CONSTANTIN SILVESTRI
Constantin Silvestri a fost un muzician fenomenal. Născut la București în 31 mai 1913, absolvent de compoziție la Târgu-Mureș la clasa lui Zeno Vancea și pian cu Piroska Metz și Rudolf Ziszman intră în 1930 și la conservatorul bucureștean unde a fost coleg cu Dinu Lipatti. A studiat pianul cu Florica Musicescu, compoziția cu Mihail Jora, armonie și orchestrație cu Alfonso Castaldi și Ion Nonna Otescu și istoria muzicii cu Constantin Brăiloiu. Încă din timpul studiilor bucureștene va fi distins cu premiul Enescu pentru compoziție (trei în total, pentru lucrări orchestrale și camerale). Interpretul Silvestri va fi o perioadă pianist de concert, în 1935 la 22 de ani e autodidact în dirijat, corepetitor la Opera Română și își face debutul la pupitrul Filarmonicii bucureștene.
La 27 de ani dirijează o lucrare proprie cu această prima orchestră a țării, Preludiu și Fugă (Toccata) op 17 no.2, alături de muzica lui Stravinsky la „Le Sacre du printemps”. Mai târziu este inițiatorul clasei de dirijat orchestră la conservatorul bucureștean (între studenți, Sergiu Comissiona, Marius Constant, Anatol Vieru și Iosif Conta) unde predă din 1945, an cînd e numit oficial „permanent” la pupitrul orchestrei din București, apoi director, din 1947, calitate în care înființează corul Filarmonicii în 1950. Va concerta și înregistra cu ansamblul vocal-simfonic bucureștean multe premiere universale și partituri autohtone, muzica colegilor săi de generație și în special a lui Enescu căruia i-a dirijat cam tot ce scrisese până în anii 50, realizând și primele audiții românești la Octuor op.7, Dixtuor op.14, Oedipe op.23 cu David Ohanessian în rolul titular, Uvertura de concert op.32 și Simfonia de cameră op.33.
O înregistrare „istorică” de referință a acelei perioade e o remarcabilă Missa Solemnis beethoveniană în compania soliștilor Emilia Petrescu, Elena Cernei, Aurel Alexandrescu și Aurel Voinescu, Electrecord 1952. În 1953 e demis din postul de director al Filarmonicii, între acuze și cea de a fi colaboraționist nazist (adolescentul Silvestri era înscris într-o societate-fundație muzicală româno-austriacă pe nume Liedertafel care exista la București încă din 1852) în care e reinstalat George Georgescu, și el un dirijor suspectat până atunci de comuniști de simpatii naziste și reabilitat doar la intervenția lui George Enescu.
Constantin Silvestri își dă demisia și din postul de principal la Filarmonică și va fi numit director artistic al Operei de Stat și la Orchestra Radio, conform principiului pe care regimul îl va omologa mai târziu drept „rotația cadrelor”.
Compozitorul Constantin Silvestri a fost unul neconvențial, comuniștii proletcultiși considerându-i muzica modernist-recalcitrantă, chiar colegii săi au numit-o „bizară”. Creația sa rămâne și astăzi aproape total necunoscută publicului larg și destul de enigmatică chiar și pentru specialiști. Silvestri fost un dirijor extrem de ocupat, catalogul operei sale e scurt, cu aproximativ 28 de numere de opusuri, unele pierdute parțial sau complet, necunoscute, sau fără număr de opus, așa cum le-a repertoriat Constantin Ionescu-Vovu, un pianist care a cercetat opera lui Silvestri mai bine de 40 de ani. Manuscrisele sale au fost „rechiziționate” de Securitate alături de toate bunurile sale, după plecarea lui din țară. Ele s-au rătăcit, multe sunt considerate pierdute definitiv sau au fost distruse de comuniști - ba chiar și de compozitor, cum e cazul cu Cvartetul nr 1 și Sonata pentru violoncel, lucrări distinse cu Premiul Enescu în anii 1936 – 1937, pe care Silvestri le-a ars în 1938.
Abia după anii ’90 au fost identificate și repertoriate de regretatul muzicolog Clemansa Liliana Firca în fondul Muzeului Enescu, acolo unde se află și astăzi sau în fondul Filarmonicii Târgu-Mureș, în mansucris sau știme disparate. Doar trei opusuri orchestrale mai cunoscute, între care Op.4 nr 1 Jocuri populare din Transilvania în două versiuni Op.4 nr 2 Trei piese pentru orchestră de coarde pe teme bihorene, 5 Capricii pentru orchestră op.10 „dedicate domnului Jora”, piesele de concert pentru pian, ceva mai multă muzică de cameră (Cvartetul nr 2 op.27 nr 2, Sonata breve ș.a) și creația pentru pian, cea mai cunoscută, Două piese de concert Suitele pentru pian din care a III a op 6 nr 1 în care Baccanala e fără îndoială șlagărul Silvestri cîntat de toți pianiștii români din țară și străinătate, Cântecele pentru pustiu op.27, la a căror editare și publicare a contribuit pianistul Constantin Ionescu-Vovu în anii’ 80.
Referitor la creația dispărută, surprize apar și în zilele noastre: recent, pianista Raluca Știrbăț, președinta Societății Intenaționale George Enescu din Viena a descoperit în 2017 o partitură de Constantin Silvestri, considerată pierdută. Este vorba de Sonata op.22 nr.1, o lucrare cântată o singură dată în public, în anul 1941, dispărând din peisaj o dată cu instaurarea regimului comunist și plecarea compozitorului-dirijor din țară. Raluca Știrbăț a găsit-o la Viena, într-o colecție privată a consulului onorific în Austria, Gerhard Egermann, paginile sonatei fiind ascunse între ziare din anii '40. A fost scrisă de Constantin Silvestri în vara lui 1941 la vila Kremer din Predeal pentru un concert aniversar Mihail Jora, care împlinea pe atunci 50 de ani. Pianista româncă a prezentat-o în premieră publicului român, alături de violoncelistul austriac Rudolf Leopold, într-un recital pe 24 ianuarie 2018 la Muzeul Național Cotroceni, în care a mai interpretat și alte două lucrări pentru pian solo de Constantin Silvestri: Piesă de concert op. 25 nr. 3 și Baccanale, dar și Sonata op. 1 în si minor de Alban Berg.
Creatorul Silvestri nu a respectat normele. Într-o epocă în care proletcultismul respingea muzica „decadentă” a lui Stravinsky și Bartok, el a mers îndărătnic exact pe această linie. Disonanța, cromatismul și un discurs sonor parodic sau profund tragic, uneori de o tristețe lirică exasperantă, totul într-o orchestrație fabuloasă, îl transformă în cel mai important compozitor român după George Enescu, alături de Mihail Jora și Paul Constantinescu, „cel mai important compozitor-dirijor român din câți au fost și mai sunt și astăzi”, după cum spune compozitorul Octavian Nemescu, care numește muzica sa „o sinteză Bartok-Enescu, beneficiind în plus de o amprentă stilistică foarte personală, inconfundabilă”. Spre deosebire de Jora și Constantinescu, Silvestri a tratat în opera sa folclorul cu o modernitate îndrăzneață, cu începere din anii ’50, opera sa, oricum destul de redusă, fiind deseori interzisă în sălile de concert sau de la difuzare de proletcultiștii comuniști.
Spunea Cella Delavrancea, în Scrieri Editura Eminescu, 1982: „Silvestri este un paradox. Cu o cerebralitate înfloritoare, este covârşitor de sentimental. Lupta între aceste două elemente grăieşte în inspiraţia d-sale. Este însă atât de personal, a inventat un vocabular aşa de original, încât e greu să-l urmăreşti, şi dibuieşti fermecat, adormit de straniile intervale sonore şi de neaşteptatele tăceri...este, evident, plastic.” În ciuda geniului său muzical, e șicanat continuu de comuniști: Nina Cassian, „marea seducătoare a literaturii române”, cum o alintă astăzi presa românească, cea care mai târziu avea să se laude cu lecțiile de pian pe care le luase cu Silvestri, avea să-l acuze oficial în epocă de „formalism”, conform doctrinei jdanoviste impusă în URSS de detractorii lui Șostakovici.
Pe fondul relativului „dezgheț” trasat de discursul lui Hrușciov la congresul al 20 lea al PCUS și resimțit imediat și în blocul comunist din Europa de Est, dirijorului român i se acceptă însă contracte ca invitat în URSS, Cehoslovacia și Ungaria. Va dirija și London Symphony Orchestra la Royal Albert Hall în urma unei invitații neașteptate din 1957 iar climaxul carierei sale în România e premiera operei ”Oedipe”,din 1958, un disc extrem de greu de găsit pe vremuri și chiar și astăzi. Dincolo de cortina succesului public enorm, Silvestri e sătul pînă în gât de comuniștii care în frunte cu Petru Groza îl obligă să cenzureze „misticismul” operei enesciene.
În 1959 pleacă definitiv din România cu ocazia unui nou turneu la Londra, se stabilește mai întâi la Paris unde ORTF, actuala National de France, e orchestra sa favorită cu care înregistrase deja pentru EMI Dixtuorul enescian distins cu Le Grand Prix du Disc și Din lumea nouă de Dvoràk, un disc ce a obținut marele premiu al Academiei ”Charles Cross” în 1957. Va dirija apoi Filarmonica din Viena, Orchestra Societății de Concerte a Conservatorului parizian, Berlin Philarmonic, Philarmonia, Concertgebouw, Suisse Romande, Chicago Symphony Orchestra și Philadelphia Orchestra în 1960-1961, va călători în Australia, Japonia și Africa de Sud, dar se va stabili în Anglia, unde alege să devină dirijor principal al Bornemouth Symphony Orchestra, un ansamblu pe care în doar șase ani îl va transforma dintr-o orchestră de provincie într-una de calibru internațional.
Silvestri a fost un dirijor cu un repertoriu vast, extrem de meticulos în repetiții – repeta și o oră unele fraze precum Celibidache mai târziu, și își marca partiturile cu sublinieri colorate, o metodă „luată” de la Enescu, cu o atenție exagerată efectelor timbrale. Din înregistrările cu Bornemouth rămân de referință paginile simfonice din Elgar, o variantă considerată de englezi și astăzi etalon la Fantasia on a Theme by Thomas Tallis, o Șheherazadă de Rimsky Korsakov și Uvertura 1812 de Ceaikovski cu concursul Band of HM Royal Marines.
Dirijorul român a înregistrat enorm, atât în țară, cât mai ales în anii de după cortina de fier, în care a concertat live și în studiouri alături de mari nume ale artei interpretative universale: Corelli, Bach, Handel, Haydn, Mozart, Beethoven, Mendelssohn, Schumann, Brahms, Berlioz, Ceaikovski, Rimski Korsakov, De Falla, Debussy, Franck, Saint-Saens, Dukas, Hindemith, Prokofiev, Șostakovici, Haciaturian, Elgar, Stravinsky, Paul Constantinescu și Enescu. Pe lângă clasicele LP-uri din seria BBC Legends cu Orchestra din Bornemouth, în 2014 EMI a editat un superb album cu 15 CD-uri în colecția Icons, axat pe repertoriul simfonic, dar din care lipsesc înregistrări revelatoare, așa cum observă jurnalistul Europa liberă Victor Eskenasy: concertul de Mendelsohn cu Christian Ferras, Dublul de Brahms cu violoncelistul Paul Tortelier sau concertul de Ceaikovski cu Leonid Kogan și Concertele de Beethoven și Mozart 3 cu Yehudi Menuhin. Ida Haendel, o altă celebră violonistă care a cântat și înregistrat cu maestrul român îl vedea pe Silvestri ca pe „un muzician diferit de alți dirijori, în sensul că făcea neconvențional multe lucruri, muzical vorbind. În același timp, era foarte artistic și convingător, încât îmi spuneam că aceasta trebuie să fie singura modalitate de a interpreta. Era o personalitate magnetică. Mi-a făcut o imensă plăcere să cânt cu el și m-am gîndit de fiecare dată că a fost o experiență plină de satisfacții”. Ida Handel în Constantin Silvestri, A Bornemouth Love Affaire ; Raymond Carpenter, 2011
Pe 29 noiembrie 1968, Ida Handel cântă Concertul de Ceaikovski pe scena Sălii Mari a Universității din Exeter cu orchestra din Bornemouth dirijată de Silvestri. E a douăsprezecea oară când e în concert cu maestrul român, dar pentru Constantin Silvestri va fi ultimul simfonic pe care îl va conduce. După concertul de vioară a dirijat Simfonia a 9-a Din lumea nouă de Dvoràk. Moare pe 23 februarie 1969 într-un spital din Londra, în urma unui cancer galopant. Avea 56 de ani și conform cererii sale exprese a fost înmormântat în cimitirul de lângă Saint Peter's Church, Bornemouth. De atunci, de celaltă parte a Canalului Mânecii, acasă, devastatoarea uitare românească: 40 de ani până în anii ’90, și încă 28, până astăzi.
De la Constantin Silvestri, personalitate faustică și geniu muzical, avem o creație pe cât de redusă, pe atât de risipită, chiar pierdută definitiv în unele cazuri, mare parte încă în manuscris; înregistrările de excepție realizate cu orchestrele din Vest, dar și aproximativ 20 de LP-uri în România și Europa de Est, conform muzicologului Oltea Șerban Pîrîu. Asta în condițiile în care, conform pianistului și muzicologului Constantin Ionescu-Vovu, Radiodifuziunea a distrus după plecarea sa din țară un mare număr de înregistrări ale interpretărilor sale din anii 50. La Radio, în fondul Silvestri s-ar păstra un număr de aproximativ 100 de discuri și benzi de magnetofon, înregistrate în țară și nu numai, plus benzile de magnetofon care i-au aparținut personal, păstrate în fondul Muzeului Enescu, dintre care două ar conține înregistrări cu Silvestri la pian.
Mai avem o biografie veche: Eugen Pricope, Silvestri între străluciri și cântece de pustiu, Editura muzicală, București, 1974 și una britanică, în engleză: John Gritten, A Musician before his time – Constantin Silvestri, composer, conductor, pianist Warwick Edition, London, 1998.
Lui Silvestri părea că România îi va face cumva dreptate în anul centenarului nașterii, 2013. N-a fost să fie: câteva emisiuni la Radio România Muzical, un dublu CD apărut la editura Casa Radio cu Silvestri în dublă ipostază de dirijor și compozitor, o primă audiție cu Concertul pentru flaut și orchestră în fapt sonata pentru flaut orchestrată de Sorin Petrescu și interpretată de Ion Bogdan Ștefănescu în compania Orchestrei Radio și câteva articole scrise de pasionați jurnaliști și bloggeri, care încercau să atragă atenția asupra personalității și semnificației artei și creației lui Constantin Silvestri. Și, miracol, un nou volum, Constantin Silvestri – biografie necunoscută, apărut la Editura Ars Docendi - un extraordinar memento datorat violonistei și profesoarei Ioana Raluca Voicu-Arnăuțoiu, cercetător acreditat CNSAS. Aici în arhive, fiica lui Toma Arnăuțoiu, a descoperit și pus cap la cap cu meticulozitatea unui muzician toate mizeriile pe care i le-au făcut comuniștii lui Silvestri, dar și turnătorii, colegii săi muzicieni. Toate înainte de fuga la Londra, dar și după, atunci cînd între șicanele și încercările de a-l „repatria”, protipendada Consiliului de Stat pentru Artă și Cultură i-a confiscat și închis sub lacăt manuscrisele și și-a împărțit prin rapt ordinar o colecție impresionantă de pictură românească, cea de timbre – a fost un filatelist pasionat - și chiar și covoarele, odată cu casa muzicianului din strada Paris nr. 19. De atunci, din 2013, o cercetare monografică un an mai târziu la Editura Didactică și Pedagogică semnată de profesoara Lavinia Coman, fără prea multe elemente de originalitate. Și pentru viitor, deși mai sunt atâtea de făcut, la orizont se întrevede pustiul.
