$$$

 S-a întâmplat în 5 decembrie1946: În această zi, s-a născut tenorul spaniol José Carreras. José Carreras, pe numele său real Josep Carreras i Coll, s-a născut la Barcelona, fiind cel mai mic dintre cei trei copii ai Antoniei Coll-Saigi şi ai lui Josep Carreras-Soler. Se poate spune că a avut o copilărie chiar fericită, în pofida dificultăţilor financiare pe care familia s-a le-a întâmpinat.În anul 1951, pe perioada războiului civil din Spania, familia sa a emigrat în Argentina, în căutarea unei vieţi mai bune, dar şi fiindcă tatăl său era de partea republicanilor, însă, după numai un an, ei revin la Barcelona, în condiţiile în care cariera de profesor a tatălui său se încheiase, fiind imposibilă în noile condiţii din ţară, după venirea la putere a generalului Franco.În această situaţie, mama sa şi-a deschis un mic salon de coafură, iar José, care începuse lecţiile de canto şi pian cu Magda Prunera, mama unuia dintre prietenii săi din copilărie, a avut ocazia să ofere primele prestaţii artistice pentru clientele salonului mamei sale, obţinând primii săi bani de buzunar.

Părinţii săi au fost cei care i-au descoperit vocaţia artistică şi i-au îndreptat paşii către lumea muzicii şi, deşi nu erau bogaţi, s-au străduit să îi ofere cursurile muzicale pe care şi le dorea. Eforturile părinţilor nu au rămas fără răsplată, astfel că în anul 1954, la vârsta de doar opt ani, a avut prima apariţie în public, când a interpretat, la Radioul Naţional spaniol, celebra arie din „Rigoletto”, de Giuseppe Verdi, „La donna è mobile”, piesa care va rămâne una dintre favoritele repertoriului său. A studiat cu Francisco Puig şi mai târziu cu Juan Ruax, cel care a avut un însemnat rol în evoluţia sa artistică, şi a urmat concomitent şi Conservatorul din Barcelona.În 1957 a apărut pentru prima dată pe scena Operei din Barcelona, iar la vârsta de 18 ani, după modificări ale vocii specifice vârstei, devine tenor. Însă în familia sa exista temerea că Jose nu va avea o carieră muzicală strălucită şi acesta, sfătuit de mama sa şi de unul dintre fraţi, se înscrie şi la Facultatea de Chimie din cadrul Universităţii din Barcelona, la care avea să renunţe după doar doi ani de studii. În anul 1970 a debutat la Opera din Barcelona, în rolul Flavio din „Norma”, de Vincenzo Bellini, alături Montserrat Caballé în rolul principal. A impresionat-o cu talentul său pe celebra soprană, aceasta atrăgând atenţia asupra apariţiei unei „voci a secolului”, astfel că aceasta îl invită să cânte alături de ea şi în „Lucrezia Borgia”, de Gaetano Donizetti, în care a primit primul său rol principal, Gennaro.

A debutat pe scena londoneză, tot alături de Montserrat Caballé, în „Maria Stuarda”, de Gaetano Donizetti, apoi au urmat alte 15 producţii, în care cei doi s-au aflat alături pe scenă. În anul 1972, José şi-a făcut debutul american, la Opera din New York, în rolul Pinkerton din „Madame Butterfly”, fiind ovaţionat de public şi primind cronici excepţionale din partea criticii de peste ocean.La 28 de ani, Carreras avea deja 24 de roluri interpretate pe scene celebre de operă din Europa şi Statele Unite, vocea sa fiind extraordinară, mai ales în partituri ale operelor lui Verdi şi Puccini.În plină glorie artistică, în anul 1987, la doar 41 de ani, vine un diagnostic crunt al medicilor: Carreras suferea de leucemie, având doar 10% şanse de supravieţuire. Urmează povestea luptei pentru viaţă a marelui tenor, dar şi istoria impresionantă a transformaării rivalităţii politice şi artistice, în cea mai profundă relaţie de pretenie pe care viaţa o poate oferi: José Carreras şi Plácido Domingo.

Începând cu anul 1984, între spanioli şi catalani a început o rivalitate politică dusă la extrem. Situaţia a influenţat şi lumea artistică, astfel că Plácido Domingo, madrilen prin naştere şi José Carreras, catalan, au devenit duşmani politici dar şi adversari totali pe scenă. Rivalitatea lor a ajuns atât de mare, încât fiecare dintre cei doi aveau grijă ca în contractele lor să existe o clauză potrivit căreia avea dreptul să se retragă din concert, dacă va fi invitat şi adversarul. A venit însă anul 1987, care a adus pentru Carreras diagnosticul implacabil, şi lupta sa pentru supravieţuire, anularea concertelor, un chin fără margini, ţintuirea la pat pentru mai bine de un an, tratamente dureroase şi extenuante, un transplant de măduvă, transfuzii de sânge, terapii care îl obligau pe Carreras să meargă în Statele Unite, lunar.Presa a scris că deşi agonisise o avere considerabilă, costurile mari ale acestor călătorii, medicamentele, tratamentele, l-au lăsat pe Carreras cu conturile goale. Când speranţa era pe cale să fie pierdută, marele tenor află că fusese înfiinţată de puţină vreme, la Madrid, o fundaţie – „Hermosa” -, cu un finanţator anonim, al cărei unic scop era să ofere sprijin pentru tratamentul celor care sufereau de leucemie.Cu sprijinul acesteia, Carreras a reuşit să-şi finalizeze tratamentul şi să scape de cumplita maladie.La scurtă vreme, el şi-a reluat cariera muzicală, a început să-şi consolideze statutul financiar, însă nu a uitat de fundaţia care i-a salvat viaţa. Carreras a aflat că Domingo a înfiinţat această fundaţie tocmai pentru a-l sprijini cu tratamentul, dar a ales să rămână anonim, ca să nu îl „umilească” pentru că a acceptat sprijinul „duşmanului” său. A încercat să se alăture acesteia, iar în momentul în care a citit statutul, a descoperit că fondatorul, finanţatorul şi preşedintele fundaţiei era … Plácido Domingo, nimeni altul decât marele său adversar. Curând după aflarea acestei informaţii, Carreras l-a observat în public pe Placido Domingo, la unul din concertele sale. Carreras şi-a întrerupt spectacolul, chiar în mijlocul unei arii pe care o interpreta, a mers în public şi a îngenunchiat la picioarele lui Domingo, cerându-şi scuze, şi mulţumindu-i cu lacrimi în ochi, în faţa a mii de oameni, pentru gestul incredibil prin care Placido i-a redat practic viaţa. Acesta l-a ajutat să se ridice, şi l-a îmbrăţişat puternic, cu o dragoste inimaginabilă.

În anul 1988, Carreras a înfiinţat Fundaţia Internaţională José Carreras pentru lupta împotriva leucemiei, alocând mult timp şi energie pentru strângerea de fonduri, organizând din anul 1995 gale la televiziunea din Leipzig, iar până în prezent se estimează că demersul său a ajutat la strângerea a peste 71 de milioane de euro din donaţii. Însuşi Carreras a donat anual fundaţiei fonduri din aproximativ 40 de concerte pe care le-a susţinut. După încercarea grea prin care a trecut Carreras, între cei trei mari tenori a început o prietenie ce părea aproape imposibilă. Începând cu anul 1990, José Carreras a făcut parte din proiectul „Cei trei tenori”, sau „fenomenul celor trei tenori”, alături de Placido Domingo şi Luciano Pavarotti, cu care a început o serie de concerte extrem de bine primite de public, care au continuat până în anul 2003, atunci când Pavarotti s-a retras din cauza unor probleme medicale. În 1990 cei trei tenori au susţinut primul lor concert caritabil, la Roma, cu ocazia Cupei Mondiale de fotbal din acel an. În anul 1994, au susţinut un altul, la Los Angeles, estimându-se că audienţa difuzării acestuia a fost de peste un miliard de oameni.

În anul 1999 se aprecia că înregistrarea concertului de la Roma – „Carreras-Domingo-Pavarotti: the Three Tenors in Concert” – se vânduse în nu mai puţin de 13 milioane de exemplare, recordul Guinness Book pentru cel mai bine vândut album clasic. Cariera sa cuprinde peste 60 de roluri interpretate pe marile scene muzicale ale lumii, în arii din opere celebre precum „Lucia din Lammermoor”, „Carmen”, „Tosca”, „La Boheme”, „Madame Butterfly” sau „Don Carlo” dar şi înregistrări cu mari artişti care au activat în afara ariei muzicii clasice, precum Diana Ross, Klaus Meine, Charles Aznavour şi Sarah Brightman. În perioada căsătoriei, Carreras a avut o relaţie paralelă şi de lungă durată cu stewardesa austriacă Jutta Maria Jäger, cu 15 ani mai tânără decât el, pe care a cunoscut-o încă din 1985, în timpul unui zbor al Austrian Airlines. Dragostea dintre cei doi a fost atât de mare, încât fiecare din ei a renunţat, fără să-l anunţe pe celălalt, la partenerul de viaţă, cei doi s-au căsătorit în 2006, iar mariajul lor a durat până în decembrie 2011.În plan personal, prima sa soţie a fost spanioloaica Mercedes Perez, cu care a format oficial un cuplu timp de 21 de ani, în perioada 1971 – 1992, aceasta dăruindu-i doi copii, Albert, venit pe lume în 1972, şi Julia, născută în anul 1978.

Pe 26 noiembrie 2015, José Carreras a susţinut spectacolul „The Very Best Of José Carreras”, la Bucureşti, la complexul Romexpo, în cadrul ultimului său turneu mondial. Tenorul a fost acompaniat de soprana Nataliya Kovalova și de Filarmonica George Enescu.Fiind realmente cutremurat de tragedia care a îndoliat ţara noastră, José Carreras a dedicat piesa „Ave Maria” victimelor din clubul Colectiv, interpretarea sa fiind însoţită de fotografiile cu chipurile tinerilor, afişate pe două ecrane imense, impresionând publicul până la lacrimi. La 27 noiembrie 2015, tenorul i-a vizitat pe bolnavii de leucemie internaţi la Institutul Fundeni din Bucureşti, în condiţiile în care, în ultimii zece ani, fundaţia patronată de tenorul spaniol a oferit un ajutor consistent secţiei în care se fac cele mai multe transplanturi de măduvă din România.La 28 noiembrie 2015, Carreras a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, în semn de recunoaştere a activităţii sale artistice la nivel internaţional. În Laudatio, se arată că „tenorul José Carreras este un mare om, un mare iubitor de oameni, un altruist, care poate fi luat ca un model. Toţi tinerii din lume îl vor urma pentru că a reuşit în arta pe care o face”. La 29 noiembrie 2015, tenorul José Carreras a concertat în premieră la Cluj-Napoca, în faţa a 7000 de spectatori, sub titlul „The Very Best Of José Carreras”, la Sala Polivalentă, show-ul său cuprinzând câteva melodii celebre ale perioadei „Belle Époque”, dar şi cunoscute arii de operă, operetă şi musicaluri, precum şi melodii pe care artstul le-a interpretat mai puţin. Tenorul a fost acompaniat de soprana Nataliya Kovalova şi de Orchestra Filarmonicii de Stat Transilvania, dirijată de nepotul celebrului tenor, David Gimenéz.

Surse:

https://www.fcarreras.org/en/complete-biography-of-josep-carreras_345062

https://jcarreras.homestead.com/CarrerasBio.html

https://www.medici.tv/en/artists/jose-carreras/

https://www.britannica.com/biography/Jose-Carreras

https://okmagazine.ro/povestea-nestiuta-a-rivalitatii-dintre-jose-carreras-si-placido-domingo/a18276244

https://www.deccaclassics.com/en/artist/carreras/biography

http://www.spainisculture.com/en/artistas_creadores/jose_carreras.html

https://radioromaniacultural.ro/portret-jose-carreras-o-voce-de-aur-in-muzica-lumii/

$$$

 S-a întâmplat în 5 decembrie1974: În această zi, a murit Zaharia Stancu, poet, prozator şi ziarist; membru al Academiei Române, distins cu Premiul Herder în anul 1971. A publicat versuri elegiace (Cântec şoptit, 1970), romane cu implicaţii autobiografice (Desculţ, 1948; Ce mult te-am iubit, 1968), despre viaţa orăşelelor în perioada interbelică (Pădurea nebună, 1963), destinul ţiganilor nomazi (Şatra, 1971). A scris şi proză picarescă (Jocul cu moartea, 1960). 

Zaharia Stancu s-a născut în 1902 în localitatea Salcia, judeţul Teleorman, în Câmpia Dunării. Fiul lui Tudor Stancu Mitroi şi al Mariei (născută Delcea Bratu), ţărani. După absolvirea claselor primare (1915), în satul natal, a fost ucenic la o tăbăcărie, argat, vânzător de ziare. Peregrinări prin Balcani (1917), povestite în romanul Jocul cu moartea, ajutor de arhivar la judecătoria din Turnu Măgurele (1918-1920), elev în particular la liceul din Roşiorii de Vede (1920-1922), funcţionar în capitală (1922-1923), unde se şi stabileşte. Bacalaureatei la Piteşti (1928) şi licenţiat în litere şi filosofie, Bucureşti (1933). Debutul publicistic în ziarul „Victoria” din Turnu Măgurele (22 mai 1921) şi în poezie, la „Foaia tinerimii” (15 iunie 1921). În proză, debutează în „Ziarul ştiinţelor şi al călătoriilor” (august 1921), sub pseudonimul literar Ştefan Th. Mitroi. Colaborează asiduu la „Săgetătorul”, „Universul literar” (1920-1921), „Gândirea” (din 1924), pe frontispiciul căreia va figura o vreme ca director, la „Adevărul literar şi artistic” (1922), sub pseudonimul literar Z. Tudor, la „Duminica Universului”, „Viaţa literară”, „Ţara noastră”, „România literară”. Frecventează cenaclurile conduse de Mihail Dragomirescu şi Eugen Lovinescu. În 1925-1926, îşi face stagiul militar. Debut editorial cu volumul Poeme simple(1927), premiat de Societatea Scriitorilor Români. El însuşi un împătimit al publicisticii, scoate revista lunară de critică şi artă „Azi” (1932-1940), ziarul „Credinţa” (1934), şi, împreună cu C. Clonaru, „Lumea românească” (1937-1939); în 1940, conduce „Revista română”.

Volumul de poezii, „tălmăcirile” din Esenin, Antologia poeţilor tineri (1934) fac din Stancu un scriitor de primă linie, angajat total în mişcarea literară a vremii. Pamfletarul virulent nu se dezminte în romanele Taifunul (1937) şi Oameni cu joben (1941), scrieri fără importanţă artistică. Alte plachete de poezii: Albe (1937), Clopotul de aur (1939), Pomul roşu (1940), Iarba fiarelor (1941), Anii de fum(1944). Pentru atitudinea antifascistă este internat în lagărul de la Târgu Jiu (inspirându-i volumul Zile de lagăr, 1945). Succes neaşteptat cu romanul Desculţ (1948), publicat mai întâi sub formă de foileton în „Contemporanul”; în numai două decenii, ciclul epic al lui Darie proliferează într-un număr impresionant de volume, unele ratate, de la Dulăii (1952) la Ce mult te-am iubit (1968).

Premiul de Stat pentru roman în 1952. În toţi aceşti ani, publicistica devine sporadică şi festivă. Mai colaborează la: „Cuvântul literar şi artistic” (1924-1925), „Gazeta literară”, „Luceafărul”, „Igaz Szo”, „Neue Literatur”, „Presa noastră”, „Revue Roumaine”, „Steaua”, „Utunk”, „Viaţa românească”, „Cuvântul”, „România nouă”, „Tempo” (1936), „Ultima oră” (1945) etc. Opera scriitorului, în special a prozatorului, a fost tradusă în toate limbile importante ale globului, iar după unele cărţi ale sale s-au realizat şi filme. Inconformistul aprig de odinioară găseşte resurse de adaptare şi implicare în noile realităţi sociale de după război: director al Teatrului Naţional, director de reviste literare; ales preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români (1947) şi, în 1966, al Uniunii Scriitorilor (reales în 1968 şi 1972); academician din 1955; cunoaşte în scurt timp toate onorurile politice la care putea aspira un scriitor român înrolat, în acea vreme. A mai semnat: Z.S., Z.T.S., Zah. t.s., Zaharia St., Zaharia Th. Stancu, Zaharia Tudor.

Revenirea la poezie în ultimii ani de viaţă (Cântec şoptit, 1970; Sabia timpului, 1972; Poeme cu lună,1973) precizează scrisul ciclic al unei opere întinse şi inegale, dar unitare, alimentată de biografia spectaculoasă a autorului şi mai ales de o inepuizabilă energie de a scrie. Laureat al Premiului „Herder” (1971), Stancu rămâne şi după moarte un scriitor controversat. Poate că nici nu mai este citit: o bună parte din scrierile sale s-au perimat, iar altele n-au inspirat încredere nici în timpul vieţii. Talentul şi îndeosebi uşurinţa de a scrie i-au întins capcane pe care n-a ştiut întotdeauna să le evite; s-a lăsat furat de primul impuls, de spontaneitate.Totuşi, opera lui Stancu, oricât de inegală şi plină de inconsecvenţe, impune prin cantitate şi prin originalitatea filonului biografic, care-l singularizează.

Dacă romanele, începând cu Desculţ, i-au adus lui Stancu un solid prestigiu de prozator, întâia şi ultima vocaţie rămâne poezia.Registrul liric poate să fie minor, dar nu culpabilizează câtuşi de puţin. Imagini de un delicat fior bucolic sunt extrase din senzaţiile puternice, aspre, ale copilăriei şi adolescenţei. Deşi presupun o respiraţie abruptă, sacadată, „poemele simple” ne relevă un poet viguros al sevelor amare ale pământului, al dragostei „pom roşu”, al înfrăţirii cu natura şi elementele. Îl inspiră mai ales priveliştile câmpeneşti, adunând în fiecare vers o explozie de lumină şi miresme de ierburi crude, care excită simţurile. În ungherul cel mai ascuns, intim, erotica frustă reînvie gingăşii uitate. Solidar cu lumea din care provine, Stancu ar fi putut spune şi el asemeni lui Esenin: „Sunt ultimul poet al satului”. E mai puţin derutat însă ca acesta, fiind de fapt, structural, un exaltat, iar încrederea în poezie e totală. O consideră o „iarbă a fiarelor”, puterea ei fiind aceea a farmecului. Dar, deşi senine, extatice, versurile sunt în substanţa lor triste. Un sentiment provocator al singurătăţii emană nu din izolare, ci din firea de răzvrătit, de om al contrastelor, deschis cu timpul spre politic şi istorie.

Desculţ e un roman liric, o frescă autobiografică extinsă la medii sociale diverse, cu predilecţie la satul de câmpie de la începutul secolului. Cel care îşi aminteşte este Darie, un alter-ego al autorului. Această scindare nu complică deloc naraţiunea, fiindcă nu se respectă nici o convenţie literară. Prozatorul este la fel de frust ca poetul, n-are vreo preocupare cât de vagă de compoziţie şi mizează totul pe autenticitate, adică pe argumentul vieţii, nu pe artă („literatură”). Lirismul nu face decât să accentueze trăsăturile dure ale tabloului şi atmosfera de coşmar. Îi este propriu lui Stancu un realism al cruzimii, impregnat de exotism rural. Convingător e Darie şi ca picaro al mediului citadin, unde e ucenic tăbăcar, băiat de prăvălie la un magazin de pompe funebre şi vânzător într-o băcănie. Amestecul violent de tragic şi comic, umorul aprig născut din caractere dârze, inflexibile, singularizează şi mai mult această scriere. Totul e zugrăvit în culori tari, până şi peisajul câmpiei; florile de salcâm, de exemplu, nu toropesc simţurile cu mirosul lor extatic, ci astâmpără prozaic foamea.

George Călinescu detecta „un realism de pictor spaniol” şi vedea în acest roman o carte „surprinzător de vie, deşi ea nu urmează regulile obişnuite ale genului”. Darie e mai mult o voce şi mai puţin o conştiinţă. El nu numai că toate le ştie, dar toate i se şi întâmplă. Este uimitor cât de multe i se întâmplă acestui personaj, în fond... prea livresc. Cu adevărat o conştiinţă e autorul, dar una refulată, neputându-se niciodată desubiectiviza în întregime. Chiar confesiunea lui Darie este prea nervoasă ca să n-o atribuim tot autorului. Sunt vădite şarja, umoarea pamfletară şi îndârjirea stilistică. Popa din sat e „boaita neagră”, merge des în crâşmă, are copii tâmpiţi, pe care-i trece clasa cu plocoane, aduce acasă de la biserică colacii cu căruţa şi-i dă la vite, nu la săraci, iar după înfrângerea răscoalei el este acela care face lista vinovaţilor; un personaj de-a dreptul odios. Parcă ne aflăm pe altă lume. Nu mai puţin fabuloasă, în acelaşi registru epic de basm negativ, este şi biografia lui Darie.

De fapt, tot ce se întâmplă în Desculţ contrariază copilăria; pornirea firească spre joc se confruntă neverosimil cu teroarea foamei. În schimb, palide sunt amintirile de şcolar. Cu toate că metoda de investigaţie a tabloului social este formal introspecţia, ce aparţine numai lui Darie se uită cel mai repede. Începutul romanului este un strigăt: „Tudoreee... deschide poarta!...”. Citite însă mai atent, primele capitole sunt în realitate pline de clişee sămănătoriste, pentru a se insinua apoi din ce în ce mai puternic tema foamei. Rezultă, în totul, epopeea unei comunităţi dezumanizate de foame - obsesia naţională a unui popor de ţărani. Totul pare inventat, totul pare rupt din realitate. Este echivocul permanent dintre rememorare şi ficţiune, dintre enorm şi enormitate. Brunea-Fox considera această carte „un document antropometric al vieţii rurale”.

Ciclul lui Darie continuă prin Jocul cu moartea (1962), romanul cel mai curat epic al lui Stancu. Se povesteşte „călătoria silită” a lui Darie prin Balcani, însoţit de un personaj misterios, Diplomatul. Cei doi rătăcesc prin sate macedonene şi bulgare, până ce un român de dincolo îi trece Dunărea şi ajung din nou în Bucureşti. Parcurg deci un itinerar simbolic, în cerc. Numai foamea aminteşte de Desculţ. O peripeţie ruptă parcă din basm e lupta lui Darie cu un şarpe („un şarpe ciudat, ca de pe alt tărâm”). Alături de legătura secretă dintre viciu şi inocenţă (Eugen Simion), jocul atât de periculos cu moartea îl maturizează deplin pe adolescentul Darie. Acesta nu mai e un simplu martor infirm, o mică vietate sălbatică în conflict cu mediul, ci un picaro adevărat, un aventurier al conştiinţei. Ciclul epic început cu Desculţ se încheie cu Ce mult te-am iubit, prilejuit de înmormântarea mamei lui Darie, un amplu monolog cu accente de „bocet metafizic”. Ambiţii exagerate de cronică social-politică manifestă Stancu în Rădăcinile sunt amare (2.100 de pagini şi în jur de 500 de personaje), un memorial invers, apărut ca foileton săptămânal în „Gazeta literară” (1958). Cele cinci volume formează evident un roman fluviu, dar din fericire autorul a renunţat să-l mai continue. Nu mai apare Darie, ci povesteşte direct autorul tot faptele lui Darie. Procedeul, prea ostentativ publicistic, mistifică realitatea, iar pe de altă parte face imposibilă orice mediere simbolică a evenimentului brut.

Primele două volume au fost rescrise în trilogia Vântul şi ploaia (1969), avându-l în centrul acţiunii pe comunistul Licu Oroş, în timpul evenimentelor politice culminând cu alegerile din 1946; un eşec şi acesta, asemeni întregului ciclu al Rădăcinilor..., din care s-a mai desprins Pădurea nebună, roman remarcabil ca şi Jocul cu moartea; un poem de dragoste şi al câmpiei scitice. Ultimul roman, Şatra (1968) este independent de celelalte. Autorul evocă, cu un ochi atent îndeosebi la pitoresc, suferinţele în vreme de război ale unei comunităţi de romi mutate în Transnistria. Un fior tragic autentic însufleţeşte întreaga poveste. Cu toate denivelările sugerate, proza lui Stancu izbuteşte să ne emoţioneze şi astăzi, unele cărţi sunt de neuitat. Puţini prozatori români au mai reuşit ca experienţa lor de viaţă, transpusă epic, să concureze imaginaţia, s-o întreacă chiar. A încetat din viață în 1974, la vârsta de 72 de ani.

Surse:

http://www.autorii.com/scriitori/zaharia-stancu/index.php

https://www.tititudorancea.org/z/biografie_zaharia_stancu.htm

https://serialreaders.com/2469-biografie-zaharia-stancu.html

https://www.ro.biography.name/industriasi/157-scotia-uk/157-zaharia-stancu-1902-1974

https://www.artline.ro/Zaharia-Stancu-29521-1-n.html

http://www.viatasiopera.ro/zaharia-stancu/biografie.html

https://mariromaniailiteraturii.weebly.com/zaharia-stancu.html

$$$

 S-a întâmplat în 6 decembrie1768: La această dată, a fost publicată prima ediţie a „Encyclopaedia Britannica". Encyclopædia Britannica (ortografiat corect cu æ, dar scris frecvent Encyclopedia Britannica) este cea mai veche enciclopedie generală scrisă în limba engleză. Considerată de mulți ca fiind prima autoritate în domeniu, articolele sale sunt de regulă considerate corecte, de încredere și bine scrise.

Prima ediție a fost publicată între anii 1768 și 1771.Ediția a 11-a, Encyclopædia Britannica 1911, publicată între 1910 și 1911, este disponibilă gratuit pe internet într-o formă scanată și transformată în text prin recunoașterea optică a caracterelor, ceea ce implică existența unor erori; totuși, bogăția de informații din cele peste 40.000 de articole scrise de peste 1500 de experți din întreaga lume face ca acest material să fie extrem de util.

Ediții:

Ediția întâi, 3 volume, 1768-1771.

Ediția a doua, 10 volume, 1777-1784.

Ediția a treia, 18 volume, 1788-1797.

Ediția a patra, 20 de volume, 1801-1810.

Ediția a cincea, 20 de volume, 1815-1817.

Ediția a șasea, 20 de volume, 1823-1824.

Ediția a șaptea, 21 de volume, 1830-1842.

Ediția a opta, 22 de volume, 1853-1860.

Ediția a noua, 25 de volume, 1875-1889.

Ediția a zecea, compusă din ediția a noua plus 11 volume suplimentare, 1902-1903.

Ediția a unsprezecea, 29 de volume, 1910-1911.

De la ediția a 3-a, Britannica s-a bucurat de o reputație populară și critică pentru excelența generală. Edițiile a 3-a și a 9-a au fost piratate pentru vânzare în Statele Unite,începând cu Enciclopedia Dobson.La eliberarea ediției a 14-a, revista Time numea Britannica „Patriarhul Bibliotecii". Într-o reclamă înrudită, naturalistul William Beebe a fost citat spunând că Britannica a fost „dincolo de comparație, deoarece nu există niciun concurent". Referințele la Britannica pot fi găsite în întreaga literatură engleză, mai ales într-una dintre povestirile preferate ale lui Sir Arthur Conan Doyle, Sherlock Holmes, „Liga roșcaților". Povestea a fost subliniată de Lord Mayor of London, Gilbert Inglefield, la bicentenarul Britannicii.

Versiunea CD/DVD-ROM a Britannica, Encyclopædia Britannica Ultimate Reference Suite, a primit Premiul Distinguished Achievement din 2004 de la Asociația Editorilor Educaționali.La data de 15 iulie 2009, Encyclopædia Britannica a fost premiată ca fiind unul dintre „Top zece Superbrand-uri în Marea Britanie" de către un grup de peste 2.000 de recenzori independenți, raportate de BBC. După 244 ani de la apariție, editura a decis în anul 2012 să renunțe la varianta pe suport de hârtie a enciclopediei. Ultima ediție publicată a fost cea din 2010, în 32 de volume, care se vinde cu 1395 dolari. Motivul deciziei este Wikipedia, care, fiind gratuită, a dus, practic, la stagnarea aproape totală a vânzărilor. Compania care editează Encyclopaedia Britannica a decis să se reorienteze pe enciclopedii on-line și pe materiale educaționale pentru școli. Actuala variantă a Encyclopaedia Britannica rămâne accesibilă pe Internet, cu imagini și fișiere video, pe baza unui abonament anual cu prețul de 70 dolari.

Surse:

https://www.britannica.com/

https://www.agerpres.ro/stiinta/2018/12/10/o-editie-princeps-a-encyclopaedia-britannica-publicata-online--224942

https://prior.ro/encyclopedia-britannica/

http://www.bewhere.ro/stiri/enciclopedia-britannica-renunta-la-editiile-tiparite-1720/

https://www.dilemaveche.ro/sectiune/dileme-line/articol/sfirsitul-unei-ere

$$$

 S-a întâmplat în 6 decembrie1835: În această zi, s-a născut medicul Nicolae Kalinderu; a iniţiat, împreună cu Victor Babeş, studii morfopatologice, bacteriologice şi clinice asupra leprei; a înfiinţat primele laboratoare permanente de investigaţii clinice din România; colaborator apropiat al lui Victor Babeş şi al lui Gheorghe Marinescu, cu care a editat o serie de reviste medicale; cunoscut colecţionar de artă; membru corespondent al Academiei Române; frate cu juristul Ioan Kalinderu.

Medicul Nicolae Kalinderu s-a născut la Bucureşti. A făcut studii medicale la Paris, unde şi-a susţinut şi teza de doctorat intitulată „De la cephalotripsie intracranienne", devenind doctor în medicină şi chirurgie în anul 1870.A fost medic extern (1858) şi medic intern (1863) la unele spitale pariziene, unde, pentru activitatea depusă, a fost distins cu „Medaille des hopitaux". Reîntors în ţară, a fost medic la spitalele Colentina (1874-1878) şi Brâncovenesc (1878-1902). Între anii 1887 şi 1902, el a fost profesor de Clinică medicală la Facultatea de Medicină din Bucureşti. A participat la Războiul de Independenţă ca director general al Ambulanţelor din Turnu Măgurele. A făcut însemnate cercetări asupra pleureziei purulente, intoxicaţiilor cu cosmetice pe bază de plumb, variaţiilor cantitative ale globulelor roşii în paludism, meningitei tuberculoase la adulţi, leziunilor tuberculoase cu porţi de intrare pentru diverse afecţiuni etc. Dintre lucrările sale cele mai influente merită amintite în special „Despre pleurezia purulentă şi în particular despre tratamentul ei" (1874) şi „Despre meningita tuberculoasă la adulţi" (1884).

Împreună cu Victor Babeş, a iniţiat studii morfopatologice, bacteriologice şi clinice de mare răsunet, cum au fost cele privind histologia, microbiologia, diagnosticul şi epidemiologia leprei, utilizarea tuberculinei pentru tratamentul leprei etc. Preocupările sale ştiinţifice şi umanitare l-au făcut să înfiinţeze Azilul pentru leproşi de la Răchitoasa. Pe această temă a scris, în 1880, „Memoriu asupra leprei în România".A fost un colaborator apropiat al lui Victor Babeş şi al lui Gheorghe Marinescu, cu care a editat reviste medicale precum: „Archives des sciences medicales", „România medicală" etc.

A colaborat şi la publicaţiile de profil ale vremii: „Analele Institutului de Patologie şi Bacteriologie din Bucureşti", „Buletinul Societăţii de Medicină din Bucureşti", „Progresul medical român". A fost membru al Societăţii dermatologice din Paris.Din 20 martie 1890, a fost membru corespondent al Academiei Române.Considerat unul dintre cei mai importanţi internişti şi primul clinician cercetător din ţară, Nicolae Kalinderu s-a stins din viaţă la 16 aprilie 1902.

Surse:

Dicţionarul „Membrii Academiei Române (1866-2003)" (Ed. Enciclopedică/Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2003

https://medicaacademica.ro/nicolae-kalinderu-%E2%80%A8autorul-primului-tratat-de-medicina-interna-din-romania/

https://adevarul.ro/locale/pitesti/cine-fost-medicul-fondator-partid-ascris-tratat-medicina-interna-romania-1_5d7a0a65892c0bb0c6867e6c/index.html

https://jurnaluldearges.ro/nicolae-kalinderu-autorul-primului-tratat-medicina-interna-romania/

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2019/10/24/romani-celebri-medicul-si-academicianul-nicolae-kalinderu--390757

$$$

 S-a întâmplat în 6 decembrie1912: În această zi, a murit arhitectul Ion Mincu, întemeietor al şcolii naţionale de arhitectură; a valorificat elemente de construcţie şi decoraţie ale arhitecturii feudale şi populare româneşti; printre lucrările sale se numără Casa Lahovari (azi Spitalul dr. I. Cantacuzino), Casa Vernescu, Şcoala Centrală, toate din Bucureşti.      

Ion Mincu (n. 20 decembrie 1852, Focşani - d.Bucureşti) a fost un arhitect, inginer, profesor şi deputat român. Promotor al unui stil românesc în arhitectură, cunoscută şi ca arhitectură neo-românească, Mincu a integrat în operele sale specificul arhitecturii tradiţionale din România. Ca o recunoaştere a importanţei sale în evoluţia şcolii româneşti de arhitectură, începând cu anul 1953, Universitatea de Arhitectură şi Urbanism din Bucureşti îi poartă numele. Ion Mincu s-a născut la Focşani, unde a efectuat studiile elementare, pentru a urma apoi liceul şi studiile superioare la Bucureşti. În anul 1875, a absolvit Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele, obtinând diploma de inginer. In paralel, urmase şi studii la Şcoala de belle-arte, precum şi unele studii de pictură. În anul 1877, pleacă la Paris, pentru a urma cursurile Şcolii de Arte Frumoase, pe care a absolvit-o cu titlul de arhitect în anul 1884. Intors în România, are atât o activitate culturală şi didactică, cât şi una politică. Astfel, devine profesor al Şcolii Superioare de Arhitectură din Bucureşti, între anii 1903-1912 este preşedintele Societăţii Arhitecţilor Români, iar între anii 1895-1899 a fost deputat în Parlamentul României.

Prima sa lucrare o constituie Casa Lahovari din Bucureşti, realizată în anul 1886. Aceasta reprezintă o prelucrare inovatoare a unor elemente specifice vechii arhitecturi româneşti. Faţada este asimetrică, şi este dominată de un pridvor acoperit, care funcţionează drept un peron de acces în interiorul casei, inspirat de pridvoarele vechilor case boiereşti. Alte elemente ale arhitecturii populare româneşti prezente în faţada acestei construcţii sunt coloanele din lemn, arcadele în formă de acoladă, decoraţiile realizate din ceramică smălţuită, colorată, precum şi butonii smălţuiţi, caracteristici arhitecturii neo-româneşti. Ce-a de-a doua lucrare importantă a lui Ion Mincu, este reprezentată de Bufetul de la Şoseaua Kiseleff, realizată în anul 1892. Faţada construcţiei este asimetrică, din punctul de vedere al volumetriei, o parte a clădirii fiind formată din subsol, parter şi etaj, iar cealaltă doar din parter; şi oarecum asemănătoare cu cea a Casei Lahovari, fiind compusă din elemente tradiţionale ale caselor populare şi ale locuinţelor boiereşti. Faţada este dominată de foişorul de la etaj, spre care este realizat accesul printr-o scară monumentală. Elementul dominant al părţii opuse celei cu foişorul este reprezentat de o loggie. Faţada este bogat decorată, cu elemente din ceramică colorată cu motive florale, arcade în acoladă şi coloane din lemn, în formă de funie răsucită. 

Cea mai amplă lucrare a lui Mincu este reprezentată de Şcoala Centrală de fete din Bucureşti, construcţie realizată în anul 1890. Această construcţie aminteşte de vechile ansambluri mănăstireşti, prin concepţia sa regulată şi simetrică. Planul clădirii este rectangular, dispus în jurul unei curţi interioare asemănătoare vechilor incinte mănăstireşti, înconjurată de o suită de arcade trilobate în formă de acoladă, sprijinite de un şir de colonete din piatră. Clădirea este constituită din parter şi etaj. Faţada este împărţită în două registre, între care trecerea este realizată de un brâu plasat între parter şi etaj. In mod orizontal, faţada este împărţită în trei registre, constituite dintr-un corp central, şi două pavilioane laterale, de colţ. Şi aici, decoraţia este realizată din motive de inspiraţie populară, precum butonii smălţuiţi, brâul din ceramică policromă, colonada în formă de spirală. 

Ion Mincu a mai realizat pe lângă aceste trei lucrări principale, Palatul administrativ din Galaţi, Casa Vernescu, Banca Comerţului din Craiova, Vila Robescu din Sinaia, numeroase clădiri private şi cavouri, precum şi restaurarea Bisericii Stavropoleos din Bucureşti. Arhitectura neo-românească sau arhitectura neobrâncovenească s-a concretizat în România în contextul istorismului european de la sfârşitul secolului al 19-lea şi a continuat până către cel de-al doilea război mondial. Reprezentanţii de seamă ai acestei mişcări, precum Ion Mincu, au receptat formele stilului brâncovenesc, pe care l-au folosit în operele lor. Stilul neobrâncovenesc reprezintă un amestec de elemente răsăritene bizantine (de exemplu, arcada scurtă, coloanele mici şi groase etc.) şi motive arhitecturale şi etnografice ţărăneşti locale, precum şi de anumite modele de artă otomană, la care se adaugă şi teme de renaştere italiană târzie, preluate din arhitectura palatelor construite pentru domnitorul Constantin Brâncoveanu (1688-1714) de către arhitecţi - italieni, într-o manieră care a împrumutat mult din vilele de Renaştere târzie din nordul Italiei.

A realizat proiectele pentru Palatul Primăriei şi pentru Şcoala de Război din Bucureşti, proiectul de restaurare a Casei Monteoru (1887-1888), a decorat interiorul Palatului de Justiţie din Bucureşti (1890-1895). Către sfârşitul vieţii s-a dedicat restaurării Bisericii Stavropoleos din Bucureşti şi completări ansamblului cu un mic muzeu-lapidarium, cu o casă parohială şi clopotniţă (1904-1910).Arhitectul Ion Mincu a murit la 6 decembrie 1912. Majoritatea tinerilor arhitecţi români de valoare din generaţiile ce s-au afirmat la începutul secolului al XX-lea îi sunt direct sau indirect discipoli: P. Antonescu, N. Ghica-Budeşti, Şt. Iotzu, C. Cerchez, A. Culina.

Surse:

Personalităţi româneşti ale ştiinţelor naturii şi tehnicii, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982

https://www.istorie-pe-scurt.ro/ion-mincu-parintele-arhitecturii-moderne-romane/

http://romaniaistorica.ro/2012/03/01/ion-mincu-arhitect-1852-1912/

https://www.agerpres.ro/documentare/2018/09/13/romani-celebri-arhitectul-ion-mincu-fondatorul-curentului-neoromanesc--175108

https://editiadedimineata.ro/ion-mincu-intemeietorul-arhitecturii-moderne-din-romania/

$$$

 S-a întâmplat în 6 decembrie1944: La această dată, depunea jurământul ultimul guvern dinainte de 1989 în care erau reprezentate partidele burgheze. Premier era Nicolae Rădescu, PNŢ şi PNL deţineau șapte ministere, iar FND, opt ministere. Guvernul General Nicolae Rădescu a fost un consiliu de miniștri care a guvernat România în perioada 6 decembrie 1944 - 28 februarie 1945. La 14 octombrie 1944, generalul Nicolae Rădescu a fost rechemat în cadrele active ale armatei române, fiind numit şef al Marelui Stat Major cu gradul de general de corp de armată. Din cauza ameninţărilor şi presiunilor venite din partea Comisiei Aliate de Control, la 26 octombrie 1944 a semnat Protocolul militar care prevedea ca armata din interiorul ţării să fie redusă la trei divizii a câte trei mii de oameni, cu condiţia ataşării unei note în care se preciza: „Protocolul îl semnez ca fiindu-ne impus de Comisia Aliată de Control şi în scopul de a evita consecinţele dăunătoare operaţiilor comune contra Germaniei şi Ungariei” .

Criza politică generată de Frontul Naţional Democrat, o coaliţie formată de PCR, PSD şi sateliţii lor, a determinat căderea guvernului Constantin Sănătescu. Pe 6 decembrie 1944, regele Mihai îl numeşte preşedinte al Consiliului de miniştri pe generalul Nicolae Rădescu. Din guvern făceau parte PNL, PNŢ şi FND. Încă din prima zi de mandat, generalul şi-a expus programul de guvernare în faţa ziariştilor. Principalele obiective erau: strângerea relaţiilor cu Uniunea Sovietică, îndeplinirea integrală a condiţiilor Armistiţiului, restabilirea ordinii în ţară. FND a continuat să organizeze manifestaţii de stradă sub lozinca „Vrem guvern FND!”. În acea iarnă, Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul comuniştilor, a efectuat o vizită la Moscova, în timpul căreia s-a stabilit programul de acţiune pentru preluarea puterii şi înlăturarea „forţelor reacţionare” în frunte cu Maniu. La Conferinţa de la Ialta din 4 - 11 februarie, Marile Puteri au hotărât intrarea definitivă a României în sfera de influenţă sovietică. Ca urmare, FND a pornit un asalt pentru răsturnarea guvernului. S-a acţionat pentru preluarea prefecturilor şi primăriilor şi s-au organizat manifestaţii şi lupte de stradă. Pentru a avea susţinere publică, FND şi-a atras de partea lui ţăranii, cărora li se promitea înfăptuirea reformei agrare prin împroprietărirea ţăranilor şi confiscarea moşiilor.

Pe 24 februarie 1945, manifestaţia antiguvernamentală organizată de FND în Piaţa Palatului din Bucureşti, prilej cu care s-au tras focuri de armă înspre manifestanţi şi, deşi rapoartele procurorilor arătau limpede că nu armata a făcut acest lucru, ziarele comuniste din zilele următoare au cerut pedepsirea „călăului Rădescu” şi înlocuirea guvernului cu unul „cu adevărat democratic”. România se afla într-o mare criză politică.În ziua de 26 februarie 1945 a sosit la Bucureşti A. I. Vâşinki, adjunctul ministrului de Externe al URSS, Viaceslav Molotov. Într-o audienţă la regele Mihai, Vâşinski i-a impus şefului de stat român demiterea imediată a generalului Rădescu, care era acuzat ca fiind „reacţionar” şi „fascist”, criticând partidele istorice şi pe Iuliu Maniu. 

În faţa acestor atacuri, la 28 februarie 1945, generalul Nicolae Rădescu îşi prezintă demisia regelui, care a fost nevoit să o accepte. Speranţele depuse de ministrul român de Externe, Constantin Vişoianu, în sprijinul Statelor Unite şi al Marii Britanii s-au dovedit iluzorii. Vâşinski a exercitat puternice presiuni asupra regelui, adoptând o atitudine agresivă, izbind cu pumnul în masă, trântind uşa şi declarând: „Ialta sunt eu”!. Pe 2 martie, Mihai l-a însărcinat pe Petru Groza, preşedintele Frontului Plugarilor, să alcătuiască lista noului guvern. În audienţele de la Palat, Maniu şi Brătianu s-au opus categoric, afirmând că aducerea la putere a acestui guvern „ar echivala cu o condamnare la moarte a democraţiei în România”. În cele din urmă, regele a cedat, iar pe 6 martie 1945 a acceptat lista prezentată de Petru Groza. Deşi, din cele 18 portofolii ministeriale, PCR avea doar 5 portofolii, în realitate, comuniştii erau cei care îl conduceau, deoarece fusese dictat de la Moscova.

Surse:

Stelian Neagoe - „Istoria guvernelor României de la începuturi - 1859 până în zilele noastre - 1995",Ed. Machiavelli, București, 1995

Giurescu, Dinu (1996), Guvernarea Nicolae Rădescu, București: Editura All

Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007

Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003

https://www.rfi.ro/politica-101522-pagina-de-istorie-ultimul-prim-ministru-legitim-romania-antecomunista

http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/ioanitoiu/altepub/docs/ionitoiu_florea_olteanu_1.pdf

$$$

 6 decembrie - Sf. Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei. Nicolae al Mirelor Lichiei, făcătorul de minuni a fost arhiepiscop de Mira, în sudul Asiei Mici (Turcia de azi), în secolul al IV-lea. Deşi este cunoscut şi cinstit nu numai în Biserica Ortodoxă, ci chiar în întreaga lume creştină, sunt cunoscute puţine date istorice despre viaţa sa. Se ştie că a fost arhiepiscop de Mira şi că a participat la Sinodul de la Niceea din anul 325. În afară de cinstirea care i se aduce ca sfânt ocrotitor al multor ţări (în special în Grecia şi Rusia) şi oraşe, el este şi sfântul ocrotitor al celor ce practică diferite meserii, ca de exemplu marinarii. Biserica face prăznuirea Sfântului Nicolae pe 6 decembrie, precum şi la 9 mai (mutarea Moaştelor sale) şi pe 29 iulie (data naşterii sale).Conform tradiţiei, Sfântul Nicolae s-a născut în privincia Licia (Lichia) din sudul Asiei Mici (Turcia de azi), în oraşul Patara. A fost unicul fiu al unei familii foarte înstărite şi evlavioase. Data naşterii sale nu este cunoscută.Copil fiind, a dovedit hărnicie la învăţătură şi o viaţă virtuoasă, ceea ce a făcut ca el să crească duhovniceşte şi în înţelepciune creştină. Nu avea încă vârsta judecăţii, când el s-a deprins cu rugăciunea şi înfrânarea, virtuţi ce mai târziu i-au potolit patimile trupului şi i-au uşurat desăvârşirea sufletului.

A rămas de timpuriu orfan de ambii părinţi. Cel care avea să fie o fală a creştinităţii, n-a făcut precum tânărul risipitor din Sfânta Evanghelie, ci, dimpotrivă, într-una din zile, a strâns în faţa casei sale pe toţi săracii şi oropsitii din acel ţinut şi le-a dăruit toate bogăţiile moştenite, pe care el le socotea a fi deşertăciuni, şi l-a urmat pe Domnul Iisus Hristos. În auzul evlaviosului Nicolae răsunau cuvintele Mântuitorului: „Vinde toate câte ai şi împarte la săraci şi vei avea comoară în ceruri." Şi ca să se apropie şi mai mult de Acesta, el s-a îndreptat spre Ţara Sfântă, dornic să calce pe drumurile sfinţite de paşii Mântuitorului şi ai ucenicilor Lui, astfel să se întărească şi mai mult în credinţă.Tânăr fiind, face mai multe pelerinaje în Palestina şi Egipt. Nu se ştie dacă a fost ales episcop în cetatea Mira, la cererea credincioşilor, care rămăseseră fără pastor, dar conform tradiţiei aceasta s-a întâmplat înainte de a fi închis, în timpul persecuţiilor lui Diocleţian; a fost eliberat după urcarea pe tron a Sfântului Constantin. Sfântul mai este cunoscut şi ca apărător al Ortodoxiei împotriva arienilor. Conform tradiţiei, a fost prezent la Sinodul de la Niceea, deşi numele său nu apare în documentele din acea perioadă. A trecut la Domnul pe 6 decembrie, cândva între anii 342 şi 352.

Multe dintre detaliile cunoscute ale vieţii lui apar abia în surse medievale. Sfântul Metodie, patriarh al Constantinopolului la mijlocul secolului al IX-lea a scris o Viaţă a Sfântului Nicolae în care notează că sfântul era cunoscut majorităţii creştinilor, astfel încât e posibil ca această scriere să se fi bazat pe tradiţia orală şi pe relatările care circulau la acea vreme. Metodie aminteşte că Sf. Nicolae a fost crescut după cuviinţă de părinţi binecredincioşi şi povesteşte cum Sfântul le-a înzestrat pe cele trei fiice ale unui cetăţean din Patra care sărăcise, din moştenirea pe care o avea de la părinţi.Prăznuirea sa se făcea deja în vremea împăratului Iustinian, la două secole după moartea sa. După ce a apărut Viaţa lui, cea scrisă de Metodie, el a fost recunoscut şi cinstit în întreaga Europă şi mai ales în Italia. Când Mira a fost cucerită de sarazini în anul 1034, multe oraşe italiene au început să plănuiască „salvarea" moaştelor sale. În anul 1087, forţe armate din Bari (Italia) au atacat Mira şi au luat cu ei moaştele sfântului de la păstrătorii lor greci legitimi. Moaştele Sfântului au fost duse la Bari şi aşezate într-o biserică închinată Sfântului. Faima sa a crescut. Povestirea conform căreia sfântul salvase nişte marinari din Marea Egee de la înec l-a consacrat ca sfânt. În timp, faima sa în nordul Europei ca sfânt episcop a lăsat locul imaginii celui care făcea cadouri copiilor (după cum a făcut cadou bani celor trei tinere fete ca să le izbăvească de vânzare), în general pe data de 6 decembrie. Când imigranţii din ţările germanice şi nordice au început să se aşeze pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, imaginea Sfântului Nicolae, Sinterklaas cum îl numeau olandezii, s-a schimbat încet, transformându-l în modernul „Santa Claus", Moş Crăciun de la noi, care însă uneori nu mai are decât prea puţin de-a face cu spiritualitatea creştină. Sfântul Nicolae este patronul spiritual in Olanda, Rusia, Grecia, Sicilia, Lorraine (Franţa) şi in multe oraşe din Germania, Austria, Elvetia, Italia si Belgia. Sfantul Nicolae este cunoscut ca prietenul şi protectorul comercianţilor, săracilor, marinarilor, avocaţilor, celibatarilor, călătorilor, fetelor nemăritate, mireselor şi, in special, al copiilor mici şi al şcolarilor. 

Pe 6 decembrie este celebrate şi sărbătoarea populară Moş Nicolae (Sânnicoară); acesta este o divinitate din categoria Sfinţilor Moşi, care a preluat numele şi data de celebrare ale Sf. Nicolae; conform tradiţiei, Moşul aduce cadouri copiilor cuminţi în noaptea de 5 spre 6 decembrie, dar îi pedepseşte pe cei care sunt neascultători, neaducându-le daruri.Moş Nicolae este considerat o personificare la vârsta senectuţii a timpului îmbătrânit care a preluat din Calendarul creştin numele şi data de celebrare ale Sfântului Nicolae (6 decembrie), personaj real (episcop din Myra, mort probabil în anul 342), apărător al dreptei credinţe în Iisus.

Potrivit cercetătorului Ion Ghinoiu,în tradiţiile româneşti Moş Nicolae are atribuţii străine de statutul său ierarhic: apare pe un cal alb, aluzie la prima zăpadă care cade la începutul iernii, păzeşte Soarele care încearcă să se strecoare pe lângă el spre tărâmurile de miazănoapte pentru a lăsa lumea fără lumină şi căldură.Moş Nicolae este iscoada lui Dumnezeu pe lângă Drac, ajută văduvele, orfanii şi fetele sărace la măritat, este stăpânul apelor şi salvează de la înec corăbierii, apără soldaţii pe timp de război, motiv pentru care este invocat în timpul luptelor.În nopţile marilor sărbători, când se deschide cerul pentru o clipă, oamenii pot să-l vadă stând la Masa Împărătească în dreapta lui Dumnezeu. Acesta împarte astăzi, asemănător lui Moş Crăciun, daruri celor mici.Mai veche este însă tradiţia pedepsirii copiilor neascultători cu nuieluşa lăsată în încălţările lor în noaptea de 5/6 decembrie.

Ca sfânt, Moş Nicolae a fost mai darnic cu pedepsele decât cu recompensele, conform tradiţiei creştine, el pedepsind pe cei care se abăteau de la dreapta credinţă lovindu-i cu nuiaua peste mâini.Ziua de 6 decembrie încheie ciclul de sărbători şi practici magice, dedicate în special lupilor şi spiritelor morţilor-strigoi, început la mijlocul lunii noiembrie (Filipii de Toamnă, Filipul cel Şchiop, Ovidenia, Lăsatul Secului de Crăciun, Noaptea Strigoilor şi Sântandrei) şi încheiat la începutul lunii decembrie (Zilele Bubatului, Varvara, Moş Andrei), specific unui străvechi început de an autohton, probabil Anul Nou dacic, spune Ion Ghinoiu. Sânnicoară reproduce un vechi nume propriu, gr. Nikolaos, folosit în Grecia antică cu multe secole înaintea erei noastre. „Nikolaos se încadrează într-o bogată familie de compuse al căror prim element este nik- (verbul nikao - „a învinge", substantivul nike- „victorie"), semnificaţia acestuia explicând în bună măsură favoarea de care se bucură numele şi, implicit, frecvenţa lui în onomastica greacă" (Ionescu c., 1975, p. 219).Tradiţiile populare româneşti par a nu fi străine de semnificaţiile străvechi ale numelui grecesc, sărbătoarea de pe 6 decembrie prefigurând victoria binelui asupra răului, a luminii asupra întunericului: „la Sf. Nicolae se întoarce noaptea la ziuă cu cât se suceşte puiu-n găoace" (Rădulescu-Codin, Mihalache, 1909, p. 91), spune o zicală musceleană.Aceleaşi simboluri optimiste apar şi din legenda ardeleană despre Sânnicoară şi Sântoader, păzitori ai Soarelui, ca şi din tradiţia bucovineană care susţine că Sânnicoară poate fi văzut în noaptea de Anul Nou „în lumina mare, atunci când cerurile se deschid de trei ori" (Pamfile, 1914, p. 157).

Legendele şi tradiţiile dedicate lui Sânnicoară, în esenţa pre-creştine, vorbesc de puterea sa neobişnuită invocată de soldaţii care porneau la luptă, de ajutorul dat, ca stăpân al apelor, corăbierilor; de sprijinul acordat fetelor sărace la măritat, de grija purtată sufletelor etc.Dacă la informaţiile etnografice şi folclorice de mai sus se adaugă contextul favorabil în care este prezentat Sânnicoară în colinde, ca şi poziţia sa privilegiată în Panteonul românesc, se poate afirma că acesta a fost un personaj mitologic al cărui cult se aseamănă cu cel al Sântoaderului, Sângiorzului, Sântiliei şi Samedrului. Ion Ghinoiu afirmă că sunt indicii că unele atribuţii ale lui Sânnicoară au fost preluate, treptat, de sărbătorile vecine: Sântandrei şi de sărbătorile de iarnă.

Surse:

https://doxologia.ro/sfantul-ierarh-nicolae-arhiepiscopul-de-mira-lichiei

https://www.trinitas.tv/sfantul-ierarh-nicolae-arhiepiscopul-mirelor-lichiei-facatorul-de-minuni-6-decembrie/

https://ziarullumina.ro/documentar/sfantul-nicolae-intruchiparea-darniciei-lui-dumnezeu-63062.html

https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/ce-mai-iubit-sfant-nicolae-este-sarbatorit-pe-6-decembrie-ce-minuni-a-infaptuit--176733.html

http://www.dozadebine.ro/6-decembrie-sfantul-ierarh-nicolae/

https://www.agerpres.ro/cultura/2012/12/05/mos-nicolae-sau-sannicoara-traditii-si-obiceiuri-20-29-24