HANNAH ARENDT
„Oamenii, deși trebuie să moară, nu s-au născut pentru asta, ci pentru a începe.”
Autorul acelei fraze a trăit prima perioadă postbelică, a fugit de nazism, a fost refugiat, a studiat totalitarismul, a relatat despre procesul unuia dintre organizatorii Holocaustului și ne-a vorbit despre „răul radical” și „banalitatea răului”.
Chiar și așa, în opera Hannei Arendt, una dintre cele mai importante gânditoare politice ale secolului XX, a existat loc pentru a crede în noi ca specie.
„Această idee că ființele umane sunt începuturi, capacitatea de întrerupere, de irupție, de noutate, ne-ar putea permite să credem că la Arendt există un fel de idee de speranță”, a declarat pentru BBC Mundo filosofa Josefina Birulés, una dintre cele mai proeminente specialiști în opera autoarei germane.
După cum subliniază cercetătorul, „Arendt era mai interesată de ceea ce luminează decât de întunericul care ne înconjoară”.
„Spiritul gândirii sale este extraordinar de relevant, iar conceptele și categoriile pe care le-a introdus continuă să servească la abordarea unor noi realități”, adaugă Agustín Serrano, cercetător la Institutul de Filosofie al Consiliului Național de Cercetare din Spania.
Criticată de unii, lăudată de alții, joia aceasta, 4 decembrie, s-au împlinit 50 de ani de la moartea istoricului a cărui relevanță transcende timpul.
Arendt s-a născut în 1906, la Hanovra, într-o familie evreiască.
Odată cu ascensiunea nazismului, a trebuit să fugă din țara sa la vârsta de 27 de ani. A locuit câțiva ani la Paris și, în 1941, a plecat în Statele Unite, unde s-a stabilit și a ocupat diverse locuri de muncă, inclusiv cea de jurnalist.
Birulés povestește că, la acea vreme, Arendt era sistematic preocupată de prietenii care rămăseseră în urmă, de cum i-ar putea ajuta să scape de ororile nazismului.
Ea însăși a devenit refugiată.
„Citește doar un articol care este o adevărată minune, este ironic, sarcastic: «Noi, refugiații», care ar merita recitit astăzi.”
Arendt a început textul respectiv, publicat în 1943, astfel:
„În primul rând, nu ne place să fim numiți «refugiați». Ne numim unii altora «nou-veniți» sau «imigranți».”
Mai târziu, el a scris: „Se pare că nimeni nu vrea să știe că istoria contemporană a creat o nouă clasă de ființe umane: clasa celor care sunt închiși în lagăre de concentrare de către dușmanii lor și în lagăre de internare de către prietenii lor.”
Timp de 18 ani, Arendt a fost o refugiată apatridă, până când a dobândit cetățenia americană în 1951.
În acel an, a publicat „Originile totalitarismului”, o lucrare considerată esențială pentru înțelegerea secolului al XX-lea.
Acolo avea să descrie totalitarismul drept un „rău radical”.
Potrivit lui Serrano, scriitorul a avut claritatea de a recunoaște că este „o formă de violență și dominație care nu are precedente în istorie, oricât de crude ar fi fost tiraniile și despotismele din trecut”.
El a susținut că această formă de guvernare a apărut în două cazuri distincte: totalitarismul nazist și stalinismul în Uniunea Sovietică.
Acea carte este un fel de radiografie a unui nou regim care, potrivit gânditorului, consta în anihilarea „absolută și declarată” a politicului, explică Birulés.
„De aceea nu își pune întrebările tradiționale: cum să regândească demnitatea umană? cum să regândească drepturile? Ceea ce face este să se întrebe despre sensul și sensul politicii, care este ceea ce a fost eliminat fie în regimul nazist, fie în cel stalinist.”
Și această idee de a regândi sensul politicii este cea care îi permite să pună o diagnoză a propriului timp.
„A fost întotdeauna o filosofă, mânată de dorința de a înțelege ceea ce vedea”, subliniază Serrano.
Pe de o parte, s-a confruntat cu „un fel de distrugere a coexistenței civice și politice, mai întâi în Germania și apoi în Europa”.
Și, pe de altă parte, „o amenințare la adresa condiției umane cum nu s-a mai experimentat până acum”.
Lyndsey Stonebridge, profesoară în cadrul departamentului de Literatură Engleză de la Universitatea din Birmingham, spune că Arendt a fost una dintre primele persoane care a descoperit ce se întâmpla în lagărele de concentrare.
„Primii care au studiat noul sistem al «fabricilor de corpuri», așa cum le numea ea”, a scris Stonebridge în articolul „ Lecțiile Hannei Arendt pentru vremurile noastre: banalitatea răului, totalitarismul și apatridia”, publicat pe site-ul Academiei Britanice .
Arendt a fost îngrozită când a văzut procesele de la Nürnberg în anii 1940.
În 1960, Adolf Eichmann, considerat creierul logistic al lui Hitler, a fost transferat din Argentina, unde locuia, la Ierusalim pentru a fi judecat pentru participarea sa la comiterea de crime de război și crime împotriva umanității.
Arendt, care scria pentru revista The New Yorker, a cerut să fie trimisă ca și corespondent pentru a relata despre procesul care a avut loc în 1961.
Acolo, l-a văzut pe acuzat într-o cabină de sticlă antiglonț.
Stonebridge povestește că Arendt a întâlnit „un bărbat mic de statură, destul de pompos, care vorbea în clișee, încrezut și radical incapabil să se gândească unde se afla și despre cine vorbea”.
„Eichmann era banal”, dar asta nu însemna că nu era rău; cu siguranță era, spune profesorul.
El reprezenta un tip de rău.
„Acest rău”, a spus Arendt, „acest rău nereflexiv se strecurase în cultura noastră și se răspândea ca o ciupercă”.
„Titlul cronicii sale este foarte cunoscut, dar foarte puțini oameni l-au citit”, spune Birulés.
În februarie 1963, a fost publicat articolul „Eichmann în Ierusalim - I. Adolf Eichmann și banalitatea răului”.
Ceea ce a scris Arendt acolo a generat iritare în unele sectoare.
„Un motiv este acela că Arendt subliniază faptul că personajul din fața ei, despre care a citit nenumărate documente disponibile celor care participă la proces, este un om complet normal, nu un psihopat, ci familistul perfect al secolului XX, care are grijă de familia sa și își face bine treaba, dar fără a pune la îndoială munca pe care o face”, explică academiciana.
„Această idee că o mare parte dintre cei care au participat la regimul nazist erau bărbați perfect normali este o idee pe care unii o considerau o modalitate de a-i exonera.”
„Pe de altă parte, dacă te gândești cu atenție, ai putea spune că este mai teribil pentru că sunt puțini psihopați, dar există mulți bărbați normali, ceea ce ea numea banalitatea răului”, reflectă Birulés.
Publicarea acelor texte — care au apărut inițial ca articole în The New Yorker și mai târziu ca o carte, „Eichmann în Ierusalim: Un studiu despre banalitatea răului”, în 1963 — „l-a costat multe prietenii și neînțelegeri”.
Cuvântul banalitate apare în titlu și într-un epilog pe care l-a adăugat când „criticile s-au intensificat”, își amintește Birulés. Nu este vorba că ar fi prezentat o teorie întreagă.
Cercetătoarea își amintește că atunci când Arendt le-a răspuns unor prieteni care au întrebat-o, ea le-a spus că vorbise deja despre „răul radical” în „Originele totalitarismului”.
Ceea ce face Arendt este să-l caracterizeze pe Eichmann ca un individ lipsit de reflecție, incapabil să gândească, să reflecteze asupra a ceea ce face.
Într-o scrisoare din 1962, Eichmann spunea că oameni ca el erau „forțați să servească drept simple instrumente în mâinile liderilor” și că nu simțea nicio vină.
„Trebuie spus că nici juriștii, judecătorii, procurorii etc., care au fost prezenți la sesiuni, nici Arendt, nu au putut citi ceea ce putem citi noi acum”, subliniază Birulés.
Aceasta se referă la documente care au arătat ulterior că „Eichmann era un antisemit autentic și, prin urmare, Arendt se înșela în privința lui”.
„Deși, așa cum subliniază pe bună dreptate persoana care a efectuat o cercetare atât de serioasă asupra acelor lucrări, Eichmann nu ar fi fost atât de convingător dacă nu ar fi existat atât de mulți oameni obișnuiți care au făcut parte din aparatul nazist și care au colaborat cu el.”
Birulés este cercetătoare la Centrul de Cercetare pentru Teorie, Gen, Sexualitate de la Universitatea din Barcelona, unde a predat Filosofie între 1979 și 2020.
Mai multe dintre publicațiile sale s-au concentrat asupra gândirii filosofei germane, cum ar fi cartea „O moștenire fără testament: Hannah Arendt”.
Pentru a înțelege ce a vrut să spună Arendt prin banalitatea răului, expertul ne invită să ne întrebăm: „Ce îl diferențiază pe Eichmann de personaje atât de ticăloase și malefice precum cele pe care le vedem în unele dintre operele lui Shakespeare, ca să dăm un exemplu?”
„Ceea ce spune Arendt este: cum îi judeci pe oamenii care, aparent, nu intenționează să facă rău?”
„Cum poți acuza oameni care sunt în mod evident capabili să facă rău și să semene răul în mediul lor, când au făcut-o fără să încalce legea, când au făcut-o respectând legea?”
Întrebările pe care le pune Arendt indică modul în care poate fi conceput un nou sistem judiciar care să considere astfel de persoane ca un nou tip de infracțiune.
Pentru Birulés, conceptul de banalitate a răului a contestat tradiția de a gândi că răul are legătură cu o intenție rea și „ceea ce face Arendt este să demonstreze că răul este posibil în secolul al XX-lea fără intenția de a comite răul, prin urmarea ordinelor, prin îngrijirea foarte bună a propriei familii”.
Serrano își amintește că, în mijlocul controversei pe care a stârnit-o, cartea despre Eichmann a lansat-o pe Arendt spre faimă, în sensul că numele ei a părăsit cercurile academice și a devenit proeminent în mass-media.
„Ceea ce transmite fundamental această lucrare este că, pentru o întreprindere atât de complexă și răspândită, prost organizată, precum exterminarea populației evreiești din Europa, esențial mai presus de toate erau oamenii obișnuiți care au fost de acord să colaboreze fără a pune întrebări și pentru care această colaborare nu a cauzat probleme de conștiință.”
„Cred că acesta este profilul banalității răului: bărbați gri care nu erau tocmai fanatici sau sadiști, care ar fi incapabili, cum spune ea, să-și ucidă șeful și totuși indispensabili în sarcina de a distruge milioane de oameni nevinovați.”
Această realitate tulburătoare și înfiorătoare este cea surprinsă în banalitatea răului.
„Contribuția lui Arendt este foarte semnificativă pentru înțelegerea a ceea ce s-a întâmplat, pentru fenomenele ulterioare, poate și pentru cele actuale, și anume teza conform căreia, dacă oamenilor obișnuiți li se garantează impunitatea, se adaptează oricărui proces de violență organizată și îl trăiesc ca fiind normal.”
Cercetătorul reflectă, de asemenea, asupra marii controverse generate de sugestia că Eichmann, locotenent-colonel SS, se încadra în acel profil. Însă, indiferent de acest aspect, punctul important este că, în lumina argumentului lui Arendt, mii de oameni se încadrau într-adevăr în acel profil.
„Nu cred că este incompatibil să spunem că răul a fost radical și că unii dintre autorii săi se încadrează în acel profil al banalității răului.”
Pentru filosof, este esențial să o considere un complement foarte important al analizei a ceea ce este un regim totalitar și a modului în care funcționează.
„Nu spune că toți liderii naziști se încadrează în acest profil, dimpotrivă. Ceea ce spune este că această întreprindere de distrugere organizată are nevoie de oameni - tehnicieni, administratori, avocați, printre mulți alții - care nu pun întrebări și care, în principiu, nu sunt oameni răi.
Pentru Serrano, moștenirea lui Arendt, gândirea ei, rămâne „foarte vie”.
„Un aspect foarte original al operei sale este reflecția asupra faptului că ființele umane sunt de fapt chemate la acțiune, să participe la treburile comune, la ceea ce ea a numit: grija față de lume.”
Și tocmai aici filosoful vede în Arendt o sursă de speranță și chiar de optimism.
„Ea a susținut întotdeauna că politica are o promisiune pe care numai ea o poate canaliza, și anume promisiunea de a avea grijă de lume și că acest lucru îi cheamă pe toți oamenii, că nu poate fi delegată unui grup, unui set de politicieni.”
„Ea a spus că libertatea se experimentează acționând împreună cu ceilalți, printre alții, plin de limitări, condiții și dificultăți; dar acolo se prezintă libertatea.”
Filosofa adaugă că ceea ce a spus ea însăși se întâmplă în continuare: continuă să fie percepută drept conservatoare de către oamenii de stânga și, în același timp, continuă să fie văzută ca fiind prea avansată, progresistă, de către conservatori sau oameni de dreapta.
„Nici liberalii, nici socialiștii nu o consideră una de-a lor. Este o gânditoare non-partizană.”
Birulés susține că una dintre cele mai semnificative moșteniri ale lui Arendt este ideea că nu ar trebui să gândim pornind de la principii, ci mai degrabă cu intenția de a înțelege ce ni se întâmplă.
„Lasă-te provocat de experiență, de ceea ce avem de trăit”, spune expertul.
„Aceasta este o moștenire care mi se pare importantă acum, când abia dacă înțelegem ce ni se întâmplă.”
„După cum spunea ea, firul tradiției s-a rupt, vechile categorii nu ne mai servesc, dar, în același timp, trebuie să vedem unde ne aflăm și nu este suficient să spunem «aceștia sunt tirani» ca să știm că nu vrem să fim alături de ei, ci să înțelegem în ce situație ne aflăm, această formă de înțelegere pe care o propune este necesară: să pornim de la experiență și de acolo să încercăm să dăm un răspuns, nu invers.”
În mijlocul unor experiențe atât de dureroase și a unor vremuri atât de întunecate, Arendt a vorbit despre naștere, despre noutatea pe care o aduce nașterea.
Birulés ne amintește că filosofia a înțeles în mod tradițional finitudinea umană pe baza imaginii mortalității sale.
Dar Arendt spune că este invers, că finitudinea umană este determinată de rata natalității.
Michael Hauskeller, șeful departamentului de Filosofie de la Universitatea din Liverpool, își amintește că în cartea „Condiția umană”, Arendt a celebrat faptul fundamental că ne-am născut.
Potrivit academicianului, acesta ne-a vorbit despre posibilitatea ca odată cu fiecare persoană nouă care vine pe lume să se întâmple ceva cu adevărat nou, deoarece fiecare persoană este unică.
„Așadar, fiecare naștere este potențial un nou început și o oportunitate pentru alte noi începuturi care ar putea schimba lumea”, a spus Hauskeller într-un articol BBC.
„Nu suntem condamnați să repetăm tot ce am făcut și greșelile pe care le-am făcut ca specie umană”, a adăugat el.
Birulés subliniază că Arendt era foarte împotriva fatalismului absolut și a optimismului; era interesată să gândească pornind de la experiență.
„Ceva interesant la Arendt, care este surprinzător prima dată când o citești și continuă să fie surprinzător chiar dacă acum este mai cunoscută, este faptul că ea privește întotdeauna acolo unde noi nu căutam. Adică, dacă vorbim despre răul radical, ea vorbește despre banalitatea răului; dacă vorbim despre mortalitate, ea vorbește despre naștere.”
Birulés subliniază că „nu este necesar să fim de acord cu ea pentru că uneori este dificil să facem acest lucru, dar interesant este că ne obligă să regândim” concepțiile pe care le aveam.
Sau, așa cum spunea despre ea o prietenă a lui Arendt: „Ea luminează întotdeauna colțurile”.
