££_

 S-a întâmplat în 25 decembrie1981: În această zi, a murit Gheorghe Mihoc, matematician, statistician; a fost considerat, împreună cu Octav Onicescu, creatorul şcolii româneşti de teoria probabilităţilor şi statistică matematică; membru al Academiei Române, preşedinte al acestui for în perioada martie 1980 - decembrie 1981 (n. 7 iulie 1906, Brăila - d. Bucureşti).

În 1908, familia Mihoc s-a mutat la Bucureşti. Aici, Gheorghe Mihoc a urmat şcoala elementară şi liceul „Gheorghe Şincai”. Studiile superioare l-a început la Universitatea din Bucureşti, la Facultatea de Ştiinţe. În 1928 s-a licenţiat în matematică, după care a plecat în străinătate să-şi perfecţioneze studiile, la Universitatea din Roma, unde marele statistician Corrado Gini înfiinţase noua Facultate de Statistică. 

A obţinut titlul de doctor în ştiinţe în iulie 1930, sub îndrumarea statisticianului italian Guido Castelnuovo. Întors în ţară, i s-a oferit un post de profesor la Şcoala de Statistică, actuariat şi calcul din Bucureşti, şcoală înfiinţată în acelaşi an şi condusă de Octav Onicescu. Mihoc a predat aici cursuri în matematică actuară din 1930 până în 1948.Pe 28 aprilie 1934, el şi-a obţinut titlul de Doctor în matematică de la Universitatea din Bucureşti, cu teza Asupra proprietăţilor generale ale variabilelor statistice independente. Din comisiei făceau parte Dimitrie Pompeiu, preşedinte, Anton Davidoglu şi Octav Onicescu. Începând cu 1937, Mihoc a devenit asistentul lui Octav Onicescu, mai întâi în mecanică, apoi în algebră şi calculul probabilităţilor. Între 1942 şi 1946 a fost conferenţiar de matematici generale la Facultatea de fizică-chimie. În 1946 a fost numit profesor de matematică financiară la Academia comercială din Bucureşti (1946-1949). În 1948, după reforma educaţiei, a fost numit şef de catedră al departamentului de calculul probabilităţilor şi statistică matematică (1948-1973).

Activitatea profesională a lui Gheorghe Mihoc a început cu funcţia de statistician la Institul Central de Statistică, angajat la 15 aprilie 1929. A ocupat diverse funcţii, pentru ca în 1948 să fie numit director general al Institutului Central de Statistică, funcţie pe care a ocupat-o până în 1951. Între 1951 - 1960 a fost decan al Facultăţii de matematică-fizică. A prorector pentru 3 ani, după care, în 1963, a ajuns rector al Universităţii din Bucureşti. A deţinut această funcţie până în 1968.Din 1955 a fost membru corespondent al Academiei Române şi a devenit membru titular în 1963. A fost director al Centrului de statistică al Academiei între 1964-1975. Declarat profesor emerit în 1964 şi om de ştiinţă emerit în 1969. Laureat al Premiului de Stat în 1962. Preşedinte al Academiei Române din 1980 până la moartea sa un an mai târziu. Lucrări publicate:

Curs de matematici actuariale, 1932

La dépandance statistique. Chaînes et familles de chaînes discontinues, 1937 (în colaborare)

Calculul probabilităţilor, 1939 (în colaborare)

Tratat de matematici actuariale, 1943

Les chaînes des variables aléatoires. Problemès asymptotiques, 1943 (în colaborare)

Elemente de calculul probabilităţilor, 1954

Calculul probabilităţilor şi aplicaţii, 1956 (în colaborare)

Curs de matematici pentru statisticieni şi economişti, 1956 (în colaborare)

Lecţii de statistică matematică, 1957 (în colaborare)

Teoria matematică în operaţiile financiare, 1960 (în colaborare)

Matematici aplicate în statistică, 1963 (în colaborare)

Bazele matematice ale programării liniare, 1964 (în colaborare)

Statistică matematică, 1966 (în colaborare)

Matematici pentru economişti, 1966-1971 (în colaborare, 3 volume)

teoria probabilităţilor şi statistică matematică, 1970 (în colaborare)

Modele matematice ale aşteptării, 1974 (în colaborare)

Bazele matematice ale teoriei fiabilităţii, 1975 (în colaborare)

Tratat de statistică matematică 1976 - 1979 (în colaborare - 3 volume)

Surse:

Personalităţi româneşti ale ştiinţelor naturii şi tehnicii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982

http://www.insse.ro/cms/files/publicatii/pliante%20statistice/2018/special_mihoc.pdf

http://ler.is.edu.ro/~cr/index.php?page=person&id=213

https://www.facebook.com/Acad.Ro.Fil.Cj/posts/gheorghe-mihoc-matematician7-iulie-1906-25-decembrie-1981-membru-titular-21-mart/1354992791184232/

http://cnghsincai.ro/memorialul-gheorghe-mihoc/

£££

 25 decembrie - Naşterea Domnului (Crăciunul). Pe 25 decembrie (în calendarul gregorian), respectiv 7 ianuarie (în calendarul iulian) celebrăm naşterea Celui aşteptat, Mesia. Fiul lui Dumnezeu devine Fiul al omului, astfel că mare praznic împărătesc sărbătorim (al treilea după Paşti şi Rusalii) prin părăsirea Sa a Cerului şi aflarea de sălaş într-o iesle, El însuşi devenind Cale pentru noi. Sărbătoarea face parte din cele 12 praznice împărătești ale bisericilor de rit bizantin. În anumite țări, unde creștinii sunt majoritari, Crăciunul e de asemenea sărbătoare legală, iar sărbătoarea se prelungește în ziua următoare, 26 decembrie: a doua zi de Crăciun. 

De la debutul secolului al XX-lea, Crăciunul devine și o sărbătoare laică, celebrată atât de către creștini cât și de către cei necreștini, centrul de greutate al celebrării deplasându-se de la participarea în biserică la rit spre aspectul familial al schimbului de cadouri sau, pentru copii, „darurilor de la Moș Crăciun.”

Sărbătoarea Naşterii Domnului (numită în popor Crăciunul), sărbătorită în fiecare an la 25 decembrie, ne aduce vestea venirii în lume a Fiului lui Dumnezeu făcut om, pentru mântuirea noastră. Naşterea Mântuitorului a avut loc la nouă luni după Întruparea Sa de la Duhul Sfânt, la Buna-Vestire, când Dumnezeu a trimis pe Arhanghelul Gavriil să vestească Fecioarei Maria: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine!”.Şi, primind ea graiul îngeresc şi zicând: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!”, îndată S-a zămislit Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, în preacuratul ei pântece. Şi, după nouă luni, s-a dat poruncă de către Cezarul August să se înscrie toată lumea. Iar Iosif, logodnicul şi păzitorul Născătoarei de Dumnezeu, s-a suit la Betleem împreună cu ea, ca să se înscrie. Şi, de vreme ce Fecioara urma să nască, neaflând loc de găzduire din pricina mulţimii oamenilor, a intrat într-o peşteră săracă, ce era şi loc de adăpostire turmelor, şi acolo L-a născut fără stricăciune şi fără durere pe Domnul nostru Iisus Hristos, L-a înfăşat ca pe un Prunc şi L-a pus în ieslea dobitoacelor pe El, Ziditorul tuturor, Cel ce a venit să ne mântuiască pe toţi de patimile cele dobitoceşti. Acestui Prunc au venit să I se închine păstorii vestiţi de îngeri, apoi şi magii de la Răsărit, aducându-I daruri, ca unui Om şi Dumnezeu. Despre aceşti magi, Scriptura şi Tradiţia ne spun că se afla, pe vremea lui Moise, în pământul perşilor, un vrăjitor numit Valaam, care a prezis multe şi a spus şi acestea: „O stea răsare din Iacov; un toiag se ridică din Israel şi va lovi pe căpeteniile Moabului şi pe toţi fiii lui Set îi va zdrobi” (Numerii 24, 17).

Profeţia aceasta a fost lăsată moştenire celorlalţi prezicători, iar ei au făcut-o cunoscută şi înţelepţilor şi împăraţilor din Răsărit. Şi aşa a ajuns prezicerea şi la aceşti trei magi care se uitau pe cer să vadă o astfel de stea. Ei, ca oameni învăţaţi şi astronomi, când au văzut pe cer că o stea nu merge precum celelalte stele, de la răsărit la apus, ci de la miazăzi la miazănoapte, au cunoscut că această stea arată naşterea unui mare împărat.Şi au mers după stea până la Ierusalim şi au întrebat: „«Unde este Împăratul iudeilor, Cel ce S-a născut? Că am văzut la răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui». Şi, auzind, împăratul Irod s-a tulburat şi, chemând în ascuns pe magi, le-a spus: «Duceţi-vă şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc; dacă Îl veţi găsi, vestiţi-mă, ca să mă duc şi eu să mă închin Lui»”(Matei 2, 1-3, 7-8).

Dar Irod spunea aceasta ca să afle unde este Pruncul şi să-L omoare. Şi au plecat magii de la Irod, iar steaua minunată pe care o văzuseră în răsărit mergea înaintea lor şi a coborât şi a stat deasupra locului unde era Pruncul. Şi, intrând, au găsit pe Hristos Domnul. Au căzut în genunchi, I s-au închinat şi i-au adus daruri: aur, smirnă şi tămâie. La porunca îngerului, nu s-au mai dus la Irod, ci s-au întors în ţara lor pe altă cale. Irod, văzând că magii nu l-au ascultat, s-a mâniat foarte tare şi a trimis oştile lui ca să omoare pe copiii din Betleem de la doi ani în jos.Pentru aceasta a fost trimis înger de la Dumnezeu şi a spus lui Iosif: „Scoală-te, ia Pruncul şi pe Mama Lui şi fugi în Egipt (…), fiindcă Irod va căuta Pruncul ca să-L ucidă”. Şi Iosif a făcut aşa. A luat pe Pruncul Iisus şi pe Maica Domnului şi s-au dus în Egipt (Matei 2, 13-14).Şi aşa, în tirania lui, Irod, vrând să-L găsească şi să-L omoare pe Pruncul Iisus, s-a făcut ucigaşul a paisprezece mii de prunci nevinovaţi, pe care Biserica îi pomeneşte ca pe cei dintâi mucenici, pe 29 decembrie.

Pruncul Iisus însă a fost păzit în Egipt până la moartea lui Irod, apoi, prin îndemn de la înger, Iosif s-a întors în pământul lui Israel, dar a mers să locuiască în Nazaret. Acestui Prunc venit spre mântuirea noastră, lui Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, să ne închinăm şi noi şi să-I aducem ca dar viaţa noastră trăită după sfintele Lui porunci. Crăciunul a început să fie serbat de către creștini pe 25 decembrie, după cel puțin trei secole de la începerea misiunii de evanghelizare a apostolilor, începând cu secolul al IV-lea în Vest și începând cu cel de-al V-lea secol în Est. Inițial, sărbătoarea nașterii lui Hristos era ținută pe 6 ianuarie, istoricii știind azi că ea se celebra deja în 336 d. Hr., la Roma. (în Est, „Boboteaza”, serbată la data de 6 ianuarie începând cu secolul al IV-lea, celebra pe atunci nașterea, botezul și primul miracol al lui Iisus, în timp ce gnosticii (sectă creștină considerată eretică de către creștinismul canonic) serbau aceeași „Epifanie” în Egipt, încă din secolul al II-lea, tot la data de 6 ianuarie, când, în viziunea lor, „Iisus s-a arătat ca Fiul lui Dumnezeu la botez”. Sextus Julius Africanus, un creștin din secolul al III-lea, este primul care alege în 221 d. Chr. această dată pentru nașterea lui Iisus, care însă nu va fi celebrată încă multă vreme de către ceilalți creștini, care preferau 6 ianuarie.

În primele două secole creștine, a existat o puternică opoziție la celebrarea zilelor de naștere a martirilor și a lui Iisus. Numeroși Părinți ai Bisericii au emis comentarii sarcastice privitoare la obiceiul păgân de a celebra zile de naștere, când, de fapt, sfinții și martirii trebuiau, în viziunea lor, să fie celebrați la data matiriului lor, adică la data „adevăratei lor nașteri” din perspectiva bisericii.Mulți creștini ai primelor secole erau scandalizați și de veselia și festivismul celebrării, pe care îl vedeau ca fiind o reminiscență a păgânismului, în special al Saturnaliilor romane. Ei aveau dreptate să afirme asta: plasarea sărbătorii nașterii lui Isus Hristos din momentul în care aceasta a început să fie celebrată de creștini, exact la finele lui decembrie sau începutul lui ianuarie (adică 25 decembrie sau 6 ianuarie), se datora copierii tradițiilor păgâne, căci Evanghelia nu dă nici un detaliu despre data nașterii lui Isus.Din motive politice, așa cum sugerează istoricul Edward Gibbon, ierarhia creștină a considerat copierea sărbătorilor și a riturilor păgâne ca fiind soluția răspândirii accelerate a cultului lor în mase, mase care pe atunci erau puternic atașate vechilor sărbători și practici rituale păgâne.

Factorul pentru care primii creștini au ales datele de 25 decembrie sau 6 ianuarie ca moment al nașterii Fiului lui Dumnezeu a fost deci că la aceste date, în lumea romană, germanică și orientală se celebrau diverse date de naștere ale zeilor păgâni. Povestea unui zeu salvator născut din fecioară pe 6 ianuarie sau 25 decembrie, nu era deloc nouă, cele mai multe culte păgâne ale vremii adorând câte un astfel de zeu. Astfel, pe 6 ianuarie, data solstițiului egiptean, era celebrată revărsarea apelor Nilului și în „cultele misterelor” locale nașterea „eonului” din fecioară. Epifaniu, scriitor creștin, redă în lucrarea sa ritul celebrărilor din 6 ianuarie și semnificația acestuia la egipteni și la arabii din „Petra” (Eleusa, unde se serba nașterea pruncului-zeu Dusares din fecioară. Alt scriitor creștin, anume Ipolit, descrie cum la Eleusis, în Grecia, se celebra tot atunci sărbătoarea misterelor, când ierofantul exclama la nașterea pruncului sacru: „Fecioara care era grea a conceput și a născut un fiu!”. Tot pe 6 ianuarie grecii sărbătoreau nașterea zeului Dionis, zeul care ca și Isus, transforma apa în vin.

O sărbătoare populară la Roma celebra pe 25 decembrie nașterea Soarelui neînvins (Dies Solis Invicti Nati, Deus Sol Invictus), ca simbol al renașterii soarelui și alungării iernii (ca și Saturnaliile). Odată ce creștinii au abandonat celebrarea nașterii Fiului lui Dumnezeu pe 6 ianuarie optând pentru data de 25 decembrie, scriitorii creștini fac frecvente legături între renașterea soarelui și nașterea lui Hristos.Triburile nord-europene (germanice) celebrau și ele, la aceeași dată, „Iule”, pentru a comemora „renașterea soarelui dătător de lumină și căldură”, de maniera în care și creștinii spuneau despre Isus, născut tot atunci, că este „Lumina lumii”.Reprezentările numismatice romane ale lui Sol invictus prezintă adesea un chip cu o coroană de raze, așa cum în primele reprezentări creștine Iisus avea și el o coroană de spini. Astfel că, în secolul al V-lea chiar, în vremea papei Leon cel Mare, erau creștini care afirmau că serbează nu atât nașterea lui Hristos, cât a zeului-soare, fapt care l-a determinat pe acest papă să-i mustre pe rătăciți, însă nu negând cumva că trebuie cinstit zeul-soare, ci doar că nu trebuie cinstit mai mult decât Hristos (Sermo XXII).

Unul dintre zeii cei mai populari la Roma, în perioada ridicării creștinismului, anume Mitra, avea și el ziua de naștere serbată pe 25 decembrie. Mitra era un zeu persan al cărui cult și rit era și foarte asemănător creștinismului, așa cum constata scriitorul creștin Iustin Martirul în Apologia sa prin secolul al II-lea, așa cum va remarca mai târziu și Tertulian la debutul secolului al III-lea. (De praescritione haereticorum).Sfântul Ciprian a formulat la mijlocul secolului al III-lea: O, ce magică lucrare a Providenței că ziua în care Soarele s-a născut... Hristos și el se naște! Creștinii secolului al III-lea credeau că creația lumii a avut loc la echinocțiul de primăvară, pe atunci plasat pe 25 martie; prin urmare, noua creație prin „întruparea lui Hristos” (concepția), trebuia, în viziunea lor, să aibă loc tot pe 25 martie, moment de la care numărându-se nouă luni (sarcina, gestația) se obținea data de 25 decembrie. Sărbătorile din jurul solstițiului de iarnă au, după cum se vede, o origine precreștină. Ele sunt legate în mod indisolubil de evenimentele astronomice care au loc în acea perioadă.

Evenimentele astronomice, care în vechime permiteau stabilirea datelor pentru monta animalelor, semănături și măsurarea rezervelor de hrană pentru iarnă între recolte, ne permit să înțelegem apariția diferitelor mitologii și tradiții culturale. În noaptea solstițiului de iarnă, un observator aflat în emisfera nordică poate observa cum cele trei stele din centura lui Orion se aliniază cu cea mai strălucitoare stea din est, Sirius, indicând punctul unde va răsări soarele în dimineața de după solstițiul de iarnă. De la data solstițiului de vară, soarele a descris un arc de cerc descrescător de-a lungul cerului sudic. La data solstițiului de iarnă, soarele își oprește coborârea pe cer iar durata de lumină zilnică atinge minimul pentru 3 zile, timp în care soarele nu își modifică poziția pe orizont. După acest moment soarele își începe ascensiunea pe cerul nordic iar durata zilelor începe să crească. Bazându-se pe aceste fapte, multe culturi dau acestui interval interpretarea unei renasteri a soarelui și a unei întoarceri a luminii. Această întoarcere este sărbătorită din nou la data echinocțiului de primăvară, când durata zilei o egalează pe cea a nopții (dată de care se leagă în creștinism sărbătorirea Paștelui).

O teorie pentru a explica alegerea datei de 25 decembrie pentru celebrarea nașterii lui Iisus este creștinizarea festivalului păgân de la Roma Dies Natalis Solis Invicti care înseamnă „ziua de naștere a Soarelui Necucerit", un festival inaugurat de împăratul roman Aurelian (270-275), pentru a sărbători zeul soare și a sărbători solstițiul de iarnă, de la 25 decembrie. Conform acestei teorii, în timpul domniei împăratului Constantin, scriitorii creștini au asimilat această sărbătoare ca ziua de naștere a lui Isus, asociind-o cu „Soarele neprihănirii" menționat în Maleahi 4:2 (Sol Iustitiae).O expresie explicită a acestei teorii apare într-o adnotare a datei incerte adăugată unui manuscris a unei lucrări a episcopului sirian din sec. al 12-lea Jacob Bar-Salibi. Scribul care a adăugat adnotarea a scris: „Era un obicei al păgânilor de a sărbători în aceeași zi de 25 decembrie nașterea Soarelui, când se aprindeau lumini în semn de sărbătoare. La aceste solemnități și chefuri luau parte și creștinii. În consecință, când experții bisericii și-au dat seama că creștinii aveau o înclinație pentru acest festival, s-au sfătuit și au făcut în așa fel încât adevărata Naștere a Domnului să fie celebrată în acea zi." Această idee a devenit populară mai ales în secolele 18 și 19.

Data din calendarul evreiesc de 14 Nisan a fost considerată a fi cea a creației, precum și a Exodului și deci a Paștelui, iar creștinii au considerat că noua creație, atât moartea lui Isus cât și începutul vieții sale umane, a avut loc pe aceeași dată, pe care unii o consideră 25 martie în calendarul iulian. A fost o credință tradițională evreiască conform căreia oamenii mari trăiesc un număr întreg de ani, fără fracțiuni de an, astfel că Isus a fost considerat a fi fost conceput la 25 martie, și că a murit tot pe 25 martie, dată care a fost calculată pentru a coincide cu 14 Nisan. 

Sextus Julius Africanul (c.160 - c.240) a dat 25 martie ca zi a creației și a concepției lui Isus. În lucrarea sa Adversus Haereses, Irineu (c. 130-202) a identificat concepția lui Iisus la 25 martie și a legat-o de răstignire la momentul echinocțiului, cu nașterea lui Isus la nouă luni de la data de 25 decembrie, la momentul solstițiului. O lucrare anonimă cunoscută sub numele de De Pascha Computus (243) a legat ideea că creația a început la echinocțiul de primăvară, la 25 martie, cu concepția sau nașterea (cuvântul nascor însemna ambele) a lui Isus, la 28 martie, ziua creării soarelui în istorisirile Genezei. Crăciunul a fost promovat în Orientul creștin ca parte a renașterii catolicismului după moartea pro-arianului Împăratul Valens în Bătălia de la Adrianopol din 378. Sărbătoarea a fost introdusă la Constantinopol în 379, și în Antiohia în aproximativ 380. Sărbătoarea a dispărut după ce Grigorie din Nazianz a demisionat ca episcop în 381, deși a fost reintrodusă de Ioan Gură de Aur în aproximativ anul 400. 

Pe teritoriul românesc, Crăciunul este una dintre cele mai importante sărbători creștine. În folclor se spune că Fecioara Maria, când trebuia să nască pe fiul lui Dumnezeu, umbla, însoțită de dreptul Iosif, din casă în casă, rugându-i pe oameni să-i ofere adăpost pentru a naște. Ajunge la casa unor bătrâni, Crăciun și Crăciunoaia, însă nici aceștia nu o primesc, spre a nu le spurca locul prin nașterea unui prunc zămislit din greșeală. Nemaiputând merge, Maria a intrat în ieslea vitelor, unde au apucat-o durerile nașterii. Crăciunoaia, auzind-o, și știind ce înseamnă o naștere de copil, i s-a făcut milă de dânsa și s-a dus la ea, îndeplinind rolul de moașă. Crăciun, când a aflat, s-a supărat și i-a tăiat babei mâinile; apoi, înspăimântat de tot ce s-a întâmplat, a plecat de acasă. Crăciunoaia a umplut, cum a putut, un ceaun cu apă, l-a încălzit, și l-a dus să scalde copilul. Maria i-a zis să încerce apa, și când a bagat cioturile mâinilor, acestea au crescut la loc, mai frumoase decât erau înainte; de la această minune se crede că moașele au mâini binecuvântate. În altă variantă a poveștii, Maria suflă peste mâinile Crăciunoaiei și acestea cresc la loc.

Sărbătoarea Crăciunului este anunțată prin obiceiul copiilor de a merge cu colindul și cu Steaua, pentru a vesti Nașterea Mântuitorului. De asemenea, o veche tradiție este „mersul cu icoana”, un fel de colindat care se face de către preoții comunității locale cu icoana Nașterii Domnului, binecuvântându-se casele și creștinii. Colindele de iarnă sunt texte rituale cântate, închinate Crăciunului și Anului Nou. Originea lor se pierde în vechimile istoriei poporului român. Evocând momentul când, la nașterea lui Iisus, s-a ivit pe cer steaua care i-a călăuzit pe cei trei regi magi la locul nașterii, copiii - câte trei, ca cei trei magi - merg din casă în casă cântând colindul „Steaua sus răsare...”, purtând cu ei o stea. Ajunul Crăciunului începe cu colindul „Bună dimineața la Moș Ajun!”, casele frumos împodobite își primesc colindătorii. Aceștia sunt răsplătiți de gazde cu fructe, covrigi, dulciuri și chiar bani. 

Unele cântece de colindat au fost realizate de compozitori de muzică cultă, cum ar fi: „Iată vin colindătorii” de Tiberiu Brediceanu, „O, ce veste minunată” de D.G. Kiriac, „Domnuleț și Domn în cer” de Gheorghe Cucu. Scriitorul Ion Creangă descrie în „Amintiri din copilărie” aventurile mersului cu colindele. Totuși, după o citire mai aprofundată a Evangheliilor, aflăm că vizitatorii care veniseră cu daruri la Isus, nu erau regi, ci astrologi (numiți pe atunci magi sau vrăjitori) veniți din Est, probabil din zona Babilonului. Încă un aspect ineresant este faptul că nu e menționat nicăieri numărul astrologilor și numărul darurilor, ci doar tipul darurilor: aur, tămâie albă și smirnă. Colindele, precum și obiceiurile colindelor sunt prezente și la alte popoare, și s-ar putea ca ele să dateze din timpul romanizării.

Timp de 40 de zile înainte de sărbători, creștinii respectă Postul Crăciunului, care se încheie în ziua de Crăciun după liturghie. Tăierea porcului în ziua de Ignat (la 20 decembrie) este un moment important ce anticipeaza Crăciunul. Pregătirea mâncărurilor capătă dimensiunile unui ritual străvechi: cârnații, chișca, toba, răciturile, sarmalele, caltaboșul și nelipsitul cozonac vor trona pe masa de Crăciun.

Surse:

Pr. Prof. Ene Branişte, Prof. Ecaterina Branişte, „Dicţionar de cunoştinţe religioase”, Editura „Andreiana”, Sibiu, 2010

https://doxologia.ro/nasterea-domnului-craciunul

https://www.cotidianul.ro/nasterea-domnului-craciunul/

https://basilica.ro/%E2%80%A0-nasterea-domnului-craciunul/

https://ziarullumina.ro/documentar/istoria-celei-mai-vechi-sarbatori-crestine

http://www.mitropolia-ardealului.ro/nasterea-domnului-craciunul/

http://www.monitorulcj.ro/actualitate/61687-documentar-nasterea-domnului-craciunul

http://www.romania-actualitati.ro/craciunul_sarbatoarea_nasterii_domnului_iisus_hristos-46787

£££

 25 decembrie - Naşterea Domnului (Crăciunul). Pe 25 decembrie (în calendarul gregorian), respectiv 7 ianuarie (în calendarul iulian) celebrăm naşterea Celui aşteptat, Mesia. Fiul lui Dumnezeu devine Fiul al omului, astfel că mare praznic împărătesc sărbătorim (al treilea după Paşti şi Rusalii) prin părăsirea Sa a Cerului şi aflarea de sălaş într-o iesle, El însuşi devenind Cale pentru noi. Sărbătoarea face parte din cele 12 praznice împărătești ale bisericilor de rit bizantin. În anumite țări, unde creștinii sunt majoritari, Crăciunul e de asemenea sărbătoare legală, iar sărbătoarea se prelungește în ziua următoare, 26 decembrie: a doua zi de Crăciun. 

De la debutul secolului al XX-lea, Crăciunul devine și o sărbătoare laică, celebrată atât de către creștini cât și de către cei necreștini, centrul de greutate al celebrării deplasându-se de la participarea în biserică la rit spre aspectul familial al schimbului de cadouri sau, pentru copii, „darurilor de la Moș Crăciun.”

Sărbătoarea Naşterii Domnului (numită în popor Crăciunul), sărbătorită în fiecare an la 25 decembrie, ne aduce vestea venirii în lume a Fiului lui Dumnezeu făcut om, pentru mântuirea noastră. Naşterea Mântuitorului a avut loc la nouă luni după Întruparea Sa de la Duhul Sfânt, la Buna-Vestire, când Dumnezeu a trimis pe Arhanghelul Gavriil să vestească Fecioarei Maria: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine!”.Şi, primind ea graiul îngeresc şi zicând: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!”, îndată S-a zămislit Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, în preacuratul ei pântece. Şi, după nouă luni, s-a dat poruncă de către Cezarul August să se înscrie toată lumea. Iar Iosif, logodnicul şi păzitorul Născătoarei de Dumnezeu, s-a suit la Betleem împreună cu ea, ca să se înscrie. Şi, de vreme ce Fecioara urma să nască, neaflând loc de găzduire din pricina mulţimii oamenilor, a intrat într-o peşteră săracă, ce era şi loc de adăpostire turmelor, şi acolo L-a născut fără stricăciune şi fără durere pe Domnul nostru Iisus Hristos, L-a înfăşat ca pe un Prunc şi L-a pus în ieslea dobitoacelor pe El, Ziditorul tuturor, Cel ce a venit să ne mântuiască pe toţi de patimile cele dobitoceşti. Acestui Prunc au venit să I se închine păstorii vestiţi de îngeri, apoi şi magii de la Răsărit, aducându-I daruri, ca unui Om şi Dumnezeu. Despre aceşti magi, Scriptura şi Tradiţia ne spun că se afla, pe vremea lui Moise, în pământul perşilor, un vrăjitor numit Valaam, care a prezis multe şi a spus şi acestea: „O stea răsare din Iacov; un toiag se ridică din Israel şi va lovi pe căpeteniile Moabului şi pe toţi fiii lui Set îi va zdrobi” (Numerii 24, 17).

Profeţia aceasta a fost lăsată moştenire celorlalţi prezicători, iar ei au făcut-o cunoscută şi înţelepţilor şi împăraţilor din Răsărit. Şi aşa a ajuns prezicerea şi la aceşti trei magi care se uitau pe cer să vadă o astfel de stea. Ei, ca oameni învăţaţi şi astronomi, când au văzut pe cer că o stea nu merge precum celelalte stele, de la răsărit la apus, ci de la miazăzi la miazănoapte, au cunoscut că această stea arată naşterea unui mare împărat.Şi au mers după stea până la Ierusalim şi au întrebat: „«Unde este Împăratul iudeilor, Cel ce S-a născut? Că am văzut la răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui». Şi, auzind, împăratul Irod s-a tulburat şi, chemând în ascuns pe magi, le-a spus: «Duceţi-vă şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc; dacă Îl veţi găsi, vestiţi-mă, ca să mă duc şi eu să mă închin Lui»”(Matei 2, 1-3, 7-8).

Dar Irod spunea aceasta ca să afle unde este Pruncul şi să-L omoare. Şi au plecat magii de la Irod, iar steaua minunată pe care o văzuseră în răsărit mergea înaintea lor şi a coborât şi a stat deasupra locului unde era Pruncul. Şi, intrând, au găsit pe Hristos Domnul. Au căzut în genunchi, I s-au închinat şi i-au adus daruri: aur, smirnă şi tămâie. La porunca îngerului, nu s-au mai dus la Irod, ci s-au întors în ţara lor pe altă cale. Irod, văzând că magii nu l-au ascultat, s-a mâniat foarte tare şi a trimis oştile lui ca să omoare pe copiii din Betleem de la doi ani în jos.Pentru aceasta a fost trimis înger de la Dumnezeu şi a spus lui Iosif: „Scoală-te, ia Pruncul şi pe Mama Lui şi fugi în Egipt (…), fiindcă Irod va căuta Pruncul ca să-L ucidă”. Şi Iosif a făcut aşa. A luat pe Pruncul Iisus şi pe Maica Domnului şi s-au dus în Egipt (Matei 2, 13-14).Şi aşa, în tirania lui, Irod, vrând să-L găsească şi să-L omoare pe Pruncul Iisus, s-a făcut ucigaşul a paisprezece mii de prunci nevinovaţi, pe care Biserica îi pomeneşte ca pe cei dintâi mucenici, pe 29 decembrie.

Pruncul Iisus însă a fost păzit în Egipt până la moartea lui Irod, apoi, prin îndemn de la înger, Iosif s-a întors în pământul lui Israel, dar a mers să locuiască în Nazaret. Acestui Prunc venit spre mântuirea noastră, lui Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, să ne închinăm şi noi şi să-I aducem ca dar viaţa noastră trăită după sfintele Lui porunci. Crăciunul a început să fie serbat de către creștini pe 25 decembrie, după cel puțin trei secole de la începerea misiunii de evanghelizare a apostolilor, începând cu secolul al IV-lea în Vest și începând cu cel de-al V-lea secol în Est. Inițial, sărbătoarea nașterii lui Hristos era ținută pe 6 ianuarie, istoricii știind azi că ea se celebra deja în 336 d. Hr., la Roma. (în Est, „Boboteaza”, serbată la data de 6 ianuarie începând cu secolul al IV-lea, celebra pe atunci nașterea, botezul și primul miracol al lui Iisus, în timp ce gnosticii (sectă creștină considerată eretică de către creștinismul canonic) serbau aceeași „Epifanie” în Egipt, încă din secolul al II-lea, tot la data de 6 ianuarie, când, în viziunea lor, „Iisus s-a arătat ca Fiul lui Dumnezeu la botez”. Sextus Julius Africanus, un creștin din secolul al III-lea, este primul care alege în 221 d. Chr. această dată pentru nașterea lui Iisus, care însă nu va fi celebrată încă multă vreme de către ceilalți creștini, care preferau 6 ianuarie.

În primele două secole creștine, a existat o puternică opoziție la celebrarea zilelor de naștere a martirilor și a lui Iisus. Numeroși Părinți ai Bisericii au emis comentarii sarcastice privitoare la obiceiul păgân de a celebra zile de naștere, când, de fapt, sfinții și martirii trebuiau, în viziunea lor, să fie celebrați la data matiriului lor, adică la data „adevăratei lor nașteri” din perspectiva bisericii.Mulți creștini ai primelor secole erau scandalizați și de veselia și festivismul celebrării, pe care îl vedeau ca fiind o reminiscență a păgânismului, în special al Saturnaliilor romane. Ei aveau dreptate să afirme asta: plasarea sărbătorii nașterii lui Isus Hristos din momentul în care aceasta a început să fie celebrată de creștini, exact la finele lui decembrie sau începutul lui ianuarie (adică 25 decembrie sau 6 ianuarie), se datora copierii tradițiilor păgâne, căci Evanghelia nu dă nici un detaliu despre data nașterii lui Isus.Din motive politice, așa cum sugerează istoricul Edward Gibbon, ierarhia creștină a considerat copierea sărbătorilor și a riturilor păgâne ca fiind soluția răspândirii accelerate a cultului lor în mase, mase care pe atunci erau puternic atașate vechilor sărbători și practici rituale păgâne.

Factorul pentru care primii creștini au ales datele de 25 decembrie sau 6 ianuarie ca moment al nașterii Fiului lui Dumnezeu a fost deci că la aceste date, în lumea romană, germanică și orientală se celebrau diverse date de naștere ale zeilor păgâni. Povestea unui zeu salvator născut din fecioară pe 6 ianuarie sau 25 decembrie, nu era deloc nouă, cele mai multe culte păgâne ale vremii adorând câte un astfel de zeu. Astfel, pe 6 ianuarie, data solstițiului egiptean, era celebrată revărsarea apelor Nilului și în „cultele misterelor” locale nașterea „eonului” din fecioară. Epifaniu, scriitor creștin, redă în lucrarea sa ritul celebrărilor din 6 ianuarie și semnificația acestuia la egipteni și la arabii din „Petra” (Eleusa, unde se serba nașterea pruncului-zeu Dusares din fecioară. Alt scriitor creștin, anume Ipolit, descrie cum la Eleusis, în Grecia, se celebra tot atunci sărbătoarea misterelor, când ierofantul exclama la nașterea pruncului sacru: „Fecioara care era grea a conceput și a născut un fiu!”. Tot pe 6 ianuarie grecii sărbătoreau nașterea zeului Dionis, zeul care ca și Isus, transforma apa în vin.

O sărbătoare populară la Roma celebra pe 25 decembrie nașterea Soarelui neînvins (Dies Solis Invicti Nati, Deus Sol Invictus), ca simbol al renașterii soarelui și alungării iernii (ca și Saturnaliile). Odată ce creștinii au abandonat celebrarea nașterii Fiului lui Dumnezeu pe 6 ianuarie optând pentru data de 25 decembrie, scriitorii creștini fac frecvente legături între renașterea soarelui și nașterea lui Hristos.Triburile nord-europene (germanice) celebrau și ele, la aceeași dată, „Iule”, pentru a comemora „renașterea soarelui dătător de lumină și căldură”, de maniera în care și creștinii spuneau despre Isus, născut tot atunci, că este „Lumina lumii”.Reprezentările numismatice romane ale lui Sol invictus prezintă adesea un chip cu o coroană de raze, așa cum în primele reprezentări creștine Iisus avea și el o coroană de spini. Astfel că, în secolul al V-lea chiar, în vremea papei Leon cel Mare, erau creștini care afirmau că serbează nu atât nașterea lui Hristos, cât a zeului-soare, fapt care l-a determinat pe acest papă să-i mustre pe rătăciți, însă nu negând cumva că trebuie cinstit zeul-soare, ci doar că nu trebuie cinstit mai mult decât Hristos (Sermo XXII).

Unul dintre zeii cei mai populari la Roma, în perioada ridicării creștinismului, anume Mitra, avea și el ziua de naștere serbată pe 25 decembrie. Mitra era un zeu persan al cărui cult și rit era și foarte asemănător creștinismului, așa cum constata scriitorul creștin Iustin Martirul în Apologia sa prin secolul al II-lea, așa cum va remarca mai târziu și Tertulian la debutul secolului al III-lea. (De praescritione haereticorum).Sfântul Ciprian a formulat la mijlocul secolului al III-lea: O, ce magică lucrare a Providenței că ziua în care Soarele s-a născut... Hristos și el se naște! Creștinii secolului al III-lea credeau că creația lumii a avut loc la echinocțiul de primăvară, pe atunci plasat pe 25 martie; prin urmare, noua creație prin „întruparea lui Hristos” (concepția), trebuia, în viziunea lor, să aibă loc tot pe 25 martie, moment de la care numărându-se nouă luni (sarcina, gestația) se obținea data de 25 decembrie. Sărbătorile din jurul solstițiului de iarnă au, după cum se vede, o origine precreștină. Ele sunt legate în mod indisolubil de evenimentele astronomice care au loc în acea perioadă.

Evenimentele astronomice, care în vechime permiteau stabilirea datelor pentru monta animalelor, semănături și măsurarea rezervelor de hrană pentru iarnă între recolte, ne permit să înțelegem apariția diferitelor mitologii și tradiții culturale. În noaptea solstițiului de iarnă, un observator aflat în emisfera nordică poate observa cum cele trei stele din centura lui Orion se aliniază cu cea mai strălucitoare stea din est, Sirius, indicând punctul unde va răsări soarele în dimineața de după solstițiul de iarnă. De la data solstițiului de vară, soarele a descris un arc de cerc descrescător de-a lungul cerului sudic. La data solstițiului de iarnă, soarele își oprește coborârea pe cer iar durata de lumină zilnică atinge minimul pentru 3 zile, timp în care soarele nu își modifică poziția pe orizont. După acest moment soarele își începe ascensiunea pe cerul nordic iar durata zilelor începe să crească. Bazându-se pe aceste fapte, multe culturi dau acestui interval interpretarea unei renasteri a soarelui și a unei întoarceri a luminii. Această întoarcere este sărbătorită din nou la data echinocțiului de primăvară, când durata zilei o egalează pe cea a nopții (dată de care se leagă în creștinism sărbătorirea Paștelui).

O teorie pentru a explica alegerea datei de 25 decembrie pentru celebrarea nașterii lui Iisus este creștinizarea festivalului păgân de la Roma Dies Natalis Solis Invicti care înseamnă „ziua de naștere a Soarelui Necucerit", un festival inaugurat de împăratul roman Aurelian (270-275), pentru a sărbători zeul soare și a sărbători solstițiul de iarnă, de la 25 decembrie. Conform acestei teorii, în timpul domniei împăratului Constantin, scriitorii creștini au asimilat această sărbătoare ca ziua de naștere a lui Isus, asociind-o cu „Soarele neprihănirii" menționat în Maleahi 4:2 (Sol Iustitiae).O expresie explicită a acestei teorii apare într-o adnotare a datei incerte adăugată unui manuscris a unei lucrări a episcopului sirian din sec. al 12-lea Jacob Bar-Salibi. Scribul care a adăugat adnotarea a scris: „Era un obicei al păgânilor de a sărbători în aceeași zi de 25 decembrie nașterea Soarelui, când se aprindeau lumini în semn de sărbătoare. La aceste solemnități și chefuri luau parte și creștinii. În consecință, când experții bisericii și-au dat seama că creștinii aveau o înclinație pentru acest festival, s-au sfătuit și au făcut în așa fel încât adevărata Naștere a Domnului să fie celebrată în acea zi." Această idee a devenit populară mai ales în secolele 18 și 19.

Data din calendarul evreiesc de 14 Nisan a fost considerată a fi cea a creației, precum și a Exodului și deci a Paștelui, iar creștinii au considerat că noua creație, atât moartea lui Isus cât și începutul vieții sale umane, a avut loc pe aceeași dată, pe care unii o consideră 25 martie în calendarul iulian. A fost o credință tradițională evreiască conform căreia oamenii mari trăiesc un număr întreg de ani, fără fracțiuni de an, astfel că Isus a fost considerat a fi fost conceput la 25 martie, și că a murit tot pe 25 martie, dată care a fost calculată pentru a coincide cu 14 Nisan. 

Sextus Julius Africanul (c.160 - c.240) a dat 25 martie ca zi a creației și a concepției lui Isus. În lucrarea sa Adversus Haereses, Irineu (c. 130-202) a identificat concepția lui Iisus la 25 martie și a legat-o de răstignire la momentul echinocțiului, cu nașterea lui Isus la nouă luni de la data de 25 decembrie, la momentul solstițiului. O lucrare anonimă cunoscută sub numele de De Pascha Computus (243) a legat ideea că creația a început la echinocțiul de primăvară, la 25 martie, cu concepția sau nașterea (cuvântul nascor însemna ambele) a lui Isus, la 28 martie, ziua creării soarelui în istorisirile Genezei. Crăciunul a fost promovat în Orientul creștin ca parte a renașterii catolicismului după moartea pro-arianului Împăratul Valens în Bătălia de la Adrianopol din 378. Sărbătoarea a fost introdusă la Constantinopol în 379, și în Antiohia în aproximativ 380. Sărbătoarea a dispărut după ce Grigorie din Nazianz a demisionat ca episcop în 381, deși a fost reintrodusă de Ioan Gură de Aur în aproximativ anul 400. 

Pe teritoriul românesc, Crăciunul este una dintre cele mai importante sărbători creștine. În folclor se spune că Fecioara Maria, când trebuia să nască pe fiul lui Dumnezeu, umbla, însoțită de dreptul Iosif, din casă în casă, rugându-i pe oameni să-i ofere adăpost pentru a naște. Ajunge la casa unor bătrâni, Crăciun și Crăciunoaia, însă nici aceștia nu o primesc, spre a nu le spurca locul prin nașterea unui prunc zămislit din greșeală. Nemaiputând merge, Maria a intrat în ieslea vitelor, unde au apucat-o durerile nașterii. Crăciunoaia, auzind-o, și știind ce înseamnă o naștere de copil, i s-a făcut milă de dânsa și s-a dus la ea, îndeplinind rolul de moașă. Crăciun, când a aflat, s-a supărat și i-a tăiat babei mâinile; apoi, înspăimântat de tot ce s-a întâmplat, a plecat de acasă. Crăciunoaia a umplut, cum a putut, un ceaun cu apă, l-a încălzit, și l-a dus să scalde copilul. Maria i-a zis să încerce apa, și când a bagat cioturile mâinilor, acestea au crescut la loc, mai frumoase decât erau înainte; de la această minune se crede că moașele au mâini binecuvântate. În altă variantă a poveștii, Maria suflă peste mâinile Crăciunoaiei și acestea cresc la loc.

Sărbătoarea Crăciunului este anunțată prin obiceiul copiilor de a merge cu colindul și cu Steaua, pentru a vesti Nașterea Mântuitorului. De asemenea, o veche tradiție este „mersul cu icoana”, un fel de colindat care se face de către preoții comunității locale cu icoana Nașterii Domnului, binecuvântându-se casele și creștinii. Colindele de iarnă sunt texte rituale cântate, închinate Crăciunului și Anului Nou. Originea lor se pierde în vechimile istoriei poporului român. Evocând momentul când, la nașterea lui Iisus, s-a ivit pe cer steaua care i-a călăuzit pe cei trei regi magi la locul nașterii, copiii - câte trei, ca cei trei magi - merg din casă în casă cântând colindul „Steaua sus răsare...”, purtând cu ei o stea. Ajunul Crăciunului începe cu colindul „Bună dimineața la Moș Ajun!”, casele frumos împodobite își primesc colindătorii. Aceștia sunt răsplătiți de gazde cu fructe, covrigi, dulciuri și chiar bani. 

Unele cântece de colindat au fost realizate de compozitori de muzică cultă, cum ar fi: „Iată vin colindătorii” de Tiberiu Brediceanu, „O, ce veste minunată” de D.G. Kiriac, „Domnuleț și Domn în cer” de Gheorghe Cucu. Scriitorul Ion Creangă descrie în „Amintiri din copilărie” aventurile mersului cu colindele. Totuși, după o citire mai aprofundată a Evangheliilor, aflăm că vizitatorii care veniseră cu daruri la Isus, nu erau regi, ci astrologi (numiți pe atunci magi sau vrăjitori) veniți din Est, probabil din zona Babilonului. Încă un aspect ineresant este faptul că nu e menționat nicăieri numărul astrologilor și numărul darurilor, ci doar tipul darurilor: aur, tămâie albă și smirnă. Colindele, precum și obiceiurile colindelor sunt prezente și la alte popoare, și s-ar putea ca ele să dateze din timpul romanizării.

Timp de 40 de zile înainte de sărbători, creștinii respectă Postul Crăciunului, care se încheie în ziua de Crăciun după liturghie. Tăierea porcului în ziua de Ignat (la 20 decembrie) este un moment important ce anticipeaza Crăciunul. Pregătirea mâncărurilor capătă dimensiunile unui ritual străvechi: cârnații, chișca, toba, răciturile, sarmalele, caltaboșul și nelipsitul cozonac vor trona pe masa de Crăciun.

Surse:

Pr. Prof. Ene Branişte, Prof. Ecaterina Branişte, „Dicţionar de cunoştinţe religioase”, Editura „Andreiana”, Sibiu, 2010

https://doxologia.ro/nasterea-domnului-craciunul

https://www.cotidianul.ro/nasterea-domnului-craciunul/

https://basilica.ro/%E2%80%A0-nasterea-domnului-craciunul/

https://ziarullumina.ro/documentar/istoria-celei-mai-vechi-sarbatori-crestine

http://www.mitropolia-ardealului.ro/nasterea-domnului-craciunul/

http://www.monitorulcj.ro/actualitate/61687-documentar-nasterea-domnului-craciunul

http://www.romania-actualitati.ro/craciunul_sarbatoarea_nasterii_domnului_iisus_hristos-46787

£££

 S-a întâmplat în 25 decembrie…

- Naşterea Domnului-Crăciunul

- 800: Carol cel Mare, rege al francilor (768-814), este încoronat la Roma ca împărat al Occidentului (800-814), de către Papa Leon al III-lea

- 1066: William Cuceritorul a fost încoronat rege al Angliei.

 - 1642, 25.XII / 1643, 4.I: S-a născut Sir Isaac Newton, fizician, matematician şi astronom englez; a fundamentat mecanica clasică (newtoniană), enunţând cele trei principii ale dinamicii, precum şi mecanica cerească, prin descoperirea legii atracţiei universale (1687); a inventat telescopul (1687); în matematică a pus bazele calculului infinitezimal, în acelaşi timp şi independent de germanul Leibniz (m. 20.03.1727)

- 1848: S-a născut Hristo Botev, poet bulgar, luptător pentru eliberarea Bulgariei de sub dominaţia otomană (m. 1876).

 -1868: A încetat din viaţă Linus Yale, inventatorul unui nou mecanism de încuietoare care îi poartă numele (n. 4 aprilie 1821).

-1873: S-a născut Vladimir Ghika, prinţ, diplomat, scriitor, om de caritate, preot român, nepotul lui Grigore Ghica, domnitorul Moldovei. Monseniorul Vladimir Ghika (n. Istanbul (vechiul Constantinopol), Imperiul Otoman - d. 16 mai 1954, Jilava, Bucureşti) a fost un prinţ, diplomat, scriitor, om de caritate, preot catolic român (biritual: latin şi bizantin), nepotul lui Grigore Alexandru Ghica, ultimul principe al Moldovei. Tatăl lui Vladimir Ghika a fost Ioan Grigore Ghica, diplomat, ministru de externe si al apărării al României. Unul dintre fraţii monseniorului a fost Dimitrie I. Ghica. Monseniorul Vladimir Ghika a fost beatificat pe data de 31 august 2013, la Bucureşti, în cadrul unei slujbe religioase solemne desfăşurată la pavilionul Rom-Expo.

- 1878: S-a născut Louis Chevrolet, producator de autovehicule si pilot de curse originar din Elvetia, cofondator Chevrolet Motor Corporation (d.06.06.1941).

- 1887: S-a născut Conrad Nicholson Hilton, miliardar american, fondator al lantului de hoteluri cu acelasi nume;(d.03.01.1979).

 - 1899: S-a născut actorul american de film Humphrey Bogart (m. 1957)

- 1906: S-a născut Ernst Ruska, inginer şi fizician german, laureat al Premiului Nobel in 1986 pentru lucrările sale fundamentale în optica electronică şi pentru construirea primului microscop electronic; (d. 27.05.1988).

- 1908: Apare lunar, la Vălenii de Munte, gazeta „Neamul românesc literar” sub conducerea lui Nicolae Iorga

 - 1911: Inaugurarea clădirii în care funcţionează astăzi Teatrul Odeon. Operă a arhitectului Grigore Cerchez, edificiul s-a numit iniţial Teatrul „Comoedia”, având două săli de spectacol şi tavanul glisant

- 1911: S-a născut sculptoriţa franco-americană, Louise Bourgeois (m. 2010)

-1916: În timpul primului război mondial trupele germano-austro-ungare ocupă oraşul Focşani. Oraşul Focşani intră sub ocupaţie germană la 25 decembrie 1916, de care avea să se elibereze abia la 10 noiembrie 1918. Aici şi-a stabilit sediul Comandamentul Corpului 1 Armată din cadrul Armatei a 9-a. Comandantul Corpului 1 Armată era generalul Kurt von Morgen, un general aflat la apusul unei cariere încununate de multe victorii şi onoruri militare.

 - 1918: S-a născut Mohammed Anwar El-Sadat, ofiţer şi om politic egiptean; preşedinte al Republicii Arabe Egipt (1970-1981); iniţiator al unor reforme democratice şi al liberalizării economiei; în octombrie 1973 a declanşat războiul cu Israelul, dar a cooperat, ulterior, pentru Tratatul de pace, semnat, la Washington (26.III.1979), cu statul evreu, ceea ce a dus la izolarea Egiptului în raport cu statele arabe; Premiul Nobel pentru Pace pe 1978, împreună cu premierul israelian Menahem Begin (m. 1981, asasinat)

- 1919: S-a născut Horia Deleanu, critic de teatru şi dramaturg (piese fără ecou deosebit); bogată activitate didactică şi publicistică în domeniul istoriei teatrului; a tradus, singur sau în colaborare, din Adamov, Feuchtwanger, Ehrenburg, Leonov, Aldrige, Nişnevski, Arbuzov (m. 1998)

- 1921: A murit Hans Huber, compozitor, pianist şi pedagog elveţian (n. 1852)

- 1921: A murit scriitorul rus Vladimir Korolenko, maestru al prozei scurte (n. 1853)

- 1927: S-a născut actorul Matei Alexandru; în prezent actor la Teatrul Naţional Bucureşti

- 1932: Radiodifuziunea Română realizează prima transmisie de la Patriarhie, cu pastorala patriarhului Miron Cristea

- 1932: S-a născut Cristian Popişteanu, istoric şi publicist, redactorul revistei „Magazin istoric” (m. 26 februarie 1999)

- 1935: A murit Paul Bourget, romancier, poet şi autor dramatic francez (n. 1852)

- 1938: A murit Karel Čapek, dramaturg şi romancier ceh (n. 1890)

- 1941: S-a născut poetul Ioan Alexandru (numele la naştere Ion Şandor), autor a 30 de volume de publicistică şi poezie (volume de poezie: „Imnele bucuriei”, „Imnele Putnei”, „Bat clopotele în Ardeal”); a tradus din poezia austriacului Rainer Maria Rilke, „Odele" grecului Pindar, precum şi „Cântarea Cântărilor", din ebraică (1977); după 1989 s-a implicat în politică, înscriindu-se în PNŢCD (m. 16 septembrie 2000)

- 1954: S-a născut Annie Lennox, interpretă britanică de muzică pop-rock; împreună cu David Stewart a format trupa Eurythmics, unul dintre cele mai celebre duo-uri muzicale ale anilor '80

- 1956: S-a născut actriţa Rodica Negrea

-1963: A murit Tristan Tzara (pseudonimul lui Samuel Rosenstock; iniţial semnează cu pseudonimul S. Samyro, pe care îl va schimba mai târziu în Tristan Ruia şi în final Tristan Tzara), poet şi eseist francez de origine română; unul dintre fondatorii mişcării dadaiste (în februarie 1916 lansează, la Zürich, la cabaretul „Voltaire", mişcarea „Dada", alături de Hugo Ball, Hans Arp, Marcel Iancu ş.a); în timpul ultimului război mondial face parte din mişcarea de Rezistenţă antifascistă franceză (n. 1896)

- 1977: A murit Sir Charles Chaplin, actor (creatorul celebrului personaj Charlot), regizor, scenarist, compozitor şi producător american de film de origine engleză (n. 16 apr. 1889, la Londra); este considerat cel dintâi creator total în cinematografie, fiind nu doar intrepret în filmele sale, dar şi autor al scenariului, regiei şi muzicii (filmele: „Luminile oraşului”, „Dictatorul”).

- 1977: A fost inaugurat Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie din Constanţa; inaugurarea a fost dedicată aniversării centenarului independenţei de stat a României.Primele preocupări pentru înfiinţarea unui muzeu la Constanţa datează din prima jumătate a secolului trecut, însă abia după cucerirea independenţei vestigiile antice intră în atenţia Academiei Române şi a edililor locali. Remus Opreanu, primul prefect român din Dobrogea, şi revizorul şcolar Ion Bănescu adună vestigiile din Constanţa şi împrejurimi şi le adăpostesc în clădirea Prefecturii. Micul muzeu s-a dezorganizat în 1882, din cauza unui incendiu. Monumentele salvate au fost adăpostite în „pavilionul" din grădina publică. După mai multe peregrinări, Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie a fost reorganizat în această formă completă în 1977. Clădirea muzeului a fost ridicată la începutul secolului al XX-lea, cu o arhitectură specific românească, pentru administraţia locală. A fost cedată muzeului de către Primăria Constanţa în 1977. Expune piese de arheologie preistorică, greacă, romană, bizantină şi medievală: unelte de silex, ceramică, unelte şi arme (din piatră, bronz şi fier), elemente de arhitectură, artă sculpturală, vase de sticlă, microstatuaria din bronz, bijuterii; numismatică: monede de bronz, argint şi aur, ca unicate fiind monedele scitice; istorie. În două săli amplasate la parterul muzeului sunt reunite monumentele arheologice cu valoare deosebită, rarităţi şi unicate: colecţia de statuete „tip Tanagra" (din epocile elenistică şi romană timpurie); vase ceramice antropomorfe sau cu reprezentări dionisiace; tezaurul tomitan de sculpturi descoperit în 1962 (bustul zeiţei Isis, aedicula cu dubla reprezentare a zeiţei Nemesis, grupul statuar Fortuna cu Pontos, statuia Şarpelui Glicon etc.); colecţia de portrete imperiale (Antonius Pius, Caracalla, Gordian III, Filip Arabul, Constantin); colecţiile de podoabe din aur (inele, cercei, brăţări, pandantive, cruciuliţe), geme şi camee; tezaurul de vase din argint descoperit la Sucidava-Izvoarele. Etajul I al muzeului este amenajat cronologic - de la paleoltic până la evul mediu: colţii de mamut de dimensiuni mari de la Poarta Albă, ceramică Hamangia; sabia miceniană de la Medgidia (secolul al XIV-lea î.Hr.) şi depozitele de seceri, topoare şi podoabe din bronz descoperite la N. Bălcescu, Constanţa, Gura Dobrogei; statuia din calcar a unei căpetenii traco-scitice (descoperită la Sibioara) şi un cazan de cult din bronz (găsit la Castelu), ambele din secolul al V-lea a.Ch.; colecţia de amfore greceşti şi fragmente arhitectonice din marmură de la edificiile publice de epocă elenistică, descoperite la Tomis, Histria, Callatis; monumente epigrafice din cetatea de la Albeşti. Perioada romană este intens reprezentată prin materialele descoperite: documente epigrafice, cărămizi ştampilate, stâlpi miliari, elemente de arhitectură, unelte agricole, materiale ceramice diverse, între care se remarcă colecţia de opaiţe, sculptură laică, votivă şi funerară - busturile unor cetăţeni, un cadran solar, reprezentările divinităţilor Venus, Apollo, Hercule, Cybela, Cavalerul Trac, portretele şi stelele funerare. Ultimele două săli ale etajului ilustrează desăvârşirea formării poporului român: locuinţă românească de secol X de la Capidava, reconstituită, obiecte de cult, precum şi aşezământul monahal de la Basarabi. Din perioada bizantină provin: colecţia de monede schifate descoperite la Isaccea, ceramica, uneltele şi podoabele descoperite la Gârliţa, Capul Viilor (Histria), Castelu, Dinogeţia etc. Pentru secolele XVII - XVIII sunt expuse arme, obiecte şi carte de cult, podoabe, obiecte de uz casnic şi vase ceramice smălţuite. Etajul III ilustrează epoca cuprinsă între perioada de destrămare a societăţii feudale până în 1940: obiecte tridimensionale, documente şi fotografii originale, cărţi, hărţi, machete.

- 1978: S-a născut, la Baia Mare, Paula Seling, interpretă, compozitoare, şi fostă realizatoare de emisiuni radio, câştigătoarea trofeului Festivalului internaţional de muzică uşoară „Cerbul de Aur”, ediţia 2002 

- 1981: A murit matematicianul Gheorghe Mihoc; a fost considerat, împreună cu Octav Onicescu, creatorul şcolii româneşti de teoria probabilităţilor şi statistică matematică; membru al Academiei Române, preşedinte al acestui for (martie 1980 - decembrie 1981) (n. 1906)

- 1983: A murit Joan Miró, pictor, sculptor şi grafician spaniol. Joan Miró (n. 20 aprilie 1893, Barcelona - d. Palma de Mallorca) a fost un pictor şi sculptor spaniol, influenţat de suprarealism, fără să fi aderat niciodată la această grupare. Teoriile suprarealiste îi întăresc convingerea în necesitatea libertăţii artistice, va rămâne un creator multidimensional şi multilateral: pictează, dar şi sculptează şi stăpâneşte în aceeaşi măsură tehnica ceramicei. Forme frumoase şi stranii, păsări şi stele îl vor însoţi în fiecare zi a vieţii sale, închinate artei şi libertăţii creatoare.

- 1989: Dimineaţa, la Radio şi Televiziune au fost difuzate colinde şi a fost transmisă, în direct, pentru prima dată, slujba de Crăciun de la Catedrala Patriarhală 

- 1989: La Târgovişte s-a desfăşurat procesul intentat de statul român lui Nicolae Ceauşescu, fost preşedinte al României (1974-1989) şi lider al PCR (1965-1989), şi Elenei Ceauşescu pentru mai multe capete de acuzare, între care subminarea economiei naţionale; în urma sentinţei, cei doi au fost executaţi prin împuşcare în după-amiaza aceleiaşi zile.

- 1989: S-a constituit Uniunea Democrată Maghiară din România/UDMR (înregistrată oficial la 28.I.1990); primul preşedinte al formaţiunii a fost Domokos Géza (decembrie 1989-ianuarie 1993)  

- 1990: A avut loc vizita în România a regelui Mihai, împreună cu membri ai familiei regale. Între timp, la emisiunea Actualităţi a Televiziunii, s-a anunţat că Regele Mihai a sosit clandestin în ţară, iar prezenţa lui este indezirabilă. Pe autostrada Bucureşti – Piteşti s-a improvizat un baraj cu vehicule militare, suita regală fiind oprită şi condusă la Aeroportul Otopeni unde a fost îmbarcată într-un avion românesc cu destinaţia Elveţia. În comunicatul Guvernului s-a afirmat că vizita a fost neautorizată şi că s-a procedat corect, în spiritul legilor ţării.

 - 1991: A murit matematicianul Constantin Bănică; contribuţii la analiza complexă şi geometria algebrică; membru corespondent al Academiei Române (n. 1942, la Chişinău, azi în R. Moldova) 

- 1991: Mihail Gorbaciov anunţă, într-o declaraţie televizată, că demisionează din funcţia de preşedinte al URSS, „având în vedere situaţia care s-a creat odată cu formarea Comunităţii Statelor Independente" (documentul de fondare a CSI, semnat cu câteva zile mai înainte, la 21 decembrie, la Alma-Ata/Kazahstan, consfinţea destrămarea şi dispariţia de pe harta politică a lumii a URSS) 

- 1995: A murit Dean Martin, cântăreţ şi actor de film american (n. 1917)  

- 1997: A murit regizorul italian de teatru Giorgio Strehler (fost director la „Piccolo Teatro” din Milano şi preşedinte al Uniunii Teatrelor din Europa) (n. 1921)

£££

 Au spânzurat-o pentru crimă. A implorat pentru copil. A avut dreptate.

Anul este 1778. America abia se născuse ca stat, iar dreptatea ei era încă crudă, rigidă și profund oarbă față de femei. Bathsheba Spooner avea 32 de ani și provenea dintr-una dintre cele mai respectate familii din Massachusetts. Din afară, viața ei părea respectabilă. Din interior, era un coșmar.

Căsătorită cu Joshua Spooner, un bărbat bogat, influent și mult mai în vârstă decât ea, Bathsheba trăia într-o relație pe care avea să o descrie drept violentă și lipsită de orice urmă de afecțiune. În secolul al XVIII-lea, o femeie nu putea divorța aproape în nicio circumstanță. Nu putea pleca. Nu putea reclama abuzul. Legea îi aparținea soțului, la fel ca trupul, banii și libertatea ei.

În acel spațiu fără ieșire apare Ezra Ross, un soldat de doar șaisprezece ani, trimis să se refacă după boală în casa familiei Spooner. Între cei doi se naște o relație interzisă, născută din disperare și dorința de a fi văzută măcar o dată ca om.

 Bathsheba rămâne însărcinată. Copilul nu este al soțului ei.

Descoperirea ar fi însemnat distrugere totală: bătăi legale, închidere în casă, ruină publică, umilință și pierderea oricărei șanse de supraviețuire socială. Fără protecție și fără scăpare, Bathsheba alege singura cale pe care o vede posibilă: complotul.

Împreună cu Ezra Ross și doi dezertori britanici cazați în aceeași casă, pune la cale uciderea soțului. În noaptea de 1 martie 1778, Joshua Spooner este atacat, bătut până la moarte și aruncat într-o fântână. Planul eșuează rapid. Trupul este descoperit. Suspiciunile duc la arestări. Toți patru recunosc fapta.

În închisoare, însărcinată și conștientă că va fi condamnată la moarte, Bathsheba face ultima ei cerere: amânarea execuției pentru că poartă un copil. Legea engleză prevedea că femeile însărcinate nu pot fi executate până după naștere, pentru ca pruncul nevinovat să nu fie pedepsit.

Problema este simplă și fatală: nimeni nu o crede.

Este examinată de medici și matrone. De mai multe ori. Verdictul lor este același: nu este însărcinată, minte pentru a câștiga timp. Bathsheba insistă. Spune că simte copilul mișcându-se. Imploră să mai aștepte. Autoritățile refuză.

Pe 2 iulie 1778, în Worcester, Massachusetts, în fața unei mulțimi adunate să privească spectacolul pedepsei, Bathsheba Spooner este spânzurată alături de ceilalți trei conspiratori. Moare repetând că este însărcinată. Nimeni nu o ascultă.

După execuție, trupul ei este deschis pentru autopsie.

Medicii descoperă un făt masculin de aproximativ cinci luni.

Bathsheba spusese adevărul.

America tocmai își executase prima femeie… și, fără să vrea, ucisese și un copil nenăscut. Revolta publică a fost reală, dar tardivă. Unii au fost îngroziți de moartea pruncului. Alții au susținut că femeia „merita” pedeapsa, indiferent de sarcină. Nimic nu mai putea fi reparat.

Bathsheba Spooner nu a fost inocentă. A conspirat la crimă. Dar a trăit într-o lume care nu oferea femeilor nicio alternativă legală la abuz. A făcut o alegere teribilă într-un sistem care nu îi permitea nicio alegere bună.

Cea mai crudă ironie rămâne aceasta: dacă ar fi fost crezută, dacă ar fi fost ascultată, dacă ar fi fost lăsată să mai trăiască câteva luni, copilul ar fi putut fi născut și salvat. Ea, probabil, ar fi murit oricum. Dar copilul ar fi trăit.

Au ales să nu creadă o femeie când vorbea despre propriul ei trup. Și au ucis două vieți în loc de una.

Morala:

O justiție care refuză să creadă vocea celui vulnerabil devine ea însăși o formă de violență, iar atunci când adevărul este ignorat din aroganță sau prejudecată, pedeapsa nu cade doar asupra vinovaților, ci și asupra celor complet nevinovați.

#BathshebaSpooner

#IstorieAscunsa

#Justitie

#FemeiInIstorie

#AmericaColoniala

#Memorie

#AdevarIgnorat

£££

 „Ești o fată frumoasă”, a spus redactorul, lăsându-se pe spate în scaun.

Biroul lui mirosea a cerneală tipografică, fum de trabuc și condescendență.

„Dar nu ești suficient de dură pentru jurnalismul serios.”

Nellie Bly a simțit cum i se încleștează maxilarul.

Trecuse prin mai multe state pentru a ajunge la acest interviu.

Supraviețuise sărăciei, trădării și gustului amar al cuvântului „nu” încă din copilărie.

L-a privit drept în ochi și a spus:

„Dați-mi o poveste. Vă voi aduce adevărul.”

El a râs disprețuitor.

„Adevărul? Bine.”

A aruncat un ziar pe birou.

„Un azil de nebuni. Zece zile. Intri sub acoperire. Dacă ieși de acolo vie, poate vei avea un loc de muncă.”

Nellie a ridicat ziarul.

Inima îi bătea cu putere.

Pielea îi furnica.

Provocarea avea gust de electricitate.

„Voi merge”, a spus ea.

Dar Nellie Bly, născută Elizabeth Cochran, nu primise niciodată nimic ușor.

A crescut în Pennsylvania, într-o casă plină de iubire, până când tatăl ei a murit pe neașteptate.

Banii au dispărut.

Siguranța s-a evaporat.

Lumea a devenit rece, aspră și flămândă.

Și-a văzut mama suferind într-o a doua căsătorie violentă.

A văzut cum instanțele au ignorat strigătele mamei sale.

A văzut cum lumea trata femeile ca pe niște decorațiuni, nu ca pe ființe umane.

Nellie a decis că nu va tăcea.

Nu va fi supusă.

Nu va fi obișnuită.

La optsprezece ani, a răspuns unui articol sexist dintr-un ziar cu o scrisoare tăioasă.

Redactorul a angajat-o pe loc.

A scris despre femeile care munceau în fabrici ore nesfârșite pentru salarii mizere.

A scris despre condiții periculoase.

Despre sărăcie.

Despre nedreptate.

Despre durerea pe care nimeni altcineva nu voia să o vadă.

Bărbații au urât acest lucru.

A fost îndepărtată de la „știrile serioase”.

Trimisă să scrie despre „subiecte pentru doamne”.

Nellie nu a acceptat asta.

Ea voia povești care contează.

Povești care se agață de adevăr și nu îi dau drumul.

Așa a ajuns într-o pensiune din New York, stând în fața unei oglinzi crăpate și exersând nebunia.

Și-a mărit ochii.

A încetat să clipească.

A murmurat fără sens.

Și-a lăsat părul în dezordine.

A încetat să mănânce.

Vecinii au început să șușotească.

Poliția a fost chemată.

În mai puțin de douăzeci și patru de ore, un judecător a declarat-o nebună.

A fost trimisă la azilul de pe Blackwell’s Island, un loc despre care se vorbea în șoaptă, unde femeile dispăreau în spatele zidurilor de piatră și al gratiilor de fier.

În interior mirosea a putreziciune și mucegai.

Frigul pătrundea până în oase.

Noaptea, țipetele răsunau ca niște suflete captive.

Nellie a văzut asistente lovind pacientele cu cozi de mătură.

A văzut femei obligate să stea paisprezece ore pe bănci înghețate.

A văzut apă murdară folosită pentru băut, spălat și curățat podelele.

Mâncarea era o pastă cenușie plină de insecte.

Păturile erau umede, pline de păduchi și urât mirositoare.

Medicii râdeau de pacientele care plângeau.

Gardienii pedepseau femeile pentru accentul lor.

Nellie a observat totul.

A reținut fiecare cruzime.

Fiecare nedreptate.

Fiecare detaliu.

În afara azilului, redactorii ei intrau în panică.

Cum scoți pe cineva care a dispărut intenționat într-un ospiciu?

Zece zile au trecut ca un coșmar lent și arzător.

În cele din urmă, a sosit un avocat cu un ordin judecătoresc.

Nellie Bly a ieșit liberă, tremurând și epuizată, dar plină de furie dreaptă.

Reportajul ei,

„Zece zile într-un ospiciu”,

a zguduit America.

Cititorii au fost îngroziți.

Politicienii au intrat în panică.

Medicii au căutat scuze.

Asistentele au fost concediate.

Inspectorii au invadat Blackwell’s Island.

Și au urmat reforme:

finanțare mai bună,

supraveghere strictă,

responsabilitate la angajare,

evaluări medicale reale.

Nellie Bly a forțat un sistem defect să se confrunte cu el însuși.

Dar nu se oprise.

Nici pe departe.

A expus corupția politică.

A investigat traficul de copii.

A scris din mahalale.

Apoi a făcut ceva atât de îndrăzneț, încât întreaga lume a privit.

A decis să călătorească în jurul lumii în optzeci de zile.

Și a reușit în șaptezeci și două.

Singură.

Neînarmată.

Fără frică.

A călătorit cu vapoare cu aburi, trenuri, ricșe și chiar cu un măgar.

L-a întâlnit pe Jules Verne.

A depășit un record fictiv.

Când s-a întors la New York, mulțimile au întâmpinat-o cu urale.

Nellie Bly nu doar deschidea uși.

Le smulgea din balamale.

A demonstrat că jurnalismul poate fi curajos și plin de compasiune.

Că femeile pot fi neînfricate și strălucite.

Că adevărul, dus cu curaj, poate zgudui orașe, guverne și națiuni întregi.

Astăzi, fiecare jurnalist de investigație care lucrează sub acoperire,

fiecare femeie care refuză să fie subestimată,

fiecare voce care vorbește pentru cei fără voce,

merge pe urmele femeii care a intrat într-un azil pentru a obliga lumea să vadă adevărul.

.

.

.

(Acest material are un caracter exclusiv informativ și artistic. În cazul apariției unor întrebări suplimentare, se recomandă consultarea unor specialiști calificați. Menționarea numelor, evenimentelor sau mărcilor comerciale nu reprezintă publicitate sau colaborare. Este posibilă utilizarea surselor deschise și a elementelor create cu ajutorul tehnologiilor #AI.)

£££

 ✈️ Încrederea ca armă: experimentul unui adolescent care a păcălit lumea: o poveste adevărată despre aparențe, sisteme și uși lăsate deschise

La 16 ani, Frank Abagnale Jr. a aflat ceva care te-ar putea pune pe gânduri tocmai pentru că sună atât de simplu: încrederea putea ține loc de acreditări, atâta timp cât nimeni nu punea întrebări.

Între anii 1964 și 1969, Frank a comis una dintre cele mai îndrăznețe fraude din istoria Americii. Nu a folosit tehnologie sofisticată și nu a recurs la violență. A exploatat o slăbiciune mai banală și mai greu de reparat: instituțiile au prioritizat eficiența în detrimentul verificării, iar majoritatea oamenilor s-au supus simbolurilor autorității fără să verifice ce exista în spatele lor.

👔 Uniforma care făcea verificarea să pară „nepoliticoasă”

Metoda lui principală a fost remarcabil de simplă. A creat uniforme și acreditări convingătoare de pilot al companiei aeriene Pan Am și a obținut acces la scaunele pliante din cabina de pilotaj — acele locuri rezervate piloților care nu erau de serviciu.

Nu a fost vorba despre pilotarea avioanelor. A fost vorba despre călătorii gratuite și despre legitimitatea pe care uniforma o oferea atunci când încasa cecuri frauduloase.

Ca să înțelegem contextul: în anii ’60, în SUA, cecul a funcționat ca un instrument de plată foarte răspândit (mai apropiat de un ordin de plată pe hârtie decât de card). Verificările nu erau instantanee, iar multe tranzacții s-au sprijinit pe rutină și proceduri.

🧠 Cecul nu era doar hârtie, era o scenă

Cecurile au devenit capodopere de manipulare psihologică. Abagnale a studiat caracteristicile de securitate ale băncilor, metodele de tipărire și procedurile instituționale. Dar intuiția care l-a ajutat cel mai mult a ținut de comportamentul uman.

Casierii bancari procesau sute de tranzacții zilnic. Ei căutat modele familiare — o uniformă, un comportament care să inducă ideea de siguranță, formulare completate corect — nu falsificări sofisticate. Când un tânăr în uniformă de pilot a prezenta un cec de salariu, puțini s-ar fi gândit să verifice dincolo de aparențe.

🌍 26 de țări, 2,5 milioane de dolari, 5 ani de „normalitate”

Rata lui de succes a fost extraordinară. În 5 ani, Abagnale a încasat aproximativ 2,5 milioane de dolari în cecuri frauduloase, în 26 de țări.

Fiecare cec a însemnat nu doar o tranzacție, ci o performanță. A învățat limbajul folosit de piloți, hotelurile pe care aceștia le frecventau, procedurile pe care le urmau. A studiat comportamentul profesioniștilor — micile gesturi care indicau apartenența.

🕵️‍♂️ Greșeala care apare când ai prea mult succes

Frank Abagnale a făcut o greșeală de calcul critică: cu cât a încasat mai multe cecuri, cu atât au apărut mai multe tipare.

Anchetatorii federali au început să facă legături între cazuri din jurisdicții diferite. Ceea ce părea o serie de incidente izolate devenise, de fapt, urma lăsată de o singură persoană. În anul 1969, autoritățile franceze l-au arestat, iar apoi a urmat o serie de încarcerări în mai multe țări.

🔒 Șase luni în Franța, fără glamour

Perioada petrecută în arest a fost dură, mai ales în Franța, unde a stat 6 luni în condiții dificile. Nu a fost o experiență „de film”. A fost rece, izolantă și dură.

În cele din urmă, a fost extrădat în Statele Unite și a fost judecat de autoritățile federale.

🔁 Când instituțiile au decis că știe prea mult ca să fie ignorat

Povestea a luat o întorsătură interesantă nu prin evadări dramatice, ci printr-o recunoaștere pragmatică: autoritățile federale au observat că Frank Abagnale avea cunoștințe pe care mulți anchetatori nu le aveau.

El a înțeles mecanismele fraudei din perspectiva unui practicant. Putea identifica vulnerabilități în securitatea cecurilor, a explicat modul de gândire al falsificatorilor și a recunoscut tiparele care păreau legitime pentru ochii neantrenați.

După ce și-a ispășit pedeapsa, Abagnale a înființat o firmă de consultanță în fraude financiare. Modelul lui de afaceri a fost simplu: să ajute instituțiile să identifice punctele slabe înainte ca infractorii să le exploateze. 

A lucrat cu bănci, corporații și, în cele din urmă, cu agenți FBI — însă rolul lui a fost mai puțin dramatic decât sugerează relatările populare. Nu a urmărit infractori internaționali și nu a condus operațiuni sub acoperire. A analizat sisteme de securitate, a instruit specialiști în detectarea fraudelor și a ajutat la proiectarea unor documente mai sigure.

⚠️ „Teatrul securității”

Adevărul incomod pe care îl scoate la suprafață povestea lui Frank Abagnale Jr. nu ține de geniul unui individ. Ține de vulnerabilitatea sistemică.

Instituțiile își construiesc securitatea în jurul conformității presupuse. Creează proceduri așteptându-se ca oamenii să respecte regulile. Dar „teatrul securității” — aparența protecției fără substanță — creează lacune care pot fi exploatate de oricine are răbdare să testeze ipotezele.

Succesul lui nu a ținut de planificare elaborată sau tehnologie sofisticată. A ținut de faptul că, de multe ori, securitatea funcționează pe baza încrederii, nu a verificării. Paznicii nu provoacă persoanele care par „de-ai locului”, care se „potrivesc în peisaj”. Casierii bancari nu examinau documentele care păreau legitime. Probabil că nici acum n-o fac. Instituțiile aleg fluxul de lucru rapid în locul verificării paranoice.

🚪 Întrebarea care te urmărește după ce închizi textul

Asta ridică o întrebare controversată pentru orice organizație: câte măsuri de securitate sunt bariere reale și câte sunt doar descurajare psihologică? Cât de des eșuează sistemele nu pentru că cineva le sparge, ci pentru că cineva trece prin uși pe care toți le presupun încuiate?

Cariera criminală verificată a lui Frank Abagnale a durat aproximativ 5 ani. Cariera lui de consultant a durat peste patru decenii. Aceleași abilități — atenția la detalii, înțelegerea psihologiei umane, simțul vulnerabilităților instituționale — au devenit utile pentru prevenire. Escrocul a devenit profesor nu printr-o poveste dulce de răscumpărare, ci prin recunoașterea practică a faptului că o expertiză dobândită ilicit poate avea aplicare legitimă.

Moștenirea lui nu este celebrarea „inteligenței criminale”. Este o amintire care te pune pe gânduri: securitatea depinde mai puțin de sisteme sofisticate și mai mult de cineva care se oprește și pune întrebări de bază. Uniforma funcționează doar pentru că oamenii presupun că altcineva a verificat-o. Cecul fals reușește doar pentru că un casier presupune că procedurile corecte s-au făcut în altă parte.

Abagnale a arătat că securitatea instituțională se sprijină adesea pe presupuneri colective pe care nimeni nu le verifică individual. El a trecut prin uși nu pentru că a spart încuietori, ci pentru că oamenii au presupus că trebuia să fie acolo.

❓ Câte alte uși rămân descuiate doar fiindcă presupunem că altcineva le-a verificat?