***

 MATEI CORVIN A FOST RUMÎN, ȘI REGE AL UNGARIEI

Istoria Ungariei îl consideră maghiar, dar iată argumente imbatabile în sprijinul acestui mare adevăr, Matei Corvin era rumîn:

1. Cel mai mare rege al Ungariei, rumînul Matei Corvin, s'a născut la Cluj și a copilărit la Timișoara.

2. Matei Corvin era rumîn chiar dacă a ocupat tronul altui regat. Așa erau acele vremuri. Iliescu sau Ceaușescu nu sînt considerați rumîni? 

Știți cîți rumîni își denigrează țara sau au abandonat'o definitiv? 

Nu sînt ei tot rumîni?

3. Știți cîți rumîni au trecut la catolicism după 1054? 

Toți din vestul rumînității din Panonia, dar chiar și din Ardeal. De acum 2-3 secole mulți au renunțat și la limba rumînă, iar azi sînt așa-zișii maghiari.

4. Ungaria nu era o țară maghiară pe vremea lui Matei Corvin. Era un regat apostolic, catolic și latin. Și azi foarte mulți rumîni sînt și catolici.

5. Maghiarii nu l'au acceptat, de aceea l'au ucis cu plumb. Maghiarii au complotat împotriva familiei Corvinilor, iar după ce au rămas fără urmași au înlocuit'o imediat cu o altă familie nobiliară.

Matei Corvin a domnit 32 de ani (între 1458 și 1490) ca rege al Ungariei și domnia sa a fost cea mai strălucită din istoria regatului apostolic (papal) Ungaria. 

Matei Corvin, născut Matei de Hunedoara, cunoscut și ca Matei Corvin, în latină Matthias Corvinus, în germană Matthias Corvinus, în croată Matija Korvin, (n. 23 februarie 1443, la Cluj-Napoca, d. 6 aprilie 1490, la Viena) a fost unul dintre cei mai mari regi ai Ungariei.

Matei s'a născut în 1443 la Cluj, ca al doilea fiu al lui Ioan (Iancu) de Hunedoara în casa Stefan Kolb. 

Ioan (Iancu) de Hunedoara a fost renumit conducător militar, care a întreprins în calitate de regent al Ungariei o serie de campanii militare reușite împotriva Imperiului Otoman, lăsînd fiului său un regat sigur și stabil. 

Mama lui Matei a fost Erzsebet Szilagyi (Elisabeta Sălăjan), dintr'o familie de nobili maghiarizați cu foarte mare influență, fiica căpitanului Laszlo Szilagyi de Horogszeg (Ladislau) al cetății de la Bradics și sora lui Mihai Szilagyi, voievod transilvănean și regent ungar.

A primit la botez numele de Matei ca născut în ajunul zilei de 24 februarie, zi în care calendarul roman îl comemorează pe Apostolul Matei (trecut în calendarul răsăritean pe 9 august). 

Din cauza frecvenței reduse a numelui Matia în spațiul rumînesc transilvănean, prenumele regelui a fost și este pronunțat de rumîni, Matei. 

Aceasta poate fi și o urmare a asemănării numelui apostolului Matia, cu cel al evanghelistului Matei (sărbătorit la 21 septembrie în calendarul roman universal, respectiv la 16 noiembrie în cel creștin ortodox). 

Mai mult, în Moldova s'a încetățenit numele Mateiaș, de la numele maghiar al regelui, Matyas (Mattia). 

De aici, istoricii din Muntenia l'au preluat ca Matei, considerînd numele Mateiaș ca fiind un diminutiv. 

Însă numele corect, care rezultă din documente, este Matia / Mattia / Mathias. 

Epitetul Corvinus provine de la stema familiei, (vezi poza) ce conținea un corb (corvus în latină).

După moartea lui Iancu de Hunedoara, oligarhia maghiară a pus din nou mîna pe putere.

''Tînărul rege'' (Ladislau Postumul) a fost conducătorul nominal, însă adevărații conducători erau familiile maghiare Garai, Ujlaki și Cillei. 

Grija lor a fost să combată influența familiei Hunyadi. Astfel l'au convins pe tînărul rege Ladislau, să ordone uciderea (prin decapitare) a lui Laszlo (Ladislau Corvin), fiul cel mare al lui Ioan de Hunedoara. 

Fiul cel mic al lui Iancu, Matei încă un copil, a fost și el, datorită intrigilor, curînd aruncat în închisoare. 

Apoi a început războiul civil. 

Adolescentul rege a fugit în Boemia, luînd pe Matei de Hunedoara cu el. 

Elisabeta Szilagyi, văduva lui Ioan de Hunedoara, a organizat armatele fidele soțului său și a reușit să pună capăt războiului civil, învingînd armatele marii nobilimi. 

Regele Ladislau Postumul a fost ucis, împreună cu cei mai mulți dintre cei ce îl determinaseră să'l omoare pe Ladislau de Hunedoara. 

Dieta Națională a fost reunită la Buda să aleagă noul rege. 

În prezența și sub presiunea armatelor lui Corvin, cantonate pe Dunărea înghețată, a fost ales rege Matei, în vîrstă de 18 ani, care trebuia să fie răscumparat și adus de la Praga.

Matei Corvin a domnit 32 de ani ca rege al Ungariei și domnia sa a fost una dintre cele mai strălucite din istoria Ungariei. 

Aristocrația de rang înalt însă nu s'a împăcat cu prezența lui pe tronul Ungariei și a uneltit pentru a'l detrona. Conform legendei, marii nobili ar fi reușit să'și pună planul în aplicare cu ajutorul reginei Beatrice, soția regelui. 

Medicul reginei îl trata de reumatism pe regele Matei otrăvindu'l cu plumb; astfel regele Matei Corvin a murit încet, de saturnism, înainte să ajungă la vîrsta de 50 de ani.

Matei a fost instruit în italiană. 

Descoperind realizările Renașterii, a început să promoveze influențele culturale italiene în Ungaria. 

Buda, Esztergom, Szekesfehervar și Visegrad au fost printre orașele care au beneficiat de stabilirea unui sistem de sănătate publică și educație, precum și a unui nou sistem juridic sub domnia lui Matei Corvin. 

S'a dovedit a fi un generos mecena al artiștilor din Italia (ex. Galeotto Marcio) și Europa de Vest, care s'au strâns la curtea sa. 

Biblioteca sa, Bibliotheca Corviniana, era cea mai mare colecție europeană de cronici istorice și lucrări filosofice și științifice din secolul al XV-lea, numărînd peste 5.000 de exemplare, fiecare exemplar valorînd mai mult de 1.000 florini de aur.

Domnia sa este considerată ca fiind unul dintre cele mai glorioase capitole ale istoriei Ungariei, marcate prin campanii militare victorioase ale temutei sale Fekete sereg (''Armata neagră'').

Ungaria a cunoscut în timpul domniei sale cea mai vastă întindere din istoria sa (la vest din sud-estul Germaniei pînă în Dalmația, iar la est din Polonia, – excluzînd Moldova și Țara Rumînească - pînă în Bulgaria de astăzi). 

Matei Corvin a condus în uniune personală Regatul Moraviei, Silezia și Luzația (Lausitz) (toate trei 1468/1469/1479-1490) și Austria Inferioară (1477/1485-1491). 

Era poliglot, vorbea limba rumînă, italiana, croata, latina, maghiara, și mai tîrziu germana, ceha, slovaca, precum și alte limbi slave. 

Regele Matei este amintit și astăzi, în multe istorisiri și cîntece populare, ca un conducător foarte înțelept și drept.

Matei Corvin a fost cel care a ordonat întemnițarea domnitorului Munteniei Vlad al III-lea (Țepeș), cînd acesta, urmărit de armata otomană, i'a cerut ajutorul. 

Dar tot Matei l'a ajutat pe Vlad să recucerească tronul Valahiei de la Laiotă Basarab. 

Ulterior, după ce Ștefan cel Mare, domnitorul Moldovei a încheiat pacea cu Regele Cazimir al Poloniei, Matei l'a atacat pe Ștefan, dar a fost înfrînt în lupta de la Baia, oastea sa retrăgîndu'se, urmărită de cea a lui Ștefan, iar Matei a fost rănit în această luptă de trei săgeți și o lovitură de lance.

În deceniul nașterii lui Matei Corvin, anul 1440, otomanii presau puternic asupra Transilvaniei. 

După ce cuceriseră o mare parte a Serbiei, următoarea lor țintă era Transilvania. 

În anul 1441, otomanii au lansat o puternică ofensivă asupra Valahiei, patria Corvinilor. 

În anul următor ei atacă Transilvania ajungînd la Sibiu, în martie 1442. 

Avansul lor părea imposibil de oprit, dar Iancu de Hunedoara îi învinge la Alba Iulia. 

În pofida acestei înfrîngeri, otomanii lansează o nouă invazie asupra Transilvaniei în august 1442. 

Cîteva luni înaintea nașterii lui Matei Corvin, tatăl său repurtează o victorie zdrobitoare asupra turcilor și eliberează Transilvania de otomani pentru întreaga durată a copilăriei lui Matei Corvin.

Iancu de Hunedoara era la curent cu marile schimbări culturale care aveau loc în Italia. 

Se căsătorește în anul 1430 cu Elisabeta Szilagy de Horogszeg iar în anul 1433 i se naște primul fiu, botezat Laszlo și tot în această perioadă se asociază cu regele Sigismund în lupta sa contra cehilor husiți, care îl împiedecau să intre pe catolicul rege în Praga. 

Toate aceste nume maghiare nu înseamnă nimic. 

Mulți rumîni renunțînd benevol la numele rumînești pentru privilegii și o poziție mai bună în regatul papal al Ungariei.

Castelele văzute de Huniade în călătoriile sale cu Sigismund l‘au inspirat pe Iancu să‘și remodeleze castelul său de la Hunedoara. 

Tot acum adoptă ca blazon pasărea pe care o vedem sculptată deasupra intrării principale a castelului de la Hunedoara: corbul (corvus) de unde provine numele medieval de Corvinus.

În acel castel și‘a petrecut Matei Corvin copilăria. 

El nu s‘a simțit mulțumit în societatea maghiarilor și a căutat mereu compania străinilor, căsătorindu‘se mai întîi cu o cehă și apoi cu o italiancă. 

Curtea sa regală era plină cu italieni, germani și polonezi. 

În armata sa erau rumîni, nemți și cehi, iar arhiepiscopii numiți de Matei au fost: un croat, apoi un german și al treilea, un italian. 

Nu se știe cu precizie care era limba lui favorită. 

Cum soția lui italiancă Beatrice nu stăpînea limba maghiară, cuplul regal conversa în italiană, iar limba de circulație internațională era latina clasică.

Italianul Bonfini, în cartea sa ''Rerum Ungaricarum'', unde descrie viața la curtea lui Matei Corvin, nota: ''monarhul cunoștea multe limbi străine. 

Pe lîngă turcă și greacă el era fluent în multe din limbile Europei. (pag. 634)

În iulie 1456 otomanii asediau Belgradul apărat de Iancu Huniade, căpitanul armatei ungare. 

Regele adolescent al Ungariei, Ladislau Postumous, fugise de la Buda la Viena, convins că turcii vor cuceri Belgradul. 

Dar pe 22 iulie 1456 Huniade zdrobește armata otomană și o măcelărește în timp ce se retrăgea în degringoladă. 

Victoria a fost atît de umilitoare pentru turci încît a ferit Ungaria de o altă invazie otomană timp de 75 de ani! 

Iancu Huniade nu s‘a putut bucura de victoria sa, acesta murind sub zidurile Belgradului din cauza unei epidemii de ciumă. 

Trupul lui a fost adus în Transilvania și îngropat în Catedrala romano-catolică de la Alba-Iulia.

Matei Corvin, din închisoarea pe tron

În ziua de 14 martie 1457 are loc o lovitură de palat la Buda, organizată de regele Ladislau Postumous, care‘l arestează pe Laszlo Huniade, fratele mai mare al lui Matei Corvin. 

Regele l‘a acuzat pe Laszlo de trădare și de atentat la viața lui, iar 48 de ore mai tîrziu, Laszlo de Hunedoara era decapitat în curtea palatului. 

Matei Corvin era și el arestat de rege și l‘ar fi urmat pe frate‘său, dacă pe 23 noiembrie 1457, regele Ladislau n‘ar fi decedat subit de o boală fulgerătoare. 

În mod neașteptat era deschisă calea lui Matei Corvin de a fi nu numai eliberat din închisoare, dar și de a deveni rege, primul ''commoner'' încoronat după secole, în care numai nobilii avuseseră acces la coroana Ungariei. 

În ianuarie 1458, cînd Matei Corvin era încoronat, abia împlinise 15 ani. 

Va sta pe tron 32 de ani, din care 25 de ani el va fi pe cîmpurile de luptă ale Europei.

În anul 1476, Matei Corvin se căsătorește cu Beatrice de Aragon, o italiancă din Neapole, orfană de la 7 ani, care i‘a adus lui Matei o dotă de 200.000 de monede din aur, dar nu și un moștenitor. 

Înaintea căsătoriei sale, Matei avusese o idilă cu Barbara Edelpock, care i‘a născut un fiu, botezat Ioan Corvinus. 

Acesta va rămîne singurul moștenitor al lui Matei Corvin pînă la moartea acestuia, în 1490.

Din punct de vedere financiar, Matei Corvin era mai bogat decît împăratul Austriei Frederik III. 

Așa se explică sumele imense cheltuite pe cărți și manuscrise. 

La 1 iunie 1485, Matei Corvin cucerește Austria și intră triumfal în Viena. 

În această perioada pasiunea lui Matei Corvin pentru bibliofilie și pentru instrumente astronomice se mărește. 

Biblioteca sa devine legendară și intră în istorie sub denumirea de ''Biblioteca Corviniană''. 

Pe lista celor 2500 de cărți și manuscrise cumpărate de Matei Corvin de‘a lungul vieții sale se cunosc următoarele: orațiile și tragediile lui Eschil, ''De expeditione Alexandrio'' (Campaniile lui Alexandru Macedon) de Arrian, ''Brutus de Cicero, ''Panegiricus'' de Pliniu, „Biblia Ilustrată''.

 Grosul cărților din ''Biblioteca Corviniană'' proveneau din Veneția și Florența, unde multe ateliere lucrau permanent pentru legarea în piele și mătase a cărților comandate în Italia de regele de la Buda. 

La curtea sa, Matei avea în permanență 30 de scribi, experți în pictură și gravori, potrivit mărturiilor lui Olahus (de asemeni, istoric rumîn).

La moartea lui Matei Corvin, în 1490, maghiarii au preferat pe tron ca succesor nu pe fiul lui Matei, Ioan Corvinus, ci pe Wladislaw de Boemia, stingînd astfel dinastia Corvinilor rumîni pe tronul Ungariei.

Ioan Corvin devine ban al Croației și moare în anul 1502 în luptele cu turcii, exact ca bunicul său, Iancu de Hunedoara. 

Prin moartea în 1508 a copiilor lui Ioan Corvin se sfîrșește și neamul Corvinilor.

La zece săptămîni de la moartea lui Matei Corvin, prin Tratatul de la Pressburg, Maximilian de Habsburg a cîștigat tot ce a cucerit Matei Corvin în 10 ani de lupte. Văduva lui Ioan Corvin se va recăsători cu George von Brandenburg-Ansbach.

surse: Enciclopedia Rumîniei, Encyclopaedia Britannica

$$$

 Creede si NU cerceta? !!

Napoleon Savescu

M-am întrebat de multe ori care este motorul schimbărilor pozitive într-o societate şi trebuie să recunosc că de cele mai multe ori sunt tinerii, care refuză să accepte un adevăr relativ, mincinos, contestabil.

Ei sunt cei ce nu sunt legaţi de interese politice ori religioase de moment, ei sunt cei care caută un adevăr absolut… 

Deci pe ei îi îndemn să-şi întrebe profesorii de istorie şi de limba română:

-Cât la sută din Dacia a fost cucerită de romani?şi dacă profesorul ştie răspunsul:

-14 % din teritoriul Daciei (care se întindea de la vest la est, de la lacul Constanţa-Elveţia de azi şi până dincolo de Nipru), urmează altă întrebare:

-Câţi ani au ocupat romanii acei 14% din teritoriul Daciei? şi dacă răspunde:

–Numai 164 ani, atunci puteţi merge la următoarea întrebare:

-Soldaţii “romani” chiar veneau de la Roma şi chiar erau fluenţi în limba latină?

Aici le va fi şi mai greu să vă răspundă, căci acei soldaţi “romani” vorbeau orice limbă numai latina nu!

–Cohortele aflate pe pământul Daciei cuprindeau soldaţi din diferite părţi ale imperiului roman, uneori foarte îndepărtate: găsim Britani din Anglia de azi, Asturi şi Lusitanieni din peninsula Iberică, Bosporeni din nordul Mării Negre, Antiocheni din regiunile Antiochiei, Ubi de la Rin , din părţile Coloniei, Batavi de la gurile acestui fluviu, Gali din Galia, Reţi din părţile Austriei şi Germaniei sudice de azi, Comageni din Siria, până şi Numizi şi Mauri din nordul Africii (C.C.Giurescu, Istoria Romanilor, I, 1942,p.130).

Şi ultima întrebare: 

Cum a fost posibil ca într-un aşa de scurt interval istoric TOATĂ populaţia Daciei să-şi uite limba şi să înveţe o limbă nouă, limba latină, de la nişte soldaţi “romani” care nici ei nu o vorbeau?

Când toate popoarele civilizate iniţiază, desfăşoară şi promovează valorile istorice care le îndreptăţesc să fie mândre de înaintaşii lor, găsim opinia unor astfel de “adevăraţi români”, care, nici mai mult, nici mai puţin, spun despre formarea poporului daco-român:

 “Soldaţii romani au adus femeile şi fetele dace în paturile lor şi aşa s-au născut generaţii de copii, care învăţau numai limba latină de la tatăl lor!!??... Soldatul “roman”…

 Cum or fi venit ele din Moldova de azi, din Basarabia, de pe Nistru, Bug şi de pe Nipru, acele soţii şi fete de traco-geţi şi carpi, de la sute şi sute de kilometri depărtare ca să fie “fecundate” de soldaţii “romani”?

După părerea stimabililor, femeile daco-gete erau şi “curve”, ba chiar şi mute, nefiind în stare să-şi transmită limba strămoşească copiilor lor! 

Cât despre noi, urmaşii lor, cum ne-am putea numi altfel decât “copii din flori” apăruţi dintr-o aventură amoroasă a întregii populaţii feminine daco-gete, la care masculii autohtoni , dacii, priveau cu “mândrie”, aşteptând apariţia “sâmburilor” noului popor şi grăbindu-se, între timp, să înveţe cât mai repede şi mai bine noua limbă, limba latină, când de la soţii, când de la fiicele lor (iubite ale soldaţilor romani cuceritori) ba chiar şi direct, de la soldaţii romani năvălitori ce le-au înjosit căminele….

La Centrul Cultural Român, pe data de 26 octombrie 1999, am aflat de la o altă somitate, de origine română, prof. dr. în arheologie Ioan Pisso, că dacii au învăţat latina, de la romani, prin băile de la Sarmisegetuza lui Traian! 

De ce prin băile romane şi de la nişte soldaţi cam fără haine pe ei?!

Nu prea ştiu ce a vrut să spună stimabilul profesor din Cluj despre bărbaţii daci, dar cred că nici un român, nici măcar în joacă, nu are voie să facă o astfel de afirmaţie decât dacă… de fapt tot dânşii ne spun că ne tragem din “doi bărbaţi cu… braţe tari”! Astfel de declaraţii “istorice” te fac să-ţi doreşti să fii orice, numai român nu!

Domnilor, Dacia a fost cotropită de romani în proporţie de numai 14% şi pentru o perioadă istorică foarte scurtă, de 164 de ani. 86% din teritoriul Daciei nu a fost călcat de picior de legionar roman.

 Este greu de crezut că într-o aşa de scurtă perioadă istorică, dacii să fi învăţat latina, fără ca pe 86% din teritoriul lor să-i fi întâlnit pe soldaţii romani. 

Dar dacă nu de la romani au învăţat dacii latina, atunci de la cine? – se întreabă aceiaşi demni urmaşi ai lui Traian…

Herodot ne spune că, cel mai numeros neam din lume, după indieni, erau tracii. Iar Dio Casius ne spune şi el: “Să nu uităm că Traian a fost un trac veritabil.

 Luptele dintre Traian şi Decebal au fost războaie fratricide, iar Tracii au fost Daci”.

 Faptul că dacii vorbeau “latina vulgară”, este “un secret” pe care nu-l ştiu numai cei ce refuză să-l ştie.

“Când sub Traian romanii au cucerit pe daci la Sarmisegetuza n-au trebuit tălmaci”, afirmă Densuşanu şi asta schimbă totul. Deci, dacii şi romanii vorbeau aceeaşi limbă!

Dacă astăzi se consideră că 95% din cunoştinţele acumulate de omenire sunt obţinute în ultimii 50 de ani, să vedem cum şi noţiunile noastre despre istoria poporului daco-român pot evolua.

Când nu de mult s-a publicat teoria evoluţiei speciei umane în funcţie de vechimea cromozomială, s-a ajuns la concluzia că “prima femeie” a apărut în sud-estul Africii. Următorul pas uriaş a fost în nordul Egiptului, iar de aici, în Peninsula Balcanică.

Când profesoara de arheologie lingvistică Marija Gimbutas, de la Universitatea din Los Angeles, California, a început să vorbească despre spaţiul Carpato-dunărean ca despre vatra vechii Europe, locul de unde Europa a început să existe, am fost plăcut surprins şi m-am aşteptat ca şi istoricii noştri să reacţioneze la fel. Dar, din partea lor am auzit numai tăcere.

Când profesorii Leon E. Stover şi Bruce Kraig în cartea “The Indo-European heritage”, apărută la Nelson-Hall Inc., Publishers, 325 West Jack son Boulevard, Chicago, Illinois 60606 , vorbesc la pagina 25 despre Vechea Europă a mileniului 5 î.d.H., care-şi avea locul în centrul României de azi, să nu fim mândri?

Când studiile de arheologie moleculară ne îndreptăţesc să ne situăm pe primul plan în Europa ca vechime, nu-mi este uşor să le răspund unor persoane care nu citesc nici ceea ce spun inteligent alţii despre noi şi nici măcar ce scriu eu.

 Studii impecabile cromozomiale, la nivel de mitocondrie, folosind PCR (polimerase chain reaction), pot determina originea maternă a unor mumii vechi de sute şi mii de ani.

Teoria genoamelor situează spaţiul carpato-dunărean ca fiind, nici nici mai mult nici mai puţin decât, locul de unde a început Europa să existe, locul unde acum 44.000 de ani sosiseră primele 3 Eve şi primul Adam…

Când am scris “Epopeea Poporului Carpato-dunărean” şi volumele “Noi nu suntem urmaşii Romei”, “În căutarea istoriei pierdute” şi “Călătorie în Dacia – ţara Zeilor”, m-am bazat pe astfel de cercetări, dar şi pe cartea unei somităţi în domeniul preistoriei Europei, D-l V. Gordon Childe, profesor la Universitatea din Oxford, Anglia, căruia i se publica, în anul 1993, la Barnes & Noble Books, New York, “The History of Civilization”, “The Aryans”. El explorează într-un mod fascinant originea şi difuzarea limbilor în Europa preistorică. Între paginile 176-177 publică şi o hartă arătând leagănul aryenilor în timpul primei lor apariţii; şi minune mare, spaţiul Carpato-dunărean este cel vizat!

Când roata, plugul, jugul, căruţa cu două, trei şi patru roţi apar pentru prima dată în lume pe teritoriul nostru, dacic, când primul mesaj scris din istoria omenirii se găseşte tot pe teritoriul nostru, la Tărtăria , când primii fermieri din Europa sunt descrişi pe acelaşi spaţiu, într-o perioadă când Anglia abia se separa de continent şi din peninsulă devenea insulă – 6,500 î.d.H., (vezi John North, “A new interpretation of prehistoric man and the cosmos”, 1996, Harper Collins Publishers, 1230 Avenue of Americas , New York , 10020, Chronology), nu-ţi vine a crede că tocmai cei pentru care aduni aceste informaţii formidabile despre poporul şi spaţiul pe care îl ocupa ţara noastră, te decepţionează.

Faptul că NOI, Românii, suntem strămoşii tuturor popoarelor latine şi nicidecum o rudă marginală a latinităţii, ar trebui să ne facă să ne mândrim şi nicidecum să căutam contra argumente, precum cei lipsiţi de înţelepciune care îşi taie cu sârg craca de sub picioare…

###

 PARODII:

AH, PIXUL TĂU DE POETESĂ - (după) Emil Brumaru

De dimineaţa pînă seara

Visez la pixul tău, Tamara,

La cel cu care scrii poeme

În timp ce-n beciuri gemul geme

În timp ce castraveţii toţi

Stau în oţet ca nişte hoţi

Pupînd pe pletele rebele

Mult prea duioase pătrunjele

În timp ce verzele de-un an

Dansează-n străchini french can-can

Iar morcovii-şi înfoaie coada

Ca doi păuni visînd Canada

În timp ce alte murături

Dansează rock cu strigături

Lăsîndu-ne întreagă doar

Ruina unui samovar

Şi toate-acestea,-ncet, încet

Mi-aduc aminte că-s poet

Şi-ar trebui să mai şi scriu

Convingător şi bun şi viu

De-aceea te pîndesc, Tamara,

De dimineaţa pînă seara

Nu-ţi vreau rubinul, nici onixul

Vreau doar atîta: să-mi dai pixul

$$$

 ANNA COMNENA (1083-1148)

„Pentru mine, pe lângă suferințele din cauza nenorocirii mele, plâng trei suverani – tatăl meu, împăratul; doamna mea si mama imparateasa; și (durerea mea) Cezar, soțul meu. În rest, atunci îmi voi petrece timpul în întuneric și mă voi dedica cărților mele și rugăciunii”. (Alexiada, cap.VII).

„Dar povestirea istoriei este o barieră valabilă împotriva curgerii timpului și, într-un anumit fel, constituie un obstacol în calea curgerii sale irezistibile, iar prin strângere fermă atâtea lucruri cât plutesc pe suprafața lui, le împiedică să alunece și să se piardă în abisul Uitării”. (Alexiada, poem).

Fiica împăratului Alexius I Comnen și a Irenei Doukas, Anna Comnena s-a „născut în purpură” . La câteva zile era logodită cu Constantin Doukas, care era asociat cu tronul. Odată cu logodna, dorită de fosta împărăteasă Maria Dukas, s-a pus capăt rivalității profunde care despărțise cele două familii. Alexei și Irene nu au avut copii bărbați și astfel Anna a primit diadema imperială ca moștenitor al tronului, împreună cu viitorul ei soț.

La fel ca mama ei, și bunica ei – Anna Dalassena –, Anna a primit o educație completă, deosebit de atentă, așa cum era obiceiul în familia imperială. S-a dedicat devreme studiului literaturii. Știa greacă și latină și, după terminarea studiilor primare, a început studiul artelor triviumului: gramatica, retorica și filozofia, după care a început studiul artelor quadriviumului: geometrie, aritmetică, astronomie și muzică. Artele liberale care cuprindeau toate cunoștințele vremii.

Anna era cultă, inteligentă și neconvențională: cunoștea bine astrologia, dar refuza să creadă că stelele aveau vreo influență asupra vieții umane. Medicina a fost studiată și în domeniul astrologiei, iar prințesa a devenit destul de expertă și în această artă. La cererea mamei sale, care nu avea prea mare încredere în medici, a luat parte la comisia care l-a tratat pe bolnavul Alessio.

Anna fusese educată să fie împărăteasă, dar nașterea unui frate, Ioan, i-a zădărnicit aspirațiile. Până și logodna cu „iubitul din copilărie” a fost ruptă. După ce și-a pierdut prima dragoste, prințesa a câștigat dragostea vieții ei căsătorindu-se cu „cezarul ei” Nicephorus Bryennius, un bărbat de o frumusețe incomparabilă, un cărturar, un spirit superior cu o elocvență desăvârșită, eroic pe câmpul de luptă și un diplomat priceput. A fost dragoste din partea amândurora în viața lor, lungă și fericită. Căsnicia a produs patru copii.

Cu toate acestea, prințesa născută în purpură nu s-a putut resemna să renunțe la ceea ce credea că este dreptul ei. A luptat mult timp pentru a-și afirma poziția de întâi născut, susținută de mama ei, „mândria Orientului și Occidentului”, de care era legată de o afecțiune foarte intensă. Când Ioan a devenit împărat, Anna a încercat să ridice o rebeliune pentru a-l înlocui cu soțul ei, care, totuși, nu a vrut să fie implicat în complot și a părăsit curtea pentru a se dedica studiilor sale. Anna învinsă a fost pedepsită cu un scurt exil de formă.

După moartea soțului ei în luptă, Anna s-a retras într-o existență întunecată de rugăciune și studiu cu cărțile ei, dedicându-și cea mai mare parte a timpului scrisului, scrierii de poezii și istoriei tatălui ei, împăratul Alexius Comnen.

„Alexiada” este o sursă istorică de importanță primordială. Anna scrie cu simplă vivacitate despre evenimentele la care a participat și despre oamenii pe care i-a întâlnit. Ea arată o cunoaştere profundă a izvoarelor, la care a avut acces uşor, şi a istoricilor care au precedat-o. Parțială în declarația ei a virtuților și meritelor tatălui, mamei și întregii familii, a fost în schimb foarte aspră față de fratele ei, împăratul, de care s-a simțit înșelată. Cartea este o sursă importantă pentru istoria perioadei și a cruciadelor.

Autoarea scrie, poate cu consternare, cum întregul Occident, cu toți barbarii care se aflau dincolo de Adriatică, se revărsaseră în Orient. Ea pictează o descriere vie și precisă a adversarului tatălui său, prințul normand Robert Guiscard, și a soției sale, lombarda Sichelgaita, puternică și curajoasă pe câmpul de luptă, ceea ce a lăsat-o perplexă pe rafinata prințesă bizantină.

Temele sunt întotdeauna prezentate cu precizie și simplitate, personajele descrise cu acuratețe, datele și numele precise. Anna a avut cu siguranță darul de a scrie, ceea ce face cartea ei interesantă și plăcută, chiar și pentru cititorul nespecialist.

$$$

 ANTIM IVIREANUL

O figură enigmatică, în preajma legendei, este aceea a lui Antim, care, în amintirea locului său de obârşie, şi-a mai spus şi Ivireanul. Născut, aşadar, în Iviria, vechea denumire a Gruziei. Descins în Tara Românească, Andrei (pe numele său de mirean) s-a integrat până într-atât noii ambianţe, încât unii au presupus fie că se trăgea dintr-o familie de emigranţi români pripăşiţi în regiunea Azovului, fie că venise la noi încă din copilărie, pribegind o vreme prin Moldova. În lucrarea “Câteva ore la Snagov”, A.I. Odobescu îl socotea a fi un călugăr român din mănăstirea Ivir, de la muntele Athos. Florentinul Del Chiaro, secretarul lui Constantin Brâncoveanu, ştia despre Antim că ar fi provenit dintr-o familie înstărită şi că, printr-o tristă întorsătură a soartei, ajunsese rob la turci. De captivitatea adolescentului ivrean, N. Iorga se îndoieşte, sub cuvânt că nici un război nu bântuia pe atunci în ţinuturile Caucazului. Dar Al. Piru afirmă, ca şi când ar deţine dovezi peremptorii, că raptul s-a produs când Andrei, fiul lui Ioan şi a-l Mariei (nume care nu prea au rezonanţă gruzină, vor fi fost românizate de Antim în testamentul său), avea 16 ani. Nici despre anul naşterii nu se pot face decât aprecieri ca: 1650 sau 1660. Din robia otomană va fi răscumpărat de Patriarhia ecumenică din Constantinopol sau, după alte ipoteze de alţi georgieni de prin Peninsula Balcanică. La Academia Patriarhiei ortodoxe, profesor de filosofie era Ilie Miniat, şi printre cei ce l-au audiat se numără şi Dimitrie Cantemir. Printre atâtea necunoscute înzestrarea generală a acestui “om de multe arte”, definea N. Iorga, stă înafara oricărei îndoieli şi poate că tocmai talentele lui puţin obişnuite să-I fi înlesnit eliberarea, iar mai târziu sub patronaj brâncovenesc, o ascensiune, prea sfidătoare pentru vitregia vremurilor de atunci, pentru ca totul să nu se sfârşească tragic. O înălţare şi o prăbuşire, s-ar spune, de personaj shakespearean, dacă vicisitudinile unei istorii zbuciumate n-ar fi pus la cale şi în ţările române cu o stăruinţă funestră, acelaş şcenariu sângeros, decapitarea lui Brâncoveanu şi acelor 4 feciori ai lui Barbarie care a cutremurat lumea creştină şi chiar turcimea, sugrumarea voievodului Ştefan Cantacuzino, a stoinicului Constantin Cantacuzino, etc. Ca monarh sau ca simplu mirean (cei mai mulţi biografi înclină să credă că s-a călugărit în ţară, nu la Constantinopol), Andrei (Antim) soseşte în răstimpul dintre 1688 (la 9 noiembrie se înscăunează Brâncoveanu) şi 1690. “Eu, aici în ţară, n-am venit de voia mea, nici de vre-o sărăcie sau lipsă, nici mănăstirea Sneagovului o am luat-o cu de-a sila”, avea să amintească el domnitorului. “Mai mult chiar decăt Constantinopolul Ţara Românească era atunci centrul ortodoxismului, rezistenţa sigură şi iubită a prelaţiilor”, afirmă N. Iorga în Istoria lieraturii române din secolul al-XVIII-lea. La Bucureşti sau la Târgovişte se respira mai în voie decât la Stambul, unde Coranul şi Padişahul ridicau fel de fel de oprelişti, tiparniţa de pildă, era socotită o născocire ghiaură, o blestemată vrăjitorie. Pe pământul ţării româneşti între Carpaţi şi Dunăre, armele tac şi muzele au mai multă căutare. În Valahia, în această perioadă este un climat favorabil, în care şcoala (academia domnească din chiliile Mănăstirii Sf. Sava, şcoala domnească de “slovenie” de la biserica Sf. Ghiorghe-Vechi, şcoala de la Colţea, înfiinţată de Matei Cantacuzino), slujită de profesori iluştrii (Sevastos Kimenitul, Ioan Comnea, Gheorghe Maiota, Panaiot Sinopeus, Gh. Trapezundiul, Maxim Peloponezianul), intră pe un mal neted ceea ce stimulează odată mai mult o activitate tipografică până atunci discontinuă. La Bucureşti funcţiona o tipografie înfiinţată în 1678 de mitropolitul Varlaam al Ţării Româneşti,unde în 1688 iese de sub tipar Biblia tălmăcită, printre alţii de fraţii Radu şi Şerban Grecianu. Până în toamna anului 1691, 8 cărţi fuseseră imprimate. Aici începe să lucreze smeritul între ieromonarhi Antim. Că a deprins rosturile meseriei la Constantinopol sau în ţară, pe lângă Mitrofani, fostul episcop de Huşi, nu se prea ştie, iar opiniile sunt împărţite. În orice caz, este mai puţin probabil că ar fi ucenicit la Buzău şi cu atât mai hazardate sunt presupunerile despre Moscova sau Kiev, ori Veneţia. Logic pare că Brâncoveanu să fi adus în ţară un tâner despre a cărui pricepere în arta tipografică începuse să se vorbească. S-ar putea ca acest fapt să fi fost real şi ca Andrei din Ivir să se fi instruit încă de la Tiflis (Tbilisi), unde sub regele Arcil funcţionase o tipografie utilată la Amsterdam. Obscurantismul Porţii interzicea drastic asemenea activităţi pentru islamism subverside. Poate, totuşi la Bucureşti? În biografia lui Antim cu trena ei de incertitudini încă o dilemă… până şi autenticitatea chipului săupictat în pronausul Mănăstirii Govora, ca şi la Strehaia şi Fedeleşoiu, nu e fără dubii. Desăvârşit în toate meşteşugurile, î-l măgulea, în cunoştinţă de cauză nemeşul Mihail Iştvanovici, discipolul său cel mai destoinic. Un profil renascentist s-ar spune arhipăstorului Ungrovlahiei. I se dusese vestea ca sculptor şi xilograf, zugrav de biserici, caligraf şi miniaturist, topograf (I se datoreşte prima schiţă topografică realizată în Ţara Românească, a moşiei Negovan, în 1696), în fine orator ecleziastic. Legenda îl însoţeşte pe acest “degno e virtuoso arcivescovo” încă din timpul vieţii. Însăşi Patriarhia ecumenică, la înscăunarea Ivireanului, îl omagia ca pe un bărbat de cinste şi evlavios, şi împodobit cu virtuţiile ce se potrivesc cu vrednicia arhierească. Timpul a mai remodelat contururile acestei strălucitoare efigii, limpezind totodată personalitatea artistului. Dacă nu Antim a fost acela care a zugrăvit capela bisericii din Râmnic şi nu el a migălit medalioanele din Chipurile Vechiului şi Noului Testament, dacă numai tradiţia susţine că ar fi sculptat uşa de ştejar de la intrarea Mănăstirii Tuturor Sfinţilor pe care a ctitorit-o, îi rămân tipografului şi oratorului, deloc străin de alte măiestrii suficiente merite care să-i adeverească renumele.

Aptitudinile lui, între care cele de poliglot, adică ştia gruzina, greaca, mai puţin turca şi poate araba, învaţă uimitor de repede slavona şi româna ceea ce îi înlesneşte ascensiunea în ierarhiea bisericească. “Cel mai mic între ieromonarhii” de la Tipografia Mitropoliei (care se va numi Domnească, având în frunte de la 10 iunie 1691 pe Antim) care ajunge curând egumen la Mănăstirea Snagov la 2 mai 1696 – 21 mai 1704; din 1701 lucra însă din nou la tipografia domnească. Mai târziu ajunge episcop de Râmnic la 7 martie 1705 – 27 ianuarie 1709, pentru a fi înălţat pe 28 ianuarie 1708 în spena arhieriei, înscăunarea având loc la 22 februarie. “Mitropolia n-am luat-o cu sila, nici cu mite, nici cu rugăciuni”, avea să-i scrie el lui Brâncoveanu, când relaţiile lor se crispează. S-au înţeles bine un timp, domnitorul care era un cuget evlavios şi vlădica, dar nu se potriveau la fire şi din motive ce nu ţin numai de psihologie, era de aşteptat o neânţelegere între ei. Antim purtând în suflet trauma unei adoleşcenţe urgisite şi ostilitatea nelecuită faţă de cei care-i asupreau Georgia natală, nu are tactul şi clarviziunea voievodului care, recurge la eschive precaute şi tactici furtive pentru a păstra integritatea unei ţări ameninţate de trei imperii trufaşe şi tentaculare. Faptul că Brâncoveanu, în ciuda angajamentelor lui militare, ezită să-şi trimită oştile în lumpta de la Stănileşti din 1711, încheiată nefericit pentru ţarul Petru I, cu care se aliase Cantemir, nu-l satisface pe voievod. Astfel promt şi cu eleganţă Vodă îi cere grabnic demisia lui Antim, datorită numeroaselor vinovăţii ce i-au fost puse în cârcă pe nedrept, să facă astfel paretisis pentru a nu fi nevoit să ceară patrierhiei caterisirea. Antim Ivireanul se apără în două scrisori către domn, una din 13 ianuarie şi una din 3 februarie 1712, cu irezistibilă elocinţă şi un apel sentimental: “Nu mă lăsa să es obidit şi cu lacrămile pe obraz”, şi neâţelegerea se aplanează însă încrederea între cei doi se frânge. Insinuările care îl vizau pe Antim nu erau lipsite de orice temei, dar în esenţă el avea dreptate, de vină erau “întâmplările vremii”. Un alt conflict care are în Antim Ivireanu un protagonist de o demnitate impunătoare, a fost acela cu Hrisant Notara, patriarhul Ierusalimului ale cărui ingerinţe ale treburile bisericii ortodoxe române sunt contrate într-o argumentaţie strânsă, tăioasă cu nuanţe de sarcasm. “Şi mai de râs este să zici că se găsesc în Ungrovlahia mănăstiri supuse patriarhului de la Ierusalim, sau altui patriar … fiindcă nici n-au fost vreodată, nici nu vor fi în Ungrovlahia mănăstiri supuse vreunui patriarh dintr-o eparhie străină, şi toate acestea se află sub cârmuirea noastră”. Niciodată, spune Iorga, unui patriarh nu I s-a vorbit de un mitropolit român în acestă formă. “Este una din cele mai splendide piese ale rezistenţei pe care Biserica noastră a opus-o tuturor încercărilor”. Străinul (Antim) s-a indentificat demult cu interesele patriei adoptive. El este un “perfect asimilat”. După sfârşitul de coşmar a-l lui Brâncoveanu, acuzat de înţelegere cu puterile creştine, deci de hainie faţă de împărăţia otomană, domnia lui Ştefan Cantacuzino (1714 – 1716) fu prielnică lui Antim Ivireanul, ataşat dintotdeuna partidei cantacuzineşti, amestecată în disgraţierea lui Brâncoveanu. Însă după numai doi ani, ambiţiosul nepot a-l stoinicului, cădea şi el, cădeau împreună capriciilor sinistre ale porţii. Turcii nu mai aveau încredere în boierimea pământeană. Cu Nicolae Mavrocordat în Ţara Românească începe epoca fanariotă. Antim nu are cum bănui ce va urma şi face imprudenţe care îi hotărăsc viaţa. Acest mavrocordat pe cât de erudit, pe atât de impulsiv şi crud, nu va pregeta să se descotorosească de un personaj incomod, căruia până la urmă politica i-a fost fatală. Un incident oarecare precipită evenimentele. Înspăimântat Mavrocordat fuge spre Dunăre căutând un sprijin la raialele de pe acolo. Antim nunumai că nu-l urmează, numai decât până în satul Daia, dar dacă relatarea lui Mitofan Grigoraş, cronicarul este adevărată, mitropolitul îi declară acestui domnitor pe care nu-l iubeşte că de acum înainte Mavrocordat (omul turcilor) şi Ţara Românească nu mai au nimic comun. Încă odată Ivireanul s-a pripit. Totul fusese o alarmă falsă, un simplu foc de paie şi Mavrocordat turbat de furie şi cu gând de răzbunare, revine în Bucureşti decis să pedepsească crunt pe răsvrătiţi. Furiei lui îi cade jertfă, cum era de prevăzut şi Antim Ivireanu care supus unor greu de suportat umilinţe se vede obligat prin ameninţări şi silnicii să renunţe la înaltul rang bisericesc. Gramata patriarhală şi sinodală emisă în august 1716 îl inculpă pe răul Antim în ton cu tenebroasele procese ale inchiziţiei ca “Mag şi participator la multe alte crime”. Ivireanul este osăndit în deosebi pentru faptul că ar fi împins la revoluţie şi răscoală, ceea ce nu face decât să-i pună în lumină patriotismul. Era o samavolnicie. Actul de caterisire nu întrunea condiţiile legiuite, fiind cu o formulare juritică, lovit de nulitate. Aceste înşcenări dezonorante îi urmează o alta, condamnarea al surghiun, îi mănăstirea Sf. Ecaterina din Sinai. Către sfârşitul lui septembrie 1716, turcii din escortă conduşi de procletul mehmendar Colfescu, îl ucid pe nefericitul surghiunit, asvârlindu-i trupul măcelărit în râul Tundja, un afluent a-l Mariţei. Ca şi tinereţea lui învăluită în neguri, moartea lui Antim se înfăşoară, ca într-un giulgiu, într-o taină întunecată. Del Chiaro informează că omorul s-ar fi petrecut la Galiopole, lângă Dulcia. D. Fotino şi Odobescu nu se îndoiau că rămăşiţele celui asasinat au fost aruncate în Dunăre. O relatare în greceşte întocmită în 1637 de N. Cuşaclăul, indică Snagovul ca decor a-l tragediei. S-a făcut şi supoziţia că sângeroasa crimă a avut loc, potrivit ştirilor dintr-un obscur Diario d’Ungheria, nu altundeva decât la curtea, unde neânduplecatul Mavrocordat l-ar fi dat pierzării pe fostul său mitropolit, de faţă cu egumenii unor mănăstiri din ţară. Alţi cercetători sunt de părere că râul Tundja a fost să fie locul de veci a-l lui Antim, căruia i s-a hărăzit moarte de martir. A fost un luptător pentru creştinătate şi a murit ca mucenic a-l creştinătăţii. În 1916 s-a propus canonizarea, iar în 1966 s-a obţinut reabilitarea lui Antim Ivireanu. Parcă presimţindu-şi sfârşitul, la 24 aprilie 1713, mitropolitul chibzuind şi la soarta ctitoriei sale, dicteză preotului Nicola o serie de importante Învăţături pentru aşăzământul cinstitei Mănăstiri a Tuturor Sfinţilor. Este un fel de testament, completat la 15 martie 1716. Pe lângă alte dispoziţii privind aşezarea sfântului locaş şi “rânduiala milelor ce s-au hotărât să se facă peste an la săraci şi la lipsiţi … şi cele pentru învăţătura copiilor şi pentru vivliotică”. Prevăzătorul ctitor insistă mai presus de orice să nu fie mănăstirea supusă, să fie “slobodă, nesupusă şi nestăpânită nici de domnul ţării, nici de arhiereul care va fi după vremi, nici de vreunul din boieri”. Spiritul de independenţă a-l lui Antim transpare în semeţia lui mai limpede ca oricând. Planurile edificiului împodobit în stilul brâncovenesc vor fi fost desenate de mitropolitul însuşi. Deasupra uşii grele de stejar dăltuită poate de Antim, străjuieşte cioplită-n piatră emblema Ivireanului (un melc sub razele unei stele, într-o cunună de laur, cu alegorismul ei pluriinterpretabil). Mănăstirea Tuturor Sfinţilor se va numi biserica Antim. Aceasta adăpostea o tipografie cu litere greceşti şi româneşti, de unde şi porunca mitropolitului “să aibă datorie tipograful să înveţe meşteşugul tipografiei, unul după altul pentru ca să nu piară acest meşteşug din ţară”. A fost în afara artei oratoriei, vocaţia lui Antim, manifestată de-a lungul unui pătrar de veac. La Bucureşti (1691 – 1694, 1701 – 1705, 1715 – 1716), Snagov (1696 – 1701), Râmnic (1705 – 1707), Târgovişte (1709 – 1715), la Dumineca Tuturor Sfinţilor (1716) a scos el însuşi şi a supravegheat apariţia a 64 de cărţi. Dintre acestea 38 sunt lucrate mâna sa, ornate cu arabescuri, flori stilizate, viniete graţioase, gravuri în lemn, din care unele desigur îi aparţin. Sunt 30 de scrieri în greceşte, 24 în româneşte, prima fiind Psaltirea (1694), una în slavonă, 5 slavo – române, 2 greco – arabe, una greco – română, una în greceşte, slavoneşte şi româneşte. S-a mai semnalat un Acatist a-l Maicii Domnului (Snagov, 1898). Patru lucrări (Chipurile Vechiului şi Noului Testament, Învăţătură prescurt pentru taina pocăinţii, Învăţătură bisericească, Capete de poruncă), îl au ca autor pe Antim. La 10 a adăugat prefeţe sau scrisori dedicatorii, la 5 precum Dosoftei, a compus versuri la Stemă, încercându-şi pana în stihuri emblematice, iar 6 cărţulii le-a tradus din greceşte (Molitvenic 1706, Octoih 1712, Liturghier 1713, Pilde filosofeşti 1713, Catavasier 1714, Ceaslov 1715). În acest deloc restrâns repertoriu o podere deosebită o reţin cărţile de apărare a ortodoxiei implicând subtile dezbateri teologice: Manual despre câteva nedumeniri şi dezlegări 1697 de Ioan Cariofil, Mărturisirea ortodoxă 1699, Carte sau lumină 1699 de Maxim Peloponezianul, Eortologhion 1701 şi Învăţătură dogmatică 1703 de Sevastos Chimenitul, Tomul bucuriei 1705 de Fotic, Panoplia dogmatică 1710 de Alexie Comnen. Antim însuşi în prefeţe şi dedicaţii glosează pe marginea unor cărţi tipărite. Cu privilegiul său charismatic, Antim Ivireanul cel mai de seamă orator bisericesc la noi a dat prin didahiile sale străluciri literare elocvenţei sacre.

$$$

 FENOMENUL TUNGUSKA

La ora 7:14 a.m., pe 30 iunie 1908, o explozie uriașă a zguduit Siberia centrală. Acesta avea să rămână în istorie drept „Fenomenul Tunguska”.

Martorii apropiați evenimentului au descris momentul în care au văzut o minge de foc pe cer, la fel de strălucitoare și fierbinte ca un alt soare. Milioane de copaci au căzut și Pământul s-a cutremurat. Deși mai mulți oameni de știință au investigat fenomenul, este încă un mister ce anume a provocat explozia.

Fenomenul Tunguska: explozia

Se estimează că explozia a provocat efecte similare unui cutremur cu magnitudinea 5,0 grade pe scara Richter, făcând clădirile să se zguduie, ferestrele să se spargă și oamenii să fie doborâți chiar și la o distanță de 65 de kilometri.[sursa]

Se estimează că explozia, centrată într-o zonă pustie și împădurită din apropierea râului Podkamennaya Tunguska din Rusia, a fost de o mie de ori mai puternică decât bomba lansată asupra orașului Hiroshima în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Se estimează că explozia a doborât aproximativ 80 de milioane de copaci pe o suprafață de peste 2.000 de kilometri pătraţi, într-un model radial de la zona exploziei. Praful provenit de la explozie a plutit deasupra Europei, reflectând o lumină suficient de puternică pentru ca londonezii să poată citi noaptea cu ajutorul ei.

Deși multe animale au fost ucise în explozie, inclusiv sute de reni din zonă, se crede că niciun om nu și-a pierdut viața în explozie.

Examinarea zonei exploziei

Poziția îndepărtată a zonei exploziei și desfășurarea evenimentelor care a ținut oamenii ocupați o perioadă îndelungată (Primul Război Mondial și Revoluția Bolşevică) au făcut ca abia în anul 1927, la 19 ani după eveniment, să aibă loc prima expediție științifică care a putut examina zona exploziei.

Presupunând că explozia a fost cauzată de căderea unui meteorit, echipa de cercetători se aștepta să găsească un crater imens, precum și bucăți de meteorit. Nu au găsit niciuna dintre acestea. De asemenea, expedițiile ulterioare nu au reușit să găsească dovezi credibile care să demonstreze că explozia a fost cauzată de căderea unui meteorit.

Fenomenul Tunguska: cauza exploziei

În deceniile care au urmat acestei explozii uriașe, oamenii de știință și nu numai au încercat să explice cauza misteriosului eveniment Tunguska. Cea mai frecvent acceptată explicație științifică este că un meteorit sau o cometă a intrat în atmosfera Pământului și a explodat la câțiva kilometri deasupra solului. Acest lucru explică lipsa craterului de impact.

Pentru a provoca o explozie atât de mare, unii oameni de știință au stabilit că meteoritul ar fi cântărit aproximativ 110.000 de tone și ar fi călătorit cu aproximativ 55.000 de kilometri pe oră înainte de dezintegrare. Alți oameni de știință spun că meteoritul ar fi fost mult mai mare, în timp ce alții spun că a fost mult mai mic.

Explicațiile suplimentare au variat de la posibil la ridicol, inclusiv o scurgere de gaze naturale care a ieşit din pământ și a explodat, o navă spațială OZN prăbușită, efectele unui meteorit distrus de laserul unui OZN în încercarea de a salva Pământul, o gaură neagră care a atins Pământul și o explozie cauzată de testele științifice efectuate de Nikola Tesla.

Încă un mister nerezolvat

Peste o sută de ani mai târziu, Fenomenul Tunguska rămâne un mister, iar cauzele sale continuă să fie dezbătute.

Posibilitatea ca explozia să fi fost cauzată de o cometă sau de un meteorit care a intrat în atmosfera Pământului creează o îngrijorare suplimentară. Dacă un meteorit a putut provoca atât de multe pagube, atunci există o posibilitate serioasă ca, în viitor, un meteorit similar să intre în atmosfera Pământului și, în loc să aterizeze în Siberia îndepărtată, să aterizeze într-o zonă populată. Rezultatul ar fi catastrofal.

***

 MOARTEA LUI GENE HACKMAN ȘI A SOȚIEI SALE

Actorul american Gene Hackman (95 de ani) și soția lui, Betsy Arakawa (63 de ani), au fost găsiți fără viață, miercuri, în propria locuință din Santa Fe, împreună cu unul dintre câinii lor. Autoritățile nu au raportat semne de violență, dar au considerat că circumstanțele sunt „suficient de suspecte” pentru a declanșa o investigație și nu exclud nici posibilitatea unei crime. Cauza morții nu a fost încă stabilită.

Iată ce se știe până acum, potrivit BBC:

Gene Hackman și soția sa păreau să fi murit de ceva timp atunci când cei doi și câinele lor au fost găsiți în locuința lor din statul american New Mexico. Șeriful Adan Mendoza a declarat: „Se pare că erau decedați de ceva timp, dar nu vreau să speculez cât de mult”. Un detectiv de la fața locului a constatat că trupul doamnei Arakawa prezenta deja „semne de descompunere” și „mumificare” la mâini și picioare.

Hackman a fost descoperit într-o cameră laterală de lângă bucătăria casei, în timp ce soția sa a fost găsită într-o baie. Lângă capul soției se afla un calorifer portabil răsturnat, iar pe tejgheaua din baie, aproape de corpul său, au fost găsite un flacon de medicamente și pastile împrăștiate. Câinele familiei, un ciobănesc german, a fost descoperit fără viață într-un dulap din baie, aproape de soția lui Hackman. În locuință au mai fost găsiți și doi câini în viață, unul înăuntru și altul afară.

Hackman a fost găsit îmbrăcat într-un pantalon de trening gri, un tricou albastru cu mânecă lungă și papuci maro. Lângă corpul său se aflau o pereche de ochelari de soare și un baston. Un detectiv suspectează că actorul ar fi căzut brusc.

Potrivit șerifului Adan Mendoza, „Nu există semne imediate de crimă, dar nu excludem nicio posibilitate. Este o anchetă în desfășurare, așa că analizăm toate scenariile”. Circumstanțele în care au fost găsite corpurile au fost considerate „suficient de suspecte pentru a justifica o investigație amănunțită”, deoarece persoana care a sunat la urgențe a descoperit ușa de la intrare deschisă. Cu toate acestea, detectivii nu au observat semne de intrare forțată, iar interiorul casei părea intact, fără indicii că ar fi fost răscolit sau că lipseau obiecte.

Autoritățile locale au verificat dacă în zonă existau scurgeri de gaz, dar nu au identificat niciun pericol. De asemenea, pompierii nu au detectat urme de intoxicare cu monoxid de carbon.

Detectivii au vorbit cu doi muncitori care executau periodic lucrări de întreținere la proprietate. Ei au spus că rareori îi vedeau pe cei doi soți. Comunicau mai ales prin telefon și mesaje, în principal cu doamna Arakawa. Ultimul contact pe care l-au avut cu ei fusese cu aproximativ două săptămâni înainte.

În înregistrarea apelului de urgență, obținută de BBC, se aude apelantul spunând, „Nu, nu se mișcă”, iar apoi adăugând emoționat: „Trimiteți pe cineva aici cât mai repede”. În timp ce stătea afară, privind înăuntru printr-o fereastră, bărbatul a exclamat de mai multe ori „Doamne!”.

Gene Hackman, un titan al cinematografiei

Hackman a câștigat premiul Oscar pentru cel mai bun actor pentru rolul lui Jimmy „Popeye” Doyle în thrillerul The French Connection (1971), regizat de William Friedkin, și un al doilea Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar pentru interpretarea șerifului Little Bill Daggett în westernul Unforgiven (1992), regizat de Clint Eastwood.

Deși și-a început cariera mai târziu decât alți actori, Hackman a cunoscut succesul în jurul vârstei de 30 de ani, primind prima nominalizare la Oscar în 1967 pentru rolul lui Buck Barrow în Bonnie and Clyde, unde a jucat alături de Warren Beatty și Faye Dunaway.

A fost nominalizat din nou în 1970 pentru I Never Sang for My Father și, în 1988, pentru rolul unui agent FBI în Mississippi Burning.

A avut peste 100 de roluri memorabile, inclusiv interpretarea lui Lex Luthor în filmele Superman din anii ’70 și ’80.

A jucat alături de nume mari ale Hollywoodului, precum Al Pacino în Scarecrow (1973) și Gene Wilder în Young Frankenstein (1974).

Ultima sa apariție pe marele ecran a fost în Welcome to Mooseport (2004), după care s-a retras din cinematografie pentru a duce o viață liniștită în New Mexico.