralel, înainte de a împlini vârsta de șapte ani, a învățat și vioara.

Foarte talentat, copilul a obținut numeroase burse și a studiat cu diverși violoniști locali, inclusiv cu Giovanni Servetto și Giacomo Costa, însă și-a depășit rapid pe profesorii în măiestrie. Micul Niccolò și tatăl său au călătorit apoi la Parma pentru a-l ruga pe violonistul Alessandro Rolla să îi ofere îndrumare. După ce l-a ascultat pe copil, Rolla l-a trimis imediat la fostul său profesor, Ferdinando Paer, și, mai târziu, la profesorul lui Paer, Gasparo Ghiretti.

Când francezii au invadat Italia de nord în martie 1796, familia Paganini s-a refugiat în Romairone, în apropiere de Bolzaneto. În 1800, Paganini și tatăl său au călătorit la Livorno, unde adolescentul a început să dea concerte, iar în 1801 a fost angajat ca violonist la recent înființata Orchestră Națională din Lucca.

În 1805, Lucca a fost anexată de Franța, iar regiunea a fost atribuită surorii lui Napoleon, Elisa Baciocchi, și Paganini a devenit violinist principal la curtea ducesei, mai ales pentru că îi dădea lecții private soțului ei, Felice. În 1807, Baciocchi a devenit Marea Ducesă a Toscanei, iar curtea ei a fost transferată la Florența. Paganini a rămas în continuare unul din protejații ei, dar, spre sfârșitul anului 1809, a părăsit curtea ducală și a început o carieră itinerantă.

Pentru următorii câțiva ani, Niccolò a făcut turnee în zonele Parma și Genova. Deși era foarte popular în această regiune, violonistul încă nu era foarte cunoscut în restul Italiei. Primul său mare succes a venit datorită unui concert pe care l-a susținut în 1813, la Teatro alla Scala din Milano.

În 1827, Papa Leon al XII-lea i-a oferit Ordinul Pintenul de Aur, iar faima sa s-a răspândit în întreaga Europă. A urmat un turneu care a început la Viena în august 1828, violonistul oprindu-se în fiecare oraș important din Germania, Polonia și Boemia, turneu care s-a încheiat în februarie 1831 la Strasbourg, apoi a plecat la Paris și Londra.

Din păcate, starea de sănătate a muzicianului nu era foarte bună. Deși nu există nicio dovadă medicală certă, se pare că a suferit de sindromul Marfan, o boală genetică ce afectează ochii, scheletul osos și sistemul cardio-vascular sau de sindromul Ehlers – Danlos, care afectează țesutul conjunctiv. În plus, programul său de turnee, precum și stilul de viață extravagant i-au influențat grav viața. Paganini a fost diagnosticat cu sifilis încă din 1822, iar tratamentul, care includea mercur și opiu, a avut efecte secundare foarte grave.

Deși nu s-a căsătorit niciodată, violonistul a avut o relație cu soprana Antonia Bianchi din Como, pe care o cunoscuse la Milano în 1813. Cei doi au susținut concerte în toată Italia și au avut împreună un fiu, pe Achille Ciro Alessandro, născut pe 23 iulie 1825 la Palermo Cuplul s-a despărțit în aprilie 1828, iar copilul a rămas în grija lui Paganini și și-a însoțit tatăl în toate turneele sale europene.

În septembrie 1834, artistul a decis să nu mai călătorească și a revenit la Genova. A locuit aici timp de un an, iar în 1835 s-a întors la Parma, de data aceasta fiind sub protecția arhiducesei Marie Louise a Austriei, fosta soție a lui Napoleon Bonaparte.

În 1836, Niccolò Paganini a mers la Paris pentru că avea de gând să înființeze un cazinou. Afacerea sa a eșuat rapid, a rămas dator vândut la creditorii de la care se împrumutase pentru acest proiect și a fost nevoit să își scoată la licitație bunurile personale, inclusiv valoroasele instrumente muzicale, pentru a-și plăti datoriile.

În 1838, în preajma Crăciunului, muzicianul a părăsit Parisul plecând la Marsilia și, după o scurtă ședere, a decis să se stabilească la Nisa, dar aici starea sa de sănătate s-a agravat și nu a mai fost capabil să dea concerte. În mai 1840 episcopul din Nisa i-a trimis un preot pentru a-i face ultimele ritualuri, dar violonistul a considerat că sacramentele sunt premature și a refuzat să primească vizita prelatului.

O săptămână mai târziu, pe 27 mai 1840, Niccolò Paganini a murit din cauza multiplelor hemoragii interne și preotul nu a mai apucat să-i dea ultima împărtășanie. Din acest motiv, Biserica a refuzat să-i organizeze marelui muzician o slujbă de înmormântare creștinească. A fost nevoie de șase ani și un apel către Papă înainte ca reprezentanții bisericii să-și dea acordul ca trupul său să fie înmormântat, în 1876, într-un cimitir din Parma.

Sursa internet

&&&

 26 decembrie 1997: S-a stins din viață Mircea Veroiu, regizor român de film.

Mircea Veroiu (29 aprilie 1941, Târgu Jiu, Gorj – 26 decembrie 1997, București) a fost un actor, scenarist și regizor român.

STUDII

A urmat Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, pe care îl absolvă în 1970.

ACTIVITATE

În anii 1970, Mircea Veroiu se impune printre cei mai apreciați regizori din generația sa. Abordează subiecte variate și, dând dovadă de tact în relația cu organele de cenzură, va putea produce, în medie, un film pe an. Spre mijlocul deceniului se arată tot mai interesat de genul western, urmărind în paralel evoluția așa-numitelor western spaghetti (produse în Italia și Spania); participă la conturarea genului „ostern” (replica țărilor din „Blocul de Est”), atât în calitate de regizor, cât și în calitate de actor.

După succesul filmului Adela, încununat cu premiul cel mare acordat la Festivalul de Film de la San Remo din 1985, Veroiu se hotărăște să plece în Franța, la Paris. Se va stabili aici în 1986; lumea filmului francez nu îi oferă primirea sperată. După revoluția din decembrie 1989, Veroiu revine în țară. În 1994 este numit directorul Studioului de Creație „Profilm”.

VIAȚA PERSONALĂ

Înainte de a intra la IATC, Mircea Veroiu a urmat Institutul de Educație Fizică și Sport, a fost trimis în post de profesor de sport la o școală de sat din Oltenița. După ce nu s-a prezentat la post, a fost dat în urmărire.

Mai târziu, a fost soțul actriței Elena Albu.

Artistul a decedat în anul 1997 și a fost incinerat.

FILMOGRAFIE

CA REGIZOR

•realizate în timpul anilor de studiu

- Cercul (scurtmetraj, 1968) – filmul de absolvire a IATC

- Într-o dimineață (scurtmetraj, 1969)

- Preludiu (scurtmetraj, 1969)

•filme cinematografice

- Apa ca un bivol negru (documentar, 1971) – coregizor

- Nunta de piatră (1972) – în colaborare cu Dan Pița

- 7 zile (1973)

- Duhul aurului (1974) – în colaborare cu Dan Pița

- Hyperion (1975)

- Dincolo de pod (1976)

- Mînia (1978)

- Între oglinzi paralele (1979)

- Artista, dolarii și ardelenii (1980)

- Semnul șarpelui (1982)

- Așteptînd un tren (1982)

- Sfîrșitul nopții (1983)

- Să mori rănit din dragoste de viață (1984)

- Adela (1985)

- Umbrele soarelui (1988)

- Somnul insulei (1994)

- Craii de Curtea Veche (1996)

- Scrisorile prietenului (1996)

- Femeia în roșu (1997)

SCENARIST

- Apa ca un bivol negru (documentar, 1971) – coscenarist

- Nunta de piatră (1972) – segmentul „Fefeleaga”

- Duhul aurului (1974) - în colaborare cu Dan Pița

- Dincolo de pod (1976)

- Între oglinzi paralele (1979)

- Adela (1985)

- Somnul insulei (1994) – în colaborare cu Bujor Nedelcovici

- Craii de Curtea Veche (1996) – în colaborare cu Ioan Grigorescu

- Femeia în roșu (1997)

ACTOR

- Puterea și adevărul (1972)

- Conspirația (1973)

- 7 zile (1973)

- Actorul și sălbaticii (1975)

- Oaspeți de seară (1976)

- Rîul care urcă muntele (1977)

- Vooruzhyon i ochen opasen aka Înarmat și foarte periculos (1978)

- Falansterul (1979)

- Rug și flacără (1980)

- Ștefan Luchian (1981)

- Trenul de aur (1986)

PREMII OBȚINUTE

- ACIN pentru Apa ca un bivol negru (1971)

- ACIN pentru Nunta de piatră (1972)

- ACIN pentru Duhul aurului (1974)

- Bergamo pentru Duhul aurului (1974)

- ACIN pentru Dincolo de pod (1976)

- ACIN pentru Sfîrșitul nopții (1983)

- Premiul pentru regie al Asociației Cineaștilor din România (ACIN) pentru Să mori rănit din dragoste de viață (1984)

- San Remo pentru Adela (1985)

- Archachon pentru Somnul insulei (1994)