£££

 HERMIONA ASACHI

Hermiona Asachi (alte nume: Ermiona sau Hermione, după căsătorie: Hermione Quinet; n. 16 decembrie 1821, Iași, Moldova – d. 9 decembrie 1900, Paris, Île-de-France, Franța) a fost o traducătoare din limba franceză și italiană, scriitoare și editoare română.

Biografie

Fiica adoptivă a lui Gheorghe Asachi și a Elenei (născută Teyber, fiica compozitorului austriac Anton Teyber și nepoata lui Franz Teyber⁠(d)), pasionată de literatură și istoria veche și beneficiind de cunoștințele tatălui, cunoscător a vreo șase limbi străine, și ale mamei, muziciană recunoscută, Hermiona și-a însușit o bogată cultură, devenind pianistă eminentă și fină interpretă la harfă. A fost fiica lui Kiriaco Melirato și a Elenei Teyber (sau Tauber), fiind adoptată de Gheorghe Asachi, al doilea soț al Elenei, în anul 1840.

Traduce încă de la 18 ani (în 1839), începând cu nuvela René Paul și Paul René de Émile Deschamps⁠(d), publicată în „Almanahul literar” și apreciată mai târziu de Mihai Eminescu.

Face prima traducere în românește din Silvio Pellico⁠(d).

Publică un volum cu povestiri biblice intitulat Istoria sfântă pentru tinerimea moldo-română (1840) și traduce din Silvio Pellico și Benjamin Franklin texte pe care le publică în Albina românească.

După eșecul căsătoriei cu prințul Alecu Moruzi, rămasă foarte tânără singură cu un copil, George, născut la 1 ianuarie 1839, Hermiona pleacă la Paris pentru a-și desăvârși studiile (1841-1845), tatăl ei dorind ca ea să aibă o serioasă pregătire spirituală. Se stabilește, din 1845, la Paris, unde intră în cercul intelectualilor revoluționari francezi.

Căsătorită în 21 iulie 1852 cu istoricul Edgar Quinet, se dedică editării operelor acestuia și editează cărțile scrise de tatăl său în limba franceză. Proscriși prin Decretul din 9 ianuarie 1852, după proclamarea lui Napoleon al III-lea împărat al Franței, soții au îndurat exilul 19 ani, până la căderea celui de al doilea imperiu, la 4 septembrie 1870, când împăratul a fost înlăturat și s-au putut întoarce la Paris. Zilele înstrăinării de patrie au fost consemnate în Memorii din exil, scris de Hermiona și publicat în 1868 de Librăria internațională din Paris.

A corespondat cu unii dintre marii intelectuali francezi, printre care Victor Hugo, Jules Michelet, Louis Blanc ș.a.

Opera

René-Paul și Paul-René, traducere din Emile Deschamps, 1839;

Rut, traducere din Karoline Pichler, 1839;

Istoria sfântă pentru tinerimea moldo-română (tradusă cu adăogiri de Ermiona Muruz născută Asaki), Iași, Albina, 1840; ediția a 2-a Iași, Institutul Albinei, 1846;

Despre îndatoririle oamenilor, traducere din Silvio Pellico, 1843

Mémoires d’exile (Bruxelles-Oberland), Paris, Librairie Internationale, 1868;

Cinquante ans d’amitié: Michelet-Quinet, 1899;

Edgar Quinet avant l'exil 1888

Edgar Quinet depuis l'exil, 1889

£_£

 ILIE E. TOROUȚIU

Ilie Torouțiu a fost un tipograf român care s-a remarcat pentru pasiunea sa de a colecționa documente inedite bucovinene. Îi plăcea să adune și să comenteze scrieri literare provenite din zona sa de baștină. Datorită strădaniilor sale, istoricii de astăzi au o porțiune de istorie bine documentată. Așadar, meritul său este de a fi imortalizat o parte din istorie.

Ilie Torouțiu s-a născut la data de 17 iunie 1888 într-o familie săracă din Solca, care la acea vreme făcea parte din Bucovina. Părinții săi erau țărani și își duceau cu greu traiul de pe o zi pe alta. În timpul școlii primare un profesor i-a remarcat calitățile intelectuale și l-a sfătuit să meargă în Suceava pentru a studia o meserie. La vârsta de 14 ani a plecat din casa părintească pentru a studia. S-a angajat într-o tipografie. Patronul său era om cumsecade, îi apreciază hărnicia, determinarea și interesul pentru cărți și reușește să obțină o bursă din partea Societății meseriașilor din Suceava.

În anul 1902 a fost admis la liceul greco-oriental din Suceava. În această perioadă s-a dovedit a fi un student foarte silitor. Dădea randament bun atât la școală cât și la tipografie, unde trebuia să continue să lucreze pentru a nu-și pierde bursa.

În anul 1910 s-a înscris la Facultatea de literatură și filosofie din Cernăuți. În timpul studiilor s-a remarcat din nou ca student, încât a obținut de la rectorul Matthias Friedwagner⁠ o bursă la Academia de Studii Sociale și Comerciale din Frankfurt. Iar în anul 1913 a predat limbi romanice la această Universitatea de aici.

Când se întoarce în țară nu revine acasă în Bucovina, ci se stabilește definitiv în București. A devenit profesor la Liceul Cantemir din capitală. În anul 1911 publică prima sa carte „A fost odată”, o coleție de povești și cântece populare. Până în anul 1916 a editat ziarul „Bucovina”, un periodic pentru cei proveniți din zona sa de baștină. A publicat de asemenea în revistele Convorbiri Literare, Sămănătorul, Ramuri, Făt-Frumos, Floarea-soarelui, Literare și Pagina de istorie și critică. Ilie Torouțiu a tradus mult din limba germană și greacă. A cules folclor literar bucovinean, a publicat studii despre viața economică din Bucovina și a lăsat multe pagini de critică literară și istorică. Însă, cea mai apreciată lucrare a sa este colecția de „Studii și documente literare”. În decursul vieții a adunat documente, piese de istorie literară din fonduri personale și arhivele instituțiilor pe care le-a vizitat. A adunat material cu valoare istorică în 13 volume imense. Primul volum l-a publicat în colaborare cu Gheorghe Cardaș. Iar celelalte 12 sunt rodul muncii sale îndelungate. Pentru munca sa incredibilă, modestul profesor, a fost ales în anul 1931 membru corespondent al Academiei Române.

În anii de război s-a refugiat la Iași. După încheierea Războiului s-a întors în București, unde a înființat Institutul de Arte Grafice „Bucovina”, adus ca un omagiu pentru activitatea sa de tipograf, pe care a îndrăgit-o dintotdeauna.

În timpul Decretului-lege din anul 1945 regimul comunist i-a interzis lui Ilie Torouțiu să mai publice lucrări și studii, iar în anul 1948 a fost exclus abuziv din Academia Română. Totuși cenzura s-a rezumat doar la atât. Un document din anul 1954 arată că familia Torouțiu primea o pensie de ajutor social și ajutor lunar din partea Academiei R.P.R.

În anul 1946, Ilie Torouțiu, împreună cu soția sa au decis să doneze întreaga sa arhivă și bibliotecă Academiei Române.

A trecut la cele veșnice în ziua de 23 noiembrie 1953 în urma „unei boli incurabile”, în locuința sa de pe strada Argentina.

Ilie Torouțiu a publicat mult în decursul vieții. S-a remarcat ca istoric cultural, datorită pasiunii sale de a colecționa și comenta documente literare rare. Istoricii români, în special cei preocupați de zona Bucovinei îi sunt astăzi mulțumitori pentru a fi imortalizat o parte din bogata istorie ce o oferă zona.

£££

 S-a întâmplat în 25 decembrie 800: La această dată, Carol cel Mare, rege al francilor (768-814), era încoronat la Roma ca împărat al Occidentului (800-814), de către Papa Leon al III-lea.

Carol cel Mare era fiul regelui franc Pepin cel Scurt, fiul majordomului Carol Martel, cel care, în bătălia de la Poitiers, a pus capăt extinderii spre nord a califatului arab. Carol cel Mare a devenit rege al francilor în anul 768, împreună cu fratele său, Carloman. După doar trei ani, Carloman a murit, iar Carol cel Mare a rămas singurul rege al francilor. Francii erau un popor germanic stabilit în Gallia, care se convertise de puțină vreme la creștinism, în cadrul Bisericii Catolice. Zelul religios l-a determinat pe Carol cel Mare să înceapă, în 772, războaiele cu saxonii, care rămăseseră păgâni. Aceste războaie au durat 32 de ani și s-au încheiat cu victoria lui Carol cel Mare.

În anul 773, Carol cel Mare a fost rugat de un legat papal să intervină în Italia de Nord, pentru a limita puterea regelui longobard Desiderius, care îl amenința pe papă. Desiderius era socrul lui Carloman și îi adăpostea pe nepoții de frate ai lui Carol cel Mare, care doreau și ei coroana regatului franc. Carol cel Mare i-a înfrânt pe longobarzi în 774 și s-a proclamat și rege al longobarzilor. Centrul Italiei i-a fost cedat Papei, căruia Carol cel Mare i-a recunoscut suzeranitatea. Aceste teritorii vor forma Statele Papale, care vor rămâne independente până în secolul al XIX-lea. Ultimul teritoriu asupra căruia Papa domnește în calitate de monarh este statul Vatican de azi.

În anul 795, Papa Leon al III-lea l-a proclamat pe Carol I drept protector al Romei, iar în ziua de Crăciun a anului 800 l-a proclamat pe regele francilor drept împărat al Occidentului. Un an mai târziu, califul Bagdadului, Harun al Rașid, i-a oferit lui Carol cel Mare mai mulți elefanți, între care unul alb, pentru a pune capăt războiului. Însă împăratul bizantin Nicefor I a refuzat să recunoască titlul imperial, iar Carol cel Mare a anexat Dalmația și Veneția. 

Succesele militare ale lui Carol au lungit tot mai mult frontiera care trebuia apărată. Printr-o combinaţie de forţă militară şi diplomaţie, el a stabilit relaţii relativ stabile cu mulţi inamici potenţial periculoşi, printre care şi regatul danez, câteva triburi slave care locuiau pe teritoriul aflat de-a lungul frontierei de est, de la Marea Baltică înspre Balcani, cu ducatul longobard Benevento din sudul Italiei, cu musulmanii din Spania şi cu gasconii şi bretonii din Galia. Scena italiană a fost complicată de Statele Papale, ale căror frontiere au rămas neclare şi al căror conducător, papa, nu avea un statut politic bine definit, comparativ cu protectorul său franc, care îi devenise vecin, ca rege al longobarzilor. În general, relaţiile lui Carol cu papalitatea, în special cu papa Adrian I, au fost pozitive şi i-au adus un sprijin valoros pentru programul religios şi un elogiu pentru calităţile sale de conducător creştin.

Prezenţa de durată a francilor în Italia şi în Balcani a intensificat întâlnirile diplomatice cu împăraţii din răsărit, fapt ce a întărit poziţia francă în privinţa Imperiului Roman de Răsărit, slăbit de disensiuni interne şi ameninţat de presiunea musulmană şi bulgară exercitată asupra frontierelor sale de est şi de nord. Carol a stabilit relaţii de prietenie şi cu califul abbasid din Bagdad (Harun al-Rashid), cu regii anglo-saxoni din Mercia şi Northumbria şi cu conducătorul regatului creştin Asturias, în nord-vestul Spaniei. El s-a bucurat şi de un rol secundar ca apărător al comunităţii creştine din Ierusalim. Combinând cu îndrăzneală şi ingeniozitate rolul tradiţional de rege războinic cu diplomaţia agresivă bazată pe o bună cunoaştere a realităţile politice actuale, Carol i-a asigurat regatului franc o poziţie dominantă în lumea europeană.În anul 814, la moartea sa, Imperiul francilor era cel mai puternic stat din Europa.

Surse:

Enciclopedia Universală Britannica, vol. 3, B-C, Bucureşti, Editura Litera, 2010

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/carol-cel-mare-parintele-mitologic-al-europei-occidentale

https://www.ro.biography.name/conducatori/85-germania/255-carol-cel-mare-742-814

https://www.britannica.com/biography/Charlemagne

https://www.oxfordreference.com/view/10.1093/oi/authority.20110803095603317

https://istoriiregasite.wordpress.com/2014/03/16/carol-cel-mare-i/

https://www.rfi.ro/cultura-108741-pagina-de-istorie-carol-cel-mare-parinte-europa-moderna

£££

 S-a întâmplat în 25 decembrie1642, 25 dec./ 4 ianuarie1643: La această dată, s-a născut Sir Isaac Newton, fizician, matematician şi astronom englez; a fundamentat mecanica clasică (newtoniană), enunţând cele trei principii ale dinamicii, precum şi mecanica cerească, prin descoperirea legii atracţiei universale (1687); a inventat telescopul (1687); în matematică a pus bazele calculului infinitezimal, în acelaşi timp şi independent de germanul Leibniz.

Newton s-a născut în preajma izbucnirii marelui război civil în Anglia, a fost martorul executării lui Carol I, al guvernării lui Cromwell, al Restaurației Stuarților, al așa-numitei „glorioase revoluții, fără vărsare de sânge” din 1688, și a murit la vârsta de 84 de ani, când regimul constituțional era consolidat. Dar furtunile politice n-au lăsat, se pare, urme adânci asupra vieții lui Newton. El a rămas, cel puțin în aparență, un „filosof” apolitic, în acel sens larg în care cuvântul era folosit în vechime. Viața lui Newton a decurs liniștită, pașnică și monotonă; el a murit necăsătorit, iar călătoriile lui s-au mărginit la mici distanțe, netrecând granițele Angliei. Newton s-a bucurat de o sănătate robustă, niciodată nu a avut prieteni apropiați, de o vârstă cu el.Cu toată amploarea extraordinară a preocupărilor sale științifice, Newton nu a fost un geniu universal, ca Leonardo da Vinci, sau un polihistor, ca Leibniz. Gândirea și activitatea lui s-au concentrat asupra filozofiei naturale sau a fizicii, matematicii și astronomiei. Preocupările teologice și istorice ale lui Newton pot fi considerate doar ca un tribut inevitabil pe care l-a plătit epocii, ca și mulți dintre contemporanii lui, deși el însuși era uneori înclinat să considere preocupările sale în domeniul teologiei și religiei drept activitatea lui principală.

Newton s-a născut în satul Woolsthorpe, situat la zece km sud de orășelul Grantham, în apropierea țărmului răsăritean al Angliei. Despre originea familiei Newton din Woolsthorpe există foarte puține informații. Până la dobândirea titlului de noblețe, Newton se interesa, pare-se, foarte puțin de strămoșii lui. Cum se întâmplă adeseori, familia își amintea, dintre strămoși, numai de bunici. Este adevărat că după ce a devenit „Sir Isaac”, Newton a prezentat Camerei heraldice un tablou genealogic oficial, cuprinzând pe toți ascendenții săi până la tatăl stră-străbunicului, John Newton. Mama lui Isaac rămăsese văduvă și a decis să se mărite cu Barnabas Smith, un om bogat, de două ori mai bătrân decât ea. Acesta însă și-a dorit o soție fără copii, astfel încât a fost nevoită să îl abandoneze pe Isaac (pe atunci în vârstă de 3 ani), pe care l-a lăsat în grija bunicii lui. În 1656, s-a înapoiat la Woolsthorpe cu trei copii – fratele și surorile lui Isaac. Băiatul avea 15 ani; el putea fi un ajutor în gospodărie și mama l-a adus în 1658 de la Grantham înapoi la Woolsthorpe. El a rămas la țară doi ani, timp destul de îndelungat pentru un adolescent. În afară de câteva anecdote, se știe foarte puțin despre această perioadă importantă din viața lui Isaac, când s-au format caracterul și înclinațiile lui.

În relatările despre perioada școlară a vieții lui Newton, apărute după moartea sa, este greu să se deosebească faptele reale de legende. În ele se reflectă clar dorința firească de a scoate în evidență acele trăsături ale lui care s-au manifestat cu toată puterea mai târziu. Școala din Grantham, unde Newton a petrecut aproape cinci ani, a avut, probabil, o mare influență asupra formării caracterului său, contribuind la însușirea matematicii, limbii latine și a teologiei, necesare pentru studiile universitare. Newton avea pasiunea de a construi jucării mecanice complicate, modele de mori de apă și de soare. Copilului îi plăcea să confecționeze zmeie, pe care, uneori, le înălța noaptea, agățându-le felinare de hârtie colorată și răspândind cu această ocazie, în glumă, zvonuri despre o nouă cometă. Soțul nepoatei lui Newton, Condwitt, povestește că acesta considera drept prima sa experiență de fizică aceea pe care a făcut-o în 1658, și anume: dorind să determine puterea vântului în timpul furtunii, el a măsurat lungimea săriturii sale proprii în direcția vântului și în sens contrar.

Mai multe mărturii confirmă că Newton avea talent la desen. Pe pereții camerei sale din casa farmacistului erau atârnate desene, portrete ale conducătorilor școlii de la Grantham, chipul regelui Carol I (acest tablou din camera lui Newton ne permite să ne facem o idee despre sentimentele sale politice regaliste în epoca lui Cromwell). Sub chipul regelui se aflau versuri, pe care vechii biografi le atribuiau lui Newton însuși. Perioadei de la Grantham îi aparține singura, după cât se pare, idilă din viața lui Newton. În casa farmacistului Clark el s-a împrietenit cu Miss Storey, pe care o creștea farmacistul. Mai târziu, prietenia, după presupunerile biografilor, s-a transformat în dragoste și s-a pus la cale căsătoria lor. Ulterior însă, când Newton s-a hotărât definitiv pentru cariera universitară, el a renunțat la intenția de a se căsători. După tradiția medievală, membrii colegiului trebuiau să rămână celibatari. Mistress Vincent (fostă miss Storey) își amintea la bătrânețe că Newton era un tânăr tăcut, gânditor și serios, care participa fără plăcere la jocurile tovarășilor săi. El prefera să rămână acasă, chiar în societatea fetelor, cărora le făcea adeseori măsuțe, dulăpioare și alte jucării. Îi plăcea de asemenea, după spusele ei, să culeagă ierburi de leac.Până la sfârșitul vieții, Newton a întreținut raporturi de prietenie cu tovarășa jocurilor sale din copilărie, a ajutat-o și a vizitat-o ori de câte ori venea prin locurile natale. Fosta miss Storey a murit la vârsta de 82 de ani. Casa farmacistului din Grantham era astfel, în multe privințe, plăcută lui Newton. Se spune că în cursul deselor sale drumuri la bâlciul din Grantham, tânărul fermier uita de însărcinările gospodărești care i se dădeau, lăsa calul în paza bătrânului servitor care îl însoțea și petrecea ore în șir la familia Clark.

Odată cu mutarea la Cambridge intervine o schimbare radicală în viața lui. Interesele familiale, ale gospodăriei, cunoștințele și prietenii, toate sunt uitate în atmosfera austeră de la Trinity College. Singurul profesor al lui Newton care a exercitat efectiv o mare influență asupra lui a fost Isaac Barrow, primul profesor care a ocupat catedra Lucas. Isaac Barrow (1630 - 1667), tânăr profesor pe vremea studențimii lui Newton, a devenit, probabil mai târziu prietenul său.Tânărul Newton a fost econom și ordonat în cheltuielile sale; el cheltuia sume mai importante numai pe cărți și aparate științifice. Veniturile lui, din momentul când a devenit membru al colegiului, au fost destul de importante, atingând 200-250 de lire sterline pe an. Cu o asemenea sumă pe vremea aceea se putea trăi confortabil, mai ales în provincie.

Royal Society a devenit arena principală a luptei și a victoriilor științifice ale lui Newton. De la 30 noiembrie 1703 și până la sfârșitul vieții, el a fost președintele acestei societăți.Telescopul lui Newton a devenit curând un obiect de mândrie națională în Marea Britanie și aparatul preferat al astronomilor englezi. Multe eforturi pentru perfecționarea lui s-au făcut de către Edmund Halley, încă din timpul când trăia Newton. El însuși a continuat să lucreze, cel puțin zece ani, la îmbunătățirea aparatului. În Optica se menționează faptul că în perioada 1681-1682 el a încercat să înlocuiască oglinda metalică cu un menisc de sticlă, acoperit cu mercur pe partea convexă. Telescopul-reflector a fost folosit cu mult succes pentru descoperiri astronomice foarte importante de William Herschel, care a construit în 1789 un instrument, a cărui oglindă avea un diametru de 122 cm. În secolul al XIX-lea, lordul Ross a construit un reflector și mai mare, cu o oglindă al cărei diametru a atins 182 cm. Cu ajutorul acestui telescop au fost descoperite, printre altele, nebuloasele spirale, adică universuri noi, corespunzătoare galaxiei noastre.Telescopul lui Newton poate fi considerat drept un preludiu la toată activitatea lui ulterioară.

Așa cum într-o uvertură, care precede unei mari piesă muzicale, motivele principale se împletesc, tot astfel în telescopul lui Newton se pot urmări izvoarele tuturor direcțiilor principale ale gândirii și activității sale științifice ulterioare. Ocolirea aberației cromatice a constituit începutul tuturor cercetărilor optice ale lui Newton; căutarea aliajului potrivit pentru oglinzi a contribuit, probabil, într-o măsură însemnată la cercetările sale chimice ulterioare și la competenta conducere a Monetăriei. Scopul direct al telescopului – lumea aștrilor – l-a atras pe Newton spre problemele de bază ale mecanicii cerești ale astronomiei. În fine, munca sterilă cu suprafețele nesferice, care a precedat reflectorul, era legată în mod inevitabil de geometria secțiunilor conice și de problemele generale ale analizei. După acest preludiu cu telescopul, s-au succedat fazele cele mai importante ale vieții științifice a lui Newton. La o săptămână de la admiterea lui ca membru al Societății Regale, el scrie următoarele rânduri semnificative secretarului Societății, Oldenburg: „N-ați putea să-mi comunicați în apropiata dv. scrisoare, cât timp vor mai dura ședințele săptămânale ale Societății, căci eu doresc să supun aprobării Societății Regale o comunicare asupra unei descoperiri în fizică, descoperire care m-a dus la construirea telescopului. Nu mă îndoiesc că acest referat va fi mai plăcut decât comunicarea despre aparat; căci după judecata mea, este vorba de cea mai remarcabilă, dacă nu și cea mai importantă descoperire care s-a făcut vreodată cu privire la fenomenele naturii.”

Newton s-a antrenat în polemică, a trebuit să scrie criticilor scrisori lungi, care treceau prin mâinile secretarului Societății Regale – Oldenburg. Îl iritau obiecțiile nefondate, era jignit când concluziile sale erau calificate ipoteze – cuvânt pe care nu-l putea suferea. Dacă ținem seama că Newton a lucrat și în domeniul acusticii, cel puțin teoretic, vedem că urmele activității sale pot fi constatate în toate domeniile fizicii: în mecanică, în căldură, în teoria despre sunet, lumină, electricitate și magnetism și în domeniul acelor fenomene, care astăzi sunt reunite sub denumirea de „fizică moleculară”.Newton se bucura de asemenea mare celebritate ca teolog și în cercuri mai largi.

Triumful științific al lui Newton în ultimele decenii se împletea într-un anumit grad cu o bunăstare exterioară: onorurile palatului, respectul discipolilor, îngrijire bună acasă. Nepoata sa a continuat să locuiască la el și nu s-a despărțit de el nici după ce s-a măritat a doua oară cu Condwitt. Bătrânețea lui a fost liniștită, fără complicații și zguduiri bruște. Abia la vârsta de 80 de ani s-a constatat la Newton o afecțiune serioasă a vezicii, însoțită de o litiază. Cu toate că deținea o funcție înaltă, el a rămas până în ultimele zile modest și simplu în relațiile cu oamenii și în îmbrăcăminte. După mărturia multor contemporani, în înfățișarea sa exterioară, Newton nu avea nimic deosebit, care să atragă atenția. Era de statură sub-mijlocie, îndesat și cu o privire vie și pătrunzătoare. Numărul destul de mare de portrete în ulei confirmă părerile contemporanilor săi. Newton se bucura de o sănătate excelentă; până la sfârșitul vieții sale el a pierdut doar o singură măsea și și-a păstrat până la sfârșit un păr des și frumos, de un alb splendid la bătrânețe, după mărturia lui Condwitt. Părul și-l lega uneori cu o fundă. 

Newton nu era un bun tovarăș de conversație, fiind mereu cufundat în gânduri. În legătură cu aceasta s-au păstrat multe anecdote despre felul său de a fi distrat. Econom și socotit, el își ajuta întotdeauna cu plăcere prietenii și rudele. După moartea sa a rămas o moștenire importantă, de 32.000 lire sterline.Starea sănătății lui Newton s-a înrăutățit vizibil în 1725. În acel an Londra a fost vizitată de preceptorul lui Ludovic al XV-lea, abatele Alary, și Newton a putut prezida încă ședința solemnă a Societății Regale, ținută cu acest prilej.Din 1725, Newton și-a încetat de fapt serviciul la Monetărie și și-a predat funcțiile soțului nepoatei sale – Condwitt. El a fost mutat la Kensington, iar pe 28 februarie 1727 merge la Londra pentru a prezida ședința Societății regale. La înapoiere în Kensington, la 4 martie, a avut o criză de litiază. Câteva zile, mai erau speranțe că Newton se va însănătoși; la 18 martie Newton mai citise ziarele și avusese o convorbire cu medicul său și cu Condwitt. În seara aceleiași zile el și-a pierdut cunoștința și a murit liniștit în noaptea de 20 spre 21 martie, în vârstă de 84 de ani. Corpul lui Newton a fost adus de la Kensington la Londra și înmormântat în cadrul unei ceremonii solemne la Westminster. Peste patru ani, rudele lui Newton au ridicat la mormântul său un monument cu chipul lui, decorat cu diferite embleme și simboluri.

Între 1670 și 1672, Newton s-a ocupat mai mult cu problemele de optică. Primul său articol științific a fost publicat despre acest domeniu în 1672 în Proceedings of the Royal Society. În acest timp a studiat refracția luminii, demonstrând că o prismă de sticlă poate descompune lumina albă într-un spectru de culori și că adăugarea unei lentile și a unei alte prisme poate recompune lumina albă. Pe baza acestei descoperiri a construit un telescop cu reflexie, care a fost prezentat în 1671 la Royal Society. Newton a probat că lumina este alcătuită din particule. Cercetările ulterioare au demonstrat natura ondulatorie a luminii, pentru ca, mai târziu, în mecanica cuantică să se vorbească despre dualismul corpuscul-undă.De asemenea, modelul de telescop folosit azi este cel introdus de către Newton. În 1679, Newton reia studiile sale asupra gravitației și efectelor ei asupra orbitelor planetelor, referitoare la legile lui Kepler cu privire la mișcarea corpurilor cerești, și publică rezultatele în lucrarea De Motu Corporum („Asupra mișcării corpurilor", 1684). În lucrarea „Philosophiae naturalis principia mathematica” („Principiile matematice ale filosofiei naturale", 1687), Newton stabilește cele trei legi universale ale mișcării (Legile lui Newton), referitoare la inerția de repaus și mișcare și la principiul acțiune-reacțiune. Folosește pentru prima dată termenul latin gravitas (greutate), pentru determinarea analitică a forțelor de atracție, și definește Legea atracției universale.

Newton a scris numeroase opuscule cu subiecte filozofice și religioase asupra interpretării unor texte din Biblie, sub influența spiritualismului mistic al lui Henry More și a convingerii în unitatea universului împotriva dualismului cartezian. Lucrările sale „The Chronology of Ancient Kingdoms Amended” și „Observations Upon the Prophecies of Daniel and the Apocalypse of St. John” au fost publicate după moartea sa. Newton a scris mai mult despre religie, alchimie și ocultism decât tot restul scrierilor sale la un loc. Caietul Pierpont Morgan, început în anul 1659, era „plin de rețete de vopsele și medicamente și instrucțiuni pentru a face scamatorii”. John Maynard Keynes, care a cumpărat operele alchimice ale lui Newton, afirma că „Newton n-a fost primul om al epocii rațiunii, ci a fost ultimul dintre magi.” Newton a căutat îndelung piatra filozofală, nu pentru a transforma plumbul în aur, ci pentru a dezlega misterele ultime ale Creației, lucru pentru care se simțea ales de Dumnezeu. El credea că multe texte antice și mituri sunt rețete alchimice cifrate, pe care le executa experimental în laborator. Cunoștințele alchimice l-au ajutat mult în postul de funcționar și apoi conducător al Monetăriei Regale, fiind ocupat printre altele cu depistarea falsificatorilor de bani, pe care-i trimitea de obicei la moarte.Teoria acțiunii la distanță era inspirată de ermetism, fiind criticată în epocă drept idee ocultă. Newton credea că gravitația este mediată de emisiile de „salnitru”, orice corp ceresc emițând „salnitru” (notat de el în manuscrisul alchimic secret „Despre vegetarea metalelor”). Contrar mecanicismului cartezian, Newton credea că totul în natură este viu (inclusiv metalele).

Surse:

Simmons, J., 100 cei mai mari savanți ai lumii (traducere din engleză), Editura Lider, București, 1996

https://www.britannica.com/biography/Isaac-Newton

https://www.newton.ac.uk/about/isaac-newton/life

http://www-groups.dcs.st-and.ac.uk/history/Biographies/Newton.html

https://www.ro.biography.name/fizicieni/53-anglia-uk/167-isaac-newton-1643-1727

http://www.math.md/stireal/fizica/istorie/newton.pdf

£££

 S-a întâmplat în 25 decembrie1873: În această zi, s-a născut Vladimir Ghika, prinţ, diplomat, scriitor, om de caritate, preot român. Vladimir Ghika s-a născut la Constantinopol (Istanbul), la 25 decembrie 1873, părinţii săi fiind generalul prinţ Ion Ghika, fost ministru de război şi ministrul afacerilor externe la Bucureşti, ministru român la Constantinopol, Viena, Roma şi Petersburg, unde a şi murit în 1881 şi Alexandrina Moret de Blaremberg, devenită Ghika, provenită dintr-o familie franco-flamandă stabilită în Rusia.

De asemenea, Vladimir Ghika a fost nepotul ultimului domnitor al Moldovei, principele Grigore V. Ghika Vodă (1849-1856), iar familia sa a dat celor două principate, Ţara Românească şi Moldova, nu mai puţin de zece domnitori.Vladimir Ghika a avut patru fraţi şi o soră – Grigore – care a murit la o vârstă fragedă -, Alexandru, Gheorghe şi Ella – morţi şi ei de tineri -, şi Dimitrie (1875-1967).Vladimir este botezat şi miruit în Biserica Ortodoxă, apoi, în anul 1877, se întoarce în România. În perioada 1878-1893, urmează cursurile şcolii din Toulouse (Franţa), iar vacanţele şi le petrece în România. În anul 1881, pe când avea opt ani, tatăl său, Ioan Ghika, trece la Domnul, iar în perioada 1893-1895, frecventează, la Paris, cursurile Facultăţii de Ştiinţe Politice, dar şi cursuri de medicină, botanică, artă, litere, filozofie, istorie şi drept. Între anii 1895-1898, îşi continuă studiile în România, iar în perioada 1898-1905, studiază filosofia și teologia la Colegiul Sfântul Toma al dominicanilor din Roma, unde obţine diploma în filosofie şi doctoratul în teologie. Deşi la Constantinopol fusese botezat ortodox, iar mama sa era, de asemenea, ortodoxă, şi ţinea mult la credinţa răsăriteană, Vladimir a fost tot timpul influenţat de spiritualitatea catolică, predominantă în Franţa.Formal, la 13 aprilie 1902, intră în Biserica Catolică împreună cu verişoara sa, Natalia, regina Serbiei, realizând mărturisirea de credinţă catolică în biserica Sfânta Sabina din Roma.

Între anii 1904-1906, studiază, la Salonic, filosofia şi teologia, perioadă în care o cunoaşte pe sora Elisabeta Pucci, membră a congregaţiei Fiicele Carităţii, o organizaţie care era total implicată în slujirea celor nevoiaşi. Monseniorului i se înfiripă în minte un proiect, acela de a aduce şi la Bucureşti activitatea congregaţiei, pentru a crea un dispensar în care oamenii sărmani să poată fi ajutaţi. Între anii 1906-1914, revine în România şi duce intensă activitate caritabilă și intelectuală. În anul 1906, Vladimir Ghika pune bazele Grupului Doamnelor de Caritate de la București, iar la 20 iunie, în acelaşi an, deschide primul dispensar gratuit, „Bethleem Mariae” la Bucureşti, într-o clădire din Calea Griviţei.Totul începe rudimentar, cu doar trei surori şi cu dotări minime, dar bogăţia interioară a celor implicaţi va înfrânge toate obstacolele. Demersul caritabil este sprijinit de însuşi Nicolae Paulescu, celebrul savant care a descoperit insulina, care a avut grijă să strângă în jurul dispensarului un colectiv de asistente şi doctori care să acorde consultaţii gratuite. Vladimir Ghika însuşi se dăruieşte total acestei misiuni, pentru el aceasta fiind mult mai mult decât o simplă alinare a suferinţelor unor bolnavi.

În anii 1912-1913, îngrijeşte bolnavii de holeră, cu ajutorul surorilor de caritate, la lazaretul din Zimnicea, o activitate pentru care a fost distins cu o medalie militară, deşi era vorba de un civil. În anul 1914, rămâne şi fără mama sa, Alexandrina, în acelaşi an el plecând la Roma, unde are o intensă activitate diplomatică şi de caritate.În perioada 1917-1939 se va afla la Paris, unde are o bogată activitate culturală, diplomatică şi religioasă. Astfel, în 1918, Consiliul Naţional Român de la Paris l-a numit pe Vladimir Ghika drept reprezentant al său pe lângă Papa Benedict al XV-lea, iar la 11 decembrie, în acelaşi an, cardinalul Pietro Gasparri, secretarul de Stat al Sfântului Scaun, ratifică numirea „în vederea unei colaborari utile pentru binele religios al poporului român”.

La 7 octombrie 1923, este hirotonit preot de către Cardinalul Dubois, Arhiepiscopul Parisului, iar între 1923-1939, desfăşoară ministerul sacerdotal la Paris, în Franța și în întreaga lume. La 9 octombrie 1923, primeşte privilegiul din partea Papei de a celebra în ritul latin şi bizantin, iar la 24 februarie 1924, Sfântul Scaun aprobă printr-un indult statutele Operei Fraţilor şi Surorilor Sf. Ioan, societate auxiliară de misiuni, propusă de Vladimir Ghika. În 1926, este numit administrator al bisericii Străinilor, apoi cumpără o clădire dezafectată a unei foste închisori pentru femei din Auberive, cu 180.000 de franci, unde înfiinţează, cu aprobarea Suveranului Pontif, Comunitatea Fraţilor şi Surorilor Sfântului Ioan şi deschide Casa pentru Fraţii şi Surorile Ordinului Sf. Ioan.În anul 1928, participă, la Sidney, la Congresul Euharistic Internaţional, iar un an mai târziu, Papa intenţionează să-l numească protonotar apostolic, însă ezită să primească această funcţie, tocmai fiindcă la intrarea în rândul clericilor şi-a propus să nu accepte niciodată demnităţi ecleziastice.

În anul 1930, participă, la Cartagina, la Congresul Euharistic Internaţional, iar după câteva luni se îmbolnăveşte şi este retras din Villejuif. Totuşi, cardinalul Verdier trimite în locul lui un grup de preoţi tineri care construiesc o biserică pe terenul pregătit de Ghika, care avea să devină una din primele parohii moderne de la periferia Parisului. La 13 mai 1931, Ghika este numit Protonotar Apostolic, în acelaşi an fiind numit şi Rector la Biserica Străinilor din Paris. În anul 1932, participă, la Dublin, la Congresul Euharistic Internaţional, iar un an mai târziu, însoţeşte un mic grup de carmelitane la Tokio, pentru a întemeia primul „Carmel” în Japonia, iar în noiembrie 1936, merge din nou în Japonia pentru a vizita spitalele înfiinţate de părintele Totzuka. La 3 august 1939, revine în România, unde, până în anul 1954, duce o intensă activitate religioasă, culturală, caritabilă şi socială.

După izbucnirea celui de-al doilea război mondial, el desfăşoară la Bucureşti o intensă activitate sacerdotală şi caritabilă, şi refuză să părăsească România, pentru a fi alături de săraci şi bolnavi, să-i poată ajuta şi încuraja.Monseniorul Ghika intră în atenţia securităţii, deoarece vizita Institutul „Augustinum” al Părinţilor Asumţionişti aflat atunci în Strada Ştirbei Vodă, o instituţie care se afla sub o atentă „supraveghere”.În anul 1947, în vremea foametei, ajută mănăstirile ortodoxe din Moldova, iar în anul 1948, refuză să plece cu trenul regal şi se mută la Sanatoriul „Sf. Vincenţiu de Paul”, casa fratelui său din Bd. Dacia.În martie 1949, sănătatea sa este pusă la încercare, trecând cu succes peste o operaţie de urgenţă de hernie strangulată, realizată fără anestezie.

În anul 1949, este naţionalizată întreaga operă a Fiicelor Carităţii, iar un an mai târziu se mută în casa parohială a preoţilor Lazarişti. La 18 noiembrie 1952, în timp ce ieşea din casa lui Vasile Stoica, de pe Str. Stockholm, unde se afla pentru a acorda asistenţă bolnavei Maria Radovici, mama actorului Sebastian Radovici, este arestat, apoi este acuzat de spionaj în interesul Vaticanului şi al puterilor imperialiste – în fapt el fiind susţinătorul puternic al comuniunii cu Roma a Bisericii Catolice din România. Este încarcerat la închisoarea securității din cartierul Uranus, este anchetat în cel mai brutal mod posibil timp de un an, fiind bătut până la sânge şi torturat în cele mai cumplite feluri. I-au fost luate veşmintele preoţeşti şi a fost lăsat în celulă, aproape gol, a fost bătut, privat de somn, umilit. După ce călăii săi au aflat că se temea de spânzurătoare, l-au spânzurat de mai bine de 80 de ori, fără să-l omoare, folosind un mecanism electric: un inel metalic era petrecut pe gât şi îl ridica de la podea încet, sufocându-l, iar când moartea era aproape, era lăsat jos, procedeul repetându-se zile întregi. Inventivi ticăloșii! Însă toate acestea nu l-au clintit nici din credinţă şi nici din iubirea față de semeni.

La 24 octombrie 1953, se desfăşoară simulacrul de proces, el refuzând avocatul care îi fusese propus, pledându-şi singur cauza. Este condamnat la trei ani de temniţă grea şi confiscarea averii personale, pentru „complicitate la crimă de înaltă trădare”.Este întemniţat la Jilava, însă câteva luni mai târziu, la 16 mai 1954, după epuizare în urma suferinţelor, la ora 17:30, trece în lumea celor drepţi. A fost înmormântat în cimitirul de la Jilava unde i s-a pus la căpătâi doar un ţăruş, cu numărul 807.

După dispariţia sa, o lume întreagă, impulsionată de activitatea sa excepţională, religioasă şi caritabilă, vorbeşte deja despre martiriul său.În noiembrie 1954, are loc, la Paris, un simpozion dedicat memoriei sale.La 18 decembrie 1968, familia sa solicită de la Jilava rămăşiţele pământeşti ale monseniorului, pentru a le înmormânta la Cimitirul Bellu ortodox, în cripta familiei.În deceniul 1970-1980, Arhiepiscopia de la Paris a avut mai multe intenţii de a începe procesul de beatificare al monseniorului, însă, de fiecare dată, proiectul este abandonat, tocmai pentru a nu afecta situația Bisericii Catolice din România. În anul 1989, este înfiinţat, la Paris, „Institutul Vladimir Ghika”.Imediat după căderea regimului comunist în România, preotul Horia Cosmovici primește de la ÎPS Ioan Robu însărcinarea să adune documente și mărturii despre părintele său spiritual, Monseniorul Vladimir Ghika, iar la 5 noiembrie 1991, în urma cercetărilor părintelui Horia, ÎPS Ioan Robu cere de la Roma „Nihil obstat” pentru începerea procesului de recunoaștere a martiriului Monseniorului Ghika, statut care avea să fie acordat la 18 februarie 1992.La 7 octombrie 2002, este numit postulatorul Cauzei Vladimir Ghika în persoana pr. Ioan Ciobanu, iar la 26 octombrie, la cererea postulatorului, conform Dreptului Canonic, Arhiepiscopul Ioan Robu inițiază la București procesul diecezan în vederea ridicării Monseniorului Ghika la Cinstea Altarelor.

La 30 noiembrie 2006, este emis decretul de validitate din partea Congregației pentru Cauzele Sfinților pentru procesul de la București, iar la 18 mai 2007, este numit pr. Cristoforo Bove, ca relator al Cauzei din partea Congregației, moment în care se începe constituirea echipei care va lucra de la București pentru redactarea dosarului final plecând de la scrierea „Biografiei Documentate” a lui Vladimir Ghika. La 10 februarie 2012, au fost depuse la Congregația pentru Cauzele Sfinților exemplarele din dosarul final destinate studiului teologilor, iar la 9 octombrie, s-a celebrat „Congresul Teologilor” în care aceștia au discutat rezultatele analizei făcute asupra dosarului final (Positio) și au declarat în unanimitate că argumentarea martiriului lui Vladimir Ghika a fost concludentă, iar comentariile scrise de teologi, împreună cu procesul verbal al congresului, au fost culese și tipărite pentru a fi trimise spre analiză, Părinților Cardinali și Episcopi, membri ai Congregației pentru Cauzele Sfinților. La 19 februarie 2013, a avut loc Congresul în care s-au reunit Părinții Cardinali și Episcopi, membri ai Congregației pentru Cauzele Sfinților, iar părerea asupra martiriului lui Vladimir Ghika a fost pozitivă. Ca urmare, la 27 martie, Sfântul Părinte Papa Francisc a autorizat promulgarea decretului prin care se recunoaște „martiriul slujitorului lui Dumnezeu Vladimir Ghika, preot diecezan; începând cu această dată Vladimir Ghika este numit cu titlul de „venerabil”.

La 31 august 2013, peste 10.000 de credincioși au participat la Sfânta Liturghie solemnă a beatificării monseniorului Vladimir Ghika, celebrată la București, în Pavilionul Central al Romexpo. Liturghia a fost prezidată de Eminența Sa Cardinalul Angelo Amato, Prefectul Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, trimisul Papei Francisc la Bucureşti. La celebrare au participat episcopii romano-catolici și greco-catolici din România, precum și alți episcopi din Polonia, Bosnia-Herțegovina, Ucraina, Bulgaria, Ungaria, Republica Moldova, cardinalul André Vingt-Trois, Arhiepiscop de Paris, circa 300 de preoți din țară și din străinătate, credincioși din toate diecezele și eparhiile catolice din țară, membri ai corpului diplomatic, reprezentanți ai clasei politice, precum și reprezentanți ai cultelor din România. De asemenea, la celebrare au fost prezenți și circa 30 de membri ai familiei Ghika. Din acest moment, Vladimir Ghika este numit cu titlul de „fericit”.

La 8 octombrie 2013, se realizează o cuvenită, minimă reparaţie morală a actvităţii fericitului Vladimir Ghica, prin sentința civilă nr. 1739, pronunțată de Tribunalul București – Secția a III-a Civilă, în dosarul nr. 18369/3/2013, în care s-a constatat caracterul politic al condamnării suferite de Monseniorul Vladimir Ghika în timpul regimului comunist din România și au fost înlăturate de drept efectele acestei condamnări. La 5 noiembrie 2013, Academia Română îl declara pe Monseniorul Vladimir Ghika membru post-mortem.

Surse: 

Vladimir Ghika. Profesor de speranță, Francisca Băltăceanu, Andrei Brezianu, Monica Broșteanu, Emanuel Cosmovici, Luc Verly, prefață de IPS Ioan Robu, Editura ARCB, București 2013.

https://www.vladimirghika.ro/

https://www.crestinortodox.ro/parinti/monseniorul-vladimir-ghika-122664.html

https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/povestea-monseniorului-vladimir-ghika-marele-vagabond-apostolic-biserica-catolica-il-va-beatifica-pe-printul-care-a-murit-intr-o-inchisoare-comunista

http://www.rador.ro/2018/12/25/portret-fericitul-vladimir-ghika-print-preot-si-martir-marturisitor-exemplar-al-evangheliei-2/

£££

 S-a întâmplat în 25 decembrie1899: În această zi, s-a născut actorul american Humphrey Bogart. Actorul de teatru şi film Humphrey Bogart s-a născut la New York, în ziua de Crăciun, în 1899. A urmat cursurile de la Trinity School din New York, după care s-a înscris la Phillips Academy, în Andover, Massachusetts. Părinţii îşi doreau ca Bogart să studieze la Universitatea Yale, dar, în 1918, acesta a fost exmatriculat de la Phillips Academy, fie pentru că fusese prins fumând, fie pentru că avusese note prea mici, cum spun unele surse.  

După ce a renunţat la şcoală, Bogart s-a înrolat în Marina Statelor Unite pentru o vreme. Întorcându-se de pe frontul primului război mondial, se angajează la o firmă de transport, la o şcoală de box, apoi lucrează ca şofer; devine şomer. Printr-un prieten, ajunge în lumea teatrului unde se angajează ca recuziter. Cară şi montează decorul, face figuraţie în spectacole. Cu o siluetă firavă și dicţie defectuoasă, are curajul să debuteze pe Broadway. Criticii îl sfătuiesc să încerce altceva. Însă mirajul scenei îl vrăjeşte. Ambiţia de fier îl determină să afirme: „dacă faci un efort şi nu părăseşti scena, muncind asiduu, nu se poate ca la un moment dat să nu te remarce cineva”. Simte că numai ca actor se poate împlini, că aceasta este calea lui. În 1921 şi-a inceput cariera de actor cu roluri secundare în spectacole de pe Broadway. Întâiul rol a fost cel din scurtmetrajul „Oraşul dansator“.

Încurajat de faptul că, la vremea aceea, majoritatea actorilor proveneau de prin teatre, şi, în ciuda aspectului său fizic – cu dicţia care lasă de dorit, buza de sus uşor crestată şi mai mare, cicatricea de pe obraz -, îşi încearcă norocul. Pelicula îl hipnotizează. Ticurile îl domină. Îşi mângâie cicatricea cu unghia de la degetul mare, ca apoi să-şi frece des lobul urechii. În viziunea lui „un star de cinema e suma defectelor fizice”. Debutul său în film e la fel de catastrofal ca în teatru, dar nu renunţă. Regizorul de teatru Arthur Hopkins îl întâlneşte într-un lift şi, pe parcursul a zece etaje îl studiază pe Bogart, distribuindu-l în rol de gangster în spectacolul cu piesa „Pădurea împietrită” de Robert Sherwood. Nu-şi dorea să devină star, însă microbul scenei îl contaminase. Norocul îi surâde. Compania de film Warner Bros cumpără drepturile de autor ale piesei. În film, Bogart este distribuit în rolul gangsterului, joacă alături de Bette Davis. Atrage priviri, captează lumina, devine fascinant, are succes. Criticile entuziaste şi croncile favorabile arată că e pe drumul cel bun. Lumea îl privește ca pe un actor.Între rolurile din filme (de bărbaţi puternici, duri, cerebrali) şi mariajele nepotrivite, Humphrey Bogart cucereşte în voie, devine amantul înfocat de la Hollywood. Se spunea că actorul american ar fi întreţinut raporturi sexuale cu peste 1.000 de femei, mai ales actriţe celebre: Bette Davis, Jean Harlow, Marlene Dietrich şi Ingrid Bergman.

După primul mariaj ratat cu Helen Menken, o colegă de la teatru, care a durat doar un an, a urmat altul şi mai rău. Între un spectacol de teatru şi un rol în film, se căsătoreşte cu cine nimereşte. Cu a treia soţie, Mayo Methot, viaţa devine un spectacol violent şi grotesc despre care prietenii, actorii şi producătorii spuneau: „Cu cât se băteau mai mult după o beţie, cu atât erau mai fericiţi. Căsnicia a durat şapte ani, iar viaţa lor era un ring de box mai ales în faţa musafirilor, şocând Hollywoodul”. În presa americană s-a scris la un moment dat că l-ar fi înjunghiat pe Bogart cu un cuţit de bucătărie. Cuplul „Battling Bogarts” – aşa era cunoscut la Hollywood – divorţează în 1937.

 Humphrey Bogart era celebru când a văzut-o prima dată pe Lauren Bacall pe coperta unei reviste de modă. În 1945, cu ocazia turnării filmului „To Have and Have Not” (A avea sau a nu a avea) după Hemingway, o cunoaşte pe Lauren Bacall. Frumosul manechin din New York îşi câştiga existenţa ca plasatoare de teatru. Ambiţiile ei urcau mai sus decât a poza pentru revistele de femei sau reuşita în casele de modă, unde plimba pe podium haine.Pe numele său real, Betty Joan Perske, Lauren Bacall s-a născut în Bronx pe 16 septembrie 1924 şi provine din părinţi divorţaţi. Prea înaltă, cu fascinanţi ochi verzi, păr mătăsos, gură senzuală, atrage o poreclă: „Pantera”. Fata este obişnuită cu viaţa grea, vrea să-şi depăşească condiţia, îşi doreşte să ajungă la Hollywood.Dragostea n-are frontiere şi nu ţine cont de vârstă. Lauren avea 20 de ani când l-a întâlnit pe Bogart. Povestea lor de dragoste începe pe platourile de filmare şi se continuă acasă la el. Au urmat multe seri romantice, cu flori, bileţele, nopţi de dragoste, în secret. Ea se îndrăgostise de el pe vremea când era şcolăriţă, deşi el putea să-i fie tată, căci avea cu 25 de ani mai mult ca ea. Lui i-au trebuit câteva zile pentru a se lăsa dus de val.

Toată lumea ştia, că până atunci, Humphrey Bogart avusese trei căsnicii ratate, o faimă de beţiv notoriu, aventurier înfocat; el nu dorea să o piardă pe Lauren și, mai ales, nu voia ca acesta să afle biografia lui sentimentală de subsol. O cere în căsătorie, iar ea îşi întinde braţele pe după gâtul lui şi, fără să-i răspundă, îl sărută. Lumea se întreba cum de au ajuns împreună, dar n-a aflat răspunsul. Prin patul lui trecuseră destule actriţe consacrate, dar niciuna n-a rămas în viaţa, sufletul şi inima lui.Ea era o îndrăgostită romantică, o protectoare, şi i-a adus lui tot ce n-a avut până atunci – căldura unui cămin şi doi copii (un băiat şi o fată). Acasă, ştia să fie femeie, mamă şi gospodină, iar – în film – actriţă. Mândria de a avea alături un star de cinema o determină să nu pună cariera ei mai presus de cea a soţului şi a familiei unite. Bogart era fericit şi mândru, stârnind invidia întregului Hollywood. Dar ducea o viaţă dublă, mai avea şi o amantă: Verita Thompson, o coafeză.

După căsătorie, Humphrey Bogart şi Lauren Bacall au mai jucat împreună în câteva filme. Scriitori, cântăreţi, actori, ziarişti ajung în casa lor zilnic, în jurul orei cinci, unde lumea se pune la curent cu ultimele roluri, ştiri, zvonuri; se spun glume, se râde, dar mai ales se bea mult whisky. Scenariul de viaţă frumoasă şi căsnicie fericită este tulburat de o tuse agresivă a lui Bogart, în timp ce lua masa în localul unui prieten. Consultă un medic, i se recomandă să renunţe la fumat, nu-şi urmează tratamentul. La următorul control, verdictul e clar: cancer la esofag. Urmează luni de tensiune, durere, operaţie, agonie, speranţă, citostatice, regim. Slăbeşte mult.Înlocuieşte paharul cu alcool cu cel de apă, când este vizitat de către prieteni, continuând să-i epateze, să-i uimească, să-i emoţioneze, să-i copleşească. Prietenii ies de la el râzând. Urcaţi în maşinile lor, izbucnesc în plâns.

Bogart juca rolul cel mai dur, în viaţă, ca un adevărat deţinător al Oscarului. Dar viața, indiferent câte Oscaruri i-ai da, nu anulează de la sine suferinţa prin care ai de trecut. Moartea, pe care Bogart a cunoscut-o în filme, îl pândea în viaţă. Făcea des drumul spre spital cu câteva romane poliţiste, în bagaj, un joc de şah şi un scotch, doar ca să privescă sticla.„Dacă ai şti cât mă doare că te părăsesc pe tine şi pe copii,” a spus Humphrey Bogart înainte de a muri în braţele soţiei sale, pe 14 ianuarie 1957. „Bogie a fost unica dragoste a vieţii mele: un soţ extraordinar, un educator, un prieten. M-a învăţat să iubesc viaţa şi să nu mă tem de moarte,” spunea adesea Lauren prietenilor. După moartea soţului său, actriţa a mai jucat în filme, dar la mari intervaluri de timp.S-a recăsătorit cu Jason Robards, mare greşeală a vieţii ei, de care a divorţat după şapte ani. Actriţa a decedat pe 12 august, 2014.

Căteva dintre filmele în care a jucat Bogart: 

1930 Un diavol printre femei (A Devil with Women), regia Irving Cummings

1931 Trup și suflet (Body and Soul), regia Alfred Santell

1932 Melancolia marelui oraș (Big City Blues), regia Mervyn LeRoy

1932 Poveste de dragoste (Love Affair)

1936 Insula păcatelor (Isle of Fury), regia Frank McDonald

1936 Pădurea împietrită (The Petrified Forest), r. Archie Mayo

1937 Legiunea neagră (Black Legion), regia Archie Mayo

1937 Teroare (Kid Galahad), regia Michael Curtiz

1937 Periferie (Dead End), regia William Wyler

1937 Femei de noapte (Marked Woman), regia Lloyd Bacon

1938 Îngeri cu fețe murdare (Angels with Dirty Faces), regia Michael Curtiz

1938 Dubla existență a dr. Clitterhouse (The Amazing Dr. Clitterhouse), regia Anatole Litvak

1939 În umbra prohibiției (The Roaring Twenties), regia Raoul Walsh

1941 High Sierra, regia Raoul Walsh

1941 Șoimul maltez (The Maltese Falcon), regia John Huston

1942 Casablanca, regia Michael Curtiz

1942 Spionaj în Pacific (Across the Pacific), regia John Huston

1943 Sahara, regia Zoltan Korda

1944 A avea și a nu avea (To Have and Have Not), regia Howard Hawks

1944 Drumul spre Marsilia (Passage to Marseille), regia Michael Curtiz

1946 Cele două doamne Carrol (The Two Mrs. Carrolls), regia Peter Godfrey

1946 Somnul de veci (The Big Sleep), regia Howard Hawks

1948 Comoara din Sierra Madre (The Treasure of the Sierra Madre), r. John Huston

1948 Key Largo, regia John Huston

1949 (Knock on Any Door), regia Nicholas Ray

1949 (Tokyo Joe), regia Stuart Heisler

1950 Într-un loc singuratic (In a Lonely Place), r. Nicholas Ray

1950 (The Enforcer), regia Bretaigne Windust

1951 Sirocco (Sirocco), regia Curtis Bernhardt

1952 Circul infernal (Battle Circus), regia Richard Brooks

1952 Ediție specială (Deadline – U.S.A.), regia Richard Brooks

1952 Regina africană (The African Queen), regia John Huston

1954 Mai tare ca diavolul (Beat the Devil), regia John Huston

1954 Contesa desculță (The Barefoot Contessa), r. Joseph L. Mankiewicz

1954 Revolta de pe Caine (The Caine Mutiny), r. Edward Dmytryk

1954 Sabrina, regia Billy Wilder

1955 Nu suntem îngeri (We’re No Angels), regia Michael Curtiz

1955 Ore de cumpănă (The Desperate Hours), regia William Wyler

1956 Calea cea grea (The Harder They Fall), regia Mark Robson

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/humphrey-bogart-3842/

https://www.biography.com/actor/humphrey-bogart

https://www.britannica.com/biography/Humphrey-Bogart

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/iubiri-de-legenda-humphrey-bogart-lauren-bacall

https://www.ziarulmetropolis.ro/humphrey-bogart-lauren-bacall-dragostea-fara-frontiere-si-fara-varsta/

https://www.military.com/veteran-jobs/career-advice/military-transition/famous-veteran-humphrey-bogart.html

£££

 S-a întâmplat în 25 decembrie1977: În această zi, a trecut în eternitate Sir Charles Chaplin, actor (creatorul celebrului personaj Charlot), regizor, scenarist, compozitor şi producător de film (n. 16 apr. 1889, la Londra). El este considerat cel dintâi „creator total” în cinematografie, fiind nu doar intrepret în filmele sale, dar şi autor al scenariului, regiei şi muzicii (ex. filmele: „Luminile oraşului”, „Dictatorul”).

Charlie Chaplin a fost poreclit Vagabondul în Germania, Charlot în Franţa şi în toate ţările ţările francofone, Carlitos în Brazilia sau în Argentina. Ca regizor şi producător a fost un pionier în arta filmului, dar şi un perfecţionist, a inovat încontinuu în tehnicile de filmare şi relua scenele şi de zeci de ori până când acestea ieşeau aşa cum îşi dorea. Filmele sale s-au identificat practic cu epoca remarcabilă a filmului mut, iar la sfârşitul anilor 1920, când Hollywoodul cunoştea noutatea filmului sonor, Chaplin a refuzat să producă sau să joace în filme „vorbite”. Chaplin a devenit în timp, în film şi în viaţă, un mic vagabond, un rebel, un personaj cu melon şi baston, un romantic, iar imaginea sa de caraghios a cucerit iremediabil întreaga lume.

Charles Spencer Chaplin s-a născut la 16 aprilie 1889 la Londra, într-o familie săracă, tatăl său fiind cântăreţ şi actor, având însă probleme mari cu alcoolul, iar mama sa, Hannah Hill, se spune că provenea dintr-o familie de romi, şi era şi ea cântăreaţă în mici teatre obscure. Despre mama sa se ştie că avea deja un copil cu alt bărbat când s-a născut Charlie şi alte probleme psihice grave. Când a împlinit trei ani, părinţii săi divorţau, iar Charlie şi fratele său Sidney au locuit un timp împreună cu tatăl lor şi amanta lui, apoi cu o trupă de actori. La vârsta de cinci ani, Charlie a asistat la încheierea bruscă a carierei artistice a mamei sale, atunci când, în timpul unui spectacol, aceasta a stârnit mânia publicului, care, nemulţumit fiind de prestaţia ei, a aruncat cu obiecte spre ea, provocându-i răni serioase dar şi o ceartă serioasă cu managerul ei. Charlie, care se afla în culise, a fost pus de directorul teatrului să urce pe scenă şi să cânte pentru a salva situaţia, iar intrepretarea celebrei piese Jack Jones, i-a adus copilului aplauzele publicului. A urmat moartea tatălui şi internarea mamei sale într-un azil pentru cei cu boli psihice, iar cei doi fraţi ajung într-o casă pentru săraci, fiind forţaţi să îşi ia viaţa în propriile mâini, pentru a supravieţui şi pentru a-şi întreţine mama. Charlie, care moştenise talentul muzical de la părinţi, avea să trăiască, de aici înainte în lumea teatrului, unde primiea mici roluri.

Începuturile extrem de sărăcăcioase ale lui Charlie Chaplin fac din povestea sa – drumul de la mizerie la bogăţie – , cea mai rapidă ascensiune din istoria Hollywood-ului. Și-a început viața ca un copil fără adăpost, muncitor la atelier și neavând un ban în buzunar și a ajuns să aibă o avere de mai multe milioane de dolari. Debutul într-un rol important îl realizează ca dansator de step în grupul de copii „The Eight Lancashire Lads”, remarcându-se prin talentul său deosebit.La vârsta de doisprezece ani primeşte rolul băieţelului Billy din spectacolul de teatru „Sherlock Holmes”, iar după ce prestaţia sa este unanim apreciată, devine actor permanent al Fred Karno Repertoire Company, unde joacă roluri în comedii şi vodeviluri. În trupă, Charlie era coleg cu Arthur Stanley Jefferson care va deveni şi el celebru în lumea filmului, sub numele de Stan Laurel, pentru cuplul comic Stan şi Bran pe care l-a realizat împreună cu Oliver Hardy.În anul 1910, la vârsta de 21 de ani, pleacă într-un turneu în Statele Unite, memorabilă fiins replica sa la apropierea vaporului de portul Manhattan: “America, vin să te cuceresc ! Şi fiecare bărbat, femeie sau copil va avea pe buze nume de Charles Spencer Chaplin!”.Succesul artistic nu avea să apară imediat, în schimb, Charlie devenise un mare cuceritor de inimi, femeile roind în jurul său.

Peste Ocean, este remarcat de producătorul Mack Sennett, care conducea studiourile Keystone din California, iar în anul 1912, acesta îi oferă un contract pentru un rol într-un film, în valoare de 150 de dolari pe săptămână. Aşadar, la 2 februarie 1914, Charlie Chaplin debuta ca actor în comedia „Making a living”, unde interpreta rolul lui Edgar English, un fals reporter – un rol despre care avea să declare, peste ani, că nu i-a plăcut deloc -, iar gagurile sale i-au adus un succes important. Aprecierile unanime la adresa tânărului îi determină pe producători să înceapă negocieri, mult îmbunătăţite financiar, pentru alte roluri. În anul 1914, Chaplin a început să își regizeze filmele, timp în care acesta realiza câte un film de scurt-metraj în fiecare săptămână pentru Keystone.

În următoarele lui filme, Mabel’s Strange Predicament şi Kid Auto Races at Venice, Charlie apare costumat cu pantaloni şi ghete mult mai mari decât măsura sa, cu o haină prea strâmtă, un melon prea mic, cu baston şi mustaţă falsă, o recuzită care avea să îi definească cariera artistică excepţională. Era imaginea miculului vagabond, care îl reprezenta atât artsitic cât şi în viaţa reală, un spirit comic care aducea pe scenă o parte din dramatismul copilăriei sale. Desigur, această imagine i-a adus un succes imens.În anul 1915, la doar cinci ani de la prima vizită la Hollywood, Charlie Chaplin devenise în SUA un veritabil fenomen cultural, chipul său era reprezentat în benzi desenate, pentru el erau compuse melodii, iar magazinele se întreceau să producă şi să vândă figurine cu costumaţia sa inedită. Chaplin era deja un star, iar salariul său săptămânal depăşea 10.000 de dolari.

În anul 1916, Charlie a semnat un contract cu Mutual Film Corporation, pentru fabuloasa sumă de 670.000 de dolari pe an. Acest lucru l-a făcut unul dintre cei mai bine plătiți oameni din lume. Prin comparație, președintele SUA era plătit cu aproximativ 75.000 de dolari, în acea perioadă.În anul 1918, este creată compania First National Exhibitors’ Circuit, special pentru a manageria filmele sale. Chaplin a mai jucat în peliculele de mare succes A Dog’s Life şi The Bond, un film scurt înscris în campania guvernului pentru obligaţiunile lansate în scopul colectei de fonduri pentru război. Tot în anul 1918, a fost personajul principal în comedia Shoulder Arms, iar în 1919 şi-a înfiinţat propriul studio de film. Au urmat roluri în Sunnyside şi A Day’s Pleasure, apoi a înfiinţat United Artists Corporation, o copmpanie pentru distribuţia filmelor, alături de Mary Pickford, Douglas Fairbanks şi D.W. Griffith.A urmat cel mai lung film al său, cu o durată de 68 de minute, The Kid, în care Chaplin a jucat alături de micuţul de patru ani Jackie Coogan, o trgicomedie cu un enorm succes, care vorbea despre sărăcie şi un copil despărţit de părinţi, un film care surprindea întocmai primii ani ai existenţei sale reale, nu tocmai fericite.Au urmat alte roluri în care a întruchipat micul vagabond, gagurile şi pantomima au devenit mai subtile, însă personajul a devinit un pic mai vulgar, păstrându-şi însă veselia, romantismul, generozitatea, umanismul în general.

Deşi Hollywood-ul cunoştea în acea perioadă primele filme sonore, Chaplin credea în continuare în filmul mut, pe care îl considera mult mai sugestiv, pantomima fiind cea care, în opinia sa, putea depăşi toate barierele de limbaj, mai ales în America acelor vremuri în care valurile de imigranţi din toată lumea erau la ordinea zilei. În acea perioadă, Chaplin muncea enorm şi pentru a-şi ajuta mama, pentru care a cumpărat o casă în California, în imediata vecinătate a locuinţei sale. La 6 iulie 1925, Charlie Chaplin devenea primul actor care a apărut pe coperta celebrei reviste Time. În anul 1926, el joacă în Goana după aur, iar în anul 1931 este protagonistul capodoperei Luminile Oraşului, considerat cel mai bun rol al său, un film care a marcat un eveniment dureros din viaţa lui, moartea mamei din anul 1928.Legat de premiera acestuia film, trebuie să spunem că la eveniment, Chaplin l-a invitat şi pe bunul său prieten, savantul Albert Einstein. La coborârea din maşină, cei doi au primit ovaţiile îndelungi ale publicului aflat în faţa cinematografului. Momentul a prilejuit celor doi replici savuroase: omul de știință, mai puțin obișnuit cu ovațiile publice, i-a spus prietenului său: „Ceea ce admir cel mai mult la arta ta este faptul că este universală. Nu trebuie să spui nici măcar un cuvânt, dar totuși lumea te înțelege”. Replica lui Chaplin a fost pe măsură: „E adevărat, dar faima ta este și mai mare: lumea te admiră, chiar dacă nu înțelege nimic din ceea ce spui”.

În anul 1936, a avut loc ultima prezenţă pe marile ecrane a personajului său, în Modern Times, considerat ultimul film mut, scenariul, producţia, regia şi muzica fiind semnate de Charlie Chaplin. În anul 1940, Chaplin joacă în primul său film sonor, Dictatorul, o parodie îndreptată împotriva nazismului şi a lui Adolf Hitler şi care vorbea şi despre persecutarea evreilor, o producţie care a stârnit numeroase controverse, inclusiv acuzaţiile americanilor cum că ar fi simpatizant al regimului comunist. A urmat Limelight, ultimul mare film produs de Chaplin în Statele Unite, apoi, în 1957 – A King in New York, un film în care a fost actor, regizor, producător şi scenarist, iar în 1967 a produs ultimul său film, A Countess from Hong Kong, în care a fost regizor, scenarist şi actor, alături de inegalabilii Sophia Loren şi Marlon Brando. Charlie Chaplin a scris şi patru cărţi de succes, My Trip Abroad, A Comedian Sees the World, My Autobiography şi My Life în Pictures.

A fost şi un strălucit compozitor, în condiţiile în care nu avea nici un fel de studii muzicale și nu știa să scrie și să citească partituri. El a compus muzică pentru multe dintre filmele sale cu ajutorul altor muzicieni și compozitori, câteva dintre creaţiile sale muzicale fiind Sing a Song, With You Dear in Bombay, There’s Always One You Can’t Forget, Smile sau Eternally. Însă cu This is my song, melodia compusă de Chaplin special pentru filmul A Countess from Hong Kong, el a ajuns pe locul 1 în topurile din Marea Britanie, în varianta interpretată de Petula Clark, iar una dintre cele mai cunoscute compoziții ale sale este piesa Smile, devenită hit în interpretarea lui Nat King Cole, în anul 1954. Chaplin a rămas faimos şi pentru aventurile sentimentale pe care le-a trăit alături de cele mai multe dintre partenerele sale de pe marele ecran, aventuri poate mult mai puţin cunoscute decât activitatea sa artistică. Cu trei dintre colegele sale de platou s-a şi căsătorit: în anul 1918, cu Mildred Harris, în 1924 cu Lita Gray care avea doar 16 ani – căsătoria venind ca acoperire pentru a evita scandalul relaţiei cu o minoră, şi apoi, în 1936, cu Paulette Goddard, partenera sa din filmul Modern Times.

Au urmat alte excentricităţi sentimentale, un scandalul imens în urma relaţiei cu tânăra Joan Barry şi un proces de paternitate care a stârnit interesul ziarelor de scandal. În anul 1943, la 54 de ani, a cunoscut şi dragostea perfectă, după trei căsătorii şi doi copii. Chaplin a întemeiat atunci o familie alături de tânăra Oona O’Neill, fiica marelui dramaturg Eugene O’Neill, care abia împlinise 18 ani şi care se căsătorea cu un bărbat de aceeaşi vârstă cu tatăl ei, care, pentru acest motiv avea să se supere iremediabil şi să o dezmoştenească. În ciuda diferenţei considerabile de vârstă, Charlie şi Oona au rămas împreună, iar ea a fost mereu în umbra celebrului său soţ şi declara că a fost mulţumită să fie „doar soţie şi mamă”. Cei doi au avut nu mai puţin de opt copii, prima fiind Geraldine, născută în anul 1944, iar ultimul născut al familiei fiind Christopher, când tatăl său avea 73 de ani.

În anul 1952, Chaplin a părăsit SUA cu intenţia de a face o scurtă vizită în Marea Britanie, dar cei de la imigrări, în plină „ vânătoare de vrăjitoare” lansată de Mc Carthy au profitat de ocazie pentru a-i ridica permisiunea de a reintra în ţară, iar Chaplin a decis să se mute cu toată familia la Vevey, în Elveţia, într-o reşedinţă de secol XVIII, pe malul lacului Geneva.În anul 1972, Chaplin a fost distins de Academia Americană de Film cu Oscarul pentru întreaga activitate, apoi a devenit şi Ofiţer al Legiunii de Onoare franceze şi titular al ordinului Cavaler al Imperiului Britanic.

La 25 decembrie 1977, chiar de Crăciun, Chaplin a murit în somn, la vârsta de 88 de ani, fiind înmormântat în cimitirul din Vevey. La doar trei săptămâni de la înhumare, corpul său neînsufleţit a fost furat, într-un demers macabru care urmărea obţinerea unei răscumpărări. Abia după mai bine de 11 săptămâni, hoţii au fost prinşi, iar cadavrul său a fost recuperat, fiind ulterior reînhumat şi acoperit cu un strat gros de ciment. În anul 1992, Richard Attenborough a regizat filmul biografic intitulat chiar Chaplin, în care Robert Downey jr. a interpretat rolul principal alături chiar de Geraldine, una dintre fiicele lui Chaplin.

Surse:

https://www.charliechaplin.com/

https://www.charliechaplin.com/en/articles/21-overview-of-his-life

https://www.britannica.com/biography/Charlie-Chaplin

https://www.ro.biography.name/actori/197-anglia-uk/589-charlie-chaplin-1889-1977

https://okmagazine.ro/viata-legendarului-charlie-chaplin/a18272477

https://www.charliechaplin.com/en/articles/biography

https://www.ziarulmetropolis.ro/charlie-chaplin-curiozitati-esentiale/

http://stiri.tvr.ro/charlie-chaplin-simbolul-filmului-mut-si-primul-star-al-hollywoodului_816653.html#view

http://www.rador.ro/2018/04/16/portret-charlie-chaplin-simbol-al-filmului-mut-primul-star-veritabil-de-la-hollywood/