Șarpele Glykon. E imposibil să nu fi auzit de el. O statuetă unicat atât prin dimensiuni, cât și prin măiestria cu care a fost lucrată în marmură. Descoperit în 1962 la Constanța, alături de alte 23 de statui și statuete de zeități păgâne, șarpele ăsta e considerat azi nu doar un simbol al Tomisului, ba chiar una dintre cele mai tari descoperiri arheologice din România, din toate timpurile. Și pe bună dreptate. Dar ia să vedem câți știu povestea lui?
Eeei, flăcăi și fete, dacă vreți să aflați care e treaba cu el, trebuie să mergeți la librărie. Să cumpărați „Scrieri alese” a lui Lucian din Samosata, scriitor grec din secolul al II-lea, epicurian, și să căutați acolo povestirea „Alexandru sau profetul mincinos”. Foaaarte faină povestire, căci Lucian avea darul scrierii, nu degeaba i s-a mai spus și „Voltaire al antichității”.
Și ne zice Lucian că, prin vremea lui, exista un băiat pe nume Alexandru. Frumos, deștept, dar avea o mare problemă. Anume că era ahtiat după avere și că nu avea caracter. Mă rog, avea, dar era infect. Puștiul era dispus să facă orice pentru bani. Ca dovadă, zice Lucian, că se prostitua. Așa a ajuns să aibă un iubit vrăjitor. Un pehlivan, după cum e descris, care păcălea lumea. Tot așa a prins Alexandru prima idee despre cum se fac banii ușor. Ulterior, după ce i-a murit amantul, puștiul a descoperit o babetă plină de bani și care „încă voia să fie iubită”, care l-a plimbat peste tot în schimbul serviciilor sexuale.
În felul ăsta a descoperit el în Macedonia un cult al șerpilor. Pe lângă el, niște șerpi uriași și blânzi, de nu reacționau nici când călcai pe ei. Nu întâmplător, scria taica Lucian, și Olympia, mama altui Alexandru, zis și cel Mare, se juca cu din ăștia și spunea că Zeus venise la ea sub formă de șarpe pentru a-l procrea pe Macedonean.
Scurt pe doi, acolo s-a definitivat planul lui Alexandru cel Nasol. De ce să se culce cu toate băbăciunile și toți moșii, când putea să facă bani mult mai ușor? De ce să joace mărunt, când putea „tunde oamenii grași” (expresie antică pentru păcălirea celor bogați) la nivel industrial? Și cum să o facă? Păi, pe vremea aia era o teribilă fervoare religioasă. Lumea credea orice, iar religii noi apăreau ca ciupercile. Și mai toate astea noi erau inspirate de mitul lui Asclepios (am mai povestit noi și săptămâna trecută). Prin urmare, Alex a zis că el va veni direct cu Asclepios. Ce să se mai încurce cu vrăjeli și derivații pe aceeași temă? Plus că toți profeții falși făceau o grămadă de bani cu noile religii. Ce, el era mai prost?
Așadar și prin urmare, a ticluit un plan, și-a cumpărat un șerpălău cât toate zilele din Macedonia, l-a dus la Abonoteichus, orașul lui natal, iar acolo, împreună cu un asociat pe nume Cocconas, au făcut niște show-uri grotești, au venit inclusiv cu o păpușă în formă de șarpe cu păr pe țeastă, și au zis că ăla e Asclepios, zeul tămăduirii, reîncarcat. Lumea s-a strâns ca la urs, a început să creadă balivernele ăstuia, și buhul i s-a dus rapid. Din Alba Iulia și până la Eufrat, și de la Eufrat la Roma, cultul șarpelui Glykon a prins rapid, în doar câteva zeci de ani, încât inclusiv împăratul Marc Aureliu s-a dus să îl cunoască personal pe Alexandru și să îi ceară să îi prezică soarta unei bătălii. Ceea ce Alex a dat un chix de zile mari la faza asta, prezicând greșit.
Cică șarpele făcea minuni, vindeca orice boală, ba și spunea ceea ce urma să se întâmple. Mă rog, șarpele nu zicea nimic, doar Alexandru zicea. Pe sume consistente, evident. Iar când nu o nimerea, ceea ce era frecvent, Alex avea ajutoare ce reinterpretau zicerile, care oricum erau alambicate de puteau însemna orice. Dovadă că și la Tomis era un puternic cult al șarpelui Glykon stă tocmai statuia aia. La fel, inscripții în numele zeului fals de la Alba Iulia, dar și de peste tot de prin Imperiul Roman.
Și până prin secolul al IV-lea ar fi durat șmecheria, căci lumea nu renunța ușor la convingeri. Oricât s-ar fi zbătut un individ rațional ca Lucian din Samosata, oricât ar fi prezentat adevărul, lumea îl mai și lua în bastoane, spunând că ea nu are nevoie de dovezi. E suficient să creadă.
Și iată ce frumos descria Lucian șarlatania: „Fiind doi ticăloși neobrăzați, ahtiați să făptuiască fărădelegi, și-au dat seama că viața oamenilor e stăpânită în chip tiranic de două lucruri cumplite: nădejdea și teama. Iar cine știe să se folosească la timp de vreuna dintre ele se îmbogățește cât ai clipi. Ei au înțeles că atât cel ce se teme, cât și cel ce nădăjduiește, se văd deopotrivă de subjugați și, ca atare, dornici să cunoască viitorul. Doar bizuindu-se pe acest fapt au ajuns vestite oracolele din Delfi, Delos, Claros... Tiranii mai sus amintiți, nădejdea și teama, îi îmboldesc pe oameni să cerceteze mereu templele... aducând prinos zeului cărămizi de aur”.
Ei, de aici vedem câteva lucruri interesante. Vedem o abordare a epicureismului direct de la un adept al școlii. Ceea ce contează enorm. Apoi, vedem că oameni raționali care explicau șarlatania religiilor existau încă de pe atunci. Mai vedem și un crâmpei de istorie pe care, altfel, l-am fi pierdut. Vedem și cât de ușor pot fi manipulați oamenii. Băgați la cap, căci nimic nu s-a schimbat de atunci și până azi!
Ah, și încă ceva. Scrierea asta despre Alexandru a fost compusă ca o scrisoare. Către cine? Către grecul Celsus. Da, da, da... acel Celsus care demonta creștinismul și care spunea că motto-ul acestei religii ar trebui să fie „crede și nu cerceta”. Nu intrăm în detalii. Vom spune doar că „Alexandru sau profetul mincinos” a fost și este considerată o operă de mare valoare a antichității. Una dintre cele mai reușite satire scrise vreodată. Cât despre „Despre moartea lui Peregrinos”, o altă scriere în care Lucian trata similar creștinismul, ei bine, ea a fost pusă la indexul cărților interzise de către catolicism. Dar voi o găsiți și pe asta în „Scrieri alese”. Doar să vreți să citiți gândurile unui om de acum mai bine de 1.800 de ani.
