***

 PRINȚESA MIGNON DE ROMÂNIA

Regina Maria şi-a numit cea de-a doua fiică, pe prinţesa Mignon, „copilul cărnii mele”. În epocă au existat suspiciuni legate de paternitatea acesteia şi s-a spus că fetiţa născută în Germania n-ar fi fost, de fapt, fiica lui Ferdinand, ci a unui presupus amant al reginei. Mignon a ajuns regina Iugoslaviei, în urma căsătoriei cu regele Alexandru. A rămas văduvă după asasinarea acestuia şi timp de 20 de ani a trăit în exil.

Prinţesa Mignon, cea de-a doua fiică a reginei Maria, a venit pe lume în Gotha, Germania. Paternitatea principesei născută în Germania, cea pe care regina Maria a numit-o în memoriile sale ”copilul cărnii mele”, a stârnit controverse în rândul istoricilor. Unii susţin că regina ar fi folosit o simplă metaforă pentru a descrie naşterea copilului în sânul familiei sale din Germania. Alţii au pus la îndoială faptul că tatăl natural al principesei Mignon ar fi fost regele Ferdinand, speculând faptul că micuţa numită ”copilul cărnii mele” ar fi provenit, de fapt, dintr-o relaţie extraconjugală a Reginei Maria. 

Au existat speculaţii că tatăl principesei Maria ar fi fost un presupus amant al reginei, verişorul ei, Boris Vladimirovici Romanov. În ciuda zvonurilor ajunse şi la curtea din România, Ferdinand a plecat la Gotha după naşterea copilului şi a recunoscut-o pe principesa Maria ca fiind copilul lui. Se spune că micuţa ar fi devenit chiar copilul preferat al lui Ferdinand şi că între cei doi ar fi existat mari asemănări fizice.   

Românii au numit-o Mărioara, iar regina a descris-o în memoriile sale ca fiind întruchiparea bunătăţii. “Nimic nu-i dădea mai mare plăcere decât sa-i ajute pe cei pe care-i iubea”, scria regina Maria despre fiica sa Mignon.  

Regina Iugoslaviei

Căsătoria principesei Mignon a fost stabilită după regulile casei monarhice. Regele Alexandru al Iugoslaviei a fost invitat să petreacă Crăciunul din 1921 în România, de către Regina Maria, care îl cunoscuse şi îl plăcuse, cu prilejul unei conferinţe la Paris. Alexandru a răspuns invitaţiei şi aşa şi-a cunoscut Mignon viitorul soţ.   

La dineul de gală de la Castelul Peleş, din data de 9 ianuarie 1922, s-a anunţat, oficial, logodna lui Mignon cu Regele Alexandru. Ceremonia religioasă a logodnei a avut loc luna următoare, pe 20 februarie 1922, iar căsătoria, organizată cu fast, a avut loc la Belgrad. Principesa şi-a iubit alesul, aşa cum avea să mărturisească după căsătorie. „Îl iubesc cu tot sufletul şi inima mea. Este atât de bun, onest, drept, în vorbe si în fapte, nu am cuvinte să descriu ce a devenit el pentru mine”, scria principesa Mignon.   

Principesa a părăsit România după nuntă şi a plecat în Serbia. Noua regină a învăţat limba sârbă şi şi-a preluat îndatoririle de prima doamnă a ţării. Aşa cum avea să se confeseze, nu i-a fost uşor.

„Sunt momente cand aproape îmi este teama de tot ce trebuie să fac şi mă întreb dacă sunt suficient de puternică pentru munca care o am de îndeplinit”, spunea regina Iugoslaviei.

Împreună cu regele Alexandru, principesa Mignon a avut trei copii. Pe 6 septembrie 1923 s-a născut moştenitorul tronului, Petru. Mai târziu au venit pe lume ceilalţi doi băieţi: Tomislav si Andreij. Se spune că, în Iugoslavia, Mignon a fost o regină la fel de iubită cum era mama sa în România.  

Văduvă după asasinarea regelui la Marsilia

În octombrie 1934, cei doi au fost invitaţi într-o vizită de stat în Franţa. Pe drum, Mignon a abandonat călătoria cu vaporul la Marsillia, din cauza unor probleme de sănătate, preferând să ia trenul până la Paris. În Marsilia, Regele Alexandru a fost asasinat de un reprezentant al unei organizaţii croate ce milita pentru dezmembrarea Iugoslaviei. Despre moartea ginerelui său, Regina Maria nota în jurnal:

„Sandro a murit pe loc. Dacă Mignon ar fi fost cu el, ar fi împărtăşit aceeaşi soartă! Din cauza stării de sănătate, Mignon n-a plecat cu vaporul, iar mâine urmau sa fie primiţi amandoi oficial la Paris”.

Regele Alexandru l-a numit urmaş, prin testament, pe verişorul său Paul al Iugoslaviei, până la vârsta la care fiul său Petru putea prelua conducerea ţării. Mignon a devenit, după moartea soţului său, regina mamă. 

Regina mamă a derulat o serie de activităţi de binefacere şi caritate, ajutând copiii şi implicându-se în proiecte sociale. 

Exil în Marea Britanie

Principesa Mignon a părăsit Iugoslavia în 1930 şi s-a stabilit în Marea Britanie. A militat de departe pentru compatrioţii săi şi pentru păstrarea unei Iugoslavii unite, visul soţului ei, Regele Alexandru. A locuit în Kent şi mai apoi s-a stabilit la Londra. În 1941, făcea către compatrioţii săi un apel la demnitate şi unitate, prin intermediul postului de radio BBC.

 „În orele de încercare, aduceţi-vă aminte de ultimele cuvinte ale Regelui Alexandru, Regele martir. Ultimele sale cuvinte au fost «Păstraţi Iugoslavia unită»’. Astăzi şi eu vă trimit acelaşi mesaj. Mentineţi-vă demnitatea”, spunea regina mamă. 

Fiul său a rămas pe tronul Iugoslaviei până când ţara a fost cucerită de Germania şi întreaga familie regală a fost nevoită să ia calea exilului. Mignon a locuit în exil în Marea Britanie mai bine de două decenii şi a fost împiedicată de regimul lui Tito să-şi viziteze ţara a cărei regină fusese. A murit în Londra, pe 22 iunie 1961.

Ioan Gherghina - O altfel de istorie (Vol.1)

***

 POVESTEA DIN SPATELE SHOGUN

Ne aflăm în Japonia anului 1600 – o perioadă de mare neliniște după două secole de războaie civile. Aici, Blackthorne – bazat pe navigatorul William Adams, primul englez care a ajuns în Japonia în viața reală – trebuie să se asimileze unei realități brutale, străine, în timp ce un guvern fragil format din cinci regenți amenință să se rupă în – care se pare că el însuși a fost marcat pentru a fi eliminat de către rivalii politici.

Ne aflăm în Japonia anului 1600, după două secole de războaie civile. Blackthorne, bazat pe navigatorul William Adams, de altfel primul englez care a călcat în Japonia, trebuie să facă față unei realități brutale, străine, în timp ce un guvern care se clatină, format din cinci regenți, amenință să rupă facțiuni beligerante după moartea lui Taikō (regentul imperial pensionat).

În condițiile în care misionarii catolici reprezintă o prezență și mai antagonistă față de protestantul Blackthorne, supraviețuirea sa poate depinde de o alianță cu Lordul Yoshii Toranaga.

Shogun, un bestseller mondial, scris de James Clavell în 1975, a fost vândut în 15 milioane de exemplare până în 1990.

Convertirea și cucerirea Japoniei

În 1600, dinamica puterii în lume era foarte diferită de cea de astăzi: Anglia protestantă a fost forțată să apere tronul Elisabetei I de invazia din 1588, Armada spaniolă intenționând să reinstaureze catolicismul și să pună capăt sprijinului englezesc pentru independența Olandei față de Spania.

Această din urmă țară avea să se afle, până în acel moment, într-o uniune dinastică cu Portugalia; cele două puternice state iberice împărțiseră anterior domeniile oceanice de dincolo de Europa între imperiile lor vaste prin Tratatul de la Tordesillas din 1494.

O avangardă a explorării globale, Portugalia a descoperit Japonia în 1543 – și a început să comercializeze cu aceasta bunuri occidentale, cum ar fi arme de foc, răspândind totodată credința catolică prin intermediul misionarilor iezuiți. Acest context servește drept fundal pentru călătoria perfidă a lui Blackthorne în deschiderea cărții Shogun.

Portughezii și spaniolii aveau două obiective: primul era să convertească Japonia la creștinism… al doilea era să cucerească în cele din urmă Japonia – Thomas D Conlan

„Portughezii (și spaniolii) au avut două obiective”, explică Thomas D Conlan, profesor de studii și istorie a Asiei de Est la Universitatea Princeton și autor al cărții Samurai and the Warrior Culture of Japan, 471-1877: A Sourcebook.

„Primul era să convertească Japonia la creștinism. A doua a fost de a cuceri în cele din urmă Japonia prin convertirea la creștinism a lorzilor de rang înalt. Dar trebuiau să meargă cu grijă… din punct de vedere militar, portughezii pur și simplu nu puteau concura cu puterea japoneză.”

Într-adevăr, o astfel de precauție a fost înregistrată încă din 1552 de către unul dintre primii vizitatori occidentali în Japonia. „Sunt foarte politicoși unii cu alții, dar nu și cu străinii, pe care îi disprețuiesc cu desăvârșire”, spunea misionarul catolic Francis Xavier despre populația locală într-o scrisoare adresată Societății lui Iisus din Europa.

„Sunt, pe scurt, un popor foarte războinic și sunt implicați în războaie continue între ei.”

„Perioada statelor războinice”

În acea perioadă, Japonia se afla în mijlocul unor tulburări lungi și haotice – de aici și tensiunile care păreau gata să izbucnească în Shogun. Cunoscută sub numele de Sengoku Jidai sau „perioada statelor războinice” (aproximativ 1467-1615), aceasta a fost o epocă definită de războaie civile aproape constante, în timp ce lorzii feudali se angajau într-o luptă pentru controlul total al țării.

Samuraii se conformau unui cod moral strict care se referea la idealurile războinicului cultivat.

După cum a afirmat Danny Chaplin, autorul cărții Sengoku Jidai. Nobunaga, Hideyoshi și Ieyasu: Trei unificatori ai Japoniei, explică, credințele lor proveneau din mai multe tradiții religioase: „De la budism, samuraii au învățat să nu se teamă de moarte, întrucât sinele era oricum o iluzie. De la Shinto, samuraiul a învățat să-și venereze strămoșii, împărtășindu-i un profund sentiment de loialitate și continuitate. De la confucianism, a învățat rudimentele comportamentului față de ceilalți în cadrul unei societăți strict ierarhizate.”

Dar, în ciuda acestor virtuți, ei erau, de asemenea, nemiloși în menținerea ordinii. De exemplu, pentru a menține onoarea, samuraii permiteau o reacție imediată ca răspuns la o manevră percepută de un membru al claselor inferioare; kiri-sute gomen sau „autorizația de a tăia și de a pleca” este demonstrată la începutul noii serii brutale, când un țăran își pierde capul (atât la propriu, cât și la figurat) pe stradă.

În plus, loialitatea față de stăpânire era primordială în valorile samurailor – iar moartea în acest serviciu era considerată o onoare. A cădea în mâinile inamicului – sau a avea o soartă lipsită de bărbăție – era considerat în trecut o rușine. Aceste idealuri (prevalente până în epoca modernă, cu piloții kamikaze din cel de-al Doilea Război Mondial) ar fi întruchipate cel mai bine prin actul de seppuku, sau sinuciderea prin auto-eviscerare.

Shogun și „vremurile brutale”

„Erau vremuri brutale”, spune Chaplin; săbiile katana erau frecvent „testate” pe prizonieri condamnați, iar prelevarea a mii de capete ca trofee în timpul luptelor ”era practicată pe scară largă de către samurai”.

Poate că seppuku în sine – adesea oferit ca un „privilegiu” samurailor învinși în luptă, dar și favorizat ca metodă de pedeapsă capitală, deoarece familia victimei era mai puțin probabil să caute răzbunare pentru o moarte autoprovocată – a caracterizat acest spectacol mai mult decât orice altceva.

Într-un incident celebru, Taiko a ordonat chiar ca nepotul său deja exilat să moară prin sinucidere în 1595 pentru a evita o potențială contestare a succesiunii moștenitorului său. O astfel de cruzime a contribuit la percepția occidentală asupra japonezilor: „Europenii au fost șocați că Hideyoshi ar fi făcut acest lucru unei rude apropiate”, spune Conlan.

Perioada Sengoku avea să atingă apogeul cu Bătălia de la Sekigahara din 1600 – cea mai mare și, fără îndoială, cea mai importantă din istoria feudală japoneză, care s-a soldat cu până la 36.000 de morți sau răniți grav într-o singură zi.

Este un eveniment care pare să se profileze la orizont în Shogun. În urma acestuia, Japonia va intra într-o nouă eră, Edo – definită de peste 250 de ani de pace relativă, de o politică externă izolaționistă (cu intenția de a înlătura influențele coloniale și religioase ale Spaniei și Portugaliei), precum și de interzicerea și persecutarea creștinilor.

Cu puțin noroc, Blackthorne ar putea ajunge în această perioadă – ceea ce este mai sigur, însă, este că va trebui să înfrunte mai întâi orori grave.

***

 POVESTEA DE AMOR A CEAUȘEȘTILOR

La sfîrșitul anilor 30 cind se cunosc, erau doi marginali, veniți in București să-și găsească un rost. Erau prima generație incălțată. Familii – Ceausescu, Petrescu – numeroase. Copii mulți, sărăcie. Proveneau din zona rurală a Munteniei. Ea de la Gaesti un sat lingă Pitesti și el de la Scornicești un sat lîngă Slatina. Semianafabeți amindoi, scolarizati sumar, 4 clase. Elena putin mai răsărita la note decît Nicolae. La București voiau să învețe o meserie și să se angajeze undeva. Apoi să își întemeieze o familie. Ea era născuta in 1916, 7 ianuarie, el în 1918, 26 ianuarie. In 1939 aveau 23 și respectiv, 21 de ani. Ea era mai în vîrsta cu doi ani decit el. Niciodată dupa 1945, anul nașterii ei nu a fost pomenit în presă. Făceau parte din UTC – pepiniera de cadre a PCR. Răspîndeau Scînteia, participau la agitații, mergeau la picnicuri tematice la marginea orasului unde se faceau instructaje de partid. Lipeau afișe sau le aruncau în multime și dispăreau. Ceaușescu fusese deja închis la Doftana. Aici l-a cunoscut pe protectorul lui de mai tirziu Gheorghiu-Dej. Cu Dej, Smil Marcovici, Anghel Schor Ceausescu a fost implicat intr-un scandal de homosexualitate, cercetat de conducerea inchisorii. Episodul mi-a fost povestit de Alexandru Bârlădeanu la începutul anilor 90. Cind iese de la Doftana, Ceaușescu iși reia activitatea clandestină în rețeaua PCR finanțată de Comintern.

La 1 mai 1939 participă la manifestația de 1 mai, organizată de Frontul Renașterii Nationale patronată de regele Carol ll. Aici UTC amestecă în multime cițiva militantii comuniști, printre care și cei doi. La 13 august 1939 participă la un bal muncitoresc impreună. Ceausescu cumpăra destule bilete de tombolă pe numele ei ca să fie desemnată „regina balului. Este un episod pe care ea si-l va aminti toată viața cu placere. Va face parte din așa-zisa istorie a miscarii comuniste prin raspindita în anii 70-80 ai secolului trecut. In 1940 noiembrie Ceaușescu intra iar la pușcărie, tot la Doftana. In noiembrie, la cutremuru inchsoarea se prăbușeste și este transferat ceausescu 23la inchisoarea Caransebes. În 1943 ajunge in lagărul de la Tg Jiu. Este eliberat la 12 august 1944 – în aceeasi zi, coincidență, Dej evadează. La Tg Jiu, Ceausescu a stat in baraca lui Dej, Gh Apostol si a servit de om bun la toate. Elena Petrescu nu l-a uitat, s-a dus în vizita la Doftana, Caransebes, la Tg Jiu. Odată, pe cind era într-o permisie acordata de administratia inchisorii Văcărești, cei doi amorezi se retrag într-o casă conspirativa a PCR. Se ințelege de ce. Un act de indisciplină, de încalcare a conspirativității. Ceausescu a fost pus in discuție, și primit o sancțiune de partid.

În anul 1944 odată cu iesirea din lagar a lui Ceaușescu cei doi devin nedespărțiți. Lenutei Petrescu i s-a reprosat că nu a activat in anii războiului si s-a -a ocupat mai mult de militarii germani. Avea o reputatie cam șifonată în 1944-45. O fotografie din 31 august îi surprinde pe cei doi in balconul Universitatii Bucuresti din piata Bratianu salutînd Armata roșie. Il vedem pe Ceausescu și în alta imagine la bariera de nord-est a orasului (Colentina- Pantelimon) unde PCR a organizat „intimpinarea glorioasei Armatei sovietice, eliberatoare”. Ceaușescu nu mai este un activist oarecare. Face parte din nucleul dur al PCR. Se află în preajma lui Gheorghiu Dej, Emil Botnăras, Alexandru Drăghici, Iosif Chisinevschi, Teohari Georgescu etc. Sunt cozile de topor ale lui Stalin, oameni care se pregătesc să preia puterea.

În plan sentimental cei doi tineri comuniști cu stagiu in ilegalitate (care conta atunci foarte mult in carieră) hotăresc să se căsătorească. Există o directivă a Anei Pauker care impunea cadrelor PCR să aiba familie, de preferință cu un/o membru/a PCR. Soldati disciplinati, Ceausescu si Lenuța Petrescu fac ce li se spune. La 23 decembrie 1947 se căsătoresc în prezența „ tovarășilor de lupta” („doftanisti” cum li spunea). Motivul real era ca Lenuța Petrescu era gravida în 7 luni. La 17 februarie 1948 se naște primul lor copil, Valentin. Din cauza reputatiei ei proaste s-a spus că nu era copilulul lui Ceaușescu, lucru nedovedit. Vor mai avea doi copii – Zoia ( 28 februarie 1949) Nicu Ceausescu (1 septembrie 1951).

Ceausescu are o ascensiune fulgurantă, face parte dintre cadrele tinere, cu experiența puscariei – alături de Miron Constatinescu, Grigore Preoteasa etc. E sortit unei mari cariere. E trimis in URSS să faca Academia militară. La întoarcere devine ministru adj la Armată, ca subordonat al altui protector – Emil Botnaras. Apoi devine ministru adj la agricultură. În 1955 este numit secretar cu Organele la CC al PMR. Cariera lui intră pe alt făgaș. Gheorghiu-Dej ii incredintează partea murdara a afacerii, treburile dure. Cum ar fi reprimarea unor răscoale țărănesti sau decapitarea unor lideri ai partidului căzuți in dizgratia lui Dej – cum s-a intimplat la plenarele din 1957/58 (C-tin Doncea, Iosif Chisinevschi etc). Ceaușescu este un fanatic, un believer, crede total in bolșevism, și e un stalinist, unul dogmatic.Asta într-o epoca in care, mai ales dupa demascara cultului personalitatii si a crimelor lui Stalin făcută de Hrușciov la congresul CC al PCUS din februarie 1956, figura lui Stalin era pusă sub semnul intrebării. Ceausescu rămine – cu alti cîțiva de la virful PMR – pe vechile pozitii. Stalin este pentru el de neatins, practicile lui aplicate 100%. Este ce va face in anii 70/80, fapt care va duce lumea româneasca la o revolutie și în final la execuția sumara a sa si a Elenei, la cazarma de la Tîrgoviște.

In martie 1965 Ceausescu îi succede lui Gheorghiu-Dej la conducerea partidului si statului. Treptat Elena Ceausescu care pină atunci ocupase pozitii de rang inferior în Aparat incepe să exercite o influență la vîrf, dar mai ales – direct- asupra sotului pe care întotdeauna – în intimitate – l-a dominat. Iși doreste pozitii din ce in ce mai importante pentru ea, un rol anume pentru ea, nu doar ca sotie a lui Ceaușescu. Isi ia un doctorat în domeniul chimiei, fictiv, fireste, pe care nici măcar nu era în stare să îl citească. Are acum un alibi să pretinda să conduca chimia și stiinta românească. Ziarul Scinteia incepe sa anexeze numelui ei titulatura imaginară de „savant de renume mondial”. Cind merge in străinătate in vizită oficiala solicita de la gazde să i se confere titluri academice. Reușeste să le primeaca, chiar și in unele țări de traditie(UK de ex). Recunoasterea presupuselor ei merite ii făcea o deosebită plăcere. Complexele de inferioritate, lipsa de cultură si educatie au facut-o sa-si doreasca a fi recunoscuta – inclusiv pe plan ceausescu 25internațional.

Momentul cheie al acestei transformări l-a constituit vizita pe care a făcut-o în China lui Mao (2 iunie/25 iunie 1971), o China aflata in plina revolutie culturala. Dar și în Coreea de nord a lui Kim Ir Sen. A fost foarte impresionata de rolul lui Jiang Quing – de secund al lui Mao – cu o mare influență politică. Este ce-si doreste si pentru ea. Odată ajunsa la Bucuresti cere să fie tratată ca Jiang Quing în China. In iulie 1971 Ceausescu declanșeaza revoluția lui culturală. Elena Ceausescu devine nr 2 al Regimului. Apare alaturi de el la congrese. Este văzuta pe stadioane unde el tine mitinguri pe tipar maoist. Apare la tribunele unde tine discursuri. Il insotește de fapt peste tot unde apare in public. Elena Ceausescu are un birou alături de cel al soțului ei în cladirea CC al PCR. Are un aparat propriu care o slujeste. Adesea hirtiile nu mai ajung la Ceausescu la semnat, se opresc la cabinetul ei. Intretine o curte formată din activisti, ofițeri de armata și securisti devotați ei. Cel mai adesea acest anturaj e populat de rude. Ceaușeștii și Petrestii au confiscat statul controlind prin familiile lor toate pozitiile strategice. Elena Ceausescu nutreste iluzia că în cazul mortii soțului ei, (diabetic, îmbătrinit) ii va succede la putere. Dacă nu singură, măcar alături de fiul ei, Nicu. Pierduse total contactul cu realitatea.

In povestea lor, politica și iubirea se amestecă. E foarte greu să sesisezi limitele. Erau setoși de putere amîndoi. Ambitioși, dictatoriali, abuzivi. Așa cum s-a văzut la procesul de la Tîrgoviste încă se iubeau în ultimele ceasuri ale vietii lor ticăloșite. În fața mortii iși sunt devotați unul altuia. Se țin de mină, se incurajează reciproc. Și personajele negative o sfîrsesc cumva. E ceva patetic aici. Am simțit o fărima de milă pentru soarta lor cînd au fost secerați de gloanțe, desi i-am detestat din toata inima. E o lecție despre indiferența si cinismul cu care i-a tratat istoria.

***

 POVESTEA LUI JACK NICHOLSON

Actorul Jack Nicholson împlineşte 86 de ani. Actor, producător, scenarist şi regizor, Nicholson s-a născut la 22 aprilie 1937, la Neptune, New Jersey.

Copilăria lui Jack Nicholson 

Jack Nicholson a crescut ştiind că bunica îi este mamă, mama sa reală, June Frances Nicholson, o dansatoare de revistă, fiindu-i prezentată drept soră mai mare. A aflat adevărul abia în 1975.

A urmat liceul Manasquan şi, deşi avea rezultate bune la învăţătură, nu a dorit să-şi continue studiile la colegiu.

A plecat în Los Angeles, în 1954, unde June, cea pe care o credea încă sora sa, avea un apartament. Aici a prestat diverse munci cu o jumătate de normă, fie în magazine cu jucării, fie în cadrul unui departament de animaţie al studiourilor MGM.

A fost remarcat de producătorul Joe Pasternak, care i-a oferit un loc la cursurile de actorie ale lui Jeff Corey, cât şi posibilitatea de a se pregăti la teatrul The Players Ring.

În perioada când a jucat în teatru, Nicholson a fost observat de producătorul şi regizorul, Roger Corman, care l-a distribuit în anul 1958 în filmul ''Cry Baby Killer'', în care a interpretat rolul unui adolescent, care se considera vinovat de o crimă, acesta fiind debutul său în cinematografie, potrivit www.jack-nicholson.info.

Timp de câţiva ani, nu a avut decât apariţii sporadice în seriale de televiziune şi în filme semnate de Roger Corman, printre care comedia neagră ''Little Shop of Horrors'' (1960), urmată de ''The Raven'' (1963), ''The Terror'' (1963), ''Back Door to Hell'' (1964), ''Ride in the Whirlwind'' (1965), ''The Shooting'' (1966), ''The St. Valentine's Day Massacre'' (1967).

În 1967, a scris scenariul pentru ''The Trip'', iar un an mai târziu a fost co-scenarist pentru ''Head'' (1968). S-a aflat pentru prima dată pe scaunul regizoral în 1971, cu filmul ''Drive, He Said'' (1971).

Rolul care l-a consacrat pe Jack Nicholson

Rolul care l-a consacrat a fost cel al unui avocat dependent de alcool, George Hanson, în filmul ''Easy Rider'' (1969), care i-a adus şi prima nominalizare la Oscar, pentru cel mai bun actor în rol secundar în 1970.

A urmat producţia ''Five Easy Pieces'' (1970), care i-a adus în 1971 cea de-a doua nominalizare la Oscar, de data aceasta la categoria cel mai bun actor în rol principal.

Următoarea apariţie de succes a fost în comedia neagră ''The Last Detail'' (1973), primind în 1974 cea de-a treia nominalizare la Oscar, tot la categoria cel mai bun actor în rol principal.

În 1974, a jucat în ''Chinatown'', în regia lui Roman Polanski, aceasta fiind una dintre cele mai apreciate prestaţii actoriceşti ale sale, care i-a adus, de altfel, în 1975 cea de-a patra nominalizare la Oscar.

Jack Nicholson, actorul de trei Oscaruri și șapte Globuri de Aur

Câştigă, în 1976, mult râvnita statuetă, cu rolul din producţia ''One Flew Over the Cuckoo's Nest'' (1975), după romanul omonim scris de Ken Kesey, potrivit imdb.com. Pentru prestaţia din acest film a fost premiat şi de Academia Britanică, în 1977, pentru cel mai bun actor.

În 1980, Nicholson reuşeşte o altă interpretare remarcabilă, de data aceasta în adaptarea cinematografică a romanului ''The Shining'', scris de Stephen King. Anii '80 au adus o schimbare în tipologia rolurilor abordate de actor, acesta trecând de la cele subtile, care-l consacraseră până atunci, la roluri comice, mai neobişnuite.

A oferit, astfel, câteva interpretări excepţionale, remarcându-se în ''Reds'' (1981) pentru care în 1983 a câştigat din partea Academiei Britanice premiul pentru cel mai bun actor, pelicula ''Terms of Endearment'' (1983), care i-a adus în 1984 cel de-al doilea Oscar din carieră, şi în ''Batman'' (1989).

Anii '90 au adus alte prestaţii excepţionale din partea actorului, în filme precum ''A Few Good Men'' (1992), ''Wolf'' (1994), "Blood and Wine" (1996) sau ''As Good As It Gets'' (1997), pentru acesta din urmă primind, în 1998, cel de-al treilea Oscar.

A continuat să se bucure de succes cu proiecte precum ''About Schmidt'' (2002), pentru care, în 2003, a fost nominalizat la Oscar pentru cel mai bun actor în rol principal. Au urmat ''Anger Management'' (2003), ''Something's Gotta Give'' (2003), ''The Departed'' (2006), ''The Bucket List'' (2007), ''How Do You Know'' (2010), ''I'm Still Here'' (2010).

Pe lângă cele trei Oscar-uri, Jack Nicholson a mai fost distins, de-a lungul carierei, cu şapte premii Globul de Aur, dar şi cu premiul pentru întreaga activitate, oferit de Institutul American de Film (1994), potrivit imdb.com.

În decembrie 2008, a fost inclus în California Hall of Fame, iar în 2010 în New Jersey Hall of Fame. În 2011, a primit titlul onorific de doctor în arte frumoase din partea Universităţii Brown din Providence, Rhode Island, SUA.

Viața personală

A fost căsătorit cu Sandra Knight, din 1962 până în 1968.

Cea mai lungă relaţie a lui Nicholson a fost cu actriţa Anjelica Huston (1973-1990), fiica regizorului John Huston.

A trăit o poveste de dragoste şi cu actriţa Rebecca Broussard (1989-1994), dar și cu Lara Flynn Boyle (1999-2004).

Jack Nicholson are șase copii.

Primul copil al starului din Shining, Jennifer Nicholson (59 de ani), s-a născut în 1963, în timpul căsătoriei lui cu Sandra Knight. Șapte ani mai târziu, a venit pe luime Caleb Goddard (52 de ani), din relația cu Susan Anspach, colega sa din Five Easy Pieces. În 1981, Nicholson și-a întâmpinat al treilea copil, Honey Hollman (42 de ani), cu modelul Winnie Hollman. Honey a fost crescută de mama ei în Danemarca. Cu actrița Rebecca Broussard are doi copii: Lorraine (33 de ani) și Ray (31 de ani). În 1994, și-a întâmpinat fiica cea mică, Tessa Gourin (28 de ani), după o relțaie cu Jennine Gourin. Jack și Tessa au stat însă departe unul de celălalt.

***

 ZECE MEMBRI DE PARTID

Alexandru Osvald Teodoreanu (Păstorel))

Zece membri de partid

Visau viaţă nouă

Unul a vorbit în vis,

Şi-au rămas doar nouă.

Nouă membri de partid

De marxism s-au copt!

Unul s-a răscopt din ei,

Şi-au rămas doar opt!

Opt membri de partid

Au trecut la fapte …

Unul a trecut la Tito!

Şi-au rămas doar şapte!

Şapte membri de partid

Fac afaceri grase,

Unul a intrat la zdup

Şi-au rămas doar şase!

Şase membri de partid

Au strigat lozinci,

Unul a strigat greşit

Şi-au rămas doar cinci!

Cinci membri de partid

Când au fost la teatru,

Unul n-a aplaudat

Şi-au rămas doar patru!

Patru membri de partid

Şi cam toţi evrei,

Unul a plecat în Eretz

Şi-au rămas doar trei!

Trei membri de partid

Vorbeau de război!

Unul a vorbit cam mult,

Şi-au rămas doar doi!

Doi membri de partid

Mândri ca păunul.

Unul a înnebunit,

Şi-a rămas doar unul!

Un membru de partid,

Cel mai lămurit.

A plecat cu Onete-ul

Şi n-a mai venit!

ZERO membri de partid,

Luptă pentru pace.

Că partidul nostru drag

Ştie el ce face!

***

 24 ianuarie 1932: S-a născut actorul român Silviu Stănculescu.

Silviu Stănculescu (24 ianuarie 1932, Timișoara – 23 octombrie 1998, București) a fost un actor român de teatru și film. După studiile încheiate la IATC în 1956, începe o lungă carieră de succes atât în teatru (Teatrul de Comedie) cât și în film (a jucat în peste 40 de filme începând din anul 1960).

Până la Revoluția din decembrie 1989, în perioada regimului comunist, Silviu Stănculescu a fost membru al Marii Adunări Naționale în perioada 1980 - 1989, precum și director al Teatrului de Comedie din București. În cadrul activității sale parlamentare în Marea Adunare Națională, Silviu Stănculescu a fost membru în comisia de învățământ, știință și cultură. Silviu Stănculescu a fost membru în comitetul municipal de partid în perioada 1979–1989.

Silviu Stănculescu a murit la Spitalul Victor Babeș, unde fusese internat cu diagnosticul de leucemie.

DISTINCȚII

Silviu Stănculescu a fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa a IV-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”.

FILMOGRAFIE

- Aproape de soare (1961)

- Străzile au amintiri (1962)

- Partea ta de vină... (1963)

- La patru pași de infinit (1964) - slt. Mihai

- Dincolo de barieră (1965)

- Puterea și adevărul (1972)

- Parașutiștii (1973)

- Conspirația (1973)

- Vifornița (1973)

- Capcana (1974)

- Pe aici nu se trece (1975) - col. Maxineanu

- Evadarea (1975)

- Ultima noapte a singurătății (1976)

- Bunicul și doi delincvenți minori (1976)

- Misterul lui Herodot (1976)

- Acțiunea „Autobuzul” (1978) - Marius Mardopol

- Pentru patrie (1978) - col. Alexandru Anghelescu

- Revanșa (1978) - subsecretarul de stat Alexandru Rioșanu

- Vlad Țepeș (1979) - Sava

- Drumuri în cumpănă (1979)

- Un om în loden (1979) - directorul Institutului

- Ora zero (1979)

- Al treilea salt mortal (1980)

- Munții în flăcări (1980) - episcopul Andrei Șaguna

- Șantaj (1981) - medicul legist Vlase

- Orgolii (1982) - fostul procuror Constantin Redman

- Plecarea Vlașinilor (1983)

- Întoarcerea Vlașinilor (1984)

- Vară sentimentală (1986) - prim-secretarul organizației județene a PCR

- Trenul de aur (1986) - ministrul de externe Grigore Gafencu

- Noi, cei din linia întâi (1986) - general sovietic

- Liceenii (1986) - tatăl lui Șerban

- Pădurea de fagi (1987) - colonel român

- François Villon – Poetul vagabond (1987)

- Niște băieți grozavi (1988)

- Mircea (1989)

- Începutul adevărului (Oglinda) (1994)

- Stare de fapt (1995)

- Triunghiul morții (1999)

- Patul lui Procust (2001)

- Carol I - Un destin pentru România (2009)

- Din nou împreună (1978)

- Manole - Meșter valah (1978)

- Războiul independenței (Serial TV) (1977) - Col. Alex. Anghelescu

- Soldații victoriei / („Soldati svobody”) ep. 3 (1977)

- Simpaticul domn R (1969)

- Cerul începe la etajul III (1967) - Mihai

***

 24 ianuarie 1948 - Începe construcția Fabricii de confecții, “APACA“, din București. La 1 mai1948, fabrica începe să producă.

Cu o istorie în lumea confecțiilor de aproape 140 de ani, APACA reprezintă unul dintre cele mai longevive nume din istoria industriei bucureștene. Totuși, ascensiunea și declinul acestor ateliere s-a produs în perioada regimului comunist, când aici au lucrat timp de cinci decenii zeci de mii de angajați. Prin urmare, vă prezentăm povestea fabricii APACA.

Fabrica APACA reprezintă unul dintre cele mai importante repere industriale din București și una dintre cele mai mari fabrici de confecții din țară. Deși lumea îi spune APACA și îi spune așa de când se fac haine și uniforme aici, întreprinderea a purtat mai multe denumiri diferite în perioada regimului comunist.

De unde provine denumirea de APACA

Înainte de toate, denumirea de APACA reprezintă o abreviere a Atelierelor de Producţie Armament și Confecţiuni ale Armatei care au fost inaugurate în anul 1881 și care au reprezentat o antrepriză de stat. După cum spune și numele, aici se produceau în mare măsură uniforme militare.

Odată cu instaurarea regimului comunist, în 1948, partidul ajuns la putere dorea să își facă simțită prezența prin construcții de impact, de mari dimensiuni. Printre primele propuneri venite a fost realizarea în termen cât mai rapid a unei fabrici moderne (la acea vreme) de confecții. Propunerea ar fi venit chiar din partea celui care avea să devină liderul Partidului Comunist peste doar un deceniu, și anume Gheorghe-Gheorghiu Dej. Acest lucru a fost relatat de demnitarul comunist Gheorghe Gaston Marin în memoriile sale:

„Se simţea nevoia să facem o demonstraţie a capacităţii noastre de a construi ceva şi în domeniul industrial, scrie fostul demnitar comunist. La 23 ianuarie, Gheorghiu-Dej mi-a relatat vizita sa la fabrica de confecţii Apaca, care producea în nişte barăci ponosite, la Cotroceni, uniforme pentru militari. Personalul, aproape în totalitate femei, lucra în condiţii insalubre, greu de suportat, fie şi la vedere. Cu entuziasmul său molipsitor, Dej mi-a propus să mă ocup de construcţia şi de echiparea unei noi fabrici moderne de confecţii, care să fie realizată într-un termen scurt”, a scris Gheorghe Gaston Martin.

Proiectul noii clădiri a APACA avea să fie realizat de o echipă de arhitecți,formată din M. Alifanti, H. Stern, A. Damian, G. Pavlu, I. Şerban, I. Ghica-Budesti și V. Krohmalnic. Proiectul de rezistență a fs Emil Prager, Emil Calmanovici și Tiberiu Eremia, care au venit pentru realizarea lucrărilor cu propriile utilaje de șantier, dar și cu proprii specialiști.

Aripa „A” a fabricii de confecții „Gheorghe Gheorghiu-Dej” a fost inaugurată cu trei zile înainte de sărbătoarea zilei de 1 mai 1948, lucrarea fiind realizată într-un timp record – 97 de zile de muncă la foc automat din partea muncitorilor calificați și a brigadierilor UTM-iști, care au lucrat în trei schimburi. În acele vremuri, nu de puține ori se puneau ca termen pentru lucrări date cu semnificație pentru regimul comunist, adesea data de încheiere a lucrărilor fiind dificile, sau chiar aproape fanteziste.

Aici au lucrat 1.150 de brigadieri UTM-iști voluntari și 600 de lucrători calificați, fiind folosite o mie de vagoane de materiale și muncitorii lucrând în total împreună 1.396.000 de ore de lucru.

Indiferent de denumirea pe care a purtat-o, bucureștenii tot APACA i-au spus

Deși de-a lungul timpului a purtat denumiri precum Fabrica „Gheorghe Gheorghiu-Dej”, Întreprinderea de Confecții și Tricotaje București sau Fabrica de Confecții și Tricotaje – București, atât cei care lucrau acolo cât și restul bucureștenilor se refereau la această întreprindere drept APACA. Și în prezent, dacă o persoană se referă la această zonă folosește termenul de APACA.

Un aspect important legat de APACA este faptul că este una dintre primele fabrici ridicate de comuniști, membrii partidului aflat atunci la putere dorind să o folosească drept exemplu pentru populația țării. Totodată, aici a fost amenajat primul șantier național al tineretului.

„La 28 aprilie, cu trei zile înainte de termen, fabrica utilată în întregime cu maşini noi, cu muncitoare îmbrăcate în haine noi de lucru, cu instalaţia de are condiţionat în funcţiune a fost inaugurată în prezenţa lui Gheorghiu-Dej. Ulterior, s-a construit o a doua aripă, la fel ca prima, şi noi corpuri pentru realizarea de modele de îmbrăcăminte, probe şi expoziţii pentru clienţii interni şi externi, unitatea devenind cea mai mare producătoare de confecţii de înaltă calitate, exportând produsele sale în toate ţările mari industrializate, de pe toate continentele”, mai nota Gheorghe Gaston Martin.

Clădirea fabricii avea 180 de metri lungime și 18 în înălțime, se ridica pe patru etaje și parter și era gândită pentru a cuprinde 1.024 de mașini de cusut și mașini anexe, unde aveau să lucreze 1.600 de persoane. Corpul principal era prevăzut să fie legat cu o cantină-sală de festivităţi, dispunând de o bucătărie modern echipată.

Înainte de Revoluție, la APACA lucrau circa 18.000 de persoane în toată fabrica. În anul 1992, întreaga uzină a fost privatizată, unitățile de producție fiind pe rând vândute și ulterior transformate în alte afaceri. Potrivit datelor din aprilie 2011, pe platforma industrială APACA își desfășurau activitatea 193 de firme, 24 de persoane fizice autorizate și peste 6.000 de angajați, cu o cifră de afaceri de circa 170 de milioane de euro la acea vreme.