$$$

 S-a întâmplat în 11 iulie1780: La această dată, a apărut, în limba latină, prima gramatică a limbii române - „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae" de Samuil Micu şi Gheorghe Şincai. Primul nucleu iluminist din cultura română l-a constituit Şcoala Ardeleană, mişcarea intelectualităţii din Transilvania de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, apărută ca urmare a excluderii românilor de la viaţa social-politică, conform actului cunoscut sub numele de „Unio trium nationum” (1437).

În anul 1791, apărea „Supplex libellus valachorum Transsilvaniae”, un memoriu care sintetiza programul politic al mişcării, trimis împăratului Leopold al II-lea, prin care se cerea recunoaşterea românilor din Transilvania ca naţiune egală în drepturi cu celelalte ce intrau în componenta Imperiului Habsburgic.

Şcoala Ardeleană era îndrumată, politic şi cultural, de operele istorice şi filologice ale lui Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi Ion Budai-Deleanu, minţi strălucite, erudiţi, savanţi de talie europeană, poligloţi, toţi cu studii teologice, filosofice şi de drept canonic la Roma şi Viena. Mişcarea susţinea emanciparea oamenilor prin educaţie şi cultură, de aici şi dezvoltarea şi organizarea învăţământului în limba română dar şi latura erudită, ce cuprindea numeroasele tratate de istorie şi filologie. Menţionăm aici cele mai importante dintre aceste lucrări: „Istoria şi lucrurile şi întâmplările românilor”, autor Samuil Micu, „Hronica românilor şi a mai multor neamuri…”, autor Gheorghe Şincai, „Istoria pentru îceputul românilor în Dachia”, autor Petru Maior, „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae”, autor Samuil Micu şi Gheorghe Şincai, „Disertaţie pentru începutul limbii române”, autor Petru Maior şi „Lexiconul de la Buda”, primul dicţionar etimologic al limbii române.

În procesul complex și îndelungat de modernizare a culturii române, Școala Ardeleană reprezintă, prin dimensiunile fără precedent în „istoria culturală și literară românească”, un moment de mare importanță. Corifeii Școlii Ardelene, un mănunchi de călugări și preoți greco-catolici, care au creat o pleiadă de cărturari puși în slujba neamului, propun o înnoire în limbă, în istorie, dar mai ales în mentalități și aspirații. Prin urmare, de fiecare dată, orice generație va găsi, în activitatea și ideile vehiculate de ei, sensuri adânci și mereu noi. Prin ei, afirma G. Ibrăileanu, „Transilvania se pune deodată în fruntea culturii românești și pune începutul culturii românești moderne”.„În Ardeal, preciza și Nicolae Iorga, nu e un mănunchi, ci o pleiadă, nu e un predicator în pustie, cu câțiva ucenici răzleți, ci profeți sărbătoriți se înconjură de ucenici înțelegători și devotați care repetă cuvântul auzit, îl tâlcuiesc pentru alții, scot dintr-însul adevăruri nouă. Și nu mai sunt aici boieri care vorbesc, câțiva nobili cu carte, ci preoți, corectori de cărți, învățători, slujbași, medici, toată inteligența nației participă la mișcare, se încălzește de dânsa.Ideile învietoare au pătruns acum în sângele poporului român, al poporului român de pretutindeni” (Iorga, 1933: 8).

Epoca nouă pe care o deschide Școala Ardeleană în istoria noastră politică și culturală izvorăște din noutatea, adâncimea și consecvența ideilor pe care le propagă, înarmată cu știința, cu marile idei stimulatoare ale iluminismului european. Prin lucrările lor de istorie și filologie, reprezentații Școlii Ardelene au demonstrat latinitatea limbii române, romanitatea și continuitatea poporului român în Dacia și, implicit, vechimea sa incontestabilă (cf. Zdrenghea, 1981: 11). În felul acesta, ei au probat o adâncă și sinceră conștiință națională și o solidaritate cu masele populare ținute în umilință de uzurpatorii drepturilor politice străvechi ale poporului român. Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu „au instaurat un nou mod de a gândi, derivat de o mai bună cunoaștere a originii poporului și a limbii. [...]Ei au susținut nobila demnitate de român” (Ruffini,1941: 113). Prin ei, „sunt scoase la lumină vechi temeiuri ale romanității orientale, conservate prin foc și sânge în acest colț zbuciumat al Europei, unde poporul român, păstrând fidel gloriosul nume al Romanilor, continua să trăiască, apăsat, umilit, contestat, cu toată vechimea și descendența lui ilustră. Era tolerat, deși stăpânise cel dintâi aceste locuri, era ignorat, deși el singur moștenise cultura, tradiția și limba străveche a Romei, era contestat, deși avea de partea lui istoria cu toate documentele descendenței, ale vieții și drepturilor sale imprescriptibile” (Bulgăr, 1971: 12).

Surse:

Chindriş, Ioan; Iacob, Niculina – Samuil Micu în mărturii antologice, Editura Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2010

http://www.bjmures.ro/bd/S/001/02/index.php

http://www.inst-puscariu.ro/Cercetari%20de%20lingvistica/CL1986_1.pdf

https://www.academia.edu/20700592/Samuil_Micu

http://etext.store/sincai/elementa

http://e-communio.ro/stire4472-samuil-micu-klein-210-ani-de-la-trecerea-in-eternitate

http://limbaromana.md/index.php?go=articole&printversion=1&n=3440

$$$

 S-a întâmplat în 11 iulie1917 (stil vechi): S-a declanșat bătălia de la Mărăşti; puternică ofensivă a Armatei a 2-a Române, comandată de generalul Alexandru Averescu, în cooperare cu armata rusă, soldată cu o importantă victorie împotriva armatei germane. Bătălia de la Mărăşti (11/24 iulie – 19 iulie/1 august 1917). Victorie a armatei române împotriva trupelor germane, în vara anului 1917; confruntarea deschide seria celor trei mari bătălii – Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz – în urma cărora trupele româno-ruse reuşesc să oprească ofensiva germano-austro-ungară ce urmărea scoaterea României din război şi pătrunderea în partea ucraineană a Rusiei.

Ofensiva română de la Mărăşti a fost pregătită strategic în lunile mai - iunie, când au avut loc întâlniri la nivel înalt între oficialităţile române şi ruse.După eşecurile din 1916, se încerca preluarea iniţiativei pe Frontul de Est printr-o dublă ofensivă: rusă în Bucovina şi românească în sudul Moldovei, în direcţia Brăilei.Detaliile acţiunii erau cuprinse în „Ordinul de operaţie nr. 1638”, semnat de comandantul trupelor române, Alexandru Averescu.Obiectivul Armatei 2, căreia se adresa ordinul, era străpungerea frontului în zona Nămoloasa, prin executarea unei ofensive energice pe valea Putnei. Pentru aceasta Averescu a decis desfăşurarea unui atac general în întreaga fâşie pe care era desfăşurată Armata 2, lungă de 37 km, între dealul Arşiţa Mocanului şi Răcoasa. Lovitura principală, inclusiv sectorul de rupere, cu o lărgime de 13 km, a fost stabilită la flancul stâng al dispozitivului, împărţit în două sectoare.

Totalul forţelor Armatei 2 se ridica la cca. 50 000 de oameni, împărţiţi în 56 de batalioane şi 14 escadroane. Dotarea tehnică cuprindea, între altele, 228 de tunuri, 448 de mitraliere şi 21 de avioane. Pe timpul desfăşurării ofensivei, armata a fost sprijinită de Divizia 1 Cavalerie, Brigada 2 Călăraşi, Brigada de Grăniceri, Batalionul 17 Pioneri. Trupele germane şi austro-ungare totalizau 21 de batalioane de infanterie şi 36 de escadroane de cavalerie, înzestrate cu 252 de mitraliere, 142 de tunuri şi sprijinite de un puternic sistem de lucrări genistice. Concomitent cu acţiunea marilor unităţi române a trecut la ofensivă, la flancul stâng al Armatei 2, Corpul 8 şi Divizia 3 Trăgători Turkestan, din Armata 4 Rusă, care aveau misiunea de a cuceri vârful Momâia şi satul Ireşti.

Bătălia a început la 11/24 iulie, fiind precedată de un bombardament puternic asupra poziţiilor inamice, distrugerile produse facilitând ofensiva trupelor de infanterie. Sunt eliberate mai multe sate, între care şi Mărăşti, amenajat de adversari ca un puternic centru defensiv. Până la sfârşitul zilei, Armata 2 a rupt frontul inamicului pe o lărgime de zece km. Şi în ziua următoare, 12/25 iulie, ofensiva a continuat cu vigoare, fiind eliberate, între altele, localităţile Câmpuri, Vizantea Mănăstirească, Roşculeşti, Răcoasa. Avântul ofensiv al armatei române este frânt în urma victoriei trupelor austro-ungare din Galiţia, împotriva trupelor ruse. În faţa pericolului care venea din nord, întreg dispozitivul tactic din estul şi sudul Moldovei este regândit, o parte a trupelor fiind dirijate către nord. Totuşi, Alexandru Averescu a mai ordonat o şarjă ofensivă în zilele de 13/26 – 14/27 iulie, forţând inamicul să-şi continue retragerea pe toată lungimea frontului. În seara zilei de 14/27 iulie, Marele Cartier General dispune ca Armata 2 să se oprească pe aliniamentul atins, asigurând valea Trotuşului. Generalul Averescu mai execută două acţiuni locale, în perioada 15/28 iulie – 19 iulie/1 august, având ca scop îmbunătăţirea aliniamentului atins prin cucerirea Cornului Măgurii şi a Măgurii Caşinului.

Prin ofensiva de la Mărăşti, frontul inamic a fost distrus pe o lăţime de cca.30 km şi o adâncime de c. 20 km, fiind eliberate 30 de localităţi. Pierderile proprii s-au ridicat la 1466 de morţi (între care 37 ofiţeri), 3 052 de răniţi (73 de ofiţeri) şi 367 de dispăruţi, iar cele provocate inamicului au constat în câteva mii de morţi, 2 793 de prizonieri (între care 23 de ofiţeri) şi un impresionant material de război (40 de tunuri, 30 de mortiere, 22 de mitraliere etc). vUrmările victoriei de la Mărăşti au fost importante pe plan strategic, Armata 9 Germană, comandată de feldmareşalul August von Mackensen schimbând direcţia de ofensivă, plănuită iniţial între Siret şi Prut, mai spre nord-vest, în zona Focşani-Mărăşeşti. Acest fapt a reprezentat un ajutor indirect pentru următoarele confruntări din zona de sud a Moldovei, la Mărăşeşti şi Oituz, deoarece Mackensen nu a avut timp să-şi grupeze toate forţele armate pe noua direcţie de atac.

Victoria de la Mărăşti a fost o adevărată capodoperă de artă militară şi a probat calităţile de comandant ale lui Alexandru Averescu, care îşi nota în jurnalul său că „Poporul României moderne trebuie să-şi întipărească bine în suflet ziua de 11 iulie 1917, când în acea zi, pentru întâia dată, armata sa tânără, care-şi primise botezul de sânge numai cu 40 de ani înainte la Griviţa, înscrie în istoria sa prima victorie în adevăratul înţeles al cuvântului, adică victorie ofensivă şi definitivă”. Moralul populaţiei, zdruncinat după eşecurile din 1916 şi afectat de condiţiile grele de viaţă, era ridicat, între alţii, de scriitorul Mihail Sadoveanu, care arăta că „Bătălia de la Mărăşti va trece în istoria noastră ca o operă serioasă şi solidă de artă militară. Toată dezvoltarea ei a fost prevăzută şi s-a executat după planul iniţial. Cel din urmă soldat a ştiut unde merge şi şi-a făcut datoria.Artileria a dovedit o preciziune înspăimântătoare. Ofiţerii germani prinşi au trebuit să se plece, arătându-şi toate omagiile”.

Surse:

George Marcu (coord.), Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, Editura Meronia, Bucureşti, 2011

https://www.marasti100.ro/batalia-de-la-marasti/

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/batalia-de-la-marasti-prima-victorie-adevarata-din-istoria-armatei-romane-moderne

http://www.muzeulvrancei.ro/file-de-istorie/batalia-de-la-marasti/

http://www.istorie-pe-scurt.ro/batalia-de-la-marasti-prima-mare-victorie-din-istoria-armatei-romane/

$$$

 S-a întâmplat în 11 iulie1937: În această zi, a murit George Gershwin, compozitor, pianist şi dirijor american; a creat aşa-numitul jazz simfonic. Jacob Gershowitz, pe numele avut la naştere, a apărut pe lume la 26 septembrie 1898, la New York, fiind fiul unui cuplu de imigranţi ruşi cu ascendenţă evreiască, Morris Gershovitz şi Rose Bruskin. Copilul a ascultat pentru prima oară jazz live la vârsta de șase ani, apoi, în 1910, părinții cumpără un pian pentru fratele său mai mare, Israel, însă Jacob avea să pună stăpânire pe acest instrument, cântând „după ureche” și dovedind un talent muzical ieşit din comun.

În anii adolescenţei, a luat lecţii muzicale, cei mai importanţi pedagogi fiind Charles Hambitzer, care l-a învăţat tehnica de execuție convențională, şi Rubin Goldmark, profesorul său de compoziţie. În aceeaşi perioadă, George a lucrat în domeniul publicităţii muzicale. În anul 1916, a debutat cu prima sa compoziţie, „Rialto Ripples”, iar în 1919, compunea melodia „Swanee”, scrisă pentru musical-ul „The Capitol Revue”, în interpretarea lui Al Jolson, care s-a bucurat de un succes răsunător. În acelaşi an apărea şi primul său cântec devenit hit, „La, La Lucille”. A urmat semnarea unui contract cu editorii muzicali de la „Harms Publishers”, specializați în musical-uri, acesta fiind momentul în care adoptă pseudonimul George Gershwin, iar fratele său Israel, pe cel de Ira Gershwin. În 1920, directorul de orchestră Paul Whiteman îi comandă o piesă instrumentală pentru formația sa, rezultatul fiind celebra „Rhapsody in blue”, o compoziție pentru pian și orchestră, care este prezentată în primă audiție la 12 februarie 1924, în Aeolian Hall din New York. „Rhapsody in Blue” a făcut rapid înconjurul lumii şi este considerată lucrarea sa cea mai importantă. „Rapsodia Albastră” era o partitură revoluţionară pentru încoronarea stilului propriu jazz-ului simfonic şi împleteşte fragmente de jazz tipic, ritmuri sincopate şi efecte onomatopeice. A urmat o lungă şi strânsă colaborare a celor doi fraţi, Ira şi George, primul scriind de obicei textele muzicii compuse de fratele său.

Primul rezultat al colaborării de anvergură a celor doi este comedia muzicală „Lady Be Good”, primul spectacol pentru Broadway al fraţilor Gershwin, prezentat în 1924 şi care a cuprins melodii care aveau să cunoască un mare succes, precum „Fascinanting Rhythm” și „The Man I Love”. Anul 1925 a venit cu multe noutăţi, musical-ul „Tell Me More” se juca pe Broadway şi la Londra, Gershwin a prezentat „Concertul în F” pe scena de la Carnegie Hall, si de asemenea, a avut loc premiera primei sale operete, „Song of the Flame”.

Cei doi fraţi aveau să se consacre drept unul dintre cele mai importante cupluri de creatori de spectacole din istoria Broadway-ului, remarcabile fiind punerile în scenă „Oh, Kay!” – în 1926, „Strike up the Band” – cu celebra melodie „I’ve Got A Crush On You” – şi „Funny Face” – ambele în 1927, „Girl Crazy” – în 1930 (ce conținea faimoasele melodii „I Got Rhythm” și „Embraceable You”), dar şi spectacolul satiric „Of Thee I Sing” – în 1931, primul musical distins cu Premiul Pulitzer, în 1932, pentru creatorii lui, George Gershwin, George S. Kaufman, Morrie Ryskind şi Ira Gershwin. În 1928, frații Gershwin se aflaseră într-o călătorie la Paris, care devenise sursa de inspirație al lui George pentru a compune poemul simfonic şi fantezie orchestrală, „An American in Paris”. În anul 1934, George a pornit într-un lung turneu pentru a celebra 10 ani de la realizarea compoziţiei sale „Rhapsody in Blue”.În anul 1933, cei doi fraţi încep să conceapă un proiect îndrăzneț, punerea în scenă sub forma unei opere muzicale populare (operă folk) a povestirii „Porgy and Bess” de Dubose Heyward, inspirată din viața populației afro-americane.

Cea mai ambiţioasă lucrare a lui George Gershwin, care cuprindea piese devenite în timp extrem de populare – „Summertime”, „I Got Plenty of Nothing”, „It Ain’t Necessarily So” – , este prezentată, în premieră, la 30 septembrie 1935, la Boston, fiind ovaţionată la final prin ropote de aplauze.George Gershwin este autorul unor compoziţii clasice, care includ un concert pentru pian şi orchestră – în 1925 şi Trei preludii pentru pian – în 1936.Gershwin a compus melodii devenite celebre, compoziţiile sale fiind interpretate de artişti remarcabili precum Frank Sinatra, Louis Armstrong, Herbie Hanock, Ella Fitzgerald şi mulți alții. Din anul 1936, George Gershwin se dedică în special muzicii de film, se mută la Hollywood şi realizează coloana sonoră a peliculei „The Magnificent Adventure”, care i-a avut pe Ginger Rogers și Fred Astaire în rolurile principale. Apoi a început să lucreze la coloana sonoră a filmului „The Goldwyn Follies”, însă o criză însoţită de pierderea cunoștinței îi fac pe medici să cerceteze problemele sale mai amănunţit şi să descopere o tumoră a creierului, pe care au operat-o imediat, fără succes.

George Gershwin a murit la 11 iulie 1937, la Los Angeles, la doar 38 de ani, fiind înmormântat în cimitirul Westchester Hills din Hastings-on-Hudson, New York.Pentru activitatea lor muzicală remarcabilă, frații George și Ira Gershwin au primit, la 4 iunie 1998, o stea pe Walk of Fame din Hollywood.

Surse:

http://gershwin.com/george/

https://www.boosey.com/pages/cr/composer/composer_main?composerid=18381&ttype=BIOGRAPHY

https://www.biography.com/musician/george-gershwin

https://www.classicfm.com/composers/gershwin/guides/gershwin-facts/

https://www.britannica.com/biography/George-Gershwin

http://www.rador.ro/2018/09/26/portret-george-gershwin-120-de-ani-de-la-nastere/

$$$

 S-a întâmplat în 11 iulie1989: La această dată, a murit Sir Laurence Olivier, actor şi regizor englez de teatru şi film; reprezentant ilustru al şcolii teatrale engleze, în primul rând al celei shakespeariene. Laurence Kerr Olivier, s-a născut la 22 mai 1907, la Dorking, Surrey, fiind fiul unui pastor evanghelic.Încă din copilărie s-a dovedit un talent precoce, fiind atras de lumea filmului şi de scrierile lui Shakespeare.Apare pentru prima dată în public la vârsta de 9 ani, în rolul Brutus în piesa „Julius Caesar”, la vârsta de 10 ani studia deja cu actriţa Sybil Thorndike, iar când a împlinit 12 ani interpreta rolul Mariei, în travesti, din piesa „A 12-a noapte”, de Shakespeare. A parcurs studii la Oxford şi arta actorului de teatru, la Londra, cu Elsie Fogerty.

În anul 1925 debutează în teatru, la Brighton, iar un an mai târziu ca profesionist, repertoriul său preferat fiind din operele lui Shakespeare.În anul 1929, susţine, împreună cu compania sa, câteva spectacole pe Broadway.Debutează ca actor de film, alături de diva comediilor muzicale, Lilian Harvey, mai mult pentru popularitate, în 1930, în comedia germană a companiei Ufa, „The Temporary Widow/Hocus Pocus”, de George King, apoi se reîntoarce pe Broadway, pentru premiera piesei „Private Lives”. În acelaşi an, 1930, se căsătoreşte cu actrița Jill Esmond, alături de care se mută în SUA – moment caracterizat de biografii săi ca fiind „o greşeală a tinereţii lui” -, apoi, în anul 1931, debutează la Hollywood, regăsindu-se în distribuţia a trei filme care aveau să însemne un important pas înainte în această perioadă a carierei sale: „Biletul galben”, de Raoul Walsh, „Sfinxul a vorbit” şi „Westward Passage”.Cu toate acestea, în anii următori se concentrează asupra perfecţionării artei actorului de teatru şi pe marea lui ambiţie de a juca alături de marea Greta Garbo, prima ocazie fiind „Regina Christina”, film pentru care semnase un contractat cu M.G.M. Însă neînţelegeri ivite pe platou, cauzate de răceala ostilă a marii vedete feminine, au dus la eşuarea proiectului şi la o mare dezamăgire pentru actorul englez, care l-a determinat să revină în ţara sa natală.

În anul 1933, el înfiinţează celebrul Teatru Old Vic din Londra, destinat în exclusivitate repertoriului elisabethan, iar în anul 1935 este admis să înlocuiască un actor bolnav în spectacolul „Romeo şi Julieta”, apoi schimbă rolurile Romeo şi Mercutio, de la o seară la alta, cu John Gielgud – cei doi, alături de Ralph Richardson formeând aşa-numita „tripletă de aur” a interpretărilor shakespeariene. Laurence Olivier se distinge prin stilul personal al interpretării, prin dicţia impecabilă, prin jocul romantic, pe alocuri patetic sau ironic, prin extraordinara mobilitate, dar şi printr-o tentă uşor freudiană, puţină lume cunoscând amănuntul că, înainte de a accepta un nou rol, obişnuia să solicite o consultaţie la un psihiatru. În 1937 inaugurează, la Kronborg, la nord de Copenhaga, Festivalul Shakespeare, cu „Hamlet”, în acelaşi an cunoscând adevărata consacrare cinematografică, într-o excelentă realizare de factură istorică, „Flăcări deasupra Angliei”, o poveste de capă şi spadă din vremea reginei Elisabeta, o ocazie tocmai potrivită de a apărea alături de cea care avea să rămână marea pasiune a vieţii sale, superba Vivien Leigh, actriţă pe care o admirase, în tăcere, pe scenă, apoi o cunoscuse, personal, în împrejurări de un romantism răvăşitor. Vivien Leigh se căsătorise în anul 1932 cu avocatul Herman Leigh Holman şi devenise mama unei fetiţe, însă bărbatul nu a corespuns viselor sale, iar în ziua în care a mers la teatru cu o prietenă şi l-a admirat, la rândul ei, pe Laurence Olivier jucând în „Romeo şi Julieta”, lucrurile au devenit clare, acesta fiind declarat „omul vieţii sale”.

E lesne de înţeles ce a urmat între cei doi, ambii oameni căsătoriţi la acel moment. Însă culmea este că, Vivien şi soţul ei ajung în saloanele Savoy Grill, unde Laurence Olivier era prezent cu consoarta sa, acolo cele două familii se cunosc, socializează şi îşi promit întâlniri de familie cât mai dese, iar la câteva zile de la întânirea din salon, soţii Olivier, care închiriaseră o vilă de vară la Littlewick Green, îi invită pe soţii Holman să petreacă un week-end cu ei. „Într-o după masă eram în cabină, mă machiam pentru un matineu cu „Romeo şi Julieta”, – avea să scrie Olivier în memoriile sale – când, pe neaşteptate, Vivien şi-a făcut apariţia, pretextând, de ochii lumii, că venise să ne invite undeva pe mine şi pe Jill, a rămas câteva minute, sculându-se să plece, nu înainte de a fi depus un delicat sărut pe umărul meu”.

Revenind la cariera lui Laurence, recunoaşterea definitivă a calităţilor sale remarcabile de actor este completată de apariţia lui în rolul Maxim de Winter din „Rebecca”, de Alfred Hitchcook, din anul 1940, care îi prilejuieşte o interpretare remarcabilă, aducându-i critici extrem de măgulitoare din partea specialiştilor, precum şi un Oscar. În 21 august 1940, el se căsătoreşte, în secret, cu Vivien Leigh, avându-i drept martori doar pe Katharine Hepburn şi pe Garson Kanin, însă la scurtă vreme viaţa lor de cuplu devenea furtunoasă, fiind presărată cu numeroase scandaluri, lacrimi şi (eventual) leşinuri, urmate de dulci împăcări, care, însă, nu erau de durată. În perioada celui de-al doilea război mondial, Laurence Olivier îşi serveşte ţara şi se înrolează în Flota Aeriană a Marinei Engleze, însă el ar fi lucrat ca agent secret, o dezvăluire care a aprţinut peste ani lui Michael Munn, realizatorul unei biografii a actorului, care susţine că acesta a fost recrutat la sugestia ex-premierului Winston Churchill, fostul prim-ministru britanic, care intenţiona ca Olivier să-l sprijine să atragă de partea sa autorităţile americane în lupta împotriva naziştilor.În acest timp, rămasă singură, Vivien se simte neglijată, devine depresivă, face crize de nervi, slăbeşte mult, pierde o sarcină, apoi îi apare o pată pe plămân, iar după ce se internează într-un sanatoriu apare şi diagnosticul: are tuberculoză.

Revenit de pe front, Laurence devine din ce în ce mai rece la crizele de nervi şi tuberculoză ale soţiei sale, în schimb îşi dedică timpul şi energia artei, sacrificând viaţa conjugală. Îşi suspectează soţia că îl înşală cu actori tineri, în timp ce Vivien duce o viaţă dezordonată, îşi transformă casa într-un salon de petreceri nesfârşite, cu prieteni amatori de alcool, ori colindă toate localurile de noapte, împreună cu prietenele ei. În anul 1944, Laurence debutează ca regizor de film cu „Henric al V-lea”, pentru care primeşte Medalia de aur, la Veneţia, urmat de alte patru filme realizate în această calitate, remarcabile – conform criticii – fiind două, care au completat trilogia shakespeareană – „Hamlet”, în 1948, pentru care primeşte un Premiu Oscar şi Marele premiu, la Veneţia, dar şi „Richard al III-lea” – realizat în anul 1956, film distins cu „Ursul de argint”, la Berlin.În anul 1946 a mai câștigat un premiu din partea New York Film Critics Circle pentru cel mai bun actor și un Oscar cu „Henric al V-lea”, iar în 1948 primeşte, din nou, din partea New York Film Critics Circle, un premiu pentru cel mai bun actor.

În anul 1947, Laurence Olivier a fost declarat cavaler, iar soţia sa l-a însoţit la ceremonia de la Palatul Buckingham, devenind Lady Olivier. În 1955 primeşte din partea Academiei Britanice un premiu pentru cel mai bun actor britanic cu „Richard al III-lea”. În anul 1957 joacă în piesa lui George Osborne, „The Enterteiner” (Cabotinul), în rolul lui Archie Rice, fost director al Teatrului Naţional „Old Vic”, apoi, în 1960, acelaşi rol în filmul lui Tony Richardson cu acelaşi titlu. Cuplul Olivier a avut parte de succese răsunătoare pe scenele marilor teatre, realizând piese de referinţă, au avut parte de turnee istovitoare, realizări importante în cinema, atât în Europa, cat şi peste Ocean, însă în egală măsură, cei doi se înşelau (aproape) pe unde puteau, pe fondul accentuării stării psihice a actriţei, care alterna perioade de linişte nefirească cu momente de depresie adâncă şi crize de nervi, toate conducând la diagnosticul de sindrom bipolar maniaco-depresiv.Potrivit unei biografii intitulate „Damn You, Scarlett O’Hara”, care a fost publicată în Statele Unite ale Americii de Darwin Porter, care a cunoscut-o pe actriţa britanică în anii 1960, şi de Roy Moseley, fostul asistent personal al lui Laurence Olivier, actriţa Vivien Leigh, a avut numeroase aventuri sentimentale, atât cu femei, cât şi cu bărbaţi, iar relaţia ei cu Laurence Olivier era una „promiscuă”, ei înşelându-se unul pe celălalt, chiar la câteva luni după ce au devenit amanţi, în 1937, potrivit unor memorii ale actriţei, nepublicate, şi declaraţiilor unor martori.Potrivit acestei biografii, actriţa britanică ar fi avut cel puţin trei relaţii sexuale cu femei, dar a avut şi un mare apetit pentru „golanii de vânzare” – numele sub care erau cunoscuţi bărbaţii care se prostituau la Scotty’s, un bordel din Los Angeles ce funcţiona sub acoperirea unei benzinării.

În acest context zbuciumat, în anul 1960, Olivier îi cere lui Vivien divorţul, printr-o scrisoare. La câteva luni, Tribunalul din Londra a pronunţat divorţul dintre Sir Laurence şi Vivien, pe motivul adulterului cu mai tânăra sa colegă de scenă, iar imediat după divorţ Olivier s-a recăsătorit cu Joan Plowright.Actorul trăia un vid afectiv, care îl determină să-şi găsească pe cineva mai echilibrat, iar la teatru o cunoaşte pe Joan Plowright o actriţă mai tânără cu 22 de ani, o copilă afectuoasă şi înţeleaptă care îl ascultă, îl divinizează, joacă în spectacolele montate de el şi îl iubeşte necondiţionat.În 8 iulie 1967, după disperate încercări de a-şi face viaţa normală, Vivien se stinge din viaţă în urma tuberculozei avansate. În anul 1977, Laurence primeşte un premiu Golden Globe pentru cel mai bun actor într-un rol secundar – pentru „Marathon Man”.Laurence este autorul unei autobiografii pe care a început s-o scrie din anul 1983 şi a volumului „Secretele scenei” publicat în anul 1986.În 1983 joacă un rol important „Regele Lear”, un an mai târziu apare în „The Last Days of Pompeii”, în rolul lui Gaius, iar în 1989 îl regăsim în „War Requiem„ în rolul bătrânului soldat.

Surse:

https://www.laurenceolivier.com

https://www.cinemagia.ro/actori/laurence-olivier-7259/

https://www.ziarulmetropolis.ro/laurence-olivier-si-vivien-leigh/

https://www.britannica.com/biography/Laurence-Olivier

https://www.imdb.com/name/nm0000059/bio

https://radioromaniacultural.ro/portret-sir-laurence-olivier-un-titan-al-cinematografiei-un-cuceritor-inegalabil/

$$$

 S-a întâmplat în 11 iulie…

- „Ziua Mondială a Populaţiei"; această zi se celebrează anual, la recomandarea din iunie 1989 a Consiliului Director al Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare-PNUD; marchează „Ziua celor cinci miliarde" de locuitori ai Terrei, celebrată în întreaga lume la 11 iulie 1987. 

-1405: Navigatorul chinez Zheng He, in fruntea unei flote maritime de 208 vase, cu un tonaj total de peste 7.000 tone si echipaje reunind 20.000 de oameni, pleacă într-o temerară expeditie spre Oceanul de Vest (Oceanul Indian si Marea Rosie de astazi). Aceasta a constituit un eveniment unic în istoria navigatiei mondiale, precedand cu aproape un secol expeditia navigatorului spaniol de origine italiana Cristofor Columb, descoperitorul Americii 

- 1428: Prima atestare a Mănăstirii Horaiţa (judeţul Neamţ), emisă de Cancelaria lui Alexandru cel Bun, domnul Moldovei (1400-1432.Mănăstirea Horaiţa este aşezată la altitudinea de 600 de metri, nu departe de poalele muntelui Horăiciorul - 1.076 de metri, lângă versantul răsăritean al munţilor Stânişoarei din Carpaţii Orientali şi între mănăstirile Almaş si Varatec. 

- 1593: A murit pictorul italian Giuseppe Arcimboldo.  

- 1714: Dimitrie Cantemir este ales membru de onoare al Academiei din Berlin. Este pentru prima dată când un român este ales într-un for ştiinţific internațional

- 1780: A apărut, în limba latină, prima gramatică a limbii române - „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae" de Samuil Micu şi Gheorghe Şincai 

 - 1789: Marchizul de La Fayette a prezentat în Franța, Adunării Naţionale, proiectul legislativ, valabil şiîin prezent „Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului" .Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului (în franceză Déclaration des Droits de l'Homme et du Citoyen) este carta fundamentală prin care au fost puse, în Franţa şi în lume, bazele democraţiei moderne.Declaraţia cuprinde un preambul şi 17 articole, care combină dispoziţiile privind drepturile a trei categorii de persoane: „drepturile oamenilor” (francezi, străini sau inamici) - articolele 1, 2, 3, 4, 7, 9 şi 10, „drepturi ale cetăţenilor” (cetăţeni francezi), care reamintesc şi întăresc libertăţile civile - articolele 6 şi 14 şi „drepturi ale societăţii” (naţiunea franceză), care sunt componente constituţionale - articolele 13, 15 şi 16. Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului din 1789 a inspirat, în secolul al XIX-lea, un mare număr de texte similare în diferite ţări din Europa şi America Latină. Tradiţia revoluţionară franceză este, de asemenea, prezentă în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (convenţie ratificată şi de România, la data de 20 iunie 1994).

- 1866:Camera a adoptat Constituţia Romaniei pe care a depus jurământ Carol I

- 1882: S-a născut Riccardo Pick-Mangiaglli, compozitor şi pianist italian de origine cehă (m. 1949) 

- 1885: S-a născut pictorul cubist francez Roger de La Fresnaye(m. 27 noiembrie 1925) 

- 1909, 11/24: S-a născut Constantin Noica, filosof şi eseist; mentor spiritual în cadrul aşa-numitei „Şcoli de la Păltiniş"; deţinut politic între anii 1958 şi 1964; membru post-mortem al Academiei Române (1990) (d. 1987). 

- 1916: S-a născut (în Australia) fizicianul rus Aleksandr M. Prohorov; a realizat primul generator cuantic în domeniul frecvenţelor ultraînalte; această realizare a sa (alături de altele) a dus la apariţia unui nou domeniu al ştiinţei - electronica cuantică; Premiul Nobel pentru Fizică pe 1964, împreună cu compatriotul său Nikolai Basov şi cu americanul Charles Townes, pentru punerea la punct a laserului; membru de onoare din străinătate al Academiei Române (1991) (m. 2002) 

- 1917, 11/24.VII - 1/14.VIII: Bătălia de la Mărăşti; puternică ofensivă a Armatei a II-a române, comandată de generalul Alexandru Averescu, în cooperare cu Armata a IX-a rusă, soldată cu o importantă victorie împotriva armatei germane - 1920: S-a născut (la Vladivostok, Rusia) Yul Brynner, actor de film american de origine rusă (m. 1985). 

- 1925: S-a născut tenorul suedez Nicolai Gedda 

- 1926: S-a născut Pierre de Boisdeffre, romancier, critic şi istoric literar francez (m. 2002)

- 1927: S-a născut fizicianul american Theodore Harold Maiman, inventatorul primului laser funcţional (m. 2007) 

- 1929: S-a născut baritonul german Hermann Prey (m. 1998)

- 1929: S-a născut basul Constantin Gabor

- 1934: S-a născut Giorgio Armani, creator de modă şi întreprinzător italian

- 1937: A murit George Gershwin, compozitor, pianist şi dirijor american; a creat aşa-numitul jazz simfonic (n. 1898) („Rapsodia albastra“, „Un american la Paris“)i.

- 1939: A murit istoricul britanic Harold William Temperley, unul dintre cei mai de seamă istorici ai vremii; a fost atras şi de istoria Ţărilor Române, despre care a publicat numeroase studii şi documente; membru corespondent străin al Academiei Române din 1933 (n. 1879)

- 1940: În condiţiile declanşării celui de-al Doilea Război Mondial, România se retrage din Liga Naţiunilor (Societatea Naţiunilor), care din 1938 îşi continua o existenţă pur formală 

- 1947: S-a născut Victor Surdu; de profesie inginer horticultor, a fost, între 1989 şi 1990, ministru al Agriculturii; între 1990 şi 1996 a fost preşedinte al Partidului Democrat Agrar (PDAR); din 2001, era membru al PSD, iar din 2008, deputat de Neamţ (m. 2011) 

- 1949: S-a născut Liliana Ursu, poetă, prozatoare şi traducătoare; din 1981 a lucrat la Radiodifuziunea Română ca realizatoare de emisiuni culturale

- 1950: A murit Timotei Popovici, compozitor şi dirijor (n. 1870). 

- 1955: S-a născut Mariana Buruiană, actriţă, traducătoare, scriitoare

- 1955: S-a născut interpreta de muzică populară Maria Dragomiroiu

- 1956: S-a născut artistul vizual Petru Lucaci, preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici din România (din martie 2012); preşedinte interimar al UAPR din 2010.Petru Lucaci (n. Arad) este un artist vizual român, profesor univeritar la Universitatea Naţională de Arte Bucureşti. Genurile artistice în care se exprimă sunt: pictură, gravură, grafică, fotografie, happening şi new media.

- 1959: S-a născut compozitoarea şi interpreta americană Suzanne Vega

- 1959: S-a născut Richie Sambora, chitarist american (component al trupei Bon Jovi)

- 1967: A murit Garabet Avakian, violonist şi profesor (n. 1908) 

- 1973: A murit Radu Brateş, poet şi prozator (n. 1913)

- 1975: Arheologii chinezi anunță descoperirea „Armatei din teracota”.

- 1989: A murit Sir Laurence Olivier, actor şi regizor englez de teatru şi film; reprezentant ilustru al şcolii teatrale engleze, în primul rând al celei shakespeariene (n. 1907)

- 1995: A murit Mihai Horia Botez, matematician român stabilit în SUA din 1987; ambasador al României în SUA în perioada noiembrie 1994 - iulie 1995 (n. 1940)

- 1995: A avut loc masacrul de la Srebrenica, în estul Bosniei, când 8.000 de musulmani au fost ucişi de forţele sârbe bosniace, în timpul războiului bosniac (martie 1992 - noiembrie 1995); este cel mai sângeros episod pe care l-a cunoscut Europa după cel de-al Doilea Război Mondial

- 1997: A murit artista plastică Georgeta Năpăruş (n. 1930) 

- 1997: Președintele SUA, Bill Clinton, a efectuat o scurtă vizita la Bucuresti, prilej cu care are o convorbire cu presedintele Romaniei, Emil Constantinescu, si tine o cuvantare in Piata Universității

- 2002: A murit Paul Ioachim, actor, dramaturg şi regizor (n. 1930) 

- 2011: A murit artistul plastic Alexandru Chira; a realizat ansamblul monumental „De-semne spre cer, pentru ploaie şi curcubeu", de la Tăuşeni, judeţul Cluj, considerat de critica de specialitate ca fiind cea mai importantă lucrare contemporană de această factură din România (n. 1947)

$$$

 S-a întâmplat în 8 iulie1933: În această zi, a venit pe lume actriţa Brânduşa Zaiţa Silvestru, personalitate a teatrului românesc de păpuşi şi marionete; prima laureată a unui premiu special UNITER în acest domeniu (d.28 decembrie 2019).Născută la Botoșani, Brândușa Zaița Silvestru a scris istorie în teatrul de păpuși și marionete românesc, reprezentand pentru multe generații de actori o culme a artei, nu puțini dintre cei care s-au hrănit din harul său numind-o „Păpușăreasa Magică”.   

A fost prima deţinătoare a unui Premiu de Excelență în teatrul de marionete și păpuși UNITER (2002). Mărturisea că „se joaca" cu păpuşile de la vârsta de15 ani. A fost fondatoare a Teatrului Țăndărică din București, unde a activat din 1950 până în anul 1997. Brândușa Zaița Silvestru a fost soția scriitorului și criticului Valentin Silvestru, alături de care a petrecut ani minunați până în 1996, când omul de litere și de teatru, cel care a înființat Festivalul de umor „Constantin Tănase" de la Vaslui, a trecut în lumea de dincolo. 

Brândușa Zaiţa Silvestru a absolvit în 1960 Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București, secția Actorie. Pe lângă mulţii ani de teatru pe scenă la Țăndărică, Brândușa Silvestru a devenit, dupa 1990, și unul dintre cei mai recunoscuți dascăli din România, activând ca profesor la UNATC, catedra Arta acorului mânuitor de păpuși și marionete. A creat actori de primă scenă, a descoperit și format talente, fiind extrem de inventivă și de o rigurozitate profesională proverbială, dar a dat naștere și unor personaje memorabile, de la „Elefănțelul curios" la „Cenușăreasa", de la „Puiul de găină" la „Coțofana hoață", de la „Sânziana" la „Nevasta lui Don Cristobal". A realizat zeci și zeci de turnee în țară și străinătate, rămânând pentru generații și generații de copii păpușăreasa magică, fiind în același timp una dintre cele mai apreciate profesoare de la UNATC. Brândușa Zaița Silvestru a jucat și în filme pentru copii, precum „Uimitoarele aventuri ale muschetarilor" (1987) - (voce),„Cucoana Chiriţa" (1986) – (voce), „Buna seara, Irina!" (1980) - Leni, soţia lui Valeriu. 

Dintre premiile obţinute de-a lungul carierei sale:

Premiul ATM pentru intreaga activitate (1983)

Premiul Concursului Naţional de Dramaturgie (1968 si 1970)

Diploma de Excelenţă pentru intreaga activitate la Festivalul Internaţional de Păpuşi de la Arad (2001)

Diploma de Merit pentru intreaga activitate de profesor la UNATC (2002)

Premiul de Excelenţă în teatrul de marionete şi păpuşi UNITER (2002)

Premiul de Excelenţă în arta animaţiei acordat de UNIMA Romania si Teatrul Tandarica (2003).Pe lângă premiile obţinute, Brânduşa Zaiţa Silvestru a fost decorată in 2002 cu Ordinul Naţional Serviciul Credincios în grad de Cavaler.

În anul 2015, la aniversarea a 70 de ani a Teatrului de Animaţie Ţăndărică cele două doamne-zâne ale păpuşilor, Brânduşa Zaiţa Silvestru şi Gina Nicolae – Mănescu care şi-au dedicat viaţa spectacolelor pentru copii, au făcut o trecere prin istoria celui mai cunoscut teatru de animaţie pentru cei mici şi o demonstraţie a măiestriei mânuirii păpuşilor. Cele două mari actriţe, a căror activitate este strâns legată de Teatrul Ţăndărică, au povestit despre misiunea grea a mânuitorilor de păpuşi şi marionete, care trebuie să îşi coordoneze mişcările şi să îşi împrumute vocea personajului căruia îi dau viaţă. De asemenea, au povestit despre turneul pe care l-au făcut împreună în China, acolo unde au uimit audienţa, apărând împreună la sfârşitul spectacolului. Chinezii au fost convinşi că de multitudinea de păpuşi de pe scenă s-au ocupat mai mulţi actori şi au cerut să iasă şi ceilalţi la aplauze. Au fost şocaţi să afle că de toate personajele s-au ocupat excusiv cele două talentate actriţe. Gina Nicolae – Mănescu şi-a început cariera în teatrul dramatic, cu un talent exploziv, temperamental, care a dat naştere unor numeroase roluri pe scenele de la Oradea sau Brăila. A ales însă lumea marionetelor, cărora şi-a dedicat restul carierei, în ciuda unor cronici care o anunţau drept „o eroină dramatică de excepţie, cu un glas bun şi o înfăţişare plăcută”.

Mare personalitate a teatrului românesc de păpuşi şi marionete, posesoarea unei voci cristaline, dar și a unui zâmbet inconfundabil, plină de inventivitate și fantezie, Brândușa Zaița Silvestru a fost o mare Doamnă a teatrului de animație, căruia i s-a dedicat trup şi suflet. A devenit soţia scriitorului Valentin Silvestru, alături de care a petrecut ani minunaţi până în anul 1996, când omul de litere şi de teatru, cel care a înfiinţat Festivalul de umor „Constantin Tănase” de la Vaslui, a trecut în lumea de dincolo. Una dintre vedetele incontestabile ale Teatrului de Animație Țăndărică a avut, până la finalul vieții sale, aceeaşi nesecată energie şi fantezie în născocirea atâtor personaje, scriind istorie în teatrul de păpuși și marionete românesc, reprezentând pentru multe generaţii de actori o culme a măiestriei şi artei, deseori fiind numită de cei care s-au hrănit cu harul său, Magica păpușăreasă, Regina sau Prinţesa păpușilor.

Surse:

https://www.cotidianul.ro/la-multi-ani-doamna-brandusa-zaita-silvestru/

https://www.uniter.ro/artist/brandusa-zaita-silvestru/

http://www.rador.ro/2016/07/09/portret-brandusa-zaita-silvestru-magica-papusareasa/

http://stiri.botosani.ro/stiri/un-botosanean-pe-zi/brandusa-zaita-silvestru-o-viata-inchinata-copiilor.html

$$_

 Limba cameleonului este de două ori mai lungă decât corpul său: Această limbă, care este extrem de rapidă și adezivă, poate fi proiectată cu o viteză uimitoare pentru a prinde insecte, într-o fracțiune de secundă.

Limba cameleonului este una dintre cele mai spectaculoase adaptări biologice din regnul animal, un veritabil exemplu de inginerie naturală care uimește prin dimensiune, viteză și precizie. Această structură musculară remarcabilă poate atinge o lungime de până la două ori mai mare decât corpul reptilei (fără a include coada), ceea ce o transformă într-una dintre cele mai lungi limbi raportate la dimensiunea corporală din lumea animală.

Cameleonii, cunoscuți mai ales pentru abilitatea lor de a-și schimba culoarea pielii, dețin și acest mecanism incredibil de capturare a prăzii, care le oferă un avantaj esențial în sălbăticie. Limba lor este formată din mai multe segmente musculare specializate, care funcționează ca un „arc biologic”: mușchii circulari și longitudinali se contractă și acumulează energie elastică în structuri numite „sheaths” (teci musculare), care apoi se eliberează brusc, proiectând limba în exterior cu o accelerație fulgerătoare.

Într-o fracțiune de secundă, limba este lansată cu o viteză care poate depăși 5 metri pe secundă, atingând și capturând cu precizie insecte aflate la o distanță considerabilă, adesea departe de raza de acțiune a altor reptile. Capătul limbii este acoperit cu un disc adeziv lipicios, care se lipește instantaneu de pradă. Odată prinsă insecta, limba este retrasă înapoi cu aceeași viteză, iar victima ajunge direct în gura cameleonului — totul petrecându-se într-un interval de timp atât de scurt, încât ochiul uman cu greu poate percepe întregul proces.

Această performanță este cu atât mai impresionantă cu cât cameleonul este, în general, un animal lent, care se mișcă încet și cu precauție în copacii tropicali sau în zonele aride unde trăiește. Tocmai de aceea, limba sa rapidă și extrem de eficientă este o adaptare vitală pentru supraviețuire. Ea compensează lipsa de viteză corporală și permite prinderea eficientă a insectelor precum muște, lăcuste, greieri sau fluturi.

În plus, cameleonii au o coordonare oculară unică: pot mișca ochii independent unul de celălalt, analizând astfel mediul în două direcții simultan. În momentul în care zăresc prada, ochii se aliniază pentru o fixare binoculară precisă, iar în secunda următoare limba este lansată cu exactitate milimetrică. Această combinație de viziune stereoscopică și limbă extensibilă face din cameleon un adevărat prădător de elită, în ciuda aparenței sale blânde și a ritmului lent.

Cercetătorii au studiat în detaliu structura și dinamica limbii cameleonului, inspirând chiar dezvoltarea unor tehnologii bioinspirate în robotică, unde se încearcă replicarea acestui mecanism natural pentru sisteme de prindere rapidă sau extindere controlată.

În concluzie, limba cameleonului nu este doar un organ pentru hrănire, ci o demonstrație spectaculoasă de eficiență, viteză și adaptare evolutivă, care ne arată cât de sofisticate pot fi mecanismele naturii. Această limbă lungă, lipicioasă și fulgerător de rapidă, este un motiv în plus pentru care cameleonii fascinează și stârnesc admirația biologilor din întreaga lume.

Sursa internet