£££

 VIOLETTE SZABO

Violette Bushell, fiica unui tată englez și a unei mame franceze, s-a născut în Franța pe 26 iunie 1921. Și-a petrecut copilăria la Paris, unde tatăl ei conducea un taxi. Mai târziu, familia s-a mutat la Londra , iar ea a studiat la o școală secundară din Brixton. La vârsta de paisprezece ani, Violette a abandonat școala și a devenit asistentă de coafură. Mai târziu, și-a găsit de lucru ca asistentă de vânzări la Woolworths, pe Oxford Street.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Violette l-a întâlnit pe Etienne Szabo, ofițer în Armata Franceză Liberă. Cuplul a decis să se căsătorească (21 august 1940) când au aflat că Etienne urma să fie trimis să lupte în Africa de Nord .

La scurt timp după ce a născut o fiică, Tania Szabo, Violette a aflat că soțul ei fusese ucis la El Alamein . Acum a dezvoltat o dorință puternică de a se implica în efortul de război și, în cele din urmă, s-a alăturat Corpului de Operațiuni Speciale (SOE). I-a spus unui coleg recrut: „Soțul meu a fost ucis de germani și mă voi răzbuna.”

La început, ofițerii SOE au avut îndoieli cu privire la faptul dacă Violette ar trebui trimisă în Franța . Un ofițer a scris: „Vorbește franceza cu accent englezesc. Nu are inițiativă; se pierde complet când este singură.” Un alt ofițer a argumentat: «Această elevă este nepotrivită din punct de vedere temperamental... Când operează pe teren, ar putea pune în pericol viața altora.»”

Colonelul Maurice Buckmaster , șeful operațiunilor franceze ale SOE, a respins aceste obiecții și, după ce și-a terminat antrenamentul, Violette a fost parașutată în Franța , unde avea sarcina de a obține informații despre posibilitățile de rezistență din zona Rouen. În ciuda faptului că a fost arestată de poliția franceză, ea și-a îndeplinit cu succes misiunea și, după ce a stat șase săptămâni în teritoriul ocupat, s-a întors în Anglia .

Violette s-a întors în Franța în iunie 1944, dar în timp ce se afla alături de Jacques Dufour, un membru al Rezistenței Franceze , a fost atacată într-o ambuscadă de o patrulă germană. Prin asigurarea focului de acoperire, Szabo i-a permis lui Dufour să evadeze. Szabo a fost capturată și dusă la Limoges și apoi la Paris. După ce a fost torturată de Gestapo, a fost trimisă în lagărul de concentrare Ravensbruck din Germania .

Cândva în primăvara anului 1945, pe măsură ce trupele aliate se apropiau de Germania nazistă , Violette Szabó a fost executată. Ea a fost decorată postum cu Croix de Guerre și Crucea George. Povestea ei este relatată în cartea și filmul intitulate „ Carve Her Name With Pride” (Sculptează-și numele cu mândrie) .

£££

 WILLIAM SHAKESPEARE

Despre Shakespeare s-a scris enorm. Dicționarele și enciclopediile lumii, îi rezervă spațiu generos, pentru biografie și bibliografie, pe format de hârtie, dar și în mediul online.

În Anglia, autorul britanic are mulți biografi, dar și un institut de cercetare exact în localitatea unde s-a născut: Stratford-upon-Avon.

Astăzi, Institutul Shakespeare este un centru de studii postuniversitare dedicat studiului lui William Shakespeare și literaturii Renașterii engleze.

The Shakespeare Institut face parte din Universitatea din Birmingham și este situat în Stratford-upon-Avon: “O instituție de cercetare de renume internațional, cu sediul în inima frumoasei Stratford-upon-Avon a lui Shakespeare. Înființată în 1951 pentru a depăși granițele cunoștințelor despre studiile Shakespeare și drama renascentistă”. (https://www.birmingham.ac.uk/)

Shakespeare arată prin opera sa, cu mult umor și fantezie, tot spectacolul epocii elisabetane, cu bine, cu rele, cu frumos sau urât. Opera sa plină de splendori lingvistice și replică vie, ne încântă și astăzi prin actualitatea ei.

Avea geniul în sânge, a trăit cu speranța că poate să scrie mult. A lăsat etenității: 37 de piese de teatru, 150 de sonete și două poeme.

Numai în România la Biblioteca Națională a României, sunt publicate 439 de titluri despre dramaturg, după 1993.

Scriitorul, dramaturgul, compozitorul și eseistul criticul britanic Antony Burgess (1917-1993) care a devenit celebru în urma romanului „Portocala mecanică”, ecranizat de Stanley Kubrick, în 1971, i-a dedicat lui Shakespeare o biografie, două lucrări de ficțiune despre Shakespeare publicate în 1964 și un scenariu de film care a fost turnat apoi la Hollywood.

Născut la Stanford – upon- Avon, în Warwickshire, în timpul domniei Elisabeta I (1533-1603), care a urcat pe tron la 25 de ani și a domnit 45 de ani, ca regina a Angliei, William era a treilea copil al familiei Shakespeare, din cei opt frați.

Deși mulți cercetători ai operei dramaturgului scriu că data nașterii nu e clară, Antohny Burgess presupune că s-ar fi născut în 26 aprilie 1564, cu aproximație, într-o familie de catolici, și a murit în 23 aprilie 1616.  

Tatăl său avea o afacere cu mănuși, iar mama sa făcea parte din marile familii înstărite britanice, având mult pământ.

F.J. Furnivall (1825-1910) unul din cei trei fondatori ai primei ediții The New English Dictionary, care devine Oxford English Dictionary (OED), după 1861, îl descrie în copilărie pe Shakespeare ca fiind “puștiul cu păr castaniu, roșcat, ochi căprui, obraji rozalii, frunte înaltă, impulsiv, cu minte iscoditoare și inima largă.”

Copilul urmează cursurile școlii King’s New School din localitatea natală, apoi, se însoară la 18 ani, cu Anne Hathaway, o femeie cu opt ani mai în vârstă decât el, în 28 noiembrie 1582. Ea era însărcinată fiind cu primul lor copil.

După căsătorie, tânăra familie se mută la Londra, orașul gălăgios, cu țăcănit de copite și roți metalice de trăsură pe piatra cubică, cu străzi pline de ciondănelile ucenicilor, încaierările evadaților, cu multă bere prin bodegi și vreme sumbră. Vinul se găsea doar la casele mari, unde aristocrații prieteni se legau la beție pe viață și se destrămau în dueluri pe câmp.

Anne a născut o fiică, pe Susanna, în 1583, și gemenii, băiat și fată, în 1585. Hamnet a murit din cauze necunoscute la 11 ani și a fost înmormântat în 11 august 1596.

Când Will ajunge în Londra este copleșit de răsunetul clopotelor, focurile de sărbătoare, bubuitul tunurilor și beția zgomotoasă a celebrării, ce avea loc după decapitarea reginei Maria Stuart (1542-1587).

La Londra, nu-și continua studiile, Will studiază bine epoca, vede ce se afla în spatele sadismului vremii sale, se apucă de scris, ca să-și întrețină familia.

Londra, capitala cu Tamisa care se revărsa în râurile Europei, avea gloriile și frumusețiile ei, care o făceau un loc râvnit pentru visat din întreaga lume de atunci. O plimbare prin Londra însemna o călătorie prin tărâmul durerii și al morții: eretici smulgând ochii morților și târfe biciuite la Bridewell.

Shakespeare trăiește la Londra, în vremea domniei Regina Elisabeta I(1533-1603), care era cel mai viclean și râvnit monarh în Europa. O femeie eretică, despotică, măritată cu puterea. Închiderea mirenilor catolici, torturarea lor în turnul Londrei, spânzurarea sau trasul pe roată, sfâșierea lor în urma cailor, erau doar câteva metode aplicate celor suspecți potrivnici puterii.

În plin Ev Mediuse duceau destule lupte în Europa, iar Will înregistrează viața pe retina lui ca un film, o lasă vie în piesele sale de teatru.

Până să se apuce de scris, se angajează la teatru. Are grijă de trăsura boierilor care veneau să vadă spectacole în teatru.

Teatrul nu era o distracție ușoară menită să alunge plictiseala, ci era o mare scenă a lumii atunci.

La începuturile lui, spectacolele de teatru însemnau ritualuri de magie. Uneori se includea și ceremoniile menite să aducă ploaia, să grăbească venirea primăverii, sau să salveze o recoltă săracă.

În Evul Mediu, departe de catharzisul teatrului vechi, teatrul iese din biserică, cu ale lui spectacole de “mistere” și “miracole”. Acestea au loc pe treptele din fața bisericii.

Structura teatrelor londoneze: “Swan”, “Rose”, “Fortune”, apoi “Globe”, era la fel. De altfel, ele erau plasate mai mult în jurul Londrei, pentru că instituția nu avea o bună reputație în epocă.

  Publicul numeros determină întreprinzătorii să transforme hanurile în teatre permanente. Un han elisabetan era format dintr-o curte pătrată, înconjurată de o galerie la etaj, în care dădeau camerele de dormit, transformate în locuri de unde cei săraci puteau asista la spectacole. Scena era improvizată pentru cei bogați, plasată în partea din fund a curții, iar galeria fixă de deasupra putea fi folosită de către actori pentru diverse momente ale reprezentației.

Scena se transforma într-o structură fixă, cu o platformă, sau o avanscenă care înainta în mijlocul publicului, iar deasupra era un acoperiș susținut de stâlpi laterali, pentru a o proteja de ploaie. În spate avea un fel de galerie, ca la etaj, două uși, pentru intrări și ieșiri, o nișă în spatele platformei, numită “studio”. În timpul reprezentației se vindea bere și vin.

Părinții bisericii orașului nu aveau încredere în teatru. Îl considerau un loc de unde s-ar fi putut răspândi molima, unde se adunau vagabonzii și infractorii, religia era luată în râs, iar omul încărcat cu prea multe păcate.

Arta actorului era un păcat, iar orașul cu teatru, avea o faimă proastă. Așa era descris teatrul, în toate cronicile epocii adunate în cărțile biografilor săi, atunci când ajunge Will în primii ani de ucenicie, la teatru.

În teatru își face școala vieții, în locul de unde câștigă bani pentru a-și întreține familia. Ajută la pus decorul, are grijă de recuzită, ajunge pe post de sufleor, adică dă replica actorului, pentru ca apoi să joace și el în spectacole. Câștigă destulă experiență, simte cuvântul, învață cum să scrie pentru actori. 

În acest timp Shakespeare mai învață de la amatorii imitatori și de la licențiații de la “Oxford” și “Cambridge” cum să scrie piese de teatru. Fură meserie, le fură și subiectele, își însușește rafinamentele vieții de curte, le pune în pagină într-o manieră originală. Stârnește gelozie, ură, invidie. Se apără.

Toți contemporanii lui absolviseră facultăți cu renume în epocă, dar nu aveau talent la dramaturgie, nici la scris literatură.

Robert Greene (1558-1592), Thomas Nashe (1567-1601), scriau panflete spectaculoase la adresa lui. Li se alătură Marlowe, alt dramaturg, cu studii înalte absolvite la “Oxford”.

În 1592, Londra are trei teatre. Shakespeare scrie piese de teatru, dar are nevoie de un loc unde să fie jucate piesele lui.

Cele trei teatre: “Theatre”, “Curtain”, “Rose” erau plasate în jurul Londrei, la concurență cu Grădina Parisului, un fel de parc al Londrei unde aveau loc lupte cu tauri sau maimuțe, iar lumea se înfierbânta și urla.

Shakespeare scrie piese de teatru pentru trupa lodrului Stange. Trupa joacă la Teatrul “Rose” în februarie 1592 când teatrul își deschide ușile prima dată. Se joacă“Henric VI”, cu mare succes la public.

Pentru “Henric VI”, W. Shapespeare se documentează despre “Războiul Celor Două Roze”, și toată istoria Angliei. Neșcolitul din Stanford scrie piese de teatru, are succes, aduce bani teatrului. Invidia contemporanilor sporește, aceștia se răzbună, îi scot porecle, îl defăimează scriind alte pamflete.

Teatrul “Rose” era condus de un mare actor Eduard Alleyn, deschisese stagiunea în 19 februarie cu o comedie leșinată scrisă de Robert Greene, “Călugărul Bacon și călugărul Bungay”, sala se umpluse pe jumătate, dar n-a râs nimeni.

Au urmat spectacole cu niște piese scrise se autori anonimi, apoi un spectacol cu o piesă de Christofer Marlowe, “Evreul din Malta”, tot fără succes la public.

La acea vreme Philip Henslowe avea și el un teatru, pe lângă o fabrică de amidon, niște bordeluri și o casă de amanet.

Marlowe era ce aceeași vârstă cu William Shakespeare, însă scriau diferit, ca stil. Începuse devreme să se manifeste în poezie și teatru, câștigase faimă, dar avea puțin talent. Se trăgea dintr-o familie vestită de pantofari, absolvent de “Cambrige”, era atras de lumea spionajului. Devenise bețiv notoriu, provoacă scandaluri, ajunge la pușcărie din cauza viciului spirtos.

Green locuia cu amanta într-un spațiu abject, scria și publica, ca să aibă ce mânca, bea alcool cu Nashe. Moare sărac și plin de păduchi, nu înainte de a-i lăsa o scrisoare nevestei ca să-i plătească datoriile făcute în urma alcoolului.

Printre hârtiile sale figurau și poreclele lui Shakespeare: “Share-scene”, “Shakebag”, “Shagbeard”, “Shagnasty”.

Vine gerul, ciuma bubonică, epidemia se extinde, se moare pe capete, Teatrul “Rose” se închide. Trupa lordului Strange nu mai joacă.

Shakespeare scrie în continuare piese de teatru. De la grecii antici, în special de la Plautus se inspiră pentru structura comediei.

După “Titus Andronicus”, scrie “Comedia Erorilor”. Urmează “Richard III,” cu subiect din istoria Angliei, despre un ticălos criminal și lupta lui pentru coroană în drumul presărat cu mult sânge.

Între 1593-1600 scrie 154 de sonete și două poeme: “Venus și Adonis” (1593) și “Răpirea lui Lucrece” (1594).

După 1594, piesele lui Shakespeare au fost puse în scenă la “The Theatre”, în Shoreditch, de către Lord Chamberlain, care avea cea mai importantă companie de teatru din Londra.

După moartea Reginei Elisabeta I, în 1603, compania a primit un brevet regal oferit de către Regele James I, schimbându-și numele în “Oamenii Regelui”.

Cum a început cariera în teatru această companie nu este clar, însă din 1594 i-a avut pe cel mai buni actori ai timpului: Richard Burbage, John Heminge, Henry Condell și Will Sly. Colaborarea lui Shakespeare a fost lungă cu trupa lordului Chamberlain.

20 de ani Shakespeare s-a dedicat asiduu artei sale intereselor sale financiare. Devine bogat din munca lui cu scrisul, cumpără proprietăți la Londra și la Stratford.

În același timp Shakespeare atrage atenția tânărului Henry Wriothesley, al treilea conte de Southampton. Acest tânăr, favorit la curte, îl încurajează pe Shakespeare să scrie, îl susține financiar, iar dramaturgul îi dedică cele două poeme scrise.

Când scrie “Îmblânzirea Scorpiei” se afla în cercul acestui aristocrat bogat. Era consilierul lui. Comedia se joacă cu o trupă de amatori în salonul casei, are success, faima crește. Din viața și din casa contelui de inspiră și scrie comedia “Zadarnicile chinuri ale dragostei”.

Timpul petrecut printre aristocrații epocii nu e întâmplător. Din întâmplările și evenimentele care au loc în ale lor saloane din casă, se inspiră pentru: “Doi tineri din Verona”, “Titus Andronicus”, “Romeo și Julieta”, “Neguțătorul din Veneția”. “Visul unei nopți de vară” este comedia scrisă cu intenția de a celebra o căsătorie.

Iată ce aflăm din Enciclopedia Britanică:

O dovadă izbitoare că Shakespeare a început să prospere devreme și a încercat să recupereze averea familiei și să-i stabilească reputația, este faptul că, o stemă i-a fost acordată lui John Shakespeare [tatăl dramaturgului], în 1596. Schițe ale acestei subvenții au fost păstrate la College of Arms, Londra, deși documentul final, care trebuie să fi fost înmânat familiei Shakespeare, nu a supraviețuit. Aproape sigur că William însuși a luat inițiativa și a plătit taxele. Stema apare pe monumentul lui Shakespeare (construit înainte de 1623) din biserica Stratford. La fel de interesantă ca dovadă a succesului lumesc al lui Shakespeare a fost achiziționarea lui în 1597 a New Place, o casă mare din Stratford, de care el, când era băiat, trebuie să fi trecut în fiecare zi mergând la școală. (https://www.britannica.com/)

În 1597, a cumpărat a doua casă ca mărime din Stratford, iar soția sa îi administrează proprietățile și banii, are grijă de copii. Apoi și-a împărțit timpul între Londra și locul natal.

Nicholas Rowe a fost primul său biograf, iar următorul biograf Samuel Johnson a repetat acest lucru, ambii au repetat că Shakespeare s-a retras la Stratford „cu câțiva ani înainte de moartea sa”.

Southamton îi oferă lui W. Shakespeare 1000 de lire drept capital pentru a crea și a monta spectacole. Odată cu deschiderea teatrului “Theatre” la Shoredtch, Shakespeare începe cu adevărat cariera teatrală.

Asocierea cu aristocrații bogați ai epocii îl ajută să prospere. Scrie piese de teatru, acestea se joacă în saloanele din casele lor prima dată, apoi în teatru, Shakespeare are succes.

Era în vara lui 1595. Prețuri erau mari și viața scumpă. Ucenici spânzurați peste tot, înecați sau sfârtecați pe Dealul Turnului din centrul Londrei unde se afla un orologiu, legea marțială proclamată, recolta era slabă, vacile lovite de boală. Unii o duceau greu.

Noul patron al lui Will este contele de Essex. Shakespeare îi dedicase niște sonete, se cunoscuseră în casa lui Southampton, colaborau. Plănuia să scrie “Richard II”, o altă tragedie cu subiect din istorie, dar nu pierdea din ochi nici reacția străzii din epoca în care trăia.

Unele dintre piesele lui Shakespeare au fost publicate în ediții “quarto”, începând cu 1594.

Împreună cu frații Burbage, Hemings, Philips, Pope și Kenep adună bani ca să construiască un teatru.

£££

 WILLIAM TAYNTON, PRIMUL OM CARE A APĂRUT LA TELEVIZOR

Oamenii de știință lucrau la inventarea televiziunii încă din anii 1850, dar un singur nonconformist, care lucra cu materiale rudimentare, a fost cel care a făcut-o realitate.

Înainte de marea sa descoperire, John Logie Baird a fost un inventator în serie cu succese mixte. Chinuit de probleme de sănătate cea mai mare parte a vieții sale, fiul acestui preot a fost declarat inapt pentru serviciul militar în Primul Război Mondial.

Baird a început să lucreze pentru o companie de electricitate, menținându-și spiritul antreprenorial. Inspirat de o povestire scurtă a idolului său, scriitorul science fiction H.G. Wells, a încercat să fabrice diamante artificiale din carbon folosind cantități enorme de electricitate. Tot ce a reușit să facă a fost să întrerupă o parte din alimentarea cu energie electrică a orașului Glasgow.

Cât despre un remediu casnic dezastruos pentru hemoroizi, era un exemplu clasic al genului de activitate care i-ar fi făcut pe viitorii prezentatori TV să-l avertizeze: „Nu încerca asta acasă”.

În ciuda acestor eșecuri, Baird a reușit să obțină un oarecare succes comercial. Cu surplusul de capital obținut din vânzarea afacerilor sale cu șosete și săpun, a închiriat un magazin modest în Hastings, pe coasta de sud a Angliei, în 1923.

Aerul marin s-a dovedit benefic pentru plămânii săi, dar mediul de lucru era un coșmar din punct de vedere al sănătății și siguranței. A înființat un laborator pentru a-și începe experimentele cu televiziunea, improvizându-și aparatul cu materiale aruncate, cum ar fi o cutie veche de ceai echipată cu un motor.

În centrul sistemului lui Baird se afla un disc rotativ mare, de mare viteză, care scana imagini linie cu linie folosind fotodetectoare și lumină intensă. Aceste semnale erau apoi transmise și reconstruite pentru a produce imagini în mișcare. Când a reușit să transmită o siluetă, visul de decenii de a crea televiziune a prins contur.

După ce a suferit o arsură în laboratorul său din Hastings, Baird a decis să se mute la Londra. A închiriat un apartament deasupra unei afaceri de pe strada Frith nr. 22 din Soho, în centrul orașului, și a înființat un nou laborator.

Dispozitivul său mecanic emitea o căldură atât de intensă încât oamenii o suportau cu greu. În experimentele sale, a trebuit să folosească un manechin de ventriloc, pe care l-a poreclit Stooky Bill. Dar pe 2 octombrie 1925, la vârsta de 37 de ani, a recrutat un cobai uman și a realizat o descoperire uimitoare.

Aici intervine William Taynton, un funcționar de birou în vârstă de 20 de ani care lucra la parterul laboratorului improvizat al lui Baird.

Patruzeci de ani mai târziu, el a declarat pentru BBC: „Baird a coborât în fugă scările, plin de entuziasm, și aproape m-a târât afară din birou ca să merg în micul său laborator. Cred că era atât de entuziasmat în acel moment încât nu a putut scoate cuvintele. Aproape că m-a apucat și mi-a cerut să urc sus cât mai repede posibil.”

Când Taynton a intrat în laboratorul dărăpănat al lui Baird, a spus că simțea nevoia să fugă pe scări. Mai întâi, a trebuit să se strecoare printre fire care atârnau de tavan și erau împrăștiate pe podea. „Aparatul pe care îl folosea pe atunci era o harababură”, își amintea Taynton. „Avea discuri de carton cu lentile de bicicletă și chestii de genul acesta, tot felul de lămpi, baterii vechi și niște motoare foarte vechi pe care le folosea pentru a roti discul.”

Baird l-a așezat în fața emițătorului său: el era subiectul uman care putea oferi mișcarea necesară. Taynton a spus că a început să simtă căldura și s-a speriat, dar Baird l-a asigurat că nu are de ce să-și facă griji. „A dispărut pentru a merge la receptor și a vedea dacă poate vedea o imagine”, și-a amintit Taynton.

„Am reușit să intru în lumina reflectoarelor, dar nu am putut sta acolo mai mult de un minut din cauza căldurii imense de la lămpi, așa că m-am dat înapoi.” Pentru inconvenient, Baird i-a pus lui Taynton o jumătate de coroană (doi șilingi și șase pence) în mâna lui – „prima plată pentru televiziune” – și l-a convins să se întoarcă la postul său.

Ca să surprindă o mișcare, Baird i-a cerut să scoată limba și să facă grimase. Din ce în ce mai speriat, Taynton a izbucnit spunând că „îl prăjesc de viu”. „A țipat la mine: «Mai stai câteva secunde, William, câteva secunde dacă poți». Așa că am făcut-o și mi-am menținut poziția cât de mult am putut, până când nu am mai putut și am ieșit din focalizare în căldura insuportabilă; a fost foarte inconfortabil.”

Și cu acestea, Baird a venit în fugă de cealaltă parte cu brațele ridicate și a spus: „Te-am văzut, William, te-am văzut. În sfârșit am televizor, prima imagine de televiziune adevărată.”

Taynton nu avea nicio idee ce înseamnă „televiziune”, așa că Baird a sugerat să schimbe locurile. Taynton s-a bucurat să plece, pentru că Baird părea foarte entuziasmat și puțin furios la momentul respectiv.

S-a uitat printr-un tunel mic și a văzut „o imagine minusculă, de aproximativ 5 x 8 cm”. El a spus: „Deodată, fața lui Baird a apărut pe ecran. I se puteau vedea ochii închizându-se, gura și mișcările pe care le făcea. Nu era bine, desigur. Nu exista nicio definiție; se puteau vedea doar umbra și liniile extinzându-se spre exterior. Dar era o imagine și se mișca, iar acesta a fost principalul lucru pe care Baird l-a realizat. Obținuse o imagine reală de televiziune”.

Încântat de ceea ce tocmai se întâmplase, Baird l-a întrebat pe Taynton ce părere are despre creația sa. „I-am spus direct: «Nu cred că e mare lucru, Baird. E foarte rudimentară. Îți puteam vedea fața, dar nu era nicio definiție sau ceva de genul». Și el a subliniat că nu, acesta era începutul. A spus: «Acesta este primul televizor și vei vedea că va fi în fiecare casă din țară și, într-adevăr, în toată lumea».”

Pe 26 ianuarie a anului următor, Baird a făcut prima demonstrație publică din lume a televiziunii. Deși mașina sa inovatoare a fost în cele din urmă depășită de tehnologia dezvoltată de companii cu resurse mai mari, el a deschis calea pentru tot ce a urmat.

În 1951, la cinci ani după moartea lui Baird la vârsta de 57 de ani, Taynton s-a întors pe strada Frith nr. 22 din Soho pentru dezvelirea unei plăci albastre comemorative. Robert Renwick, președintele Societății de Televiziune, le-a spus celor prezenți: „Deși această placă comemorativă se află în inima Londrei, adevăratul său monument se află în pădurea de antene care proliferează în toată țara.”

Și la doar câțiva ani după ce Taynton și-a amintit scurta sa incursiune în istoria radiodifuziunii în 1965, oamenii din întreaga lume erau lipiți de televizoare pentru a urmări aselenizarea. Science fiction-ul devenise realitate.

£££

 VECHII EGIPTENI ȘI PISICILE

Egiptenii antici sunt renumiți pentru pasiunea lor pentru tot ce are legătură cu felinele. Nu există lipsă de artefacte cu tematică pisicească - de la statui uriașe la bijuterii complexe - care au supraviețuit mileniilor de când faraonii au stăpânit Nilul . Egiptenii antici au mumificat nenumărate pisici și chiar au creat primul cimitir pentru animale de companie cunoscut din lume , un loc de veci vechi de aproape 2.000 de ani, care adăpostește în mare parte pisici care poartă zgărzi remarcabile din fier și mărgele.  

Dar de ce erau pisicile atât de apreciate în Egiptul antic? De ce, potrivit istoricului grec Herodot , egiptenii își radeau sprâncenele ca semn de respect atunci când jeleau pierderea unei pisici din familie? 

O mare parte din această venerație se datorează faptului că vechii egipteni credeau că zeii și conducătorii lor aveau calități pisice, conform unei expoziții din 2018 despre importanța pisicilor în Egiptul antic, organizată la Muzeul Național de Artă Asiatică Smithsonian din Washington, DC. Mai exact, pisicile erau văzute ca posedând o dualitate de temperamente dezirabile - pe de o parte, pot fi protectoare, loiale și grijulii, dar pe de altă parte, pot fi combative, independente și feroce. 

Pentru egiptenii antici, acest lucru făcea ca pisicile să pară niște creaturi speciale, demne de atenție, iar acest lucru ar putea explica de ce construiau statui feline. Marele Sfinx din Giza , un monument lung de 73 de metri, care are fața unui bărbat și corpul unui leu, este probabil cel mai faimos exemplu de astfel de monument, deși, în realitate, istoricii nu sunt siguri de ce egiptenii s-au obosit să sculpteze sfinxul. În mod similar, puternica zeiță Sekhmet (scrisă și Sekhmet), era înfățișată ca având capul unui leu pe corpul unei femei. Era cunoscută ca o zeitate protectoare, în special în momentele de tranziție, inclusiv în zori și în amurg. O altă zeiță, Bastet , era adesea reprezentată ca un leu sau o pisică, iar egiptenii antici credeau că pisicile îi erau sacre. 

Pisicile erau probabil iubite și pentru abilitățile lor de a vâna șoareci și șerpi . Erau atât de adorate încât vechii egipteni își numeau sau porecleau copiii după feline, inclusiv numele „Mitt” (care înseamnă pisică) pentru fete, potrivit University College London . Nu este clar când au apărut pisicile domesticite în Egipt, dar arheologii au descoperit înmormântări de pisici și pisoi care datează încă din anul 3800 î.Hr., a relatat anterior Live Science .

Multe cercetări au sugerat, însă, că această obsesie nu a fost întotdeauna blândă și plină de dragoste și există dovezi ale unei laturi mai sinistre a fascinației feline a egiptenilor antici. Probabil că existau industrii întregi dedicate creșterii a milioane de pisoi care urmau să fie uciși și mumificați, astfel încât oamenii să poată fi îngropați alături de ei, în mare parte între anii 700 î.Hr. și 300 d.Hr. Într-un studiu publicat anul trecut în revista Scientific Reports , oamenii de știință au efectuat scanări micro-CT cu raze X pe animale mumificate - dintre care unul era o pisică . Acest lucru le-a permis să examineze în detaliu structura scheletică a acesteia și materialele folosite în procesul de mumificare. 

Când cercetătorii au primit rezultatele, și-au dat seama că creatura era mult mai mică decât anticipaseră. „Era o pisică foarte tânără, dar pur și simplu nu ne-am dat seama de asta înainte de a face scanarea, deoarece o mare parte din mumie, aproximativ 50% din ea, este alcătuită din înveliș”, a declarat autorul studiului, Richard Johnston, profesor de cercetare a materialelor la Universitatea Swansea din Regatul Unit. „Când am văzut-o pe ecran, ne-am dat seama că era tânără când a murit”, avea mai puțin de 5 luni când gâtul i-a fost rupt intenționat. 

„A fost un mic șoc”, a declarat Johnston pentru Live Science. Acestea fiind spuse, practica sacrificării pisicilor nu era rară. „Erau adesea crescute în acest scop”, a spus Johnston. „Era destul de industrial, existau ferme dedicate vânzării de pisici.” 

Asta pentru că multe dintre creaturi erau oferite ca sacrificiu votiv zeilor Egiptului antic, a declarat anterior pentru Live Science Mary-Ann Pouls Wegner, profesor asociat de arheologie egipteană la Universitatea din Toronto . Era un mijloc de a îmbuna sau de a cere ajutor de la zeități, pe lângă rugăciunile rostite.

Din păcate, nu este exact clar de ce a fost considerat de dorit să se cumpere pisici pentru a fi înmormântate împreună, dar se pare că există o linie fină între venerație și infatuare.

£££

 GIUSEPPE UNGARETTI

Guiseppe Ungaretti a crescut în Alexandria, Egipt. În 1912, s-a mutat la Paris, Franța, unde a studiat la Sorbona. Printre colecțiile sale de poezie se numără Morte delle stagioni („Moartea anotimpurilor”, 1967), La terra promessa („Țara făgăduită”, 1950), Il dolore („Tristerea”, 1947) și Sentimento del tempo („Sentimentul timpului”, 1933). Poeme alese de Giuseppe Ungaretti , o traducere în engleză de Allen Mandelbaum, a fost publicată în 1975. Ungaretti a predat literatură italiană contemporană la Universitatea din Roma din 1942 până în 1957.

„Poezia lui Ungaretti”, a scris Glauco Cambon, „născută în calvarul Primului Război Mondial și în tranșeele sale, ... a marcat un punct de cotitură în literatura italiană modernă.” Rupându-se de forma tradițională italiană a hendecasilabulului, Ungaretti a experimentat cu sintaxa și metrul, căutând o nouă puritate și sens în cuvânt și frază. „Pentru a surprinde nota pură”, a continuat Cambon, „a coborât tonul poeziei sale la o șoaptă simplă, i-a încetinit ritmul până la o durată potențial infinită; a umplut fiecare pauză cu sens.” Părea să descompună metrul pentru a examina cuvântul singular în mod izolat. John Frederick Nims a comentat că efectul complet al acestor poezii timpurii și extrem de scurte, unele dintre ele constând dintr-un singur vers, era menit să fie transmis „atât prin tăcerile și golul din jurul lor, cât și prin cuvinte”.

Însuși Ungaretti a descris poezia ca fiind abilitatea de a te exprima „cu o sinceritate absolută, ca și cum ar fi prima zi a creației”. În această căutare a purității și în încercarea de a reda cuvintelor virginitatea lor originală, Ungaretti a urmat căile trasate de simboliștii francezi Arthur Rimbaud , Stéphane Mallarmé și Guillaume Apollinaire . La fel ca aceștia, el credea că o poezie ar trebui să sugereze mai degrabă decât să descrie și că cuvintele au un conținut evocator dincolo de semnificația lor cotidiană. Cu toate acestea, după ce Ungaretti și-a îndeplinit munca esențială de purificare, o schimbare a avut loc în dicția sa. „Sintaxa suplu a devenit complexă, suprafața fragilă opacă, iar inima problemei aglomerată, contorsionată de tristeți și nedumeriri.”

„ Sentimento del Tempo ” a sa „a creat furori în lumea literaturii italiene”, a remarcat Nims. „Reviste au fost fondate cu scopul expres de a-l ataca pe Ungaretti, care a fost acuzat că este un poet «ermetic» și liderul «școlii hermetice».” Stilul său a devenit „abstrus, îngust și eliptic” și s-a retras „în sanctuarul interior al sufletului contemplativ”, a spus Cambon, „refuzând miturile publice, pentru a privi lumea ca pe un tărâm al esenței misterioase”. Deși Ungaretti a insistat că nu a fost niciodată obscur în mod intenționat, concepția sa despre poezie era intens personală. Preocuparea sa pentru misterele vieții, condensarea ideilor sale și dorința sa de a suprima superfluul l-au izolat de contemporanii săi.

Economia, chiar și severitatea versurilor, au fost întotdeauna o caracteristică a stilului lui Ungaretti, iar acesta susținea că „scriitorul ideal ar trebui să folosească un număr minim de cuvinte”. Sfatul său pentru scriitori era să fie mai conciși; considera prolixitatea unul dintre cele mai mari defecte ale unui scriitor și îi critica pe cei care deviază de la subiectul lor. Mandelbaum, traducătorul de engleză al lui Ungaretti, a comentat: „Ungaretti a curățat limba de tot ceea ce nu era decât ornament, de tot ceea ce era prea aproximativ pentru tensiunea precisă a versului său. Prin forța tonului și a sentimentului și o sintaxă lipsită de tendoane esențiale, el a constrâns cuvintele la puterea lor primordială.”

Una dintre temele centrale ale poeziei lui Ungaretti este dorul pentru inocența pierdută, iar starea sa de spirit este adesea nostalgică și melancolică. Totuși, la baza acestei tristeți se află un lirism care uneori rivalizează cu cel al lui Mallarme prin intensitatea sa magică și muzicală. Il Dolore , o colecție de poezii al cărei titlu provine din tragedia morții fiului său mic în Brazilia, la vârsta de nouă ani, conține unele dintre cele mai frumoase versuri ale sale; în Tu ti spezzasti („Erai frânt”), el sugerează printr-o singură frază sau un singur cuvânt o infinitate de pasiune, melancolie sau aspirație, extragând o magie poetică chiar și din realitățile hidoase ale vieții și ale morții.

Ungaretti a remarcat odată că are patru țări: Egiptul, țara sa natală; Italia, țara părinților săi și reședința sa permanentă; Franța, locul educației și al anilor săi de formare și unde, prin intermediul unor prieteni precum Apollinaire, a fost în contact intim cu întreaga mișcare artistică din Franța; și Brazilia, casa sa timp de șase ani, cât timp a predat la Universitatea din São Paulo. Și-a consemnat impresiile, în proză și poezie, despre toate aceste țări și multe altele. De asemenea, a scris cu entuziasm despre vizita sa la New York în 1964, într-un articol pentru Epoca . Reputația sa a ajuns la fel de departe. Într-un omagiu adus lui Ungaretti cu ocazia împlinirii a 70 de ani, T.S. Eliot l-a numit „unul dintre cei mai autentici poeți ai Europei Occidentale”, iar criticii au salutat lucrarea sa Visioni di William Blake (1965), un studiu critic despre Blake cu traduceri italiene ale poeziilor sale, ca o operă de importanță internațională.

Ungaretti a murit la 1 iunie 1970 la Milano, Italia.

£££

 HANS FALLADA

Ro. Hans Fallada (n. Rudolf Wilhelm Friedrich Ditzen, 21 iulie 1893 - 5 februarie 1947) este un scriitor german, exponent al criticului realismului. In romanele sale, de fină observație, evocă viața omului mărunt, strivit de atmosfera marelui oraș și de vicisitudinile sociale din anii nazismului. Pseudonimul „Hans Fallada” este același ca în povestea lui Grimm: protagonistul poveștii Hans im Glück („Hans-cel-de-fier”) și numărul calului în povestea Fata Gâștei („Păzitoarea de gâște”).

În 1899, transferul serviciului către familie a avut loc la Berlin. La școală a început în 1901 și Fallada nu sa adaptat ușor. Spre deosebire de alți copii, care preferau cărțile pentru copii, Fallada îi cite pe Flaubert, Dostoievski și Dickens . În 1909 familia a fost mutată în nou, datele erau în Leipzig.

Erich Ohser, Hans Fallada, 1943In 1909 there was a victim of an unui accident, the lovit or trăsură cu cai și a fost lovit în cap de o copită. În 1910 a fost simbolul lunii februarie. Analgezicele pe care the lua pentru calmarea durerilor se pare că au fost una din cauzele viitoare sale dependente de morfină. În 1911 a fost scris de Hanns Dietrich von Necker și a simulat un duel cu un pistol care a fost împușcat în amando. Dietrich nu are acum nicio șansă să cadă, dar Dietrich a căzut din nou, așa că poate să cânte și să bipe, deci este supravie. A further acuzat de omor, dar găsindu-se că nu era în deplinătatea facultăților mintale, a post internat într-o clinică de psihiatrie din Tannenfeld .

După izbucnirea Primului Război Mondial a vrut să se apuce ca voluntar, dar a fost refuzat ca inapt. Between 1917 and 1919 there was a petrecut timpul mai ales în clinici dezintoxicare sau sanatorii de recuperare. La începutul scrierii sale în literatură, a fost publicată prima vânzare a două romane, editarea lui Rowohlt , iar acum există un succes comercial de succes. Face parte din zona noastră locală, dar face și parte din sectorul agricol. Ulterior a fost condamnat de două ori la pedepse cu închisoarea deoarece pentru a-și finanța dependenta de droguri și alcool a comis înșelăciuni sau delapidare de fonduri de la locul de muncă.

După a doua eliberare din închisoare (in 1928), a întâlnit-o pe Anna Issel , viitoarea soție, cu care sa căsătorit the data de 5 April 1929 la Hamburg. Au avut patru copii, din care unul a murit imediat după naștere, iar altul a murit relativ tânăr. După ce s-au căsătorit, cei doi soți au locuit temporary despărțiți: ea la mama ei la Hamburg , iar el la Neumünster. Acolo lucrat la Asociația și în paralel ca ziarist și prospector de public turistic.

După ce primul său roman, farmers, biggwigs and bombs (“Țărani, bonzi și bombe” ), sa bucurat de un oarecare succeses, Fallada sa mutat cu soția în apropierea Berlinului, la sugestia editorului Rowohlt , care the angajat cu jumătate de normă la editură. Iar prin succesul comercial al celui de-al doilea roman, Little Man – what now? (“Incotro, omule?”) , care a devenit un bestseller în Germania, Fallada a devenit cunoscut și pe plan international.

Hans Fallada (numele real Rudolf Wilhelm Friedrich Ditzen ) a fost un scriitor german. Rudolf Ditzen a folosit pseudonimul Hans Fallada încă din primul său roman , *Der junio Geedeschal*, publicat în 1920. Acesta a fost inspirat de două basme ale Fraților Grimm. Prenumele se referă la protagonistul din *Hans im Glück*, iar numele de familie la calul vorbitor Falada din *Die Gänsemagd*: capul tăiat al calului proclamă adevărul până când prințesa înșelată primește dreptate.

Copilăria și zilele de școală

Rudolf Ditzen s-a născut în orașul universitar Greifswald din Pomerania, al treilea copil al judecătorului districtual Wilhelm Ditzen (1852–1937) și al soției sale, Elisabeth (1868–1951). Pe lângă cele două surori mai mari ale sale, Elisabeth și Margarete , fratele său mai mic, Ulrich, aparținea unei familii din clasa de mijloc. Din 1901 până în 1906, Rudolf a urmat cursurile gimnaziului Prinz-Heinrichs-Gymnasium din Schöneberg , iar ulterior ale gimnaziului Bismarck din Wilmersdorf . După ce familia s-a mutat la Leipzig, a fost elev la gimnaziul Königin-Carola-Gymnasium de acolo până în 1911. Ca și la Berlin, Fallada a fost considerat un outsider la școala din Leipzig și s-a retras din ce în ce mai mult în sine. Pe 17 octombrie 1911, el și prietenul său, Hanns Dietrich von Necker, au decis să comită o dublă sinucidere deghizată în duel. Von Necker a murit în schimbul de focuri, în timp ce Fallada a supraviețuit cu răni grave. A fost acuzat de omor din culpă și internat la clinica psihiatrică din Tannenfeld. Acuzațiile au fost retrase din cauza capacității sale reduse. Fallada a terminat liceul fără să termine studiile.

Primii ani și căsătoria

La începutul Primului Război Mondial, s-a oferit voluntar pentru serviciul militar, dar a fost respins ca fiind „inaptă permanent”. Din cauza dependenței sale de alcool și morfină, a petrecut perioada 1917-1919 în principal în centre de detoxifiere și sanatorii private, în principal în Posterstein, Turingia. În ianuarie/februarie 1921, a fost pacient la Spitalul de Psihiatrie Provincial Pomeranian din Stralsund; înregistrările referitoare la acest lucru au fost descoperite abia în 2011. Pentru a-și finanța consumul de morfină și alcool, a comis delapidare, ceea ce a dus la o condamnare de trei luni de închisoare în 1923. Aceasta a fost urmată în 1926 de o condamnare de doi ani și jumătate de închisoare pentru fraudă. După a doua pedeapsă cu închisoarea, a fost eliberat în 1928 și a întâlnit-o pe Anna Issel , pe care a numit-o Suse, în Hamburg-Eilbek - modelul pentru personajul său fictiv Lämmchen - și s-au căsătorit cu ea pe 5 aprilie 1929, la Hamburg. Cuplul a avut trei copii.

Muncă, viață și succes ca scriitor

Succesul literar al lui Hans Fallada a început la începutul anilor 1930. După ce romanul său * Bauern, Bonzen und Bomben* (Fermieri, bărbăți și bombe), despre politica orașelor mici și mișcarea populară de la țară, a atras atenția, el și soția sa s-au mutat în zona Berlinului la sfatul editorului Ernst Rowohlt. Rowohlt îi asigurase lui Fallada un post cu jumătate de normă la editura sa, astfel încât să se poată dedica scrisului fără griji financiare majore. Acest lucru a dus la publicarea romanului său * Kleiner Mann – was nun?* (Omulețul, ce urmează acum?) în 1932. Acesta a devenit un bestseller, a obținut recunoaștere internațională și a marcat descoperirea lui Fallada ca scriitor. În perioada nazistă, operele lui Fallada au fost din ce în ce mai mult condamnate de stat. După destrămarea căsniciei sale, Fallada a divorțat pe 5 iulie 1944. În timpul unei certuri cu fosta sa soție, pe 28 august 1944, a tras cu un pistol Terzerol într-o masă în timp ce era în stare de ebrietate. Ulterior a fost acuzat de tentativă de omor din culpă și, pe 4 septembrie 1944, a fost internat într-o unitate psihiatrică securizată - la etajul al doilea al „Departamentului de Vindecare și Azil de Bătrâni” (Clădirea Departamentului I) a Instituției de Stat Neustrelitz-Strelitz - pentru observație. Aici, Hans Fallada a scris manuscrisul pentru „Băutorul”, o serie de povestiri scurte, romanul „Băutorul” (publicat ulterior postum) și o relatare a experiențelor sale trăite sub regimul nazist. A fost eliberat pe 13 decembrie 1944.

Ultimii ani și moartea

După divorț, Fallada a locuit cu Ursula „Ulla” Losch (1921–1958), în vârstă de 23 de ani . Fallada și Losch s-au căsătorit pe 1 februarie 1945. Relația lor inițial prietenoasă, care s-a transformat curând într-o poveste de dragoste, a fost problematică încă de la început; atât Losch, cât și Fallada sufereau de dependență. Ca și el cu douăzeci de ani mai devreme, ea era dependentă de morfină; în plus, Fallada fusese alcoolic de ani de zile. Deși amândoi supraviețuiseră războiului, suferiseră psihologic. Ulla căutase alinare în morfină, iar Fallada în alcool. În 1946, consumul de morfină al lui Fallada a crescut. Soția sa, care era și ea dependentă, i-a cerut morfină colegul poet și medic Gottfried Benn într-o scrisoare care s-a păstrat. În ianuarie 1946, Fallada s-a internat într-o clinică privată din Neu-Westend, iar Ursula l-a urmat două săptămâni mai târziu. În martie, amândoi au fost externați. Pe 1 mai, Fallada a încercat să se sinucidă, dar vecinul său Becher a reușit să o împiedice. În decembrie 1946, Fallada a fost internat la clinica psihiatrică a spitalului Charité din Berlin. În decurs de o lună, într-o stare fizică precară, a scris acolo romanul *Fiecare om moare singur*. Pe 10 ianuarie 1947, a fost internat din nou la spitalul auxiliar Niederschönhausen, unde a zăcut într-o sală de clasă transformată. A murit acolo pe 5 februarie 1947, la vârsta de 53 de ani, din cauza efectelor utilizării morfinei. Certificatul său de deces menționa „deces prin insuficiență cardiacă”. Până în 1981, Fallada a fost înmormântat într-un mormânt onorific în Cimitirul Pankow III.

Surse:

https://de.wikipedia.org/wiki/Hans_Fallada

https://ro.wikipedia.org/wiki/Hans_Fallada

https://www.ndr.de/kultur/buch/Hans-Fallada-Der-unbeugsame-Autor,falladaportraet101.html

££_

 HENRI STAHL

Henri Joseph Stahl (cunoscut și sub numele de Henric , Enric sau Henry Stahl ; 29 aprilie 1877 – 18 februarie 1942) a fost un stenograf , grafolog , istoric și scriitor de ficțiune român . Născut din părinți imigranți educați, a fost prieten și discipol al lui Nicolae Iorga , decanul istoriografiei românești moderne. O mare parte din munca sa în domeniu a dus la un studiu monografic și conservaționist despre Bucureștiul său natal , publicat de Iorga în 1910.

Stahl a creat un sistem original de stenografie, care a funcționat ca unul dintre standardele de bază ale stenografiei românești și, în calitate de expert rezident la Arhivele Naționale , a înființat școala românească de grafologie și paleografie . Autor de povestiri și memorii umoristice, a contribuit și la romanul Un român în lună , considerat una dintre operele de pionierat ale science fiction-ului românesc .

Pe lângă munca sa academică și literară, Stahl a lucrat ca stenograf pentru instituții publice, ceea ce i-a permis să fie martor la evenimente semnificative din istoria politică a României și a fost un veteran distins al Primului Război Mondial. Stahl a fost tatăl sociologului Henri H. Stahl și al romancierei Henriette Yvonne Stahl , precum și tatăl vitreg al lui Șerban Voinea , gânditor politic și militant al Partidului Social Democrat Român .

Origini și începuturi de viață

Henri Stahl a fost fiul unui orientalist și lexicograf, Joseph „Iosif” Stahl (1820–1890), descris în surse ca „un hibrid între un alsacian și o elvețiană”, sau, în genealogia familiei Stahl, ca un baron bavarez . Potrivit lui Henriette Yvonne Stahl, bunicul ei a fost inițial activ în Regatul Greciei , în slujba regelui Otto , înainte de a fi luat prizonier de Imperiul Otoman . El și-a datorat mutarea în Țara Românească (un subiect autonom al otomanilor) mijlocirii prințului Barbu Dimitrie Știrbei , care l-a angajat ca dragoman al curții. Se pare că a doua sa soție, Irma Niard, cunoscută în limba românească sub numele de Irina Stahl , provenea dintr-o familie normandă , fiica orfană a unui pictor premiat. Din căsătoria anterioară a lui Joseph, Henri a avut o soră vitregă, Ana „Nety” Stahl (1853–1929). 

Familia Stahl a trăit în Țara Românească, și mai târziu în România unificată , ca pedagogi și proprietari ai unui internat (deși Irma nu a învățat niciodată limba română). Până la nașterea lui Henri, Joseph avusese o lungă carieră în publicații, cu manuale de conversație pentru germană, franceză sau română, începând cu Kleine Walachische Sprachlehre din 1853. 

Născut la București, Henri a fost el însuși poliglot și student la istorie. S-a înscris la universitatea orașului , unde a devenit unul dintre studenții vedetă și adepții fervenți ai lui Iorga. Potrivit sociologului Mircea Ioanid, „s-a făcut faimos prin activitățile sale modeste, dar rodnice în sfera publică, dar mai ales prin pionierat cultural”. Absolvent al Facultății de Litere, Stahl a inventat o metodă de stenografie românească, bazată pe stenografia Duployan .El a subliniat regulile acesteia într-un manual din 1900: „ Metoda pentru a stenografia cu alfabetul latin pentru uzul studenților, ziariștilor și tuturor celor care au de scris repede”. Până atunci, Stahl fusese angajat ca recenzent-stenograf de către Parlamentul României . 

În jurul anului 1900, Stahl se afla în Franța, unde a publicat un ghid al metodei Duployan și un ghid practic pentru stenotipie : La machine à écrire—machine à stenographier . S-a îndrăgostit profund de o Blanche-Alexandrine Francis Boeuve, care preda la școala mamei sale din București. Ea era cu trei ani mai mare decât el, lucrase ca și croitoreasă și avea origini evreiești franceze . Dintr-o relație anterioară, Blanche a avut un fiu de șase ani, Gaston. 

Aventura a înfuriat-o pe Irma Stahl, care a concediat-o pe Blanche după ce aceasta a anunțat că purta copilul lui Stahl. Mutându-se la sora ei în Saint-Avold , Lorraine , a născut o fiică, Henriette. Separarea forțată și problemele de sănătate ale lui Henriette în copilărie au determinat-o pe Stahl să se gândească la sinucidere; Irma Stahl a cedat în cele din urmă amenințărilor sale, permițându-i mamei și fiicei să se întoarcă și să locuiască cu ea la București. 

Henri s-a căsătorit legal cu Blanche în 1901. Cuplul a avut curând un alt fiu, Henri H. Stahl. Blanche a devenit expertă în dactilografiere și, după mutarea în România, a scris propriile manuale. Până atunci, Henri experimenta cu scrierea politică și umoristică. În 1901, a devenit colaborator la foaia satirică a lui Ion Luca Caragiale , Moftul Român . [A fost un imitator al lui Caragiale și, potrivit lui Iorga, a fost unul dintre cei mai buni, dotat cu o „înțelegere tandră a lucrurilor”. După ce a dobândit o înțelegere directă a tendințelor românești emergente în vorbitul în public, Stahl a publicat și o notă din septembrie 1906 despre „stilul oratorilor români” în revista Revista Politică și Literară din Blaj . 

Istoric oral și autor de science fiction

În 1903, Stahl lucra pentru Cancelaria Senatului Român și era profesor la internatul mamei și soției sale de pe strada Brutus (unde și locuia). Stahl și-a reluat legăturile strânse cu Iorga: Iorga vizita regulat casa și biroul lui Stahl, unde îi dicta liber cărțile pentru ca Stahl să le scrie. Stahl s-a alăturat, de asemenea, echipei școlii de vară a lui Iorga din Vălenii de Munte , unde, în 1908, preda cursuri de stenografie. Editura academică a lui Iorga din Vălenii a publicat în 1909 lucrarea sa „Curs complet de stenografie cu vocale”. Tot în acel an, a publicat o introducere în limba franceză la stenografia franceză și germană, litografiată la București. 

Pe lângă astfel de contribuții, Stahl a păstrat o pasiune pentru istoria orală și istoria Bucureștiului . A plimbat orașul, a notat caracteristicile sale interesante, a creat gravuri pe piatră din inscripții vechi și a intervievat cetățeni în vârstă. Fiul său, Henri Jr., care l-a urmat în astfel de excursii, își amintește: „Avea darul special de a putea conversa cu oameni simpli, tineri și bătrâni deopotrivă, cucerindu-i cu propria sa simplitate, adresându-se lor în limba lor, în chiar spiritul mentalității lor.” După cum notează criticul literar Dan C. Mihăilescu , Stahl și Iorga au fost amândoi adversari conservatori ai modernizării secolului XX, cărora le displăcea cultura populară și se temeau de creșterea micii burghezii . Henri Jr. îl vede, de asemenea, pe tatăl său ca pe un discipol al doctrinei tradiționaliste a lui Iorga, sau sămănătorismului .

Ocazional, Stahl a revenit la scrisul de ficțiune, producând Un român în lună , manuscrisul găsit al explorării spațiului: un ziarist dă peste un text misterios, care se dovedește a fi relatarea stenografică a unei călătorii românești pe Lună. Stahl și-a descris romanul mai degrabă ca pe un „tratat popular de astronomie”, o ilustrare „bine scrisă” și accesibilă a faptelor științifice. În recenzia sa din 1915 a romanului, Mihail Sevastos de la Viața Românească a remarcat: „Domnul Stahl se imagina un Flammarion al românilor”. Potrivit filologului Petru Iamandi, „ pozitivismul destul de evident” al cărții este echilibrat de „entuziasm” și „remarci amuzante”, dar „lipsa unui conflict autentic [este] principalul neajuns al cărții lui Stahl”. După cum a remarcat în 1998 jurnalistul cultural Cristian Tudor Popescu , Un român în lună poate fi într-adevăr considerată importantă pentru apariția science fiction-ului românesc , dar este și „neglijentă” și „inferioară” modelelor sale occidentale, de la Edgar Allan Poe la Jules Verne . Elementul unic, sugerează Popescu, este motivația exploratorului: acesta a părăsit Pământul din mizantropie și dezgust față de politicieni, dar și din credința în transcendența umană (un „ Punct Omega ”, potrivit lui Popescu). Sevastos a subliniat că „critica socială” a lui Stahl era de tip „agresiv”, citând un pasaj în care naratorul citește inițialele lui Iorga, „cum vor fi cândva dragi tuturor românilor”, pe suprafața lunară. 

Stahl s-a gândit să publice lucrarea și i-a arătat-o lui Iorga pentru o opinie critică. S-a confruntat cu opoziția lui Iorga, care i-a cerut „să uite luna și stelele” și să scrie o carte nouă folosind stilul din jurul primului capitol, în care Stahl descrie viața în Bucureștiul de la începutul secolului. Prin urmare, debutul literar al lui Stahl a avut loc în 1910 cu Bucureștii ce se duc („Bucureștiul dispărut”), publicată în serial în revista Neamul Românesc a lui Iorga , și apoi legată într-un volum publicat în Vălenii. Iorga l-a descris ulterior pe Stahl, alături de Ion Agârbiceanu , Romulus Cioflec și Dumitru C. Moruzi , drept principalul prozator al literaturii Neamul Românesc . 

Cartea este lăudată pentru reprezentările colorate ale bucureștenilor de la începutul secolului al XX-lea, dar și pentru conturarea tezei conservatoare susținute la Neamul Românesc . Stahl vede Bucureștiul modern ca pe un teren de joacă pentru servitoare și admiratorii lor excitați, plin de distracții „idioate”, cum ar fi consumul excesiv de alcool și vizitele la Morga orașului. Stahl protestează, de asemenea, împotriva renovării haussmanniene a centrului orașului București și propune ca toate clădirile condamnate să fie fotografiate și inventariate pentru referințe istorice. 

Stahl a continuat cu schițe umoristice : Dela manevre , tipărită la Iorga în 1912, și Macabre și viceversa din 1915. În cele din urmă, și-a publicat romanul science fiction: mai întâi în 1913, serializat în revista Ziarul Călătorilor a lui Victor Anestin , apoi într-un volum unic în 1914. În ultima ediție populară, produsă la Institutul de Arte Grafice din București, „romanul astronomic” a fost ilustrat de Stoica D. și Ary Murnu . La o dată ulterioară necunoscută, Stahl a produs și un volum de Schițe parlamentare , cu modele de oratorie, exemple de comportament ignominios și memorii ale disputelor parlamentare. 

Primul Război Mondial

La începutul anilor 1910, Stahl a vizitat comunitățile românești din Austro-Ungaria , în special pe cele din Transilvania și Partium . Sub influență germanică, intelectualii români transilvăneni își elaboraseră propriul sistem stenografic, codificat de Vasile Vlaicu. Cu toate acestea, Stahl a fost contractat de liderii Partidului Național Român să înregistreze întâlnirea lor din februarie 1911 cu alegătorii din comitatele Arad , Békés și Csanád , care a servit și ca un protest împotriva politicilor de maghiarizare și pentru votul universal . Stahl a fost entuziasmat de evenimente și a contrastat entuziasmul și sinceritatea ardelenilor cu politicile angajatorilor săi din București. A lăsat notițe despre „legătura naturală dintre popor și lideri” și i-a considerat pe țăranii din Partium excepțional de politicoși, precum și „corecți, inteligenți și mândri”. 

Stahl a fost înrolat în Forțele Terestre Române în 1916, când România a intrat în Primul Război Mondial ca inamic al Austro-Ungariei. A fost locotenent de rezervă în Regimentul 6 (Mihai Viteazu). A participat la acțiuni în primele etape ale Campaniei Române , dar a fost grav rănit în tranșee în timpul bătăliilor din septembrie 1916. Pierzându-și cunoștința, a fost târât și salvat de asistentul său țăran și se afla sub tratament la spitalul Gerota când Iorga i-a dedicat o laudă în Neamul Românesc (23 septembrie 1916). Era în convalescență la Ploiești când Puterile Centrale au ocupat sudul României . [ 

Lăsându-și în urmă copiii și soția, Stahl a fugit în Moldova , unde își aveau reședința autoritățile guvernamentale române. În cursul anului 1917, și-a reluat colaborarea cu Iorga, care publica la Iași , capitala provizorie, o nouă revistă numită Drum Drept . Și-a reluat munca de stenograf și i-a urmat pe parlamentarii români în refugiul lor în gubernia Herson din Rusia . A fost prins acolo de Revoluția din Octombrie și a fost martor la tensiunile crescânde dintre românii anticomuniști și oficialii din Rumcherod . Blanche și copiii Stahl au locuit în Bucureștiul ocupat și au fost ajutați să supraviețuiască de cunoștințele lor țărănești, prin intermediul mărfurilor de contrabandă. Stahl s-a întors în cele din urmă în capitala ocupată după armistițiul românesc (aprilie 1918) și a trebuit să urmărească cu resentiment cum armata germană a început o campanie de rechiziții pripite. 

Stahl și-a reluat activitatea în parlament după capitularea germană din noiembrie . La sfârșitul anilor 1910 și începutul anilor 1920, a fost vicepreședinte al corpului de stenografi ai Adunării Deputaților , calitate în care a predat lecții gratuite de stenografie studenților universitari. În acest scop, a publicat în 1919 un Curs de stenografie parlamentară. În România Mare interbelică , Stahl și-a extins domeniul investigațiilor și interviurilor, cu excursii în localități montane precum Breaza și Covasna , și și-a reluat activitatea literară în ziarul eclectic Cuget Românesc . Un român în lună a avut o a doua ediție în 1925. 

Ultimele decenii

Ambii moștenitori de sex masculin ai lui Stahl erau implicați în științe sociale. Cunoscut lumii drept Șerban Voinea (pseudonimul pe care l-a folosit pentru prima dată în 1919), Gaston a devenit cetățean român în 1929. A fost un teoretician marxist , considerat de Ioanid ca fiind unul de „valoare mondială” și un „clasic al sociologiei românești”, ale cărui activități semi-legale în cadrul Partidului Socialist din România au dus la urmărirea penală în procesul Dealul Spirii . Locuind în străinătate în mare parte a anilor 1920, a absolvit mai multe instituții academice, inclusiv Colegiul Liber de Științe Sociale . Întors în România în anii 1930, Voinea a lucrat în principal ca jurnalist radio și a fost vocea teoretică a Partidului Social Democrat Român , reformist și pro-occidental . Henri Jr. a fost el însuși student al lui Iorga, dar nu un adept, și l-a înstrăinat pe Iorga atunci când acesta și-a exprimat preferința pentru sociologia rurală în detrimentul istoriei. a cercetător, a adus dovezi empirice care susțineau unele dintre tezele fundamentale ale lui Iorga, dar a criticat încercările acestuia de a reduce la tăcere alți oponenți. Confruntat cu dificultăți financiare o mare parte din viață, și-a suplimentat veniturile lucrând în stenografie, domeniu pe care îl învățase de la tatăl său. 

Spre disperarea tatălui ei, Henriette a avut o copilărie tulbure și a evitat viața academică în favoarea experimentării pure. Conform relatărilor contemporane, era o femeie extraordinar de frumoasă. A absolvit Școala de Artă Dramatică din București , dar s-a bucurat de cea mai mare apreciere ca scriitoare. Tatăl ei a încurajat-o, trimițând romanul ei de debut, Voica, la un concurs literar în 1924. Din 1931 până în 1944, Henriette a fost căsătorită cu poetul-traducător Ion Vinea și a împărtășit, de notorietate, pasiunea acestuia pentru droguri tari, ceea ce a inspirat-o să scrie romane violent moderniste. 

Din 1925, expertiza lui Stahl în grafologie a fost valorificată de Arhivele Naționale ale României și de Școala Superioară de Arhiviști și Paleografi. Lucrările lui Stahl din acei ani includ un manual de grafologie din 1926. Acesta a fost recenzat pozitiv la acea vreme de sociologul Mihai Ralea , potrivit căruia „având în vedere expertiza tehnică [a lui Stahl], nimeni nu ar fi fost mai potrivit pentru această sarcină decât el”. Manualul includea în special mostre de scriere „de la aproape toate personalitățile României moderne”, alături de schițe de personaje. De asemenea, el publicase, în 1925, volumul de schițe cu tematică de război, intitulat Spion („Un spion”), lăudat de Ralea pentru autenticitatea sa. 

O a doua ediție a volumului „Bucureștii ce se duc” a apărut în 1935 la editura E. Marvan, ilustrată cu 175 de fotografii realizate chiar de Stahl. Stahl și-a publicat în 1936 propria contribuție în domeniul paleografiei: un manual de slavă bisericească veche , în colaborare cu slavistul Damian P. Bogdan. S-a pensionat de la Școala Arhiviștilor în 1938, când Aurel Sacerdoțeanu a preluat funcția de director, dar era încă considerat unul dintre principalii experți ai școlii și onorat de Sacerdoțeanu ca fondator al grafologiei românești. 

Stahl a murit în februarie 1942. Aceasta s-a întâmplat în timpul dictaturii aliate cu naziștii a lui Ion Antonescu (căreia fiul său, Voinea, i se opunea structural), în timp ce copiii Stahl fuseseră anchetați oficial, pentru a se decide dacă legile rasiale li se aplicau. Istoricul-stenograf a fost înmormântat în cimitirul Bellu din București , secția romano-catolică . Moartea sa este consemnată în jurnalul unui politician marginalizat, Constantin Argetoianu , imediat după aflarea veștii despre rănirea generalului Wavell : „Moartea lui Henri Stahl, cunoscutul stenograf. Stahl a fost, de asemenea, un scriitor remarcabil și un om foarte decent. Îngropăm alături de el o altă bucată din trecutul nostru, trecutul bătrânilor...” Cartea de memorii a lui Stahl despre Primul Război Mondial, intitulată Cu Parlamentul în URSS, a fost publicată mai târziu în acea lună, în punctul culminant al implicării României în războiul antisovietic . 

Moştenire

La sfârșitul războiului, cei doi moștenitori de sex masculin ai lui Stahl au scris primul curs de sociologie marxistă al României . Voinea a devenit ambasador al României la Berna , dar s-a certat cu regimul comunist și a trecut în Occident. A lucrat pentru Radiodifuziunea și Televiziunea Franceză și a fost activ în cadrul Confederației Internaționale a Sindicatelor Libere . Ceilalți Stahl au rămas în România. Relația lui Henriette cu Voinea a dus la cenzurarea romanelor sale, iar ei i s-a interzis să publice timp de aproximativ 10 ani. A fost protejată de închisoare datorită relației sale de zece ani cu Petru Dumitriu , poetul comunist oficial. Când Dumitriu însuși a trecut în 1960, Henriette a fost reținută timp de câteva luni și obligată să mărturisească că fusese scriitoarea fantomă a lui Dumitriu . Ulterior a fost eliberată și a continuat să publice, atât în România, cât și în Franța natală, până la vârsta de șaptezeci de ani; Ea a murit în 1984. 

Hărțuit de agenții Securității și împiedicat să publice până în anii 1960 (interval în care a trebuit să lucreze la sistematizare ), Henri H. Stahl a fost în cele din urmă permis să se alăture echipelor editoriale ale Bibliotecii Historica Romaniae și Viitorului Social . Pe atunci era căsătorit cu artista vizuală Margareta Stahl. Din relația sa anterioară cu Maria Costin a rezultat un fiu, Paul H. Stahl ; format în sociologie și istoria artei, a fugit în Franța în 1969 pentru a preda la Școala de Studii Avansate în Științe Sociale . Henri a fost complet reintegrat după Revoluția din 1989 și primit în Academia Română cu puțin timp înainte de moartea sa, care a avut loc pe 9 septembrie 1991. 

Cenzura care i-a afectat pe descendenții săi în timpul comunismului nu a afectat moștenirea culturală a lui Henri Sr. Noi ediții ale volumului „Un român în lună” au fost tipărite în 1958 și 1966. La ani după revoluția anticomunistă, metoda Stahl era încă predată la cursurile de stenografie. În 2002, Editura Domino a publicat o nouă versiune a volumului „Bucureștii ce se duc” , dar această reeditare era incompletă și îi lipsea o introducere critică. Schițe parlamentare a fost, de asemenea, reeditată în 2003.