$$$

 CELE MAI VECHI CIVILIZAȚII

Pentru a descoperi legendele ascunse ale trecutului umanității, trebuie să fim pregătiți să cercetăm rămășițele arheologice evazive. Egiptul antic, Mesopotamia și alte societăți timpurii ne-au lăsat moștenire remarcabile care au influențat lumea noastră. Rămășițele pe care le deținem oferă dovezi ale acestor civilizații, permițându-ne să explorăm stilurile lor de viață, culturile și religiile de-a lungul timpului. Există nenumărate povești interesante despre aceste dinastii dominante și regate enigmatice, dintre care unele sunt anterioare unei mari părți din istoria scrisă. Pregătiți-vă pentru o explorare amănunțită a civilizației umane în primele sale etape.

Civilizația sumeriană

Civilizația peruană la Caral-Supe

Civilizația egipteană

Civilizația din Valea Indusului

Civilizația chineză antică Xia

Civilizația israeliană antică

Civilizația mesoamericană antică a olmecilor

Civilizația greacă antică

Civilizația romană antică

Civilizația mayașă

1. Civilizația sumeriană (4100-1750 î.Hr.)

Civilizația sumeriană a apărut în Mesopotamia în jurul anilor 4500 - 4000 î.Hr. Înainte de aceasta, comunitățile neolitice începuseră să formeze sate în regiune încă din anul 8000 î.Hr. Această dezvoltare îi determină pe unii istorici să eticheteze Mesopotamia drept „leagănul civilizației”. Această societate antică se distinge prin numeroasele sale invenții și realizări, inclusiv progresele în agricultură și irigații care au permis agricultura pe terenuri altfel pustii. Sumerienii au îmbrățișat, de asemenea, un sistem de credințe politeiste, ridicând movile impresionante de temple numite zigurate. Aceste edificii au avut o importanță atât arhitecturală, cât și religioasă în cultura lor, reflectând valoarea acordată spiritualității. Prin urmare, chiar și milenii mai târziu, se poate urmări moștenirea uneia dintre cele mai vechi civilizații ale umanității, deoarece multe dintre aceste structuri continuă să dăinuie.

2. Civilizația peruană de la Caral-Supe (3500 î.Hr. - 1800 î.Hr.)

Civilizația peruană antică, considerată de unii mai enigmatică decât cea incașă ulterioară, a apărut în jurul anului 3000 î.Hr. Descoperirile arheologice de la piramidele Caral-Supe din Peru sugerează că această cultură pre-incașă nu este doar mai veche, ci ar putea depăși și semnificația omologilor săi egipteni.  Civilizația peruană a influențat probabil întreaga regiune până când a fost în cele din urmă înlocuită de incași în secolul al XII-lea d.Hr. Această narațiune ilustrează evoluția culturală, monumentele lor servind drept rămășițe ale uneia dintre cele mai vechi societăți de pe Pământ.

3. Civilizația egipteană (3150 î.Hr. - 30 î.Hr.)

Istoricii identifică debutul civilizației egiptene în jurul anului 3150 î.Hr. Înainte de aceasta, unele așezări au apărut în jurul anului 6000 î.Hr. Locuitorii din Marimda Banī Salāma au fost printre primii care au cultivat cereale precum grâul și orzul, stabilind potențial una dintre primele comunități agricole nu numai în Egiptul Antic, ci la nivel global. Un conducător important, Menes, a încheiat un conflict între Egiptul de Sus și cel de Jos, reunind cele două tărâmuri în jurul anului 3150 î.Hr. și formând ceea ce este adesea considerat primul imperiu al Egiptului. Hieroglifele au apărut ca sistem de scriere al Egiptului, folosit pentru documentarea istoriei sale pe monumente timp de mii de ani. Mai mult, construcția piramidelor a început după 2700 î.Hr., marcând un alt atribut faimos al Egiptului. 

4. Civilizația din Valea Indusului (3300 î.Hr. - 1300 î.Hr.)

Civilizația din Valea Indusului a apărut în jurul anului 2600 î.Hr., posibil cu origini care datează din 3300 î.Hr. Aceasta era marcată de două orașe centrale, Harappa și Mohenjo-Daro, susținute de numeroase sate mai mici. O trăsătură distinctivă a acestei civilizații erau sistemele sale sofisticate de irigații, care le permiteau să practice agricultura irigată. Supraviețuirea într-o zonă inundabilă necesita abilități inginerești remarcabile, pe care locuitorii din Valea Indusului le posedau. De asemenea, au domesticit diverse animale și au folosit pe scară largă scrierea Harappa, recunoscută ca limbă comună. 

5. Civilizația chineză antică Xia (2070 î.Hr. - 1600 î.Hr.)

Dinastia Xia din China a început în jurul anului 2070 î.Hr., marcând începutul unei bogate narațiuni istorice care a persistat de-a lungul generațiilor. Încă din mileniul al VI-lea î.Hr., animalele au fost domesticite în această regiune, ceea ce a dus în cele din urmă la inovații semnificative, inclusiv prelucrarea mătăsii în jurul anului 3630 î.Hr. Legenda spune că Yu a fondat dinastia Xia, iar primele mituri îi atribuiau sarcina de a drena apele cauzate de o inundație catastrofală. Mai târziu, a devenit venerat ca zeu al recoltei. Aceste evenimente și personalități esențiale au lăsat un impact de durată asupra  istoriei Chinei , care continuă să ofere perspective pentru prezentul și viitorul națiunii.

6. Civilizația israeliană antică (1500 î.Hr. - 63 î.Hr.)

Civilizația monoteistă israeliană a apărut în jurul anului 1500 î.Hr., cu o istorie atât de controversată încât istoricii și arheologii dezbat frecvent începuturile sale. Se crede că Avraam, recunoscut pe scară largă ca fondator al credinței, a părăsit Ur cu aproximativ 500 de ani mai devreme. Cu toate acestea, există dovezi scrise ale civilizației evreiești într-un artefact arheologic cunoscut sub numele de Stela Merneptah, datată în 1213 î.Hr. Detaliile exacte despre presupusa lor migrație către și dinspre Egipt în această perioadă rămân neclare și este posibil ca această migrație să nu fi avut loc niciodată. Cu toate acestea, este bine cunoscut faptul că aceștia au căzut adesea victime ale cuceririlor agresive ale unor imperii mai mari, înconjurătoare. Deși Israelul antic a cedat în cele din urmă controlului roman în 63 î.Hr., moștenirea sa dăinuie în cadrul și idealurile pe care Israelul modern își propune să le susțină.

7. Civilizația mesoamericană antică a olmecilor (1200 î.Hr. - 400 î.Hr.)

Olmecii, o civilizație mesoamericană antică, au prosperat din jurul anului 1200 î.Hr. până în anul 400 î.Hr. în zonele tropicale joase ale Mexicului. Sunt recunoscuți ca fiind una dintre cele mai vechi civilizații indigene semnificative, aducând contribuții vitale precum scrierea, matematica și sistemele calendaristice. În plus, olmecii și-au valorificat realizările culturale avansate în diverse scopuri, inclusiv comerțul, ceremoniile religioase și expresia artistică. Cu toate acestea, declinul lor a fost declanșat de factori precum războiul, suprapopularea, schimbările climatice, bolile și conflictele politice. În cele din urmă, au cedat puterea altor puteri regionale, inclusiv mayașii.

8. Civilizația greacă antică (800 î.Hr. - 323 î.Hr.)

Grecia Antică a fost una dintre cele mai vechi civilizații înfloritoare, existând între 800 î.Hr. și 323 î.Hr. Realizările sale arhitecturale remarcabile pot fi văzute și astăzi. Ei au stabilit prima democrație, permițând cetățenilor o participare egală la guvernare. Cultura Greciei Antice a prioritizat învățarea și educația, motivându-i pe europeni să se aprofundeze în filozofie și știință. Arta și literatura lor, inclusiv lucrări notabile ale unor figuri precum Homer, Platon, Sofocle și Aristotel, au o influență profundă asupra civilizației occidentale. În plus, Grecia Antică era renumită pentru competițiile sale atletice, inclusiv Jocurile Olimpice care au început în 776 î.Hr. Înainte de  începerea acestor jocuri , Grecia a trecut printr-o epocă întunecată după căderea legendarei civilizații miceniene în jurul anului 1200 î.Hr.

9. Civilizația romană antică (753 î.Hr. - 476 d.Hr.)

Roma Antică, o civilizație esențială din 753 î.Hr. până în 476 d.Hr., a început ca o comunitate agricolă și pastorală. S-a transformat într-un oraș-stat formidabil, cu o armată puternică. Cultura Romei Antice a prosperat datorită progreselor semnificative în inginerie, arhitectură, artă, literatură și filozofie. Această epocă a marcat crearea unor opere influente în civilizația occidentală, inclusiv Eneida lui Virgil, eseurile lui Cicero și  scrierile lui Iulius Cezar. În ciuda realizărilor sale, Roma a cedat în cele din urmă invaziilor din partea diferitelor grupuri, dublate de conflicte interne. După ce vizigoții au jefuit orașul în 410 d.Hr., acesta a fost în cele din urmă cucerit de Odoacru în 476 d.Hr., marcând sfârșitul independenței sale ca imperiu.

10. Civilizația mayașă (250 d.Hr. - 1697 d.Hr.)

Civilizația mayașă mesoamericană este  recunoscută pentru scrierea sa hieroglifică, edificiile remarcabile din piatră, religia politeistă și realizările în matematică și astronomie. De la înființarea sa în jurul anului 1500 î.Hr. până în jurul anului 250 d.Hr., civilizația a prosperat, bazându-se în mare măsură pe porumb pentru hrana agricolă. Această creștere constantă a culminat în perioada mayașă clasică din jurul anului 250 d.Hr., timp în care mayașii au construit numeroase orașe și temple emblematice, iar utilizarea scrierii hieroglifice a devenit mai răspândită. Cu toate acestea, în ciuda progreselor semnificative în religie, matematică și astronomie de-a lungul acestor secole, civilizația mayașă a început să scadă în jurul anului 1697 d.Hr. Unii istorici atribuie această cădere conflictelor violente sau problemelor agricole. Declinul rapid al culturii lor rămâne un mister convingător, care așteaptă cercetări ample sau descoperiri inovatoare pentru a clarifica ce a dus la o deteriorare atât de rapidă.

Aceste mari civilizații s-au extins pe întregul glob și au crescut de la sate agricole primitive la imperii extrem de dezvoltate. Urmărind istoria lor, este posibil să schițăm evoluția culturii moderne și să obținem o perspectivă asupra impactului incredibil pe care civilizația l-a avut asupra speciei umane de-a lungul mileniilor. De la ziguratele sumeriene până la mayașii dispăruți, aceste culturi antice au modelat modul în care oamenii interacționează unii cu alții și cu tehnologia. Oamenii sunt inextricabil legați de aceste popoare antice, care au fost mult înaintea timpului lor. Este umilitor să recunoaștem cum acești locuitori timpurii au făcut pași care au rezonat de-a lungul secolelor pentru a influența viața de zi cu zi de astăzi. Creativitatea, inteligența și tenacitatea lor ar trebui să inspire vizionarii de astăzi să continue să depășească limitele pentru a face omenirea mai diversă și mai sofisticată. 

Rang Numele civilizației Perioadă

1 Civilizația sumeriană antică 4100 î.Hr. - 1750 î.Hr.

2 Civilizația Peru La Caral-Supe 3500 î.Hr. - 1800 î.Hr.

3 Civilizația egipteană antică 3150 î.Hr. - 30 î.Hr.

4 Civilizația din Valea Indusului 3300 î.Hr. - 1300 î.Hr.

5 Civilizația chineză antică Xia 2070 î.Hr. - 1600 î.Hr.

6 Civilizația israeliană antică 1500 î.Hr. - 63 î.Hr.

7 Civilizația mesoamericană antică a olmecilor 1200 î.Hr. - 400 î.Hr.

8 Civilizația greacă antică 800 î.Hr. - 323 î.Hr.

9 Civilizația romană antică 753 î.Hr. - 476 d.Hr.

10 Civilizația mayașă 250 d.Hr. - 1697 d.Hr.

$$$

 LIMBI PE CALE DE DISPARIȚIE

5 limbi majore care se confruntă cu dispariția

Limbile joacă un rol crucial în definirea identității sociale și colective. Atunci când o limbă se pierde, pierdem și accesul la istoria, cultura și cunoștințele vorbitorilor săi. Din acest motiv, istoricii, lingviștii și specialiștii în științe sociale trag un semnal de alarmă cu privire la numărul mare de limbi care se confruntă cu dispariția.

Astăzi, există peste 7000 de limbi vorbite pe tot globul. Globalizarea rapidă și interdicțiile lingvistice au făcut ca aproape 40% din limbile vii ale lumii să fie clasificate drept „pe cale de dispariție” în diferite grade. Dacă tendințele actuale nu sunt încetinite sau inversate, lingviștii prevăd că până la 90% din limbile lumii ar putea dispărea în următorul secol.

Mai jos sunt limbile despre care s-ar putea să fiți surprinși să aflați că sunt pe cale de dispariție și riscă să dispară.

Belarusă

Vedere panoramică a centrului istoric al orașului Minsk. Belarus. Apus de soare.

Vedere panoramică a centrului istoric din Minsk, Belarus

Limba bielorusă, alături de rusă, este limba cooficială a Belarusului. Majoritatea cetățenilor bieloruși o consideră limba lor maternă, ceea ce face ca statutul său de limbă vulnerabilă să fie destul de neobișnuit.

Belarus a făcut parte din Uniunea Sovietică până la dizolvarea acesteia în 1991. Deși Iosif Stalin nu a implementat o interdicție explicită a limbii belaruse, el a promovat adoptarea limbii ruse în instituțiile oficiale și școlile din întreaga URSS . Cunoașterea limbii ruse era văzută ca un simbol al loialității cetățenilor față de Uniunea Sovietică, iar utilizarea limbii belaruse a scăzut în consecință.

Deoarece cele două limbi sunt similare din punct de vedere structural și gramatical, tranziția la limba rusă a fost relativ ușoară. După independență, majoritatea populației a fost reticentă în a reveni la limba belarusă. Statutul Rusiei de superputere globală și alianța politică a Belarusului cu Rusia au contribuit la menținerea dominației Rusiei. Astăzi, limba rusă servește în principal funcții oficiale, juridice, politice și educaționale, în timp ce limba belarusă este folosită în principal pentru tradiții culturale și folclorice, mai ales de către comunitățile rurale și grupurile de opoziție.

Hawaiiană

Insula Hawaii este singurul stat american cu două limbi oficiale: engleza și hawaiana. Limba hawaiană a început să aibă de suferit la scurt timp după sfârșitul secolului al XVIII-lea, bolile aduse de coloniștii britanici ucigând sute de mii de hawaiieni în secolul următor. Conform unor estimări, populația s-a redus cu aproape 80%. Limba hawaiană a suferit un alt regres major după capturarea insulei Hawaii de către forțele americane în 1896. Guvernul american a impus o interdicție privind instruirea și utilizarea limbii în școli, iar engleza a devenit limba principală în spațiile publice. 90 de ani mai târziu, guvernul a anulat interdicția în 1986, dar răul fusese deja făcut.

Astăzi, cu aproximativ 2000 de vorbitori nativi rămași, limba este considerată a fi în pericol critic de către Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură ( UNESCO ). Activiștii locali, însă, au condus mișcări de reînviere a limbii, dând speranța că limba va cunoaște o renaștere pentru a evita dispariția.

Navajo

În 1868, guvernul SUA a semnat un tratat cu Națiunea Navajo, cea mai mare rezervație amerindiană din Statele Unite. Tratatul impunea educația obligatorie pentru toți copiii. Copiii amerindieni erau trimiși în internate, unde erau învățați exclusiv în limba engleză și pedepsiți dacă vorbeau limba navajo.

Astăzi, limba navajo se numără printre cele mai utilizate limbi indigene din America de Nord. Peste 120.000 de oameni vorbesc limba navajo, iar limba este considerată vulnerabilă datorită faptului că generațiile mai tinere sunt mult mai predispuse să învețe și să vorbească engleza decât limba navajo.

Irlandeza

Irlandeza este o limbă celtică care a fost limba principală a poporului irlandez până la mijlocul anilor 1800. Pe măsură ce Imperiul Britanic și-a consolidat dominația asupra Irlandei, engleza a înlocuit treptat limba irlandeză ca limbă dominantă a țării.

Foametea irlandeză de cartofi din 1845 a dat o lovitură grea Irlandei, ucigând aproape 15% din populație. În mijlocul foametei pe scară largă, limba irlandeză a fost asociată cu sărăcia și nenorocirea. Cei care puteau învățau adesea engleza și se mutau în orașe unde engleza era mai vorbită.

Astăzi, irlandeza este prima limbă oficială a Irlandei, dar UNESCO o consideră „în mod clar pe cale de dispariție”, iar estimările privind numărul vorbitorilor fluenți variază între 20.000 și 40.000 în întreaga lume.

Basca

Limba bască este vorbită de locuitorii regiunii basce din Spania . Se distinge prin faptul că este singura limbă europeană care nu pare să aibă o origine comună cu alte limbi. Astfel de limbi sunt denumite „lingvistice izolate”, iar lipsa unei origini lingvistice clare indică faptul că basca ar putea fi cea mai veche limbă din Europa .

Limba a persistat încă din epoca preistorică, până când a fost suprimată sever de dictatorul militar al Spaniei, generalul Francisco Franco. Franco a încercat să elimine toate limbile, cu excepția spaniolei, în timpul domniei sale, din 1935 până în 1975. Vorbitorii de bască au fost supuși unor persecuții politice dure, fie că vorbeau în privat, fie în public. Deoarece părinții se temeau să transmită limba copiilor lor, aceasta este considerată acum vulnerabilă, cu aproximativ 660.000 de vorbitori fluenți.

Pierderea unor limbi longevive și odinioară vorbite pe scară largă arată că nicio limbă nu este complet ferită de dispariție în timp. Deși poate părea practic ca mai mulți oameni să comunice folosind o limbă comună, această perspectivă este mioapă. Ignoră bogata varietate de moduri în care interpretăm lumea prin diferite limbi.

$$$

 CIVILIZAȚIILE AFRICANE ANTICE

Istoria oamenilor moderni a început în Africa, care găzduiește, de asemenea, mai multe civilizații antice remarcabile. Unele dintre aceste civilizații au existat cu mii de ani în urmă, în timp ce altele au prosperat mai recent. Ele au construit structuri incredibile care au fost minuni ale lumii antice, multe dintre ele existând și astăzi. Prosperitatea civilizațiilor antice din Africa a depins în mare măsură de comerț și de schimbul de cunoștințe. În cele din urmă, aceste civilizații au ajuns la sfârșit, dar au lăsat o moștenire durabilă asupra oamenilor pe care i-au condus odinioară. Iată opt dintre cele mai mari civilizații antice din Africa.

Egipt

Egiptul Antic este, probabil, cea mai cunoscută dintre civilizațiile antice ale Africii, începând în jurul anului 3400 î.Hr. Inițial, existau două regate separate: Egiptul de Sus, situat în ceea ce este acum centrul și sudul Egiptului, de-a lungul fluviului Nil, și Egiptul de Jos, situat în principal în regiunea Deltei Nilului din nordul Egiptului de astăzi. În anul 3100 î.Hr., regele Menes al Egiptului de Sus a cucerit Egiptul de Jos, unind cu succes cele două regate. În perioada Regatului Vechi (circa 2686 - 2181 î.Hr.), egiptenii au construit piramidele pentru care civilizația este cea mai faimoasă, inclusiv Marea Piramidă, care este una dintre Cele Șapte Minuni ale Lumii Antice .

Regatul Kush

Regatul Kush a prosperat între aproximativ 1069 î.Hr. și 350 d.Hr., controlând un vast teritoriu de-a lungul râului Nil, în nordul Sudanului de astăzi. A servit ca centru economic, angajându-se în comerțul profitabil cu fildeș, tămâie, fier și aur. Regatul a fost atât un partener comercial, cât și un rival al Egiptului antic din nord. În special, în secolul al VIII-lea î.Hr., kușiții au cucerit Egiptul și au stabilit a XXV-a dinastie egipteană, care a condus Egiptul timp de peste un secol. Zona din apropierea anticei capitale kușite, Meroe, găzduiește acum ruinele a peste 200 de piramide, depășind numărul găsit în tot Egiptul.

Punt

Nu există un consens definitiv cu privire la amplasarea anticului Punt, dar majoritatea cercetătorilor cred că acesta era situat în Africa de Est , posibil de-a lungul coastei Mării Roșii sau în nord-vestul Somaliei, Djibouti și Eritreea de astăzi. Se crede că regatul a fost înființat în jurul anului 2500 î.Hr. O mare parte din ceea ce știm despre anticul Punt provine din surse egiptene antice, care sugerează că regatul era bogat în resurse precum abanos, aur, smirnă și animale exotice, cum ar fi maimuțele și leoparzii. Egiptul a fost un partener comercial important al Puntului, iar Punt a avut o influență culturală și religioasă semnificativă asupra Egiptului antic. De fapt, vechii egipteni credeau că Punt era locul lor de origine, numindu-l „Țara Zeilor”.

Cartagina

Cartagina a apărut ca oraș-stat în ceea ce este acum Tunisia în jurul secolului al VIII-lea sau al IX-lea î.Hr. A fost fondată de coloniștii fenicieni care au migrat în zonă din anticul Liban . De-a lungul timpului, Cartagina s-a dezvoltat într-un vast imperiu maritim, controlând porțiuni mari din coasta Africii de Nord , sudul Peninsulei Iberice și numeroase insule mediteraneene, inclusiv Corsica , Sardinia și Sicilia . La apogeul său, Cartagina avea o populație de aproape jumătate de milion de locuitori. Până la mijlocul secolului al III-lea î.Hr., Imperiul Cartaginan a intrat în conflict cu o altă mare putere antică, Imperiul Roman, ceea ce a dus la Războaiele Punice. Aceste războaie s-au încheiat în 146 î.Hr.

Aksum

Regatul Aksum a existat aproximativ din secolul al IV-lea î.Hr. până în secolul al X-lea d.Hr., în ceea ce este acum Eritreea și Etiopia . Se crede că este locul de odihnă al Arcei Legământului biblice și patria Reginei din Saba. Până în secolele al II-lea și al III-lea d.Hr., Aksum devenise o putere comercială, servind ca o legătură vitală pentru comerțul dintre Europa antică și Orientul Îndepărtat . Cele mai importante mărfuri ale sale includeau aurul și fildeșul. Aksum a fost unul dintre primele imperii care au adoptat creștinismul. Cu toate acestea, până în secolele al VII-lea sau al VIII-lea d.Hr., imperiul a început să decline, deși moștenirea sa religioasă continuă și astăzi prin Biserica Ortodoxă Etiopienă.

Imperiul Mali

Imperiul Mali a apărut în secolul al XIII-lea d.Hr. și a durat până în secolul al XVI-lea d.Hr. Succesul său s-a datorat în mare parte vastelor zăcăminte de aur situate pe teritoriul său, care se întindeau pe o mare parte din Africa de Vest, de la Oceanul Atlantic până la granița dintre Mali și Nigerul de astăzi. La un moment dat, se credea că Imperiul Mali producea două treimi din rezerva totală de aur a lumii. Cel mai renumit conducător al imperiului, Mansa Musa, care a domnit la începutul secolului al XIV-lea, era atât de bogat încât bogățiile sale sunt aproape de neimaginat după standardele de astăzi. Sub Imperiul Mali, orașul Timbuktu, acum în Mali-ul de astăzi, a devenit un centru important de învățământ în lumea islamică.

Imperiul Songhai

Imperiul Songhai a fost format în secolul al XV-lea. Acesta includea unele dintre teritoriile aflate anterior sub controlul Imperiului Mali . De fapt, Imperiul Songhai a înlocuit în mare măsură Imperiul Mali ca putere proeminentă în regiune. La apogeul său, Imperiul Songhai era mai mare decât întreaga Europă de Vest. Și-a datorat succesul politicilor comerciale viguroase și unui sistem birocratic sofisticat de guvernare. La fel ca Imperiul Mali, Imperiul Songhai a controlat și Timbuktu la un moment dat, deschizând numeroase școli islamice în oraș. Capitala Songhai, Gao, se lăuda cândva cu o populație de 100.000 de locuitori.

Zimbabwe

Zimbabwe se referă la un oraș antic situat în ceea ce este acum țara Zimbabwe, care este numit după acest oraș istoric. Adesea numit Marele Zimbabwe, orașul este caracterizat de zidurile sale impresionante de piatră și diverse alte structuri din piatră. Numele „Zimbabwe” provine din limba poporului indigen Shona, care înseamnă „case de piatră”.

Orașul datează din secolul al X-lea și, între secolele al XIII-lea și al XV-lea, a servit drept centru al unui vast imperiu care controla o porțiune semnificativă din Botswana , Zimbabwe și Mozambic de astăzi . Acest imperiu avea o economie bazată pe creșterea animalelor, cultivarea culturilor agricole și comerțul cu aur de-a lungul coastei Oceanului Indian .

Din motive care rămân neclare, Marele Zimbabwe a fost abandonat în secolul al XV-lea. În perioada de vârf, orașul găzduia aproximativ 20.000 de locuitori.

$$$

 Viața Sfântului Apostol Andrei, cel Întâi Chemat și Ocrotitor al României,

 Se așază ca o țesătură lungă și luminoasă în istoria mântuirii, căci el, fiu al pescarului Iona din Betsaida Galileii, cetate mică și neînsemnată la început, dar slăvită mai apoi prin el, prin Petru și Filip, a părăsit de tânăr tulburările lumii, a ales să rămână în feciorie și, dorind să se ridice cu mintea la înțelegeri mai înalte, a plecat la Iordan, s-a făcut ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul, a primit de la el cuvintele pocăinței și, când Înaintemergătorul a arătat spre Iisus și a rostit: „Iată mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii”, Andrei a fost cel dintâi care L-a urmat, a petrecut o zi întreagă cu El, a văzut unde locuiește, I-a simțit blândețea și puterea, L-a recunoscut drept Mesia cel vestit de proroci și, nevoind să păstreze comoara doar pentru sine, s-a dus la fratele său Simon, i-a spus nu „am aflat un mesia”, ci „am aflat pe Mesia, Care se tâlcuiește Hristos”, l-a adus la Domnul, care i-a schimbat numele în Chifa, adică Petru, iar după întemnițarea lui Ioan, când Hristos i-a găsit pe cei doi frați pe malul Mării Galileii cârpindu-și mrejele, le-a spus doar atât: „Veniți după Mine și vă voi face pe voi pescari de oameni”, iar ei, având în minte mărturia Botezătorului și minunile deja văzute, au lăsat îndată mrejele, corabia, casa, neamul, prietenii și, fără întârziere, L-au urmat.

Din acea clipă, Andrei a devenit ucenic nedespărțit, a văzut cu ochii lui cum Hristos deschide ochii orbilor, ridică șchiopii, curăță leproșii, izgonește demonii cu un singur cuvânt, potolește furtunile, umblă pe mare ca pe uscat, satură mulțimea în pustie cu numai cinci pâini și doi pești și adună douăsprezece coșuri de fărâmituri, înviază pe Lazăr și pe alți morți, iar din felul stăpânitor în care Domnul lucra minuni, nu ca prorocii de demult, care se rugau și cereau, ci poruncind: „Ție îți zic, scoală-te”, a înțeles că Învățătorul său nu era doar un om drept, ci Însuși Fiul lui Dumnezeu; a îndrăznit să mijlocească la El pentru oameni, ca atunci când L-a înștiințat că sunt doar cinci pâini pentru mii de suflete, a fost ales împreună cu ceilalți apostoli să vadă patima, răstignirea, moartea, învierea și înălțarea Sa, iar după Înviere și Pogorârea Duhului Sfânt, când apostolii au tras la sorți pământul propovăduirii, lui Andrei i-a căzut o parte foarte întinsă: toată Bitinia, de la Scutari până la Nicomidia și Niceea, țărmurile răsăritene ale Mării Negre, cu Calcedon, Amisos, Trapezunt, Lazichia, Neocezareea și Amastrida, apoi Bizanțul, Tracia de la Constantinopol până la Kavala, Tesalonicul, Tesalia și Elada până la Ahaia și Paleopatras, precum și neamurile dintre Tracia și Macedonia până la marele râu Istru, adică Dunărea de astăzi, toate aceste ținuturi devenind ogorul în care avea să semene sămânța cuvântului lui Dumnezeu, fără să se teamă de lungimea drumurilor, de barbaria popoarelor, de cruzimea tiranilor sau de închinarea la idoli, căci în mintea lui răsuna porunca Domnului: „Iată Eu vă trimit pe voi ca pe niște oi în mijlocul lupilor, să nu vă temeți de cei ce ucid trupul, că sufletul nu-l pot ucide”.

În Amison, în Trapezunt și Lazichia, a găsit oameni amestecați în rătăcire iudaică și elinească, dar ospitalieri cu străinii, a găzduit la un iudeu, a intrat în sinagogă, a vorbit din Legea lui Moise și din proroci, arătând că Hristos este Cel vestit de ei, a dovedit prin cuvânt și minuni adevărul Evangheliei, a botezat iudei deveniți creștini, robi ai lui Hristos în loc de robi ai pierzării, a tămăduit bolnavi fără plată, a ridicat biserici și a hirotonit preoți; în Niceea a sfărâmat capiști ale Afroditelor și Artemidelor, a izgonit balauri și fiare mari cu toiagul de fier în vârful căruia era înfiptă crucea, a vindecat muți și paralizați, iar pe cei ce nu au crezut i-a lăsat să cadă în lucrarea duhurilor rele, ca să vadă cât de amară este îndepărtarea de adevăr, apoi i-a scos și pe aceia din robia întunericului, luminându-le sufletele cu credința în Dumnezeu; în Nicomidia, Calcedon și în toată Propontida a lucrat la fel, biruind prin „nebunia” propovăduirii simbria înțelepților elini, iar în cetatea Sinopi, unde se povestește că a venit și Sfântul Petru să-l vadă, a eliberat prin rugăciune din temniță pe Apostolul Matia, împreună cu ceilalți legați, a îndurat acolo bătăi, târâre prin țarină, mușcături de oameni deveniți ca fiare, pietre și lovituri, fiind socotit mort și aruncat la gunoi, dar Hristos i s-a arătat noaptea, i-a vindecat în întregime trupul și chiar degetul sfâșiat, iar dimineața Andrei a intrat în cetate întreg, fără semn de rană, încât sinopenii, văzându-i răbdarea mai presus de om și puterea minunilor, au căzut la picioarele lui, s-au pocăit, s-au botezat și au primit din mâinile lui preoți hirotoniți dintre cei mai iscusiți în credință; tot acolo, prin rugăciune, a înviat fiul unei văduve, ucis de un dușman, și l-a dat mamei sale, întărind astfel credința întregii cetăți.

Apoi a străbătut Neocezareea și Samosata, unde a rușinat prin simplitatea Evangheliei filosofia deșartă a ritorilor, a mers la Ierusalim pentru a se întâlni cu ceilalți apostoli și pentru a lua parte la hotărârile sobornicești despre păzirea Paștelui, a fost împreună cu Petru, Pavel și Ioan, apoi a pornit iarăși spre răsărit, în țara Alanilor, în Avazgi și Sevastopol, a ajuns la Zakhia și la Vospor, unde a găsit popor supus și bun primitor, a predicat Hersonenilor, pe care i-a prins ca pe niște pești cuvântători în năvodul lui Hristos, și, după pronia lui Dumnezeu, a urcat în părțile de dinăuntru ale Rusiei, până la râul Nipru, a poposit peste noapte pe munții Kievului și le-a spus ucenicilor: „Vedeți acești munți? Credeți-mă că peste aceștia va străluci darul lui Dumnezeu, se va face aici cetate mare și multe biserici se vor ridica lui Dumnezeu și cu Sfântul Botez se va lumina tot pământul Rusiei”, apoi a binecuvântat locul, a înfipt o cruce și a mers încă până spre Novgorod, revenind pe mare la Sinopi, unde a întărit pe cei deja botezați și a hirotonit episcop pe Sfântul Filolog.

Din Sinopi a venit la Bizanț, care era atunci mult mai mic decât va fi mai târziu, a luminat cu botezul credinței poporul de acolo, a ridicat o biserică în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, așezând-o acoperământ al dreptei credințe, a hirotonit episcop pe Sfântul Stahie, apoi a mers în Iraclia Traciei, în cetățile și satele din împrejur, prin toată Tracia, Macedonia și Tesalia, de la Tesalonic până la Farsala, și în Elada, iar în cele din urmă a coborât în Peloponez, în cetatea Paleopatras, unde avea să-și pecetluiască viața prin cruce; acolo a intrat ca străin în casa lui Sosie, un om bolnav de multă vreme, pe care, doar atingându-l cu mâna, l-a ridicat de pe pat, sănătos; a tămăduit apoi un rob al soției antipatului Egheat, Maximila, care zăcea aruncat la gunoi, topit de boală, poruncindu-i în numele lui Iisus Hristos să se ridice, și acela, sculându-se pe loc, a mărturisit stăpânei sale ce i s-a întâmplat; mai târziu, când Maximila însăși a căzut într-o boală grea, pe care nici doctorii și nici bogăția nu o puteau lecui, l-a chemat pe apostol, a căzut la picioarele lui, iar el, punându-și mâna asupra ei, a vindecat-o îndată, refuzând cuvântul lui Hristos orice răsplată: „În dar ați luat, în dar să dați”.

Umblând prin cetate, a tămăduit un slăbănog uitat în cerdac, a deschis ochii orbilor, a curățit un lepros botezându-l în mare, pe care apoi l-a câștigat drept însoțitor și propovăduitor, iar prin cuvânt și minuni a câștigat toată Ahaia pentru Hristos, încât creștinii, întăriți în credință, au dărâmat capiștile idolești, au sfărâmat idolii, au ars cărțile elinești, au adus avuțiile la picioarele apostolului, iar el i-a învățat să le împartă săracilor și să zidească biserică în care să se săvârșească Sfânta Liturghie; în această vreme, Egheat s-a dus la Roma să-și întărească funcția, lăsându-l epitrop pe fratele său Stratoclis, om învățat la Atena, cu un rob foarte înțelept, pe care l-a cuprins un diavol înfricoșător; la sfatul Maximilei, Stratoclis l-a chemat pe Andrei, care, intrând în casă, a izgonit îndată duhul rău, robul s-a făcut sănătos, iar Stratoclis și Maximila au lepădat înșelăciunea elinească, au fost botezați și au rămas aproape de apostol, primind în fiecare zi învățătura credinței.

La întoarcerea lui Egheat, când a aflat că soția lui nu mai mănâncă din cele pregătite mai înainte, nu mai aduce jertfe zeilor și este cu totul legată în gând și în inimă de un bătrân străin, s-a aprins de mânie, l-a aruncat pe Andrei în temniță, a cugetat cu ce moarte să-l omoare, iar noaptea, Stratoclis și Maximila, împreună cu alți credincioși, au venit la el, ușile s-au deschis prin rugăciunea apostolului, care i-a întărit în credință, l-a hirotonit pe Stratoclis episcop al Paleopatrelor, apoi, după plecarea lor, a închis iarăși temnița, pregătindu-se cu liniște pentru hotărârea tiranului; Egheat, văzând că femeia sa s-a despărțit cu totul de el, a foarte mâniat, a dat sentință ca Andrei să fie răstignit, crezând că astfel îl va pedepsi mai greu, dar nu știa că o moarte ca aceasta era pentru apostol bucurie și dor împlinit de a se face părtaș patimilor Învățătorului său; în dialogul de la judecată, Andrei i-a descoperit lui Egheat taina Crucii și a Jertfei, arătând cum omul cel dintâi a adus moartea prin lemnul încălcării poruncii, cum Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Fecioară, a venit să înnoiască viața prin lemnul Crucii, întinzând mâinile nevinovate acolo unde Adam întinsese mâinile spre poftă, gustând fierea amară în locul plăcerii oprite, luând asupra Sa moartea noastră pentru a ne da nemurirea Sa, și cum El este Mielul care se jertfește pe altarul Crucii și se dă în fiecare zi în Sfânta Liturghie, fiind cu adevărat mâncat și băut, dar rămânând întreg și viu; Egheat, împietrit, l-a batjocorit, l-a bătut, l-a amenințat, dar Andrei i-a spus că mai mult se teme pentru chinurile veșnice ale lui Egheat decât pentru durerile sale trecătoare, că moartea drepților este cinstită, iar a păcătoșilor este cumplită, și că niciun chin vremelnic nu se compară cu bucuria veșnică pregătită celor ce rabdă pentru Hristos.

În cele din urmă, tiranul a poruncit să-l ducă la cruce, să-i lege mâinile și picioarele cu funii, ca să-i prelungească suferința, iar când Andrei a văzut crucea, a grăit către ea ca unei persoane vii, numind-o „Cruce sfințită cu Trupul lui Hristos”, „prietenă veche, mult dorită și căutată”, rugând-o să-l primească, să-l ia din mijlocul poporului și să-l ducă la Învățătorul lui; înălțat pe cruce, a rămas atârnat două zile, vreme în care nu a încetat să învețe poporul, să-i întărească pentru răbdare și să le spună că muncile vremelnice sunt ca fumul pe lângă răsplătirea bunătăților ce vor să fie, iar poporul, văzând nedreptatea pătimirii lui, a alergat la Egheat cerând coborârea lui; tiranul, temându-se de mulțime, s-a dus cu ei la locul răstignirii, dar Andrei, văzându-l, i-a spus că nu vrea să fie coborât, că vede pe Împăratul său, se bucură în prezența Lui și se roagă pentru sufletul pierdut al lui Egheat; când ostașii au încercat să-l dezlege, mâinile le-au amorțit, iar Sfântul, ridicându-și glasul, L-a rugat pe Hristos să primească sufletul lui și să nu îngăduie să fie desfăcut de cruce înainte de a-și încheia alergarea, și atunci o lumină mare din cer l-a acoperit, strălucind ca fulgerul, încât ochii oamenilor nu o puteau privi, și, după ce lumina s-a depărtat, sufletul lui Andrei, ucenicul și prietenul cel întâi chemat, a plecat la Domnul, iar trupul său, coborât de Stratoclis și Maximila, uns cu miruri și așezat în loc cu cinste, a rămas în Paleopatras mulți ani, făcând neîncetat minuni, până când împăratul Constantie, fiul lui Constantin cel Mare, a trimis pe Sfântul Artemie să aducă la Constantinopol moaștele lui Andrei, ale lui Luca și ale lui Timotei, pe care, cu mare evlavie, le-a așezat în Biserica Sfinților Apostoli, spre închinarea întregii lumi creștine, iar mai târziu, când cetatea a fost prădată, ele s-au împărțit credincioșilor, în timp ce însăși persoana lui Andrei a rămas vie în rugăciunea Bisericii, ca apostol, mucenic, prieten al lui Hristos, vânător de oameni și ocrotitor al popoarelor pe care le-a luminat, între care și al României, care, prin pământurile Sciției și ale Dobrogei, poartă în adâncul istoriei sale pecetea propovăduirii sale și îndrăzneala rugăciunilor lui înaintea tronului lui Dumnezeu.

$$$

 Marie de France – Vocea care a supraviețuit opt secole de tăcere

În secolul al XII-lea, într-o vreme în care femeile nu puteau nici măcar să dețină proprietăți, ea a scris basme despre femei care aveau putere și alegeri, cu multe secole înaintea Fraților Grimm, iar apoi istoria aproape a șters-o complet; nu îi cunoaștem numele adevărat, nu știm cu exactitate unde s-a născut sau când a murit, nu știm dacă a fost nobilă sau comună, căsătorită sau singură, bogată sau săracă, însă știm că undeva în jurul anului 1160, în Anglia, o femeie s-a așezat și a scris ceva cu totul extraordinar: povești în care femeile aveau inițiativă, în care dorințele lor contau, în care alegerile lor le schimbau destinul; ea și-a semnat lucrarea pur și simplu „Marie de France” – Marie din Franța, iar acest lucru este tot ce ne-a lăsat istoria, un prenume și o vagă indicație geografică, însă poveștile ei au supraviețuit și au schimbat arta narațiunii pentru totdeauna.

Europa medievală a secolului al XII-lea nu era un loc îngăduitor pentru femeile care doreau să scrie, deoarece majoritatea nu știau să citească, alfabetizarea aparținând în principal clerului și nobililor de sex masculin, iar femeile care puteau citi erau rare, cele care puteau scrie erau și mai rare, iar cele care scriau opere originale și aveau șansa ca acestea să fie păstrate aproape că nu existau; puținele voci feminine care au supraviețuit din acea epocă erau în principal texte religioase, redactate de călugărițe, rugăciuni, vieți de sfinți și lucrări devoționale, subiecte sigure, aprobate de biserică.

Marie de France, în schimb, a scris despre iubire, dorință, trădare, magie și despre femei care refuzau să-și accepte destinul, folosind limba anglo-normandă, limba curților engleze după cucerirea normandă, adresându-se unui public educat, probabil nobil, și compunând lais – poeme narative scurte care îmbinau folclorul celtic cu romantismul curtenesc, însă nu erau povești de dragoste simple.

În „Lanval”, de pildă, un cavaler respins de curtea regelui Arthur întâlnește o femeie zână care îi oferă iubire, bogăție și fericire cu condiția să nu dezvăluie niciodată existența ei; el acceptă, dar când regina Guinevere îl abordează și el o refuză, ea îl acuză că preferă bărbații, iar Lanval, apărându-se, încalcă promisiunea și vorbește despre iubita lui fermecată, care dispare, iar el este judecat, însă la final femeia zână apare, îl salvează, îi dovedește nevinovăția și îl ia cu ea în tărâmul ei magic, ceea ce reprezenta o răsturnare radicală pentru secolul al XII-lea, deoarece o femeie îl salva pe un bărbat, avea putere, inițiativă și un destin ales prin propria voință.

În „Yonec”, o femeie tânără, prizonieră într-o căsătorie fără iubire și închisă într-un turn de către soțul ei gelos și bătrân, tânjește după iubire, iar un cavaler fermecat, transformat în șoim, apare și devine iubitul ei, dar soțul află, îl ucide, iar femeia, îndurerată, urmărește urmele de sânge până în regatul lui, născând un fiu care, ani mai târziu, își răzbună tatăl; aici, dorința femeii, suferința ei și acțiunea ei conștientă erau elemente neobișnuite într-o epocă în care femeile erau privite doar ca proprietate.

În „Eliduc”, un cavaler prins între iubirea pentru soția sa și pentru o prințesă este adus în mijlocul adevărului de cele două femei, care, în loc să se lupte pentru el, aleg drumuri spirituale distincte, soția retrăgându-se într-o mănăstire pentru a-l lăsa liber să se căsătorească, iar prințesa făcând același lucru ulterior, povestea sfârșindu-se cu pace pentru toate cele trei personaje, situație în care femeile își hotărau singure destinul și își modelau viitorul prin alegeri conștiente.

Marie de France a creat elemente de basm cu secole înainte ca acestea să fie recunoscute ca atare, introducând transformări magice, iubiți supranaturali, obiecte fermecate, încercări morale, lecții despre loialitate și onoare, dar și complexitate psihologică, deoarece personajele ei erau ambigue moral, iubirea era atât transcendentă, cât și periculoasă, loialitatea putea duce la tragedie, iar alegerile corecte nu garantau fericirea.

Ea a scris despre viețile interioare ale oamenilor, în special ale femeilor, într-o epocă în care documentele oficiale, textele bisericești, actele juridice și cronicile istorice le tratau ca pe simple bunuri, ca pe probleme de rezolvat sau ca pe note de subsol la poveștile bărbaților; totuși, femeile lui Marie gândeau, simțeau, doreau, sufereau și alegeau.

Iar opera ei a supraviețuit, fapt cu adevărat extraordinar, deoarece manuscrisele medievale erau fragile, ușor de pierdut sau distrus, lucrări ale autorilor bărbați dispăreau constant, iar pentru o femeie care scrisese ficțiune seculară despre iubire și magie să fi trecut prin opt secole fără să fie pierdută este aproape miraculos, sugerând că lucrarea ei a fost apreciată suficient de mult încât să fie copiată, păstrată și transmisă prin generații întregi.

Apoi, Marie a dispărut din istoria literară, rămânând notată sporadic de cercetători, dar nefiind citită sau studiată intens, Frații Grimm și-au publicat basmele în secolul al XIX-lea fără să știe despre ea, Perrault și-a scris colecțiile în secolul al XVII-lea, probabil ignorându-i existența, iar invenția basmului literar a fost atribuită autorilor bărbați, cu secole după ce Marie îl crease deja.

Abia în secolul XX studiile academice au redescoperit-o, identificând-o drept una dintre primele autoare cu nume din literatura europeană medievală, pionieră a basmului și martoră a faptului că femeile au scris întotdeauna povești cu protagoniste care au agenție, chiar dacă istoria a încercat să le reducă la tăcere; astăzi, lais-urile ei sunt predate în universități, cercetătorii îi urmăresc influența, iar gânditorii feministi o revendică drept dovadă că vocile femeilor au existat întotdeauna, chiar și sub amenințarea uitării.

Ceea ce este cutremurător în povestea ei este faptul că am fost la un pas să o pierdem complet; dacă manuscrisele ar fi fost distruse, dacă istoricii nu le-ar fi păstrat, dacă feministele secolului XX nu ar fi cerut recunoașterea vocilor feminine, Marie de France ar fi dispărut cu desăvârșire, iar lumea ar fi crezut că basmul a început cu Perrault, cu Grimm, cu autori bărbați, fără să știe că, cu opt sute de ani înainte, o femeie a scris povești în care femeile aveau putere, făceau alegeri și își modelau destinul.

Câte alte Marie au existat, ale căror voci nu au supraviețuit; câte femei au scris poezii, cântece, povești care s-au pierdut; câte au fost șterse pur și simplu; Marie de France este una dintre puținele norocoase, opera ei a supraviețuit, a lăsat douăsprezece lais, o colecție de fabule și un poem religios lung, insuficient pentru standardele moderne, dar extraordinar pentru o femeie medievală; și a lăsat un nume – sau măcar un nume ales – suficient pentru ca, opt secole mai târziu, să-i putem citi cuvintele.

Adevărata poveste de basm nu constă în magie, ci în supraviețuirea unei voci feminine peste opt secole de tăcere, într-o lume care ar fi preferat ca ea să fie uitată, iar faptul că încă îi putem citi versurile reprezintă cea mai mare vrajă dintre toate.

Morala

O singură voce, oricât de fragilă ar fi, poate străbate secole întregi dacă spune adevăruri despre libertate, dorință și demnitate, iar supraviețuirea operei lui Marie de France dovedește că poveștile scrise de femei nu pot fi reduse la tăcere pe termen lung, pentru că ele poartă în ele forța de a sfida uitarea.

#MarieDeFrance #PionierăA Basmului #LiteraturăMedievală #FemeiCareScriu #IstorieRecuperată #VoceaCareRezistă

$$$

 Scrisoarea Sf. Andrei catre romani !

POPOR ROMÂN,

Îţi scriu cu drag. Scriu pentru fiii mei, pe care i-am născut prin Evanghelie. Scriu ca un tată fiilor săi, cărora le-am lăsat toată moștenirea! Cu ochii umezi, îmi amintesc cum am pășit în pământul vostru. Da, la Tomis m-a lăsat corabia, parcă era ieri… În port, învălmășeală, iar eu nu cunoșteam pe nimeni. Eram doar un bătrân străin și zdrențuit. „Doamne, de ce m-ai adus aici? Eu nu cunosc pe nimeni în aceste ținuturi! De unde să încep, cui să vestesc că Tu ai înviat? Mă simt în mijlocul lupilor, Doamne! Tu știi sunt bătrân și bolnav…”. În momentul descumpănirii, pe malul mării… am plâns…!

Cu toiagul în mână și desaga în spate am început să cutreier țara necunoscută. Atunci am descoperit frumusețile pământului dintre Dunăre și mare: păduri nesfârșite, munți și râuri, câmpii mănoase și lunci roditoare. Am găsit pârâiașul și peștera în care, după cum știți, am locuit la voi! Rugăciune după rugăciune, lacrimă după lacrimă, am început să zidesc Biserica Neamului Românesc! Să știți că nu mi-a fost ușor! A trebuit mai întâi să învăț limba și obiceiurile. Atunci, am văzut că acest popor are o inimă bună și un suflet mare. Niciodată, nimeni nu mi-a închis ușa – în realitate, nu mie, ci lui Hristos pe care L-am vestit în pământul vostru! De la zi la zi, poporul lui Dumnezeu a început să crească. Peștera devenea neîncăpătoare, iar eu nu mai făceam față noilor frați! Atunci am hirotonit primii episcopi și preoți, bărbați din neamul vostru. Atunci am știut că aici o să se nască un popor de sfinți.

Am plâns din nou, când a trebuit să mă despart cu trupul de voi! Hristos avea nevoie de mine în alte locuri. „Doamne, sunt bătrân, de acum mă pregătesc să vin la Tine! Lăsă-mă să îmi trăiesc ultimele clipe cu poporul acesta pe care îl iubesc și care mă iubește…”, am insistat, dar Domnul avea alte planuri cu mine.

Din nou, la Tomis mă aștepta corabia. Frații au umplut portul. „Doamne, minunat ești Tu! Când am venit eram singur, iar acum suntem o adevărată Biserică!”. Am pășit în corabie dar, de fapt, nu m-am despărțit niciodată de voi. Gândul și rugăciunea la voi mi-au fost. Mă simt tată și apostol al neamului vostru! Orice tată are bucurii și tristeți de la fiii săi.

Bucurii au fost multe, de fapt, cele mai multe! Când am văzut că nu v-ați lepădat credința în fața popoarelor migratoare, care au fost cu sutele, că nu v-ați pierdut în marea islamică, mare care v-a înconjurat timp 400 de ani, că ați păzit întreaga Europă, că ați ținut credința așa cum eu v-am lăsat-o, curată și sinceră, deși au fost mulți care au vrut să o fure, că ați avut domnitori sfinți: Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Neagoe Basarab, Mihai Viteazu, Miron Barnovschi și Constantin Brâncoveanu, m-am bucurat că eu am fost ales să fiu apostolul vostru!

Când am văzut că sămânța semănată de mine, la bătrânețe și cu multe lacrimi, rodește, a înflorit în mine nădejdea că neamul meu românesc o să se mântuiască! Sămânța udată de mine în pământul românesc a rodit și a umplut raiul cu sfinți, deloc puțini: Sfântul Bretanion, Episcopul Tomisului, Sfântul Ierarh Iachint de Vicina, Sfinţii Mucenici Claudiu, Castor, Sempronian şi Nicostrat, Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion din Halmyris, Sfântul Mucenic Emilian de la Durostor, Sfinții Mucenici Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos din Noviodunum, Sfinții Mucenici Nichita şi Sava şi alţi creştini martirizaţi de goţi, Sfânta Muceniţă Filofteia, Sfântul Mucenic Montanus, preotul, şi soţia sa, Maxima, Sfântul Ierarh Andrei Şaguna al Transilvaniei, Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ, Sfântul Ierarh Ilie Iorest, Sfântul Iosif Mărturisitorul din Maramureş, Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, Sfântul Ierarh Pahomie de la Gledin, Sfântul Ierarh Sava Brancovici, Sfântul Niceta de Remesiana, Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuţi, preotul mărturisitor Moise Măcinic din Sibiel, Sfântul Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului, Sfântul Ierarh Petru Movilă, mitropolitul Kievului, Sfântul Ierarh Simion Ștefan al Transilvaniei, Sfântul Ierarh Varlaam al Moldovei, Cuviosul Antipa de la Calapodeşti, Cuviosul Antonie de la Iezeru-Vâlcea, Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica, Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul, Cuviosul Daniil Sihastrul, Cuviosul Dimitrie cel Nou din Basarabi, Cuviosul Dionisie cel Smerit, Sfântul Ierarh Dosoftei, Sfântul Cuvios Grigorie Decapolitul, Cuviosul Gherman din Dobrogea, Sfântul Cuvios Ioan Iacob Hozevitul, Cuviosul Ioan Casian Romanul, Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop, Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici, Cuviosul Nicodim de la Tismana, Sfântul Cuvios Onufrie de la Vorona, Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iaşi, Sfântul Cuvios Paisie de la Neamţ, Cuviosul Mărturisitor Sofronie de la Cioara, Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla, Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului, Cuviosul Visarion Mărturisitorul, Sfântul Mucenic Ioan Valahul, Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, Sfântul Mucenic Sava de la Buzău, Sfinții martiri năsăudeni, Sfinții nemțeni…

Cimitirele voastre sunt pline de sfinții lui Dumnezeu, neștiuți de nimeni. Gropile comune de pe lângă marile lagăre și închisori comuniste sunt pline de sfinți mărturisitori. Pădurile voastre ascund cruci pusnicești încă necunoscute. Mănăstirile voastre, casele voastre sunt înconjurate de sfințenie. De la Mitropolitul Iosif Naniescu „cel Sfânt al Moldovei”, la părinții Vichentie Mălău și Ioanichie Moroi, la părinții Paisie de la Sihla și Cleopa, la părintele Arsenie Boca, la mamele și bunicile voastre sfinte… Din plămada voastră s-au născut Eminescu, Enescu, Brâncuşi, Vulcănescu, Vuia, Vlaicu, Coandă, Eliade, Iorga, Grigorescu și Tătărăscu…

Sunt nume la care sufletul vostru tresaltă! Și al meu tresaltă! Pentru că au răsărit din osteneală, din muncă și prin lacrimi! După cum bine știți, au fost și întristări… dar, nu vi le mai amintesc, că să nu stric inima voastră!

De fapt… de ce v-am scris… e să vă previn că vin zile grele pentru voi, ca neam creștin! Sunteți la întâlnirea dintre Occident și Orient. La mijloc, între materialismul occidental și mistica orientală. Să aveți grijă, ce alegeri faceți! Nu cumva să procedați ca acel măgar care, nehotărât din care stog de fân să mănânce, a murit de foame la mijloc. Aveți o comoară, credința și limba română la un loc, căci nu pot fi despărțite! Amintiți-vă că numai la voi și doar în limba română, Dumnezeu este numit drăguțu’ și bunuțu’, iar Născătoarea de Dumnezeu este Măicuța Sfântă!

Păstrați această comoară așa cum v-au lăsat-o bunicii și părinții voștri. Țineți-vă copiii aproape de Cruce, ca să prindă Învierea! Drag popor român creștin, măcar acum, în al treisprezecelea ceas, amintește-ți cine ai fost, cine ești și unde poți ajunge. De câte ori vrei să calci dincolo de tradiția ta creștină, gândește-te că un moșneag a plâns pentru tine la marginea mării, acum două mii de ani! Române drag, credința ta s-a născut din lacrimi! Nu da cu piciorul la două milenii de pâine neagră, amestecată cu lacrimi și suferință. Nu lăsa ca evlavia, râvna şi jertfa domnitorilor, a strămoşilor şi a părinţilor noştri, a celor care au apărat de-a lungul a două mii de ani patria şi această credinţă, să fie risipite.

Al vostru, Părinte întru Evanghelie, Andrei Apostolul!

    PACE VOUA

3$$$

 Când tăcerile încep să doară mai tare decât strigătele

Într-un sat așezat între dealuri line, unde serile miroseau mereu a lemn ars și a mere proaspăt culese, trăia Ana, o fată despre care toți spuneau că are un suflet limpede ca apa unui izvor neatins, însă tocmai această limpezime o făcea să simtă mai intens fiecare vorbă aruncată, fiecare suspin scăpat, fiecare nedreptate care îi atingea inima, iar într-o zi, după o ceartă măruntă dar dureroasă cu un prieten apropiat, o ceartă în care cuvintele grele fuseseră aruncate fără măsură, Ana s-a retras în marginea grădinii sale, încercând să-și înăbușe lacrimile care îi ardeau obrajii, moment în care un bătrân înțelept, cunoscut de toată lumea pentru felul în care păstra în privirea lui liniștea pe care alții o căutau toată viața, a intrat încet pe poarta ei și, văzând frământarea fetei, a chemat-o în casa lui, unde totul mirosea a cărți vechi, busuioc și timp oprit în loc, cerându-i cu o blândețe de neclintit să ia o farfurie de pe raft și să o lase să cadă pe podeaua de piatră, lucru pe care Ana l-a făcut cu ezitare, iar farfuria s-a spart într-un zgomot sec, răsunând ca o rană care se deschide, moment în care bătrânul i-a spus să își ceară scuze, iar Ana, cu ochii încă umezi, a rostit încet un „îmi pare rău”, însă în clipa în care bătrânul a întrebat-o dacă farfuria s-a refăcut, fata a privit lung cioburile risipite, cu marginile tăioase, cu golurile care nu mai puteau fi umplute, și a înțeles că scuzele, oricât de sincere, nu au puterea de a reface ceea ce a fost sfărâmat, iar bătrânul, văzându-i chipul cuprins de o tristețe tăcută, i-a vorbit despre greutatea invizibilă a cuvintelor, despre cum oamenii, asemenea porțelanului, pot părea rezistenți, dar în realitate poartă în ei fisuri pe care doar câteva fraze le pot adânci, uneori fără ca vorbitorul să își dea seama, explicându-i că, deși iertarea poate liniști sufletul, nu poate șterge toate urmele rămase, iar inima rănită, chiar dacă se reconstruiește, nu mai bate niciodată la fel în locul unde s-a rupt, iar Ana, auzind acestea, a simțit cum o înțelegere dureroasă, dar necesară, se așterne în ea precum un strat fin de zăpadă peste pământul tulburat, conștientizând că oamenii sunt creați din fragilitate și lumină, iar respectul pentru firea lor delicată este un dar pe care fiecare ar trebui să îl poarte cu grijă, pentru că uneori rana nu o face strigătul, ci tăcerea care urmează, distanța care se creează, și sufletul care nu mai poate fi întregit, oricâtă iertare ar fi rostită, întrucât unele răni se vindecă, dar nu se uită, iar Ana a plecat acasă cu pasul încet și gândul greu, promițându-și că nu va mai lăsa niciodată furia să prindă glas înaintea inimii sale.

Morală: O vorbă rostită într-o clipă de mânie poate sparge în altul ceva ce nu se mai poate reface, de aceea adevărata înțelepciune stă în a privi omul din fața noastră ca pe ceva fragil, unic și irepetabil, purtând în el lumi pe care le putem proteja sau distruge prin felul în care alegem să vorbim.

#FragilitateaOamenilorNuEsteDeJucat