$$$

 

Andrea Bocelli îi cântă ultimul rămas bun Elarei, o fetiță oarbă de 9 ani care adormea în fiecare noapte la vocea lui. Citește mai mult. 

https://1.asik.su/2025/10/09/dar-timpul-era-prea/ 

Andrea Bocelli a cântat pentru Elara… pentru ultima dată. Elara Grace avea 9 ani. S-a născut oarbă… dar vedea lumea diferit. Prin sunete, melodii. Și mai presus de toate, prin vocea lui Andrea Bocelli, pe care o auzea în fiecare noapte înainte de a adormi. Momentul ei preferat? Să cânte „Con te partirò” cu el în șoaptă, chiar înainte de a se prăbuși în tărâmul viselor. Visul ei? Să-l audă trăind. Doar o dată. Dar timpul era prea scurt. Elara a murit, lovită de boală. Familia ei a organizat un mic și intim rămas bun într-o capelă modestă. Nimeni nu se aștepta la sosirea lui. Și totuși… Andrea Bocelli a sosit în liniște. A așezat un singur trandafir alb pe micul ei sicriu. Apoi a cântat fără cuvinte: „E timpul să ne luăm rămas bun”. Doar el... pianul... și trupa, împietriți de emoție. Vocea lui transmitea o tandrețe infinită... un amestec de tristețe și pace. Chiar și lacrimile păreau să-și țină respirația. Pe măsură ce ultima notă se stingea, s-a înclinat în fața părinților Elarei... și a plecat în tăcere. Un rămas bun liniștit. Dar un moment întipărit pentru totdeauna în inimile tuturor. 🕊️

Sursa: Starea de spirit

$$$

 

Minunat!

În 1979, a adoptat nouă fete de culoare pe care nimeni nu le dorea: ceea ce au devenit 46 de ani mai târziu te va lăsa fără cuvinte...

 Lumea lui Richard Miller a amuțit în 1979, când soția sa Anne, a murit. Casa lor, odinioară plină de vise de a avea copii, a rămas goală.  Prietenii lui i-au sugerat să se recăsătorească, dar el a păstrat ultimele cuvinte ale lui Anne: „nu lăsa dragostea să moară odată cu mine. Dăruiește-o cui are nevoie.”

 Într-o noapte furtunoasă, soarta l-a condus la orfelinatul St. Mary. Acolo a găsit nouă fetițe, toate abandonate împreună, strigătele lor mici răsunând pe holuri. Nimeni nu voia să le ia pe toate. Separarea era inevitabilă.

 Dar Richard s-a aplecat și  cu vocea frântă, a șoptit:

„Le voi lua eu. Pe fiecare în parte.”

 Lumea îl credea nebun.  Asistenții sociali se îndoiau de el. Rudele lui îl batjocoreau. Vecinii șopteau: „ce face un bărbat alb crescând nouă fete de culoare?”

 Dar Richard și-a vândut bunurile, a lucrat în ture duble și a construit nouă pătuțuri de mână. Nopțile au devenit biberoane, cântece de leagăn și împletit părul la lumina bucătăriei. Luptele au fost grele, dar râsul, poveștile Annei și personalitățile în creștere ale fetelor au unit familia ca și râsul contagios al Sarei, ori capriciile lui Naomi. 

 Una câte una, au devenit femei: profesoare, asistente medicale, mame care nu l-au uitat niciodată pe bărbatul care le-a ales, le-a crescut, le-a dăruit un viitor, o viață normală.

 Și acum, în 2025, Richard își privește fiicele radiante adunate în jurul mesei și vede miracolul pe care Anne i l-a cerut.

$$$

 „Cui mă lași?”, țipătul lui Dan Spătaru la nunta Pompiliei Stoian. Artista îi dedică „Prieten drag”

Pompilia Stoian a împlinit de curând 82 de ani și trăiește, de multă vreme, în Germania. Este interpreta unuia dintre cele mai frumoase șlagăre românești „Prieten drag”. Nu a dezlegat nicioată până la capăt misterul relației cu Dan Spătaru. A fost sau nu iubire.

Pompilia Stoian a plecat din România în anii 70. De o frumusețe aparte, o prezență scenică ce întorcea priviri, Pompila Stoican avea să fie interpreta unuia din cele mai frumoase șlagăre „Prieten drag”. S-a speculat faptul că versurile i-ar fi dedicate colegului de scenă, Dan Spătaru, alături de care ar fi trăit o poveste de iubire. 

Artista a confirmat doar indirect relația referindu-se la o iubire platonică și la faptul că Dan Spătaru a fost devastat în momentul în care ea s-a căsătorit.

1.) Un copil precoce

Pompilia s-a născut la Bucureşti, la 20 martie 1943. La 4 ani studia baletul, pianul şi limba germană şi tot de muncă a cântat în Corul de Copii al Radiodifuziunii Române. A absolvit Liceul „D. Cantemir” şi Facultatea de Limbi şi Literaturi Germanice din cadrul Universităţii Bucureşti.

În 1962, pe când cânta – la Sinaia - melodii din repertoriul lnternațional a fost remarcată de pianistul Horia Bădău, care a introdus-o în echipa Casei de Cultură a Studenţilor „Grigore Preoteasa” din Capitală. Aici îl cunoaşte pe Dan Spătaru, alături de care va cânta timp de mai mulţi ani, duetul lor bucurându-se de mare succes.

În 1965, înregistrează primul disc, urmat – până în 1968 - de alte 6 materiale solo şi 14 compilaţii. În 1966, a fost prezentă la Festivalul de la Mamaia unde a luat trei premii: „Prieten drag” – Marele Premiu al Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă, „Prima chemare” – Menţiune, „Visul meu, viaţa mea” – Premiul Juriului;

Deși este declarată „Cea mai populară cântăreaţă română de muzică uşoară în anul 1966” se angajează profesoară de engleză la Liceul „D. Bolintineanu” din Bucureşti. În paralel, este ghid de turism la ONT Litoral. Așa l-a cunoscut, în 1967, pe primul soţ, un cetăţean german, cu care se va căsători în următorul an, împreună plecând în Germania.

2.) „Cui mă lași”?

Cântăreață a recunoscut pentru cancan cât de mult l-a iubit pe colegul ei de scenă și și-a amintit un lucru cutremurător. „Am auzit de la o bună prietena că, în ziua în care m-am căsătorit, Dan a fost la biserică. Era răvășit și vorbea cu voce tare: „Pe mine cui mă lași?”. Eu nu am știut nici măcar că a fost acolo”, mărturisește ea.

Pompilia Stoian a trăit o viață întreagă departe de casă, însă Dan Spataru a rămas în gândul și amintirile ei. „Ne-am iubit platonic, însă ne-am iubit! Și acum păstrez ursulețul alb pe care mi l-a dăruit atunci”, mărturisește ea.

Căsătorită în 1968, artista va divorța trei ani mai târziu. „M-am gândit pentru un moment să mă întorc în țară, dar nu aș fi putut să apar cu coada între picioare. Așa că am rămas”, a spus artista.

Între 1968 – 1975, acolo va înregistra mai multe discuri single sau EP, va merge în turnee internaţionale alături de formaţia muzicianului Ambros Seelos. S-a recăsătorit cu un medic stomatolog, împreună având o fiică. 

3.) I-a dedicat piesa „Prieten drag”

Pompilia Stoian vorbește într-un interviu despre prietenul drag Dan Spătaru și recunoaște că i-a dedicat piesa „Prieten drag”.

„Atunci consideram că totul e normal, nu intuiam că un mare noroc mi-a ieşit în cale, că o stea strălucitoare îmi însoţeşte paşii (cu referire la duetul de mare succes cu Dan Spătaru n.red.). Când am primit piesa „Prieten drag” de la regretatul compozitor Radu Şerban, pe versurile poetului Constantin Cârjan, nu mi-am închipuit că va fi cel mai mare cadou muzical ce mi se oferă. 

La Festivalul de la Mamaia din 1966 piesa a primit Marele Premiu iar eu, o timidă studentă la engleză, abia cunoscută, am primit, printre altele, şi Premiul de Interpretare, cu toate că la Festival participau numele cele mai mari ale muzicii uşoare româneşti. Spun elevilor mei că celebritatea nu vine peste noapte. Ea este rezultatul unei munci asidue pentru atingerea unei calităţi pe care orice cântăreţ o datoreză publicului şi pe care trebuie să o scoată la iveală în momentul în care apare pe scenă. Eu rămân mereu recunoscătoare exigentei instanţe care se numeşte Măria-Sa-publicul. El a ales „Prieten drag” ca melodie a secolului în anul 2001, potrivit ultima-ora.ro

4.) Amintirile copilăriei

„De câte ori vin la Bucureşti şi restrăbat ce-a mai rămas, revăd imaginile copilăriei, jocurile cu prietenii de pe stradă, de-a hoţii şi gardiştii, de-a v-aţi ascunselea…, reaud strigătele noastre ascuţite şi pe mama care, grijulie, ieşea ades din casă ca să mă avertizeze că-mi voi pierde vocea dacă continui să ţip.

Îmi aduc aminte că avertismentul trebuia repetat la intervale regulate, pentru că vârtejul jocului era mai important decât pierderea vocii. În capul străzii se afla un dud mare în care ne urcam ciripind ca un stol de vrăbii, ca să-i culegem roadele, de un dulce fără pereche, cu care ne răsplăteam după joacă, cu toate că proprietarii dudului nu erau încântaţi de asalt. Pe aceeaşi stradă locuia profesoara mea de istorie de la şcoala „Tunari”, Doamna Abăluţă, mama poetului Dinu Abăluţă.

Puţin mai departe, la colţul cu strada „Badea Cârţan” locuia distinsul profesor de franceză Alexandru Beliş pe care l-am avut la liceul „Dimitrie Cantemir”, cel care mi-a insuflat constanta pasiune pentru limba şi cultura franceză”, spunea artista.

$$$

 O scrisoare extraordinara!

- Sa fie adevarata? Se stie ca Einstein a fost un fizician stralucit, dar atipic si original.

- La sfârșitul anilor ‘80, Lieserl, fiica celebrului geniu, a donat Universității Ebraice 1.400 de scrisori, scrise de Einstein, cu ordin de a nu le publica conținutul decât la două decenii de la moartea sa. Aceasta este una dintre ele, scrisoare pentru Lieserl Einstein.

„Când am propus teoria relativității, foarte puțini m-au înțeles, iar ceea ce voi dezvălui acum pentru a transmite omenirii se va ciocni cu neînțelegerea și prejudecățile din lume.

Vă rog să păziți scrisorile cât va fi nevoie, ani, decenii, până când societatea va fi suficient de avansată pentru a accepta ceea ce voi explica mai jos. Există o forță extrem de puternică căreia, până acum, știința nu i-a găsit o explicație formală. Este o forță care le include și guvernează pe toate celelalte și se află chiar în spatele oricărui fenomen care operează în univers și nu a fost încă identificată de noi. Această forță universală este IUBIREA.

Iubirea este Lumina care îi luminează pe cei care o dăruiesc și pe cei care o primesc. Iubirea este gravitație, pentru că îi face pe unii oameni să se simtă atrași de alții. Iubirea este putere, pentru că înmulțește tot ce avem mai bun și permite umanității să nu se stingă în orbirea egoismului ei. Iubirea se dezvăluie și se revelează. Pentru iubire trăim și murim. Iubirea este Dumnezeu și Dumnezeu este Iubire. Această forță explică totul și dă sens vieții. Aceasta este variabila pe care am ignorat-o prea mult timp, poate pentru că ne este frică de iubire pentru că este singura energie din univers pe care omul nu a învățat să o conducă după bunul plac.

Când oamenii de știință au căutat o teorie unificată a universului, au uitat cea mai puternică forță nevăzută. Pentru a da vizibilitate iubirii, am făcut o simplă înlocuire în cea mai faimoasă ecuație a mea. Dacă în loc de E = mc2, acceptăm că energia de vindecare a lumii poate fi obținută prin iubire înmulțită cu viteza luminii la pătrat, ajungem la concluzia că iubirea este cea mai puternică forță care există, pentru că nu are limite. După eșecul umanității în utilizarea și controlul celorlalte forțe ale universului care s-au întors împotriva noastră, este urgent să ne hrănim cu un alt tip de energie...

Dacă vrem ca specia noastră să supraviețuiască, dacă vrem să găsim sens vieții, dacă vrem să salvăm lumea și fiecare ființă sensibilă care o locuiește, iubirea este singurul răspuns.

Poate că nu suntem încă pregătiți să facem o bombă a iubirii, un dispozitiv suficient de puternic pentru a distruge în întregime ura, egoismul și lăcomia care devastează planeta. Cu toate acestea, fiecare individ poartă în sine un mic, dar puternic generator de iubire a cărui energie așteaptă să fie eliberată. Când vom învăța să dăruim și să primim această energie universală, dragă Lieserl, vom fi afirmat că iubirea învinge totul, este capabilă să transceandă totul și orice, pentru că iubirea este chintesența vieții.

Regret profund că nu am reușit să exprim ceea ce este în inima mea, care a bătut în liniște pentru tine toată viața. Poate că e prea târziu să-mi cer scuze, dar timpul este relativ, trebuie să-ți spun că te iubesc și datorită ție am ajuns la răspunsul suprem!

Tatăl tău, Albert Einstein”

$$$

 Misterele ultimului voievod român care i-a bătut măr pe turci. L-a imitat pe Mihai Viteazul și a făcut ravagii în teritoriile otomane

Un alt domnitor a încercat să calce pe urmele lui Mihai Viteazul. A fost ultimul voievod român medieval care a sfidat puterea otomană fățiș și a invadat teritoriile turcești de la sud de Dunăre. Puțin sau aproape deloc cunoscut publicului larg, acesta a încercat să modernizeze Principatele. 

Mihnea al III lea Radu a vrut să imite isprăvile lui Mihai Viteazul FOTO .1.

După moartea lui Mihai Viteazul și până către jumătatea secolului al XIX-lea, românii nu au mai cutezat să se ridice împotriva stăpânirii otomane. Deși trecut, în mare parte, cu vederea de istoria de popularizare și aproape deloc cunoscut publicului larg, a existat un voievod muntean care a sfidat pentru ultima oară puterea otomană cu arma-n mână. Ba chiar l-a imitat pe Mihai Viteazul și a trecut Dunărea într-o încercare de a destabiliza puterea turcilor în Balcani. Totodata, a încercat apropierea Principatelor de Europa Occidentală înainte ca acestea să cadă pe mâinile fanarioților. A rămas cunoscut în istorie drept Mihnea al III-lea Radu și a domnit doar un an. 

Un personaj controversat, venit de nicăieri, ajunge pe tronul Valahiei.

După moartea lui Mihai Viteazul, otomanii au înăsprit controlul asupra Principatelor. Și-au dat seama că nu prea pot avea încredere în domnii pământeni iar riscul era mare. Voievozii români se puteau alia cu regatele sau imperiile occidentale pentru a submina puterea otomană. La rândul lor, marile clanuri boierești sprijineau pe tron candidații slabi, preferați de turci și ușor de controlat. Marii feudali preferau pacea cu turcii. La aproape șase decenii de la moartea lui Mihai Viteazul, Valahia era o țară pustiită de revoltele seimenilor și dorobanților împotriva fostului domnitor Constantin Șerban și de turcii și tătarii veniți să restabilească ordinea.

Marii boieri făceau legea. Cine pierdea susținerea lor sau refuza să le facă pe plac era ca și pierdut, adică era pârât Marelui Vizir și mazilit. În acele momente dificile, pe tronul Țării Românești ajunge Mihail Radu sau Mihnea al III-lea Radul, cum va ajunge cunoscut în istorie. Acesta obține tronul cu ajutorul turcilor. Este adus în țară de un contigent otoman, deși boierii nu știau cine este și ce hram poartă. Ei aveau alți pretendenți și, din start, nu l-au văzut cu ochi buni. Pe 13 iunie 1658, noul domnitor își alege o titulatură foarte îndrăzneață care lăsa se întrevadă planurile sale de viitor. „Io Mihail Radu ighemon, conducător şi arhiduce al părţilor transalpine”, se arată în documentul din 13 iunie 1658 adresat Episcopiei Râmnicului. Se spune că țara era atât de pustiită iar boierii atât de ostili încât noul domn nici nu avea unde locui și nici prea multe de-ale gurii. Bucureștii și Târgoviștea erau în ruine iar oamenii în bejenie. Mihea a fost nevoit să tragă la Mănăstirea Radu Vodă, acolo unde și-a stabilit, pentru început, curtea.

Aici a făcut un alt gest care a dat de bănuit turcilor. Nu suficient, însă, cât să uite de pungile de galbeni plătite de Mihnea la înscăunare. Mai precis, noul domn, pe flamurile Valahiei a pus vulturul bicefal, la fel și pe moneda pe care a bătut-o. Se comporta ca un principe bizantin, un urmaș al vechilor împărați. „O pompă strălucită îl înconjura. Cu tot trecutul său turcesc se simțea urmaș al împăraților bizantin și îi plăcea s-o și spuie”, spunea Nicolae Iorga despre Mihnea al III-lea. Cine era totuși acest voievod apărut parcă de nicăieri? El însuși spunea că este fiul lui Radu Mihnea, unul dintre acei domnitori purtați de turci cu mai multe domnii când de-o parte, când de alta a Milcovului. Alții spun că, de fapt, Mihnea al III-lea era un maestru în a-și inventa origini de tot felul. Se spune că era grec la origine și că a fost feciorul unui cămătar elin de prin Iași. Acolo s-ar fi și născut, prin anul 1613. Istoricii spun însă că erau răutăți boierești, fiind cunoscut faptul că mai toți cronicarii moldoveni sau valahi proveneau din rândurile feudalilor, cu simpatii și antipatii în funcție de blândețea voievodului față de boieri. Cert este că Mihnea a trăit la turci până în jurul vârstei de 40 de ani.

Probabil a ajuns acolo după moartea tatălui său. În orice caz, își făcuse un nume în Constantinopol, fiind un personaj volubil, cu o imaginație bogată, viclean și bun cunoscător al limbilor străine. „Voievodul intrigant al ğării Româneşti, căruia i se zice Mihnea, în zilele tinereții sale, fusese un băiat cuminte şi, timp de peste 20 de ani, fusese educat împreună cu pajii lui Kodja-Kenan paşa, cuceritorul cetății Ahisha. El se împodobea cu căciulă de samur şi cu haine de musulman şi, fiind sătul de sare şi pâine, citea şi scria din cărți în limbile arabă şi persană şi turcă şi spunea: Voi fi un musulman adevărat!”, scria cronicarul otoman Mustafa Naima. 

Ospețe după modelul lui Lăpușneanu.

Cert este că odată ajuns pe tronul Țării Românești, Mihnea al III-lea nu pierde vremea și începe o reformă rapidă și brutală. A încercat să atragă de partea sa marii dregători cu experiență, dar în același timp a încercat să distrugă opoziția marilor feudali. Știa că nu se va putea baza niciodată pe marile familii boierești. Mai ales că el avea de gând să se războiască cu otomanii și să încerce să calce pe urmele lui Mihai Viteazul, cu scopul de a scoate Valahia de sub stăpânirea lor. Pe plan intern se bazează, la fel ca Ștefan cel Mare, în primul rând pe boierimea mică și mijlocie, dornică de afirmare și de a lua locul marilor boieri în dregătorii, dar și pe soldații de rând, în special pe cei din corpul de infanterie al dorobanților. Mihnea al III-lea a înființat noi unități de dorobanți credincioase lui, în special din rândul țăranilor. Mai mult, a impus răscumpărarea silită a unor sate de rumâni (țărani dependenți). Aceștia se puteau răscumpăra și intra în unitățile de dorobanți nou constituite de voievod. Oamenii de rând erau mulțumiți, erau puși la bir, dar măcar scăpau de corvoadă și aveau o viață mai bună ca soldați. Boierii, de cealaltă parte, erau tot mai nemulțumiți de noul domn fiindcă rămâneau fără oameni pe domenii. Cu banii strânși din răscumpărări, Mihnea al III-lea a dat comandă de tunuri la Sibiu. Punea pe picioare o armată în toată regula. Pe plan extern, s-a aliat rapid cu Gheorghe Rakoczi al II-lea, principele Transilvaniei, un alt susținător al revoltei anti-otomane. La data de 4 octombrie 1659, la Târgu Mureș, Mihnea al III-lea încheie un tratat de prietenie cu principele Rakoczi. Ba chiar a încercat să ofere sprijin lui Gheorghe Rakoczi al II-lea, plecând cu o mare oaste în Transilvania pentru a declanșa revolta anti-otomană. Boierilor nu le conveneau aceste planuri care stricau pacea cu turci.

În plus, noul domnitor făcea legea cu ei. Marii feudali s-au dus în tabăra turcească și l-au dat în vileag pe Mihnea al III-lea. Voievodul, bun cunoscător al moravurilor turcești și al limbii, a știut să le câștige comandanților otomani încrederea. Evident, și cu pungile de aur cuvenite. După care s-a socotit cu boierii, în stilul lui Alexandru Lăpușneanu. În iulie 1659 i-a momit la un ospăț de împăcăciune, promițîndu-le că-i va asculta în toate cele. În timpul mesei, dorobanții domnitorului i-au căsăpit pe toți marii boieri. Cei care au scăpat au fost urmăriți de asasinii lui Mihnea, peste tot. Puțini au reușit să se facă nevăzuți prin Moldova. Printre cei uciși s-a aflat și renumitul spătar Năsturel Udriște, marele cărturar valah. 

Pe urmele lui Mihai Viteazul. Ultima mare campanie anti-otomană.

După uciderea marilor boieri, Mihnea al III-lea Radul avea cale liberă pentru planurile sale antiotomane. Planul era complex. Gheorghe Rakoczi al II-lea trebuia să atace cu trupele transilvănene în zona Lugoj și Caransebeș, atrăgând oștile otomane. În acest timp, Constantin Șerban, pus pe tronul Moldovei, trebuia să reziste tătarilor, pentru a nu-i ataca pe transilvăneni și valahi din spate, iar Mihnea al III-lea avea să-i lovească pe otomani direct în teritoriile lor sud-dunărene. Acțiunea lui Mihnea a fost trasă la indigo după cea a lui Mihai Viteazul. Domnul valah începe răscoala antiotomană ucigând, la 12 septembrie 1659, toate garnizoanele turcești din Țara Românească. Au fost uciși câteva mii de otomani. Apoi, Mihnea al III-lea se repede asupra raialelor otomane Giurgiu, Brăila, Turnu. Trece prin foc și sabie Rusciukul și Nicopole la sud de Dunăre.

 La Frătești, lângă Giurgiu, pe 23 noiembrie 1659, Mihnea al III-lea îi zdrobește pe turci. În schimb, Gheorghe Rackoczi al II-lea este înfrânt la Porțile de Fier, iar Constantin Șerban nu a făcut față tătarilor în Moldova. Prins ca într-un clește și din spate și din față, Mihnea al III-lea este înfrânt, culmea, la Călugăreni, pe Neajlov, de oștile otomane. Mihnea a fugit la Râșnov, în Transilvania, și mai apoi la Satu Mare. Pe 5 aprilie 1660, în timp ce se ospăta cu Constantin Șerban, voievodul mazilit din Moldova, Mihnea al III-lea căzut ca secerat. Unii presupun că a fost otrăvit, alții că a suferit pur și simplu un infract. Cert este că atunci a murit unul dintre ultimii voievozi români medievali care au încercat să scuture jugul otoman și să apropie țara de Occident. 

https://adevarul.ro/stil-de-viata/magazin/misterele-ultimului-voievod-roman-care-i-a-batut-2471131.html

$$$

 Ioan Tobă „Hatmanul" - Maiorul român ce a salvat Mănăstirea Putna de bolșevici.

În galeria eroilor uitați ai României, puține destine sunt atât de tulburătoare și de tragic de simbolice ca cel al maiorului Ioan Tobă, supranumit „Hatmanul". Născut la 10 iulie 1903 în Bordei Verde, Brăila, acest ofițer de cavalerie a traversat infernul celor două Războaie Mondiale, salvând Mănăstirea Putna de la profanare și luptând cu îndârjire pentru fiecare palmă de pământ românesc, pentru ca în final să moară în anonimat, la coadă la CEC, în 1976.

Momentul care ar fi trebuit să-l consacre ca erou național a rămas învăluit în tăcere timp de decenii. La 5 iulie 1940, când Armata Roșie ocupase vremelnic Mănăstirea Putna - locul de odihnă al lui Ștefan cel Mare - căpitanul Ioan Tobă, la comanda Escadronului 25 Cavalerie, a îndrăznit imposibilul: a eliberat sfânta ctitorie. Faptele de arme ale escadronului său au fost îndărătnicește ținute sub tăcere de regimul comunist, iar documentele despre această operațiune au dispărut misterios din arhivele militare.

Fostul licean militar de la Craiova, cercetaș în Primul Război Mondial și ofițer de cavalerie din promoția 1925, Ioan Tobă și-a construit o reputație legendară în Războiul din Răsărit. La comanda unui detașament româno-german, a combătut formațiunile de partizani bolșevici în Munții Iaila din Crimeea, în 1943, unde zelul său i-a adus decorații atât de la generali români, cât și germani, dar și prețul pus de sovietici pe capul său.

Rănit de trei ori în lupte, Hatmanul a fost trimis în Germania în vara lui 1944 pentru un curs special de luptă de gherilă, tocmai când România părea pe cale să recurgă la tactica partizanilor împotriva invaziei sovietice. Actul de la 23 august 1944 l-a surprins acolo, marcând începutul unui calvar care avea să dureze decenii.

Ironia soartei l-a transformat pe eroul decorat într-un prizonier al istoriei. Internat de germani, apoi recrutat în Armata Națională, ulterior în Waffen SS sub comanda lui Otto Skorzeny, Ioan Tobă a fost capturat de americani și trimis înapoi în România cu misiunea de a organiza rezistența în munți. În loc de glorie, l-a așteptat arestarea de către sovietici în 1947, condamnarea la moarte pentru crime de război și deportarea în Siberia.

Salvat de abrogarea pedepsei capitale, Hatmanul a supraviețuit în lagărele siberiene până în decembrie 1955, când cancelarul german Konrad Adenauer a obținut de la Hrușciov eliberarea prizonierilor ofițeri germani. Însă revenirea în țară nu i-a adus libertatea - l-a așteptat direct penitenciarul Gherla, de unde a ieșit abia în august 1964, după 18 ani de temniță grea.

Ceea ce a găsit acasă era imaginea în ruine a vieții sale: soția Clemance, bolnavă de astm, ulcer și debilitate, iar fiica Camelia - singurul său copil - dată afară din facultate pentru "vina" de a fi fiica Hatmanului. El însuși mărturisea, cu amărăciune: „Mai bine muream pe front… Şi eram erou!"

Paradoxul tragic: statul român pentru care își vărsase sângele l-a uitat complet, în timp ce Republica Federală Germania i-a acordat pensie pentru serviciile aduse Wehrmacht-ului. Securitatea îi percheziționă repetat locuința, confiscându-i documentele din război. Jurnalul său a fost salvat providențial de soacra sa, care a stat pe el două ore, pe un taburet din bucătărie, în timpul unei percheziții.

În disperarea sa, Ion Tobă a încercat să atragă atenția autorităților. În 7 martie 1967, i-a scris lui Nicolae Ceaușescu, relatându-i faptele de la Putna și explicându-și motivațiile: "În toată activitatea mea de ostaş, nu m-am dirijat decât de problemele ţării, neaderând la niciun fel de ideologie politică, fiindcă am fost militar, nu civil, şi aşa am fost educat (...) Am luptat împotriva ruşilor pentru că aceştia au fost întotdeauna duşmanii neamului meu".

La 72 de ani, a scris și Patriarhului BOR, explicându-i rolul său în salvarea Mănăstirii Putna. Nicăieri nu a găsit răspuns sau recunoaștere.

În 1976, Ioan Tobă-Hatmanul s-a stins din viață în timp ce stătea la coadă la CEC - un final absurd de banal pentru un om care supraviețuise celor mai cumplite încercări ale secolului XX. Uitat de toți, mai puțin de familie și de Securitate, nedorit de nimeni în țara pentru care își vărsase sângele, ultimul străjer al lui Ștefan cel Mare a plecat fără ca faptele sale să fie recunoscute.

Povestea lui Ioan Tobă nu este doar despre un erou uitat - este despre absurditatea istoriei, despre cum regimurile politice rescriu trecutul după interesele lor, despre cum vitejia și sacrificiul pot fi transformate în vină și despre cum o națiune își poate pierde memoria propriilor apărători.

$$$

 

Rochia de catifea roșie a lui Scarlett O’Hara rămâne unul dintre cele mai memorabile costume din Pe aripile vântului. Purtată la aniversarea lui Ashley Wilkes, nu era doar o ținută, ci o declarație. Ponegrită de bârfe și scandal, Scarlett a pășit în salon învăluită în catifea stacojie și pene, provocând întreaga societate să o privească în ochi. A fost clipa care i-a pecetluit spiritul neînfricat și sfidător.

Dincolo de ecran, rochia a fost o adevărată culme a artei costumului, semnată de Walter Plunkett. El a creat-o ca să exprime deopotrivă stigmatul și rezistența. Roșul aprins vorbea despre pasiune și scandal, iar catifeaua grea și penele dramatice îi dădeau lui Scarlett o aură aproape regală. Vivien Leigh a purtat rochia cu atâta grație, încât ceea ce putea fi prăbușire s-a transformat în forță.

Deși dificil de purtat, greoaie prin straturile de catifea și prin detaliile minuțioase, rochia nu i-a știrbit eleganța. Membrii echipei de filmare povesteau adesea cum Leigh reușea să rămână impecabilă, în ciuda constrângerilor impuse de costum. Apariția ei în rochia roșie a devenit atât de puternică, încât imaginea s-a întipărit definitiv în memoria filmului.

Această scenă trece dincolo de modă: este cinema în forma lui cea mai îndrăzneață. Rochia roșie a lui Scarlett a devenit o armă – rușinea prefăcându-se în spectacol, vulnerabilitatea în dominație. După mai bine de opt decenii, ea rămâne unul dintre cele mai emblematice costume din istoria marelui ecran.

Sursă: Retro Red Carpet

Preluare text Lamia Beligan