$$$

 

Mircea Andrei e judecător la Tribunalul București de douăzeci și doi de ani. La cincizeci și unu de ani, a pronunțat mii de sentințe - civil, penal, contencios administrativ. A trimis oameni la închisoare, a dat custodie copiilor, a împărțit averi. Jobul lui e să aplice legea, nu să o interpreteze după sentimente.

Într-o luni dimineața de noiembrie, primește un dosar pe masă. Caz penal - furt calificat. Inculpatul: Popa Adrian, patruzeci și trei de ani, din Popești-Leordeni. A furat alimente dintr-un supermarket - mâncare pentru copii, lapte, pâine, conserve. Valoare furată: treizeci și cinci de lei.

Procurorul cere șase luni închisoare cu suspendare. "Are antecedente penale - furt în 2015. E recidivist. Legea prevede sancțiune."

La ședința de judecată, Adrian intră în sală - îmbrăcat modest, tras la față, evită contactul vizual. Când judecătorul îl întreabă dacă recunoaște fapta, răspunde simplu: "Da, domnule judecător. Am furat."

"De ce?"

"Pentru că nu aveam ce să le dau copiilor să mănânce."

Doar cei care au stat de cealaltă parte a catedrei juridice știu că deseori, dincolo de paragrafe și articole de lege, există oameni reali cu probleme reale care nu încap în formulările reci ale codului penal.

Judecătorul Mircea cere întrerupere. Studiază dosarul mai atent. Adrian a lucrat ca zilier în construcții. În septembrie, a căzut de pe schele și și-a rupt piciorul. Trei luni fără muncă, fără venit. Soția bolnavă, nu poate lucra. Trei copii - doi în școală generală, unul de doi ani. Primăria nu le-a aprobat ajutorul social pentru că "au datorii la întreținere". Serviciul social a venit, a văzut situația, a făcut raport, dar procedurile durează luni.

Adrian a încercat să împrumute de la vecini, de la rude. Nimeni nu avea. A mers la biserică - i-au dat un pachet cu alimente care a durat trei zile. A încercat la ONG-uri de ajutor - luni de așteptare pentru evaluare.

În seara când a furat, copiii nu mâncaseră de o zi. Cel mic plângea de foame. Soția plângea neputincioasă. Adrian a ieșit din casă și a intrat în Mega Image din cartier. A luat ce trebuia urgent - lapte praf pentru copil, pâine, conserve, fructe. Treizeci și cinci de lei. A încercat să iasă. Alarma a sunat. Paznicul l-a prins.

Pe vremuri, legea era absolută - ai furat, plătești. Acum, jurisprudența europeană recunoaște circumstanțe atenuante și situații de necesitate extremă.

Mircea citește din nou dosarul. Antecedentul din 2015 - același lucru. A furat alimente din alt magazin. Motiv: fără venit, copii mici. A primit șase luni cu suspendare. Acum, recidivă.

Dar Mircea vede ceva ce procurorul nu vede. Acest om nu e un hoț de profesie. E un tată disperat care vede copiii lui flămânzi și alege să devină infractor decât să îi lase să sufere.

Reîncep ședința. "Domnule Popa, de ce nu v-ați adresat asistenței sociale?"

"M-am adresat, domnule judecător. De două luni aștept să mă evalueze. Mi-au spus să aștept."

"Și familia? Prieteni?"

"Nu mai am. Toți ne-au refuzat. Suntem oameni săraci dintr-un cartier sărac. Nu avem la cine apela."

Procurorul intervine. "Domnule judecător, compasiunea e admirabilă, dar legea e clară. Recidivă la furt. Cerința e justă - închisoare cu suspendare."

Mircea tace lung. Știe că procurorul are dreptate din punct de vedere legal. Dar știe și că există jurisprudență CEDO (Curtea Europeană pentru Drepturile Omului) care recunoaște "starea de necesitate" ca circumstanță excludentă sau atenuantă.

"Domeniul penal cunoaște principiul proporționalității," spune el în cele din urmă. "Sancțiunea trebuie să fie proporțională cu gravitatea faptei și cu pericolul social al infractorului."

Își suspendă pronunțarea cu două săptămâni. "Vreau verificări de la asistență socială, raport de la primărie despre situația familiei, evaluare psihologică a inculpatului."

În următoarele două săptămâni, investigația descoperă realitatea crudă. Familia Popa trăiește într-un apartament cu o cameră, fără căldură (închisă pentru neplată), fără mâncare suficientă. Copiii sunt subponderali. Asistenta socială care vine confirmă: "Situație disperată. Familia are nevoie urgentă de ajutor."

Mircea sună personal la primărie. "De ce nu au primit ajutor social?"

"Au datorii la întreținere. Regulamentul spune că..."

"Regulamentul spune să îi lăsăm să moară de foame? Aprobați ajutorul acum sau îi citez în judecată pentru neglijență în serviciu."

Ajutorul e aprobat în trei zile.

La următoarea ședință, Mircea pronunță sentința. "În baza art. 396 Cod Penal, constatând circumstanțe atenuante excepționale, condamn inculpatul la amendă penală de o mie de lei, amânarea aplicării pedepsei pe termen de un an. În acest interval, va presta muncă în folosul comunității - o sută de ore. Motivare: stare de necesitate extremă, lipsă a oricărei alte alternative, pericolul social minim, posibilitate de recuperare socială."

Procurorul protestează: "Domnule președinte, e o sentință prea blândă pentru recidivist!"

"E o sentință justă pentru un tată disperat," răspunde Mircea. "Închisoarea nu rezolvă nimic în cazul ăsta. Dar ajutorul social, munca și suportul comunitar pot."

După pronunțare, Mircea îl cheamă pe Adrian separat. "Am vorbit cu un prieten care are firmă de construcții. Când vă vindecați piciorul complet, aveți loc de muncă. Salariu corect, contract legal."

Adrian plânge. "De ce faceți asta pentru mine? Sunt infractor."

"Pentru că sistemul a eșuat să vă ajute când aveați nevoie. Și pentru că trebuie să existe diferență între un om rău și un om disperat."

Cazul ajunge în presă. Reacțiile sunt împărțite.

"Judecător blând cu infractorii!" scrie un ziar.

"Justiție cu compasiune - model de urmat," scrie altul.

Pe rețelele sociale, dezbatere aprinsă. Unii îl acuză pe Mircea că încurajează furtul. Alții îl laudă pentru umanitate.

Consiliul Superior al Magistraturii îl cheamă pentru discuții. "Sentința dumneavoastră a creat controverse."

"Sentința mea a fost legală și justă. Am aplicat circumstanțe atenuante prevăzute de cod. Am respectat jurisprudența CEDO privind starea de necesitate."

"Dar antecedentele..."

"Antecedentele arată un pattern - un om care fură când e disperat, nu din plăcere sau profit. Asta nu e un criminal. E o victimă a unui sistem social deficitar."

După un an, Adrian vine la tribunal pentru evaluarea finală. A prestat toate orele de muncă comunitară. A început să lucreze la firmă. A primit ajutor social. Copiii mănâncă regulat. Nu a mai avut probleme cu legea.

"Cum vă simțiți?" îl întreabă Mircea.

"Ca un om. Nu ca un infractor. Dumneavoastră mi-ați dat o șansă când toți mă condamnaseră deja."

"Nu eu v-am dat șansa. V-ați dat-o singur când ați ales să vă ridicați după cădere."

Pentru că asta e diferența dintre justiție și legalitate strictă - legea pedepsește fapta, justiția înțelege contextul. Legea vede infracțiunea, justiția vede omul. Și uneori, cea mai bună sentință nu e cea mai aspră, ci cea care oferă o șansă la recuperare.

La cinci ani după caz, Mircea primește un email. E de la Adrian. Atașat e o fotografie - trei copii îmbrăcați frumos, zâmbitori, în prima zi de școală. "Mulțumesc că nu m-ați tratat ca pe un număr de dosar. Copiii mei au acum tot ce le trebuie. Și eu am demnitatea înapoi."

Mircea salvează fotografia. O pune pe biroul lui, lângă Codul Penal. Să îi amintească că dincolo de articole și paragrafe există oameni reali, cu povești reale, care merită o a doua șansă. 

Vezi mai puţin

Sursa: IBM FamilyEdits

$$$

 În metrou, chiar în fața mea, stătea un bărbat mai în vârstă — un motociclist.

O vestă de piele acoperită de insigne, mâini bătătorite de timp, o barbă căruntă și ochi plini de lacrimi.

Nu era un plâns ușor, ci unul adânc, sfâșietor, din acela care vine din suflet.

Avea, probabil, vreo șaizeci și cinci de ani. Poate mai mult.

Și se rupea în bucăți chiar acolo, în fața tuturor.

În brațele lui ținea un pisoi minuscul, alb cu portocaliu.

Îl ținea ca pe ceva prețios, fragil, ca pe o bucată de viață.

În jur — scena tipică de oraș:

oameni cu privirea în telefoane, în gol, în reclame.

Oriunde, doar nu la el.

Dar eu nu puteam să-mi iau ochii de la acel om.

Era ceva în felul în care ținea pisoiul — o tandrețe dureroasă, aproape sfântă.

Micoul torcea atât de tare, că se auzea peste zgomotul trenului.

Lângă el, o femeie în costum — prea elegantă pentru metrou — l-a privit cu dezgust.

S-a ridicat și s-a mutat pe alt scaun.

Atunci, motociclistul și-a ridicat privirea.

Pe chipul lui se citea un amestec de durere și rușine.

— Îmi pare rău… — a șoptit. — E doar că… n-am mai ținut ceva atât de mic și de viu în brațe de patruzeci și trei de ani.

Tăcere. Trenul aluneca pe șine, dar nimeni nu mai spunea nimic.

Și-a șters lacrimile cu dosul palmei, fără să lase pisoiul din brațe.

Micul se lipise de pieptul lui, frământând tricoul cu lăbuțele, de parcă îi căuta inima. A găsit-o.

M-am ridicat și m-am așezat lângă el. Nu știu de ce. Pur și simplu am simțit că trebuie.

— Ești bine, frate? — am întrebat încet.

A zâmbit amar:

— Nu prea… Dar poate acum, un pic mai bine. —

Și-a mângâiat pisoiul peste cap. —

L-am găsit într-un tomberon, lângă spital. Într-o cutie de carton. Plângea ca un copil. Nu are mai mult de câteva săptămâni.

— Îl duci acasă?

— Nu am casă. —

A oftat. —

Dorm pe stradă de trei ani. După accidentul de motocicletă am pierdut tot. Spatele distrus, genunchii rupți. Nu mai pot lucra.

Dar nu puteam să-l las acolo să moară.

Pisoiul i s-a lipit de barbă, torcând.

Bărbatul a început din nou să plângă.

— Iartă-mă… Nu știu de ce nu mă pot opri… —

Dar eu știam. În ochii lui era un dor vechi, un gol pe care anii nu-l pot umple.

— Ce s-a întâmplat acum patruzeci și trei de ani? — am întrebat.

A urmat o tăcere grea. Trenul s-a oprit, oameni au coborât, alții au urcat.

Pisoiul rămânea lipit de el, torcând liniștit.

— Fiica mea, — a spus încet. —

S-a născut pe 14 septembrie 1980. Cinci livre, două uncii.

Avea un smoc de păr roșcat, ca micuțul ăsta. —

A înghițit în sec. —

Am ținut-o în brațe șaptesprezece minute. Apoi mi-au luat-o.

A coborât privirea.

— Părinții fostei mele au spus că nu sunt potrivit. Că motocicliștii sunt oameni periculoși.

Au angajat un avocat, un judecător, și au obținut custodia totală. Cu ordin de restricție.

Aveam douăzeci și doi de ani. Munceam pe șantier. Nu eram perfect, dar o iubeam mai mult decât orice pe lume.

— Ai căutat-o?

— Ani întregi. Am trimis scrisori, cadouri, felicitări de ziua ei.

Totul s-a întors.

Când a împlinit optsprezece ani, am angajat un detectiv.

Am aflat că mama ei se recăsătorise când fetița avea doi ani.

Soțul nou a adoptat-o.

I-au spus că tatăl ei a murit.

— Și ea a crezut?

— Da. Crede că tatăl ei a murit înainte să-l poată cunoaște.

Pisoiul s-a ridicat și i-a atins obrazul cu boticul.

Și el a plâns din nou — dar altfel. Mai liniștit.

— Când l-am auzit plângând în tomberon, mi s-a părut că aud vocea ei.

Același sunet.

L-am luat în brațe — și a tăcut.

A început să toarcă.

Și m-am gândit: poate, de data asta, pot salva ceva.

— Nu e prostie, — i-am spus. — E iubire.

O femeie în vârstă, care stătea mai încolo, s-a ridicat.

A scos douăzeci de dolari din poșetă și i-a întins.

— Pentru pisoi. Pentru mâncare.

— Nu pot să primesc…

— Ba poți. Trebuie. Pisoiul ăsta are nevoie de tine.

Un tânăr i-a dat alți douăzeci.

O mamă cu doi copii — treizeci.

În două minute, avea aproape două sute de dolari în poală.

Nu mai putea vorbi.

— Promite doar că vei avea grijă de el, — i-a spus femeia. —

Dă-i dragostea pe care n-ai putut-o da fiicei tale.

A dat din cap. — M-ai auzit, micuțule? De acum suntem împreună. O să am grijă de tine. Îți promit.

Trenul a ajuns la stația mea. M-am ridicat.

— Cum îl vei numi?

A zâmbit — trist, dar cald, adevărat.

— Speranță. O voi numi Speranță. Pentru că asta mi-a dat, când credeam că n-am nimic.

Am coborât cu ochii plini de lacrimi.

El a rămas în vagon, ținând strâns Speranța la piept.

Oamenii s-au apropiat de el — unul i-a oferit ajutor, altul un loc unde să doarmă.

Chiar și femeia în costum s-a întors și i-a dat o carte de vizită.

Și, pentru prima dată după zeci de ani, nu mai plângea.

Timp de patruzeci și trei de ani, a trăit crezând că nu este destul.

Dar în acea zi, într-un vagon de metrou,

cu un pisoi salvat și niște oameni care i-au văzut inima,

a înțeles, în sfârșit, adevărul:

Era exact tatăl pe care fiica lui îl merita.

Și poate acum putea s-o dovedească —

măcar unei făpturi mici,

cu două ochișoare pline de viață.

Pentru că, uneori, familia pe care o salvezi

este cea care te salvează pe tine. ❤️

$$$

 Celebrul tenor Luciano Pavarotti s-a născut la 12 octombrie în 1935, la Modena, Italia. Când avea aproape nouă ani a început să cânte împreună cu tatăl său în corul unei mici bisericuţe. În tinereţe a luat câteva ore de canto, apoi a studiat pedagogia la Scuole delle Magistrale din Modena şi a fost profesor la şcoala din localitate. Ulterior, a urmat studii muzicale cu Arrigo Pola şi Ettore Campogalliani.

După ce şi-a luat licenţa la Scuole delle Magistrale, a predat într-o şcoală primară ca profesor doi ani, dar a renunţat în favoarea muzicii. Primele sale apariţii în public au fost în corul de la Teatro de la Comuna, din Módena, şi mai târziu în La Coral de Gioacchino Rossini, unde şi-a demonstrat talentul, potrivit site-ului 

A debutat pe 29 aprilie 1961, pe scena Operei Reggio Emilia, cu rolul Rodolfo din opera ''Boema'' de Puccini. Consacrarea absolută a venit cu rolul lui Tonio din opera ''Fata regimentului'' de Gaetano Donizetti, alături de soprana australiană Joan Sutherland, care l-a adus pe prima pagină din The New York Times. Apoi a înregistrat ''Lucia di Lammermoor'', ''Traviata'', ''Trubadurul'', ''Rigoletto'', ''Elixirul dragostei'', ''I Puritani'', ''La sonnambula'', ''Maria Stuart'', ''Beatrice di Tenda'', ''Turandot'' (dirijat de Zubin Mehta), unde a fost auzit cântând pentru prima dată ''Nessun dorma'', arie ce va fi intens popularizată.

Celebrul dirijor austriac Herbert von Karajan i-a solicitat participarea la înregistrarea integrală a operelor ''Boema'', ''Madame Butterfly'' şi ''Requiem'' de Verdi pe scena operei ''Scala'' alături de Fiorenza Cossotto, Leontyne Price şi Nicolai Ghiaurov. A lucrat şi a înregistrat pentru Georg Solti în acelaşi ''Requiem'' de Verdi, în ''Bal mascat'', ''Cavalerul rozelor'' de Strauss, ''Otello''.

A avut un succes deosebit la Metropolitan Opera, în 1982, în rolul Idomeneo de Mozart.

În 1986, a cântat, pentru prima oară, pe o scenă din China. Luciano Pavarotti a fost iniţiatorul seriei de spectacole ''Pavarotti şi prietenii'', organizată în scopuri caritabile.

A cântat pe marile scene ale lumii alături de voci consacrate aparţinând tuturor genurilor muzicale. Printre partenerii săi de scenă s-au numărat Bryan Adams, Jon Bon Jovi, Boyzone, U2, Mariah Carey, Eric Clapton, Joe Cocker, Gloria Estefan, Elton John, Eros Ramazzotti, Sting, Andrea Bocelli, Liza Minnelli, Frank Sinatra, Michael Jackson.

A jucat în filme (''Yes Giorgio'' - 1981 şi ''Rigoletto'' - 1982) şi a scris câteva cărţi cu tentă autobiografică, dintre care amintim: ''Povestea mea'' (1981) şi ''Grandissimo Pavarotti'' (1986).

Celebritatea mondială a cunoscut-o alături de tenorii spanioli Placido Domingo şi Jose Carreras, în seria de concerte ''The Three Tenors''. Primul a fost organizat la Roma, în 1990, cu prilejul finalei Campionatului Mondial de Fotbal.

Începând din 1991, Pavarotti a răspuns chemării asociaţiei War Child de a aduna fonduri pentru a construi un centru de muzicoterapie în Mostar. Anual a organizat concerte în Modena sub titlul ''Luciano Pavarotti & friends'', unde participau personalităţi ale muzicii internaţionale pop, rock sau soul - Sting, Bono, James Brown, Zucchero, Stevie Wonder, Elton John, Eurythmics, Anastacia, Monica Naranjo, Michael Bolton, Jon Bon Jovi, Tom Jones - şi unde se colectau fonduri dedicate copiilor nevoiaşi din toată lumea.

În august 1999, Pavarotti a susţinut un concert la Bucureşti, organizat cu ocazia ''eclipsei de soare a Mileniului''. Pe scenă i-au fost alături soprana italiană Carmela Remigio, Orchestra Naţională Radio şi dirijorul Leone Magiera.

Data de 12 octombrie 2005, ziua celei de-a 70-a aniversări, a marcat retragerea lui Luciano Pavarotti din viaţa muzicală. Tenorul anunţase turneul de adio (''Farewell Tour'') care cuprindea 40 de concerte în toată lumea. Pentru ultimul său spectacol, Pavarotti a ales o partitură extrem de dificilă, dar sugestivă pentru întreaga sa viaţă: ''La forza del destino''. În afara acestor concerte dedicate retragerii, a mai interpretat, în februarie 2006, aria ''Nessun dorma'', din ''Turandot'', de Giacomo Puccini, la finalul ceremoniei de deschidere a Jocurilor Olimpice de Iarnă pe stadionul olimpic din Torino.

Turneul de adio a fost suspendat din cauza unei intervenţii medicale la spate, când se pregătea să plece la New York. Această intervenţie a dus la descoperirea unei tumori maligne la pancreas. A fost operat la un spital din New York în 7 iulie 2006 şi toate concertele programate au fost suspendate. A murit la 6 septembrie 2007.

Luciano Pavarotti a fost singurul cântăreţ de operă care a vândut mai mult de 100 de milioane de discuri, conform site-ului cinemagia.ro.

La 2 iunie 1988 a fost numit Cavaliere di Gran Croce Ordine al Merito della Repubblica Italiana.

$$$

 Andrei Mureșanu – poetul Imnului Național a decedat in noaptea de 11 spre 12 octomrie 1863...

Andrei Mureșanu s-a născut pe 16 noiembrie 1816 a fost un revoluționar și poet român din Transilvania. Născut într-o familie de țărani numeroasă unde doar tatăl aducea un venit. Viața lui nu a fost tocmai ușoară.

Primele învățături le primește de la un bătrân grănicer pe nume Dănilă Doboș, din Valea-Rocnei.În anul 1825 Mureșanu a intrat la școala săsească din Bistrița și după finalizare a făcut liceul piariștilor unde s-a făcut cunoscut prin cunoștințele avute. În continuare a studiat la Blaj teologia și filozofia fiind susținut de profesorul Nicolae Marin.

În perioada studenției se împrietenește cu George Bariț care era și organizatorul unei echipe teatrale. Prietenia dintre cei doi a fost una de lungă durată, iar atunci când Bariț se hotărăște să plece la Brașov deoarece preluase conducerea școlii române vrea să-l ia și pe Mureșan cu el.

Așadar cu ajutorul prietenului său în anul 1838 Mureșan devine profesor la Brașov unde se și stabilește. După încă doi ani avansează în învățământul gimnazial și începe să scrie articole și poezii pentru gazeta „Foaia pentru minte, inimă și literatură”. Cu această ocazie reușește să-i cunoască pe Grigore Alexandrescu, Cezar Bolliac, Heliade Rădulescu, Dimitrie Bolintineanu și Vasile Alecsandri. Întâlnirile cu poeții consacrați îi vor influența în mod vizibil operele lui Mureșan.

A făcut parte dintre liderii revoluției din anul 1848 și s-a implicat în delegația Brașovului pentru întâlnirea de la Blaj din același an. A scris poemul „Un răsunet” utilizând linia melodică de la un vechi imn religios „Din sânul maicii mele” și care ulterior a devenit imn revoluționar. Numit de Nicolae Bălcescu „Marseilleza românilor” din anul 1990 a devenit imnul României.

După încheierea revoluției din 1848 Andrei Mureșanu a lucrat ca translator la Sibiu unde a scris pentru revista „Telegraful Român” pe teme patriotice și de protest social. Acestă parte a creației sale urmărea într-un fel inițierea publicului cititor în diverse ramuri ale artei.

Preocuparea lui Mureșanu pentru activitatea poetică nu a fost una extrem de extinsă, dar cu toate acestea a punctat toate caracteristicile liricii pașoptiste împletite perfect cu proveniența sa transilvăneană.

În ultima parte a vieții acesta traduce „Nopțile lui Young”, doar o parte din „Analelor lui Tracit” și reușește să creeze o gramatică românească în limba germană. Anul 1861 este și cel în care scriitorul s-a pensionat, iar pensia nu-i era suficientă pentru întreținerea familiei. Așadar în 1862 strânge toate poeziile sale într-un volum pe care-l tipărește cu gândul la banii pe care îi putea câștiga pentru restabilirea bugetului familiei. Din păcate cărțile se vând foarte greu și autorul face apeluri perseverente către populație în „Gazeta Transilvaniei” deoarece sănătatea sa devenea precară. Pentru a încerca să-l ajute comunitatea „Astra” i-a acordat un premiu de 50 de galbeni.

În anul 1863 în noaptea de 11 spre 12 octombrie, scriitorul Andrei Mureșanu se stinge din viață la Brașov din cauza bolii și a sărăciei. Acesta a lăsat în urmă un băiat pe nume Gheorghe aflat în clasa a VII-a, o fată de numai 11 luni și pe soția sa Suzana. La înmormântare în semn de mare apreciere au participat foarte mulți oameni printre care și profesorii și tineretul școlar din oraș. Aceștia au însoțit sicriul pe toată perioada cu torțe și decoruri.

$$$

 George şi Agatha Bacovia. Iubirea chinuită dintre poetul „Lacustrei” şi soţia lui cu 14 ani mai tânără  

  Pe 12 octombrie 1981 se stingea din viata Agatha Vasiliu Bacovia...  

Una dintre cele mai bizare poveşti de dragoste din istoria literaturii române rămâne cea dintre George Bacovia şi soţia lui Agatha, o femeie cu 14 ani mai tânără decât el. Povestea este bizară nu atât pentru diferenţa de vârstă dintre cei doi, care însă a fost adesea subiect de discuţii mai mult sau mai puţin pline de ironie, ci pentru că s-a bazat mai mult pe un devotament şi o afecţiune lipsite de pasiune, dar care, în felul ei a ars mocnit. Bizară pentru că Agatha, o femeie altminteri ambiţioasă, care era ea însăşi poetă – o poetă mai degrabă minoră – şi-a dedicat viaţa acestui bărbat ursuz şi bolnăvicios, cu depresii profunde, asocial şi nu tocmai pasional. Ce anume a făcut-o pe Agatha Grigorescu, o tânără de 21 de ani, orfană (mama ei a murit la câteva zile după ce a născut-o, iar tatăl în adolescenţă), să se îndrăgostească de George (pe numele lui real Gheorghie Vasiliu), la acel moment un tânăr de 35 de ani, care tocmai publicase volumul „Plumb”, îngrijit de Ion Pillat (care i-a adunat poeziile aproape în ciuda voinţei lui în acest volum apărut în 500 de exemplare)? Nu era un bărbat prea înalt, avea ochii albaştri – ochi care, se pare, ar fi fermecat-o pe Agatha şi i-ar fi bântuit nopţile, după cum povesteşte în autobiografie – era mai degrabă plăpând şi bolnăvicios, iar în urmă cu doi ani, la vârsta de 33 de ani, fusese deja internat la sanatoriul de boli nervoase din Bucureşti. De ce? Pentru că suferea cumplit, până la disperare, din cauza unei eczeme apărute în zona nasului, care i-ar fi apărut se pare din cauza unei varicele netratate corespunzător în perioada liceului, liceul „cimitir al tinereţii”. Această eczemă i-a torturat existenţa şi l-a făcut să nu se iubească prea tare şi să stea departe de compania oamenilor... Sau se poate să fi fost doar un pretext. Dragoste sau ambiţie Întrebat, se pare, de prietenul lui Eugen Jebeleanu dacă urăşte oamenii şi de-asta preferă să nu iasă decât rar din casă, Bacovia ar fi răspuns că nu, nici pe departe. Ba, dimpotrivă, că-i iubeşte şi de aceea preferă să stea departe de ei, ca să nu-i deprime cu tristeţile lui... Că preferă să stea şi să-i privească de la distanţă, de la fereastra lumii lui... „Pe seară, la geamuri, un nour violet şi de aramă,/ Pe drum, l-aceeaşi oră, se târâie un lanţ de fier,/ Şi coincidenţe aranjate pe-o tristă gamă -/ Azi iar mi-i frică... Şi cred, şi sper...” Ce a făcut-o, aşadar, pe Agatha să vrea să-i fie tovarăşă de viaţă lui George – căci înainte de a-i fi fost iubită sau, foarte târziu, soţie, Agatha i-a fost tovarăşă de viaţă devotată şi devotată a rămas şi amintirii şi operei lui după moartea poetului. Biografii tranşează povestea şi o consideră o femeie ambiţioasă şi lipsită de scrupule, care s-a căsătorit cu el din pasiune pentru... poezie. Deşi ea însăşi povesteşte că gândul ei „se ducea la modestia poetului, la ochii lui mari, albaştri, sinceri, trişti, dar plini de o dragoste serafică”. Dacă ambiţia sau dragostea a făcut-o să-şi sacrifice viaţa toată fiindu-i şi soră medicală, şi administrator, şi soţie rămâne un mister. Cert este că, de la momentul întâlnirii lor pe Calea Victoriei, Agatha şi George au rămas în legătură şi au început să se vadă din ce în ce mai des. Însă Bacovia nu s-a grăbit s-o ia de soţie prea curând, iar idila lor s-a întins pe... 12 ani. Căsătoria are loc de-abia pe 22 iunie 1928, iar nunta, o săptămână mai târziu, pe 28 iunie. Agatha avea deja 33 de ani, iar George 47. Dacă a făcut această căsătorie pentru că trebuia, pentru că lumea în care trăiau o cerea, pentru că Agatha avea nevoie de legalizarea acestei legături sunt iarăşi întrebări pe jumătate fără răspuns. Dar o formă specială de iubire cu siguranţă a existat, de vreme ce ea a fost dispusă să-l întreţină din salariul ei de profesoară şi să îl ridice din crizele psihice repetate. Căci la 47 de ani s-a internat iarăşi la clinica de neuropsihiatrie din Colentina. La 47 de ani, adică în perioada în perioada în care s-au căsătorit, o nuntă „cu cântec”, la care Bacovia a întârziat foarte mult, după cum povesteşte chiar Agatha în „Viaţa poetului”. La 55 de ani s-a internat din nou, la o altă clinică de neuropsihiatrie. Acasă la George Bacovia El visător, neatent la propria viaţă, retras, asocial, închis în lumea lui, lipsit total de spirit practic, depresiv. Ea, mai degrabă opusul lui, energică, activă, practică. Aşa arată şi încăperile lor din casa de pe strada Frăsinetului, care azi îi poartă numele, într-un Bucureşti mai puţin cunoscut, casă ale cărei lucrări tot Agatha le-a supravegheat şi în care Bacovia şi-a pterecut ultimii ani din viaţă şi unde a şi murit în dimineaţa zilei de 22 mai 1957. Azi s-au împlinit 58 de ani. Şi, întâmplător sau nu, în aceste zile, la Editura Nemira, tocmai a apărut un volum care adună „Cele mai frumoase 111 poezii”, într-o ediţie alcătuită de Marius Chivu. Acasă la Bacovia lucrurile au înţepenit în timp. Puţine s-au schimbat de pe vremea când poetul se aşeza la biroul din cămăruţa lui ca să scrie, ca să fumeze sau ca să stea cu gândurile departe. Totul îi e asemenea în micul univers creat aproape special pentru el de Agatha. Străduţa şi casa semănau prea bine în acei ani ai primei părţi a secolului al XX-lea cu lumea Bacăului din care venea poetul. Astăzi, locurile s-au schimbat, cartierul e colorat şi vilele uriaşe din jur fac ca micuţa casă a lui George şi a Agathei să pară şi mai mică şi mai rătăcită printre ele... Azi, în sufrageria locuinţei devenită între timp casă memorială, găseşti masa aşezată la fel ca pe vremuri, când în ultimii ani de viaţă Bacovia cel atât de retras căpătase totuşi obiceiul de a-şi primi în vizită prietenii dragi din când în când. Undeva, în spatele mesei, un mic „dulăpior” din lemn ascunde de fapt un aparat de radio din anii '20. Lui Bacovia îi plăcea să-l audă serile, singur, în întuneric, aşa cum povestea Agatha, care-l găsea adeseori stând în beznă, singura luminiţă fiind cea de la radio, ascultând, ascultând, ascultând... „Singur, singur, singur,/ Într-un han, departe -/ Doarme şi hangiul,/ Străzile-s deşarte,/ Singur, singur, singur.../ Plouă, plouă, plouă,/ Vreme de beţie -/ şi s-asculţi pustiul,/ Ce melancolie!/ Plouă, plouă, plouă.../ Nimeni, nimeni, nimeni,/ Cu atât mai bine -/ Şi de-atâta vreme/ Nu ştie de mine/ Nimeni, nimeni, nimeni.../ Tremur, tremur, tremur.../ Orice ironie/ Vă rămâne vouă -/ Noaptea e târzie,/ Tremur, tremur, tremur...” Deasupra radioului e acum aşezată o frumoasă fotografie, autentică, cu casa în care s-a născut poetul la Bacău şi care între timp a fost dărâmată. O stradă veche, în sepia, pe care se poate vedea locuinţa aflată pe atunci în centrul comercial al Bacăului. Din sufragerie se intră în camera poetului. O chilioară caldă, păstrând întru totul aerul lui Bacovia. Extrem de mică, încăperea e mobilată cu un pat îngust şi nu foarte lung, parcă anume făcut pentru trupul fragil al poetului, învelit şi astăzi cu o cuvertură din lână ţărănească, având la picioare o sobiţă albastră. Lângă ea, scăunelul de lemn al poetului. Un dulap şi el de mici dimensiuni şi înghesuit lângă el biroul cu obiectele folosite în ultima perioadă a vieţii, când se pare că rar se îndura să părăsească acest culcuş care-i era atât de drag. „Tot mai tăcut şi singur” Aici îşi petrecea, se pare, cea mai mare parte a timpului. „Scriu, meditez, fac muzică...”, i-ar fi răspuns Bacovia lui Jebeleanu, care-l întreba dacă nu se plictiseşte să nu iasă niciodată din casă. Universul lui întreg se compunea şi se reducea la acest spaţiu modest şi cald totodată, însingurat şi puţin trist. În faţa biroului se află fereastra care dă spre grădina în care Agatha avea grijă să cultive mereu trandafiri. Aici, Bacovia era ferit de lumea cea mare. Aici îşi trăia singurătatea atât de dragă. Aici visa la moarte şi la parcuri bolnave, aici scria, aici se adăpostea de oameni. „Tot mai tăcut şi singur/ În lumea mea pustie -/ Şi tot mai mult m-apasă/ O grea mizantropie./ Din tot ce scriu, iubito,/ Reiese-atât de bine -/ Aceeaşi nepăsare/ De oameni, şi de tine.” Pe birou, un cuţit de hârtie, pipele din care a fumat în ultimii ani ai vieţii, ustensilele de scris, ultima ţigară în cutiuţa din lemn. Pe o policioară a dulapului, lângă desenele pe care tânărul licean obţinuse odată premiul I pe ţară - unul dintre ele reprezentându-l pe Eminescu şi dedesubt un vers ce n-ar fi avut cum să nu-i fie drag: „Pierdut e tot în zarea tinereţii...”

$$$

 Descoperirea Americii de catre Cristofor Columb 

La data de 12 octombrie 1492, Cristofor Columb a ajuns în Insulele Caraibe descoperind „Lumea Nouă”, după ce a navigat peste Oceanul Atlantic în căutarea unei noi rute spre India. Născut la Genova în Italia în anul 1451, Cristofor Columb a îndrăgit de mic copil meseria de navigator, iar în 1470 a efectuat prima sa călătorie spre insula Chios, situată în Marea Egee. În anul 1476, Columb a navigat cu un convoi spre Anglia și în timp ce se afla în dreptul coastei Portugaliei, convoiul a fost atacat de pirați și nava pe care se afla Columb s-a scufundat. A scăpat însă cu viață, înotând până la țărm, stabilindu-se apoi la Lisabona unde fratele său Bartolomeu era cartograf și unde începe să studieze hărțile și cărțile maritime. Convins fiind că navigând spre vest există o cale mai rapidă de a ajunge în India, în anul 1484 s-a prezentat în fața regelui Portugaliei, Joao al II-lea, cerând finanțare pentru o călătorie spre vestul Oceanului Atlantic. După ce propunerea sa a fost respinsă de către o comisie regală maritimă, Columb a plecat în Spania unde planurile sale au stârnit interesul lui Ferdinand al V-lea, regele Castiliei și al reginei Isabela, care fost de acord să sponsorizeze expediția. Plecat în expediție din portul Paloas de la Frontera cu navele Santa, Pinta și Nyna la data de 3 august 1492, Cristofor Columb va alege pentru traversarea oceanului drumul alizeelor, iar la 12 octombrie 1492, la ora 2 noaptea, un marinar de pe caravela Pinta, zărește pentru prima dată pământul, descoperindu-se astfel Lumea Nouă. Cu toate că reușise să descopere America, Columb nu a știut niciodată unde se află, el a crezut tot timpul cât a stat în această zonă că se afla în Orientul îndepărtat și nu pe coasta estică a Americii Centrale.

$$$

 CLERICII GRECO-CATOLICI ȘI REPRESIUNEA COMUNISTĂ

În anii 1990, regretata ziaristă Aurora Sasu (1932-1997) – reporter și redactor la Radiodifuziunea Română – a realizat zeci de interviuri cu clerici greco-catolici și romano-catolici. Aceste dialoguri care evocau perioada represiunii din timpul regimului comunist s-au păstrat în Fondul care îi poartă numele din cadrul Arhivei de Istorie Orală a Memorialului Sighet (Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului). Transcrierea lor s-a dovedit a fi o muncă anevoioasă care a antrenat un colectiv relativ numeros. Recent, acest semnificativ corpus testimonial a văzut lumina tiparului, iar prima parte – dedicată Bisericii Greco-Catolice (în fapt cartea cu numărul 42 din Colecția Istorie orală a Editurii Fundației Academia Civică) – cuprinde 23 de mărturii ale unor preoți români uniți. (Prețul credinței. Preoți greco-catolici înfruntând prigoana comunistă, Editura Fundației Academia Civică, 2023)

Volumul beneficiază de un necesar studiu introductiv datorat lui Emanuel Cosmovici, cel care a oferit prețioase amănunte de context și a realizat atât un tabel biografic cu clericii care s-au confesat după 1993 Aurorei Sasu, cât și unul al persecuției îndreptate împotriva greco-catolicismului autohton. Cartea se încheie cu o consistentă anexă fotografică conținând inclusiv imagini realizate cu ocazia anchetelor Securității și a filajelor exercitate asupra preoților puși sub urmărire informativă. Aparent este vorba despre personaje ecleziastice din planul secund (între aceștia: Gheorghe Mangra, Vasile Andercău, Ioan Gherman, Nicolae Lupea, Nicolae Jidveian, Ioan Vasile Botiza, Ioan Bota), dar, citind cartea de interviuri a Aurorei Sasu, ne dăm seama că această presupunere merită cumva nuanțată.

Sigur că importanța episcopilor greco-catolici în rezistența subterană a Bisericii Române Unite după momentul octombrie-noiembrie 1948 a fost crucială și nu trebuie în vreun fel diminuată (de altfel, momentul beatificării celor șapte episcopi în iunie 2019, la Blaj, pe Câmpia Libertății, a și consacrat martiriul acestor arhierei mărturisitori). În schimb, canonicii, preoții de parohie, călugării, laicii influenți ș.a. au fost elementele esențiale de legătură între ierarhie (aflată în cea mai mare parte în detenție sau în domiciliu obligatoriu) și credincioșii care au continuat să se considere greco-catolici.

Nu este vorba în acest volum de interviuri doar despre o memorialistică de detenție, ci și despre o descriere semnificativă a procesului de confiscare a clădirilor bisericilor și a caselor parohiale greco-catolice (nici astăzi restituite) – v. mai ales mărturia părintelui Vasile Andercău (pp. 125-212). Se simte pregnant și dezamăgirea preoților în legătură cu primii ani de după revoluție, sentiment generat de faptul că nedreptatea unei decizii politice staliniste persistă. În aceste dialoguri cu Aurora Sasu nu vom întâlni neapărat fragmente de narațiune, de eseistică, portretistică sau descrieri de înaltă ținută literară care să înfățișeze ororile lumii carcerale sau cotidianul comunist cenușiu. În schimb, cred că interviurile au o puternică dimensiune pedagogică. S-a discutat mult în ultimul timp despre introducerea – începând cu toamna lui 2025 – a unei noi materii în învățământul preuniversitar românesc – Istoria comunismului din România. Din păcate, disciplina nu se va regăsi printre materiile predate și la clasele a VII-a și a VIII-a, fiind expediată de Ministerul Educației la clasa a XII-a. S-ar putea face totuși ceva: includerea unor lucrări precum cele din această serie de mărturii editată de Fundația Academia Civică în bibliografia ajutătoare a lecțiilor predate elevilor.

Lucrarea de față este, de fapt, parte a unui diptic care include și volumul Rezistența prin rugăciune. Călugări și preoți romano-catolici în închisorile comuniste. Interviuri de Aurora Sasu, editor: Andrea Dobeș, Editura Fundației Academia Civică, București, 2023. Credem că publicarea celor două cărți contribuie la îndeplinirea dorinței Aurorei Sasu din noiembrie 1996, cu puțin timp înainte de a se stinge, aceea ca arhivele orale pe care le-a creat: „să pună la dispoziția istoricilor onești și competenți o vastă documentație, așa încât să poată duce la bun sfârșit întocmirea unor sinteze extinse despre prea puțin cunoscuta rezistență a Bisericii Catolice din România împotriva mașinii comuniste de distrugere morală“ (p. 662).

Articol publicat inițial în revista România Literară