$$$

 CRIMELE ȘI MINCIUNILE LUI SERGIU NICOLAESCU

Sergiu Nicolaescu nu doar că a fost regizorul preferat al dictatorului Nicolae Ceaușescu, el primind oricând finanțări generoase pentru filmele sale, în timp ce alți regizori așteptau cu anii. Nu ăsta e păcatul lui Sergiu Nicolaescu. Unul din marile lui păcate este acela că, pentru a plăcea dictatorului și aparatului politic comunist, a făcut niște compromisuri distrugătoare de suflete. Nu a fost pus, ci a avut inițiativa realizării unor policier-uri inspirate după cele occidentale, dar a căror acțiune era plasată în 1940-1941, filme în care s-a întrecut pe sine în a mistifica și prezenta într-o lumină puțin spus negativă pe leg...nari. Cele mai infame născociri ale propagandei și istoriografiei comuniste cu privire la acei oameni care suferiseră deja ani grei de pușcărie și lagăre, mulți din ei pierzând în gulagul comunist camarazi, membri ai familiei și prieteni, trăind după eliberarea din 1964 ca niște paria ai regimului, toate au fost ecranizate de Sergiu Nicolaescu, care pe deasupra a mai adăugat și născocirile sale. 

Se știe ce forță are cinematografia în educarea sau reeducarea maselor. Toate tratatele de istorie, toate muzeele și studiile nu fac cât un film care rupe cinematografele ca audiență. Iar filmele lui Nicolaescu plăceau, căci erau destul de bine realizate artistic, dispuneau de bugete generoase, iar în cenușiul comunismului păreau ceva aparte. Dar ele poartă păcatul smintirii și spălării pe creier a generații și generații de tineri români, cărora le-a fost creată o imagine distorsionată despre istorie și despre o categorie de oameni care în marea lor majoritate n-au avut altă vină decât aceea că și-au iubit țara mai presus de orice. Ei au fost literalmente demonizați de aceste filme paralele cu orice realități istorice, fără a avea vreo posibilitate de a se apăra (oricine contrazicea părerea propagandei oficiale era încadrat la elogierea legio...smului și ajungea din nou în beciurile Securității sau chiar la Jilava). 

Imaginea trezită în masele de feseniști cuprinși de un delir colectiv pe 13-15 iunie 1990, de apelul lui Iliescu de a ”salva” țara de "rebeliunea leg...ră" își are ecoul exact în filmele cu Paraipan și comisarul Moldovan. Vor spune însă eternii avocații ai diavolului că omul a fost nevoit să facă aceste compromisuri pentru a putea obține posibilitatea de a face filme. Dacă ar fi fost așa, după 1989 Sergiu Nicolaescu a avut foarte mult timp la dispoziție pentru a spune publicului românesc că îi pare rău pentru aceste compromisuri și că acele filme constituie falsuri istorice. Trăiau încă mii dintre oamenii pe care i-a calomniat. Nu doar că nu a făcut așa ceva, dar mai mult: prin 1997, la unul din posturile TV particulare nou înființate, am vizionat, într-o duminică, o emisiune la care au participat Sergiu Nicolaescu și pe atunci tânărul Șerban Suru. În fața încercărilor acestuia din urmă de a prezenta adevărul despre multele mistificari din filmele lui Sergiu Nicolaescu, acesta și-a prezentat cu mult aplomb producțiile cinematografice ca reprezentând cu maximă acuratețe adevărul istoric al acelor evenimente, mergând până la a spune că au valoarea unor documentare istorice!!! Așadar, nici o urmă de părere de rău, de căință, ci doar orgoliu și trufie. 

O altă amintire funestă legată de Sergiu Nicolaescu este aceea a Mănăstirii Văcărești, bătută cu tunurile, cu mitralierele și cu aruncătoarele cu flăcări de militarii aduși să joace în filmul "Noi cei din linia I". Nicolaescu însuși a declarat după 1990 (iar discipolii săi au continuat să susțină) că, oricum, Văcăreștii urmau să fie demolați de Ceaușescu, iar el știind asta, a profitat și a filmat scene de război pe viu, cu prețul distrugerii iremediabile a inestimabilei opere de arhitectură. Dar Diavolul se ascunde cu prisosință în amănunte. Este adevărat că era deja cunoscută intenția diabolică a lui Ceaușescu de a demola cea mai mare mânăstire din sud-estul Europei din secolul al XVIII-lea și unul dintre cele mai valoroase ansambluri medievale ale României. Dar, chiar și într-un regim așa cum a fost cea mai absurdă și represivă tiranie din Estul comunist în acei ani, o crimă culturală de asemenea proporții, una din cele mai mari ale Europei secolului trecut, nu putea fi comisă peste noapte. Și așa, până la punerea în practică a deciziei au fost necesari mai mult de doi ani în care, atât cât erau și se puteau manifesta, instituțiile de resort au încercat să împiedice nenorocirea. Considerăm relevant să spunem că, în timp ce personalități ca Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Cella Delavrancea, Mihai Șora, Geo Bogza, Dan Nasta, Răzvan Theodorescu ș.a. scriau memorii prin care încercau să îl înduplece pe Ceaușescu să renunțe la actul barbar, Sergiu Nicolaescu obținea aprobarea de a filma la Văcărești, introducând în medievala incintă trupe și echipament greu militar, distrugând o mare parte a acestuia. 

După terminarea filmărilor lui Sergiu Nicolaescu, s-a constatat distrugerea unei mari părți a clădirilor și prezența pe teren a unei impresionante cantități de muniție utilizată. Raportul realizat de organele însărcinate cu problemele ce țineau de custodia monumentului istoric, document care există, prezintă un adevăr consternant: ca urmare a folosirii munițiilor și incendierii unor clădiri, valoarea arhitecturală a acestora fusese iremediabil depreciată. De altfel, ulterior, administrația ceaușistă a justificat necesitatea demolării Văcăreștilor și prin invocarea avariilor ireparabile cauzate de filmările lui Nicolaescu, care astfel s-a constituit într-un veritabil complice al dictatorului. 

Un alt mare păcat al lui Sergiu Nicolaescu este faptul că a confundat Revoluția din Decembrie 1989 cu platoul său de filmare. El însuși a recunoscut că, grație relațiilor pe care le avea cu numeroși comandanți de unități militare cu care colaborase la filmări, a chemat personal pe unii din aceștia la București, începând cu noaptea de 22 și 23 decembrie 1989. Ceea ce nu a recunoscut regizorul, dar relevă anchetele făcute, este că, profitând de ascendentul moral ce i-l conferea deja statutul de exponent și factor de autoritatea, mai ales după apariția sa la TVR în urma fugii lui Ceaușescu, Sergiu Nicolaescu a dispus efective militare în apărarea Televiziunii, în timp ce altor efective le-a solicitat să vină spre Televiziune dinspre Arcul de Triumf. În acea atmosferă de psihoză generalizată, el a contribuit astfel cu cinism la generarea unor ciocniri și la crearea fenomenului de foc fratricid care a dus la moartea a aproape 1000 de oameni în toată țara, între 22 și 27 decembrie 1989, dar și la legitimarea și consolidarea noii puteri politice constituite în jurul lui Ion Iliescu, Silviu Brucan, Nicolae Militaru ș.a., putere din care el însuși a făcut parte în anii ce au urmat. 

În fine, Sergiu Nicolaescu a fost, în primii ani de după 1990, unul dintre cei mai importanți complici ai regimului politic patronat de Ion Iliescu și <<Patrulaterul Roșu>> (PDSR, PRM, PUNR, PSM), contribuind la: 1) măsluirea grosolană a adevărului despre evenimentele de după 22 Decembrie 1989, astfel fiind făcuți scăpați cei vinovați de diversiunea militară și de moartea a aproape 1000 de oameni, majoritatea lor tineri. 2) regruparea structurilor comuniste și ale fostei Securități sub forma noilor instituții democratice ale statului român, acestea păstrându-și privilegiile și controlul total asupra societății românești. 3) perpetuarea (sub)culturii național-comuniste, provenite din perioada ceaușistă, prin care Iliescu și regimul său și-au legitimat puterea, consolidându-și-o. 4) prin filmul Oglinda, a contribuit, pe bani publici, nu puțini, la promovarea și legitimarea mitului reabilitării mareșalului Ion Antonescu, operațiune a regimului Iliescu-Patrulaterul Roșu prin care se intenționa a se lovi direct în imaginea opoziției anticomuniste (partidele istorice, dar și legionarii) și în special a Majestății Sale Regele Mihai, ca factor principal al realizării actului de la 23 august 1944 (prin care s-a salvat ceea ce se mai putea salva din statul român, asigurându-se astfel și revenirea Ardealului la trupul Țării).

Minciunile comunistoide și securistoide împroșcate de Sergiu Nicolaescu au cauzat mult rău României. Să ne gândim la sutele de mii de oameni denigrați de filmele lui de propagandă, oameni care au trecut la Domnul cu mâhnirea-n suflet, dar să ne gândim mai ales la acei tineri morți inutil în diversiunea din 22-27 decembrie 1989, pe care și astăzi părinți, copii, frați, neveste si soți îi așteaptă acasă în lacrimi. Și gândindu-mă la necăința cu care Nicolaescu a ales să plece Dincolo, mă întreb cât de negru trebuie să fi avut sufletul de a cerut să fie incinerat, asemenea lui Brucan, Nicolschi, Florian, Militaru și alți "liber-cugetători"? ("Cu voia dvs, ultimul pe listă", Iliescu și-a schimbat dispozițiile testamentare cu câțiva ani înainte de recenta sa plecare...).

$$$

 Ea nu mai este printre noi de peste o jumătate de secol, însă legenda ei trăiește și va dăinui, căci a fost — și rămâne — o genialitate.

Frumusețea ei nepieritoare, talentul ei orbitor și destinul ei tragic continuă să răscolească inimile tuturor celor ce iubesc arta autentică. Iar ea însăși a fost întotdeauna autentică, deși, din păcate, nu prea fericită.

La 5 noiembrie 1913, în orașul indian Darjeeling, se năștea Vivien Leigh.

Marea actriță britanică a tuturor timpurilor și popoarelor, cea care pentru mine a fost, este și va rămâne actrița străină preferată. Nici nu împlinisem cinci ani când am văzut-o pentru prima dată pe ecran. Era Scarlett O’Hara. Și acel moment nu se poate uita. Ce știa să facă Vivien – nimeni altcineva nu putea.

Un caz rarisim în lumea actoriei. Vivien era adorată în Hollywood. Dincolo de harul său actoricesc, emana un farmec uman aparte. Despre generozitatea și căldura ei sufletească, manifestate față de colegii de platou, s-au țesut legende. Marea ei prietenă și colegă, Katharine Hepburn, venită să-i aducă un ultim omagiu, a spus:

„Vivien, draga mea Vivien. Actriță desăvârșită, ființă integră, blândă, inteligentă, de o natură cerească. Un nor minunat ce a plutit prin viețile prietenilor săi, gândindu-se mereu la ceilalți, niciodată la sine.”

Această rafinată aristocrată engleză a devenit o eroină națională a Americii, obținând — în pofida anonimatului său pe continentul nord-american — rolul simbolic al unei americance energice, ambițioase, voluntare, capabile să înfrunte orice încercare a vieții: Scarlett O’Hara din „Pe aripile vântului”, un personaj egoist, capricios, dar fermecător. Pentru acest rol au concurat 1500 de actrițe.

Toată floarea Hollywoodului se afla în competiție: Bette Davis, Joan Bennett, Jean Arthur, Paulette Goddard. Aceasta din urmă părea favorita clară, dar zvonurile privind o eventuală căsătorie neoficială cu Chaplin i-au spulberat șansele — Goddard a refuzat să prezinte certificatul de căsătorie. Astfel, rolul mult visat i-a revenit unei „necunoscute” — englezoaica Vivien Leigh.

Producătorii au dovedit o intuiție rară. Rolul lui Scarlett a devenit legendar, atemporal. Interpretarea ei a fost magică, organică, ireal de convingătoare. O creație grandioasă într-un film nemuritor, realizată de o actriță destinată eternității.

Tatăl ei, Ernest Hartley, era ofițer în cavaleria indiană, mama — Gertrude, aristocrată britanică, catolică ferventă, îi impunea reguli stricte singurei sale fiice, o copilă fragilă, cu un univers interior bogat. Totuși, Gertrude i-a insuflat dragostea pentru literatură și teatru și nu s-a opus carierei artistice a fiicei sale.

Probabil chiar ea a fost prima care a intuit în copilul său o vocație actoricească. Vivien a urmat Academia Regală de Artă Dramatică din Londra, absolvind în 1933. În decembrie 1932 s-a căsătorit cu avocatul Herbert Leigh Holman, mai în vârstă cu 13 ani. În 1933 li s-a născut fiica, Suzanne. Dar rolul de soție și mamă casnică nu i se potrivea. Încă din copilărie știa că menirea sa este scena.

În 1936 joacă în „Foc deasupra Angliei”, unde îl cunoaște pe Laurence Olivier — viitorul ei soț și omul ce îi va aduce atât extaz, cât și suferință. Vivien îl părăsește pe Holman, iar Suzanne rămâne cu tatăl ei. Laurence devine soțul ei.

Au trăit împreună 20 de ani — o poveste intensă, dar presărată cu durere. Dragoste a existat, fără îndoială, dar Vivien suferea de tuberculoză recurentă și tulburări psihice. Laurence, mereu înconjurat de femei, n-a putut suporta boala ei. Vivien, însă, l-a iubit până la capăt.

Lumea teatrală l-a condamnat pe Olivier și a compătimit-o pe Vivien. Bette Davis, cunoscută pentru ironia sa, i-a spus după divorț: „Cum ai putut iubi un egoist ca Olivier? Se iubea doar pe sine — și reciproc.” Vivien a răspuns: „Îl iubesc și acum, Bette.”

A avut dreptate Bette Davis.

După moartea ei, Laurence Olivier a publicat o carte cu detalii despre depresia maniacală a lui Vivien și episoadele de furie de pe platourile „Pe aripile vântului”. Ulterior, s-a aflat că aceste crize erau efecte secundare ale medicamentelor pentru tuberculoză — boala care i-a măcinat plămânii din copilărie, dar n-a putut răpune geniul ei artistic.

În 2006, Olivia de Havilland, partenera din „Pe aripile vântului”, a convocat o conferință de presă la Paris pentru a apăra onoarea prietenei sale. A spus despre Vivien că era disciplinată, devotată muncii și profund profesionistă. Au rămas apropiate întreaga viață, două englezoaice cu suflete regale.

Filmografia lui Vivien Leigh cuprinde doar 22 de filme, dar fiecare este o bijuterie: „Podul Waterloo”, „Lady Hamilton”, „Cezar și Cleopatra”, „Anna Karenina”. A câștigat de două ori Oscarul: pentru Scarlett O’Hara și pentru Blanche DuBois din „Un tramvai numit dorință”.

Pe platourile filmului regizat de Elia Kazan, s-a apropiat de Marlon Brando. El, văzând cât de serios își lua rolul Vivien, glumea cu ea și o proteja de gândurile negre. Marlon i-a păstrat o amintire profund tandră.

Totuși, teatrul a fost adevărata sa chemare. A fost primadona teatrului „Old Vic”, interpretând magistral roluri precum Cleopatra, Julieta, Ofelia și Lady Macbeth. Despre ea se spunea: „Nicio actriță de film nu strălucește atât de natural pe scenă și nicio actriță de teatru nu este atât de fascinantă pe ecran precum Vivien Leigh.”

În 1960 a divorțat de Olivier. A continuat să joace, dar a apărut rar în filme. Era exigentă cu sine, perfecționistă, incapabilă să se cruțe.

Relația cu fiica Suzanne a fost complicată, dar s-a îmbunătățit odată ce Suzanne a devenit mamă. Nu s-au mai despărțit. Suzanne i-a dăruit trei nepoți. A murit în 2015, la 81 de ani.

În ultimii ani, Vivien a fost alături de actorul canadian John Merivale. Era vizitată de fiică și nepoți. Nu l-a mai întâlnit pe Olivier. Acesta a revăzut-o doar moartă, în dormitorul pe care îl împărțiseră cândva. Vivien Leigh a murit la 53 de ani, în urma unui nou puseu de tuberculoză. În ziua de 8 iulie 1967, toate teatrele din Londra au stins luminile timp de o oră în semn de omagiu pentru Vivien Leigh — actrița a cărei prezență scenică era un miracol vizibil.

Laurence Olivier i-a supraviețuit 22 de ani.

Vivien a trăit puțin, dar a realizat suficient cât să dăinuiască în amintirea celor ce n-au avut norocul să o prindă în viață. A fost legenda de cristal a scenei britanice, regina cinematografiei mondiale. Detesta cuvântul „vedetă” – îl considera o jignire. Și, într-adevăr, ce vedetă? Ea a fost o zeiță care ne-a părăsit, rătăcindu-se undeva dincolo de orizont, lăsând în urmă o lumină eternă, vie în inimile celor care o iubesc și o prețuiesc.

P.S. Tennessee Williams, autorul piesei „Un tramvai numit dorință”, spunea despre Vivien în rolul lui Blanche DuBois: „În jocul ei era tot ceea ce am visat… și mai mult decât atât.”

©️ Edgar-Kirill Dahlberg

$$$

 Ai grijă ce spui, ai grijă ce faci,

Ai grijă la gânduri, când suferi si taci,

Ai grijă durerea, să n-o-mparti oricui,

Ai grijă puterea, să n-o scapi hai-hui,

Ai grijă cu cine, în viață pornești,

Ai grijă în suflet, pe cine primești,

Ai grija de trupul, ce-l ai împrumut,

Ai grijă de timpul, ce nu-i de pierdut,

Ai grijă de aer, de cer,de pământ,

Ai grijă de suflet, de tot ce-i mai sfânt,

Ai grijă urmașii, atent să ti-i crești,

Prin faptele tale, exemplu le esti.

Ai grijă, prieteni să ai, potriviți,

Ai grijă, dușmanii, să stii să-i eviți,

Ai grijă, lumina să n-o pierzi, dormind,

Ai grijă, de tine, să nu mori, trăind,

Ai grijă, speranța să n-o pierzi , nicicând,

Ai grijă, iubirea, să n-o scapi visând,

Ai grijă, greșeala să nu o renegi,

În viață ce se semeni, aceea culegi.

________ 💝_________

         - Licuța Pântia

$$$

 "Un bărbat de 80 de ani stătea pe canapea alături de fiul său de 45 de ani. Deodată, o cioară s-a așezat la fereastra lor.

Tatăl și-a întrebat fiul: "Ce e asta?". Fiul i-a răspuns: "Este o cioară".

După câteva minute, tatăl și-a întrebat din nou fiul: "Ce e asta?". Fiul i-a răspuns: "Tată, doar ce ți-am spus că este o cioară".

La scurt timp, tatăl și-a întrebat fiul pentru a treia oară: "Ce e asta?".

De data aceasta s-a simțit iritarea în răspunsul fiului: "Este o cioară, o cioară".

Nu a durat mult și tatăl a întrebat încă o dată: "Ce e asta?",

iar fiul a strigat la tatăl său: "De ce mă tot întrebi același lucru, deși ți-am spus că este o cioară? Nu ești capabil să înțelegi?".

Tatăl a tăcut, iar după ceva timp a mers în camera lui și s-a întors cu un fel de jurnal pe care îl ținea de când i s-a născut fiul.

L-a rugat apoi pe băiat să citească pagina la care a deschis jurnalul. Băiatul a citit:

"Astăzi, fiul meu în vârstă de 3 ani stătea cu mine în sufragerie, când o cioară s-a așezat la fereastră. Fiul meu m-a întrebat de 20 și ceva de ori la rând ce este aceea și de tot atâtea ori i-am răspuns cu afecțiune că este o cioară. Este o minune să văd inocența din ochii lui și felul în care se bucură ori de câte ori îi răspund"...

***

Indiferent de vârstă, nimeni nu vrea sa se simtă ca o povară. Copii, adulți sau bătrâni, toți apreciem tonul și cuvintele blânde și ne închidem în fața tonului ridicat, al țipetelor sau jignirilor.

În cele mai multe cazuri părinții ne-au vrut binele și s-au purtat cu noi cu multă dragoste. Chiar și când nu a fost așa, majoritatea au făcut-o pentru că nu au știut altfel și pentru că erau la rândul lor prea răniți.

Însă nu există om care să nu înflorească sau măcar să se dezmorțească în fața manifestărilor de iubire, răbdare și înțelegere. Câți dintre noi avem răbdarea necesară cu cei din jur?

Momentul în care te crezi superior altcuiva devine simultan momentul în care nu ești cu nimic mai presus.

Tratează-i pe ceilalți așa cum vrei să te trateze. Niciodată nu va fi prea multă iubire, prea multă compasiune sau prea multă înțelegere".

$$$

 Cine este Michael Caine și de ce este celebrat ca unul dintre cei mai mari actori ai Marii Britanii? Născut Maurice Joseph Micklewhite la Londra în 1933, Caine a devenit faimos pentru farmecul său, inteligența și accentul său distinctiv Cockney. Ridicându-se în evidență în anii 1960 cu filme precum Zulu (1964) și Alfie (1966), el a devenit rapid un nume gospodăresc și un simbol al cinematografiei britanice pe scena globală.

   Caine a excelat în dramă, comedie și acțiune, demonstrând o gamă excepțională. Filme precum The Italian Job (1969), Get Carter (1971) și The Dark Knight Trilogy (2005-2012) i-au evidențiat capacitatea de a se adapta la tendințele cinematografice în schimbare, păstrându-și stilul semnătură. Performanțele sale consecvente i-au adus două premii Oscar pentru cel mai bun actor secundar.

     Venind dintr-un mediu al clasei muncitoare, Caine s-a confruntat cu scepticismul timpuriu în industrie. El a navigat cu dificultăți financiare, eșecuri critice și dactilografiere, dar și-a abordat întotdeauna meseria cu profesionalism și dedicare. Perseverența sa a devenit la fel de legendară ca și interpretările sale.

    Moștenirea lui Caine nu stă doar în filmografia sa prolifică, ci și în mentoratul și personalitatea sa cu picioarele pe pământ. El exemplifică longevitatea într-o industrie volatilă și demonstrează cum talentul combinat cu umilința poate crea o carieră cinematografică de durată. 

      WIKIPEDIA.

$$$

 George Mihail Zamfirescu s-a născut la data de 13 octombrie 1898, București – 8 august 1939, București, si a fost conducător de companii teatrale, poet, scriitor român, romancier și dramaturg, continuatorul speciei inaugurate în dramaturgia română de Mihail Sorbul, comedia tragică, prin piesele de teatru Domnișoara Nastasia (1927) și Idolul și Ion Anapoda (1935).

Datorită intuiței și gândirii sale, mult avansate timpului său, George Mihail Zamfirescu a fost nu numai perfect conectat curentelor artistice ale timpului său, dar și un serios deschizător de drumuri. Spirit liber, inovator în multiple direcții artistice, G. M. Zamirescu a fost parte a avangardei artistice românești, modernist, gândirist, dar, mai ales, un remarcabil constructor al literaturii și culturii românești interbelice.

A debutat în 1918 cu versuri publicate în “Literatorul”. A fost redactor la “Facla”, “Adevărul” ș.a., conducător de companii teatrale, director de scenă la Teatrul național din Iași (1933-1939). 

Primul său volum, “Flamura albă” (1924), cuprinde, tratate în spirit polemic, episoade de război și din anii imediat următori. 

După volumul de nuvele “Gazda cu ochii umezi” (1926) și “Madona cu trandafiri” (1931), roman al mediului provincial obtuz, Zamfirescu a conceput ciclul epic “Bariera”, dedicat periferiei bucureștene și alcătuit din “Maidanul cu dragoste” (1933), “Sfânta mare nerușinare” (1935), “Cântecul destinelor” (1939) și “Bariera” (publicat postum). Ciclul reconstituie, în tonalități realiste alternând cu altele naturaliste și folosind analiza psihologică, atmosfera pitorească și sordidă a periferiei bucureștene interbelice și relevă, în același timp, contradicția dureroasă dintre setea de puritate, de fericire și mizeria materială și morală a locuitorilor ei. 

Comedia tragică “Domnișoara Nastasia” (1927) este un emoționant tablou al aceleiași periferii, în care năzuința eliberării oamenilor simpli din cătușile unei existențe sufocante se dovedește irealizabilă. 

A mai scris piesele “Cuminecătura” (1925), “Idolul și Ion Anapoda” (1935), “Sam, poveste cu mine, cu tine, cu el” (1939), culegerea de articole despre teatru “Mărturii în contemporaneitate” (1938).

Este tatăl actriței Raluca Zamfirescu (1924 - 2008), multă vreme societară a Teatrului Național din București.

Citate George Mihail Zamfirescu:

“Înțelegeam pentru întâia oară că sunt dureri mai presus de plâns și zbucium”.

“Dar, în toate acele dimineți de tristă întoarcere din vis, aveam ceva de care să mă prind, un motiv de înviorare: știam că voi evada în larg, pe coclauri, unde voi fi stăpân pe mine și liber să-mi aleg jocurile și isprăvile, animal zburdalnic, fără întrebări și nedumeriri. Era suficient s-o aud pe sora mică în curte, ca să mă regăsesc, să sar de sub plapumă, să-mi leg strâns brăcinarul larg al pantalonilor și să plec, cu ea de mână, printre bălării - amândoi îmbujorați și sprinteni, în soarele pe care-l bănuiam numai al nostru și al mărăcinilor.”

“Ne apăsam palmele pe inimă, să-i cuminţim zvâcnirile, şi urcam spre barieră, în fugă, râzând ca să înşelăm întunericul, singurătatea şi frigul.”

“Nimeni nu-i stăpân pe viaţă! Dimpotrivă, ea e singurul împărat al lumii, pentru că vine de la cer...”

“Viaţa... este un fulger pe fundalul eternităţii.”

$$$

 HAPPY BIRTHDAY NANA MOUSKOURI ! 

Născută Ioánna Moúschouri pe 13 octombrie 1934, în Chania, Creta, Grecia, este o cântăreață grecoaică care a vândut aproximativ 300 de milioane de albume în toată lumea într-o carieră de peste cinci decenii, ceea ce face din ea una dintre cele mai bine vandute artiste din muzică din toate timpurile. Ea a fost cunoscută sub numele de Nana de prieteni și de familia ei când era copilă. A înregistrat cântece ale compozitorilor care i-au inspirat cariera de-a lungul anilor: Quincy Jones, Harry Belafonte, Michel Legrand, în mai multe limbi, inclusiv greacă, franceză, engleză, germană, olandeză, italiană, portugheză, spaniolă, ebraică, galeză, chineză mandarină, maori și turcă.

Nana Mouskouri s-a evidentiat in lumea artistica gratie vocii sale unice, fiind inzestrata cu coarde vocale asimetrice, care i-au permis sa atinga note inalte si sa produca sunete cristaline.

 "Cantecul a fost prima mea dragoste si intotdeauna m-a ajutat sa respir, sa sper si sa cred ca este dragoste si pace in jur. Am avut sansa sa lucrez cu oameni speciali si sa realizez enorm de multe in viata. Am considerat ca toate acestea merita sa fie sarbatorite si ca trebuie sa mai cant dragilor mei prieteni, spectatorii. La multi ani tuturor celor care imi arata ca dragostea inca exista. Si atata timp cat va fi muzica pentru mine si prietenii mei, va fi dragoste", a declarat Nana Mouskouri in ultimul sau interviu.

Nana Mouskouri a concertat pe 25 noiembrie 2015, la Sala Palatului din București.

https://youtu.be/OmvdlL1Tbic?si=aqBtuGDUHTnm5ZkI