***

 ZECE CAI FAIMOȘI

Un cal și-un călăreț în pielea goală

Ivan Stepanovici Mazepa a fost un erou național al ucrainienilor, practic unul dintre cei care au inspirat ideea de independență a cazacilor față de Rusia. Poate că nici el, nici calul său sălbatic nu ar fi stârnit atâta interes dacă omul nostru nu ar fi pățit o faptă rușinoasă. Pe scurt, hatmanul Mazepa era îndrăgostit de o tânără contesă poloneză,la rândul ei măritată cu un nobil polonez mult mai vârstnic. Când relația dintre cei doi este dată în vileag, nobilul incornorat îl pedepsește pe eroul nostru legându-l gol pușcă de un cal sălbatic. Povestea va constitui un bun izvor de inspirație pentru lordul Byron, Victor Hugo, Pușkin și chiar pentru un poem simfonic al lui Fraz List ca să nu mai punem la socoteală o multitudine de ilustrații și tablouri.

Calul care n-a venit

Richard III ar fi rămas poate un ilustru anonim în istoria universală dacă nu ar fi apărut Shakespeare să scrie o piesă de teatru devenită celebra, despre acesta. Omul, care în realitate nu a fost un cârmuitor tocmai de lepădat, cel puțîn așa susțîn istoricii, a fost portretizat că fiind un ins malefic, de către Marele Will. În actul V, scenă 4, a piesei, Richard III este învins de rivalii săi în bătălia de la Bosworth. Ca să scape cu viață, acesta strigă cu disperare: “un cal, dau un regat pentru un cal”. Cal nu i-a adus nimeni, iar Richard a pierit. Expresia însă a rămas și ea în istorie și se folosește atunci când cineva e dispus să ofere tot ce are în schimbul unui lucru neînsemnat dar care pentru el înseamnă totul.

Calul ajuns senator

Printre cei care nu s-au bucurat de o prea bună publicitate din partea istoricilor antici se află și Caligula. Suetonius în “Viețile celor doisprezece cezari” și Tacitus în “Anale”, ni-l zugrăvesc pe împăratul roman că pe un ciudat care pentru a-și arată admirația față de armăsarul său, pe nume Incitatus, i-a clădit un grajd de marmură cu o iesle din sidef și îl adăpa din vase de aur. Ca să-și arate puterea, Caligula nu a ezitat să-și numească bidiviul, membru al colegiului preoților și chiar să îi acorde rangul de senator. Și ca umilința colegilor din senat să fie maximă, din senator, Caligula l-a proclamat Consul. Judecând însă după caracterul și inteligența unor senatori din zilele noastre, cred că Incitatus se simțea în largul său. La calul lui Caligula se face referire atunci când vrem să arătăm că un potentat abuzează de putere, ajungând astfel la acțiuni grotești.

Orașul cu nume de cal

Cine nu a auzit de de Alexandru Macedon? A cucerit aproape toată lumea antică și a clădit un imperiu cum nu se mai pomenise vreodată. Amprenta civilizației elenistice s-a putut întinde astfel pe trei continente. Cel mai bun și mai credincios tovarăș al său a fost chiar calul lui care se numea Bucefal. Ei bine, Bucefal care îl însoțise pe Alexandru de pe când avea 15 ani a intrat în conștiința multora drept un superlativ în lumea cabalină. La noi ca formă populară a numelui sau figurează și sub denumirea de Ducipal. Ei bine, ca să nu mai lungim vorba, Ducipal sau Bucefal participă la toate luptele majore în care Alexandru îi bate de-i zvântă pe perși dar moare în cele din urmă, undeva în India în bătălia de la Hydaspes (326 i.Hr.). Alexandru, care înălțase pentru sine însuși orașul Alexandria din Egipt, care și azi îi poartă cu mândrie numele, s-a gândit să-l fericească post-mortem și pe calul sau. Așa că, în India, a răsărit orașul Bucephala, azi pierdut.

Calul de la muzeu

Puțină lume știe că Napoleon nu era un calaret grozav. Nici nu avea de ce să fie. Marele său talent era să își poziționeze artileria nicidecum să conducă șarjele cavaleriei. De-a lungul numeroaselor sale campanii a avut destui cai pe care îi numea după locurile unde dădea câte o bătălie. Printre armăsarii care l-au servit pe împăratul francez s-au numărat Felix, Soliman, Eveque, Styria și cel mai faimos: Marengo. Marengo era un cal super rezistent despre care povestea spune că putea străbate peste 120 de km în doar 5 ore. A participat la câteva dintre cele mai strălucite victorii ale francezilor, precum cea de la Austerlitz. Din păcate pentru el, a fost capturat de englezi după bătălia de la Waterloo, din 1815 și dus în Anglia unde și-a petrecut tot restul viețîi. Spre norocul său, englezii nu i-au purtat pică și după ce a murit de moarte bună, i-au expus scheletul la Național Army Museum din Londra.

Calul cu monument

Dacă avem un cal senator, un cal expus la muzeu, un cal după care botezi un oraș, de ce n-am avea și un monument dedicat calului? Este vorba despre un cal autohton, calul lui Mihai Viteazul. Un martor ocular care asistase la intrarea lui Mihai în Alba Iulia, după ce reușise unificarea Moldovei cu Valahia și cu Ardealul ne lasă un amănunt interesant. Voievodul e călare pe un cal roib și poartă o tunică albă. Cât de viteaz a fost calul, nu știm. Am citit undeva că numele său era Sultan dar din păcate, nu am dat peste nici o sursă credibilă care să îmi confirme cele spuse. Ceea ce știm este că după ce își pierduse posesiunile, Mihai se îndreaptă, în toamna lui 1600, către Viena venind din Oltenia, prin pasul Vălcan. În comuna Schela, județul Gorj, calul său moare, Mihai continuîndu-și drumul pe jos. În 1932 Societatea Culturală Cultul Eroilor va finanța ridicarea unui monument aici în amintirea pierderii suferite de voievod. Monumentul nu reprezintă însă niciun cal și nici pe Mihai, ci un vultur. Inscripțiile de pe el s-au cam șters și nimeni nu prea știe ce e cu el și colac peste pupăză, acum câțiva ani dispăruse și vulturul.

Caii dansatori

Dacă nu ați auzit până acum de termenul sibaritism, vă spun eu ce înseamnă. Se referă la viața ușuratică, trăită în desfrâu și pornește de la locuitorii orașului grecesc Sybaris. Acum 2500 de ani, aceștia trăiau undeva în sudul peninsulei italice. Orașul lor devenise în preajma anului 500 i. Hr. un simbol al luxului, opulenței și decadenței. Atât de seduși erau de viață pe care o duceau în huzur și atât de mult erau în căutarea de noi senzațîi, încât, atunci când au observat că armăsarii lor sunt atrași de sunetele flautelor, s-au gandit să-i învețe să danseze. Legenda spune că vecinii lor din orașul Crotona i-au atacat într-o zi. Numai că la sunetele de trompete ale atacatorilor, caii sibaritilor au inceput să facă ce știau ei mai bine, adică să danseze. Călărețîi s-au trezit azvârliți din sa și au pierdut lupta. Dezastrul a fost complet pentru că cei din Crotona au deviat cursul unei ape în direcția Sybarisului care ar fi fost astfel complet distrus.

Calul decorat

Ai crede că un cal nu e capabil de fapte de vitejie ieșite din comun. Până la urmă, ce poate să facă atât de deosebit, un cal, în afară de a căra un calaret, poate doi, în spate? Ei bine nu este și cazul calului devenit sergent în armata Statelor Unite. Se numea Sergeant Reckless și a fost probabil, calul decorat cu cele mai importante distincții. Avea în palmares două Inimi Purpurii (Purple Heart) și o medalie Good Conduct, una dintre cele mai vechi distincții nord americane. Ce făcea calul ăsta, mai pe scurt? Mai întâi, trebuie spus, că era o iapă folosită inițial drept cal de povară, în timpul războiului din Coreea. A fost cumpărată de la un tăran coreean în 1952 si dresată să ducă de una singură provizii trupelor aflate în linia întâi de unde se întorcea cu răniți. A fost rănită de două ori. Saturday Evening Post și Life magazine au inclus-o în top 100 cei mai mari eroi ai Statelor Unite ale Americii

Supraviețuitorul

Povestea următoare se leagă de cea mai mare înfrângere suferită de americani pe teritoriul Statelor Unite. Se întâmpla în anul 1876, pe 25 iunie, când a avut loc bătălia de la Little Big Horn. Aici cavaleria generalului Custer a fost zdrobită de indienii sioux conduși de căpetenia Sitting Bull, Toate unitățile americanilor angajate în acea luptă au fost măcelarite. A existat un singur supraviețuitor: calul Comanche. Se știe despre el că fusese cumpărat de căpitanul Myles Keogh și participase la multe bătălii fiind chiar și rănit. În această luptă sângeroasă a evitat însă capturarea așa cum s-a întâmplat cu mulți dintre confrații săi și a fost descoperit singur, rănit în mai multe locuri, două zile mai târziu. A primit toată grijă și atenția, așa cum i se cuvine unui erou, fiind singurul martor al unui dezastru intrat în istorie.

Gioconda cailor

Poate părea bizar, dar să știți că și caii au o Monalisa a lor. Nu, nu e vorba de un cal botezat după celebra pictură a lui Leonardo da Vinci, ci despre un tablou în mărime naturală în care este reprezentat un cal. Un cal și nimeni altcineva. Autor este pictorul britanic George Stubbs (1724-1806) faimos pentru picturile sale cu cai. Cei mai reprezentativ tablou al său aflat la Național Gallery din Londra îl reprezintă pe Whistlejacket calul de curse al marchizului de Rockingham, Charles Watson-Wentworth. Marchizul care a îndeplinit chiar și funcția de prim ministru al Regatului Unit era un om extrem de bogat și de extravagant. El i-a comandat lui Stubbs mai multe portrete ale cailor săi. Cel al lui Whistlejacket a intrat în posesia muzeului la sfârșitul anilor 90, după ce trecuse printr-un vast proces de restaurare, pentru suma de 11 milioane de lire sterline.

***

 MISTERUL VIORII MESIA, OPERA LUI STRADIVARI

Neîntrecutul lutier Antonio Stradivari a construit, de-a lungul vieții, 1.100 instrumente muzicale, dintre care doar 600 sunt identificate astăzi.

În atelierul său din Cremona a creat viori, viole, violoncele, chitare și o harpă, care se află în proprietatea Academiei de muzică din Napoli.

Una dintre viorile pe care le-a realizat în anul 1716, părându-i-se mai reușită, a rămas în proprietatea sa și a folosit-o în concertele orchestrei bisericii San Domenico din Cremona, unde era prim violonist. După moartea maestrului, survenită pe 18 decembrie 1737, vioara a trecut prin numeroase peregrinări. A fost moștenită de Paolo, mezinul lui Stradivari din al doilea mariaj, iar acesta, după ce a păstrat-o cu venerație timp de 38 de ani, a vândut-o contelui Cozio di Salabue din Paris, în proprietatea căruia a fost timp de 50 de ani.

După moartea contelui, urmașii lui, neînțelegându-se cui să-i rămână vioara, au vândut-o în anul 1825 unui colecționar și negustor rafinat, Luigi Tarisio, care locuia într-o mansardă din Milano și se ocupa cu achiziționarea instrumentelor muzicale de primă calitate, pe care apoi le revindea la un preț mai mare.

După ce a strâns zeci de viori, Tarisio a plecat la Paris și s-a prezentat lutierilor Jean F. Aldric și Georges Chanot, vizitându-l ulterior și pe reputatul constructor de instrumente muzicale Jean В. Vuillaume, care locuia împreună cu ginerele său, violonistul Delphin Alard. În discuția purtată cu Alard, negustorul ambulant i-a comunicat în mod discret că este în posesia celei mai valoroase opere a lui Stradivari, construită în anul 1716, epoca celor mai rafinate creații a maestrului în vârstă de aproape 70 de ani.

Violonistul Alard, care auzise de valorosul instrument, a insistat să îl vadă. Tarisio i-a promis solemn că-i va satisface dorința, dar, de câte ori venea la Paris, găsea câte o scuză pentru că nu putuse să aducă vioara. În realitate, nu urmărea decât să întărâte curiozitatea muzicianului. Alard, indignat de purtarea lui, i-a spus:

– Vioara dumitale este ca Mesia, care, deși a fost vestit de profeți că va veni, totuși nu se arată.

De atunci vioara Stradivari creată în 1716 de Stradivari a fost cunoscută sub numele “Mesia”. Deși era în posesia ei, Tarisio nu a arătat-o nimănui. În anul 1854, colecționarul a fost descoperit mort în mansarda în care locuia, zăcând într-o mizerie de nedescris, pe o saltea zdrențuită sub care autoritățile au găsit mii de franci în bancnote noi.

Lutierul J. Vuillaume, auzind vestea, a sosit în grabă la Milano, reușind să cumpere de la singurul frate al decedatului mai multe instrumente muzicale. “Mesia” abia a putut fi scoasă din mâinile încleștate ale mortului, care, se spune, avusese intenția să o distrugă. Vuillaume s-a înapoiat la Paris dând de știre că se află în posesia prețioasei viori. Asaltul clienților dornici să o achiziționeze i-a sugerat lutierului ideea unei afaceri, așa că a copiat cu deosebită dibăcie modelul instrumentului și a vândut imitația drept original lui A. Gerschey, un diplomat din Lisabona.

Vuillaume a murit în anul 1875, iar vioara autentică, păstrată în taină timp de 21 de ani, i-a rămas moștenire violonistului Alard, care a vândut-o bogătașului Craroford din Edinburg, de la care a trecut în mâinile profesorului Henri Vieuxtemps, după a cărui moarte, în 1881, familia a vândut-o casei W.E. Hills and Sons din Londra.

Se spune că violonistul ceh Vasa Prihoda, aflând de mult râvnita vioară, ar fi cumpărat-o la un moment dat, folosind-o în concertele sale, inclusiv în cele pe care le-a susținut la București și Iași în perioada interbelică. În aprilie 1943, urcându-se în tren la Bratislava pentru a pleca într-un turneu, a constatat cu deznădejde că vioara îi fusese sustrasă din cutia în care o păstra.

Evenimentul a rămas înconjurat de mister până astăzi, pentru că nu a apărut nicio informație despre prinderea hoților sau identificarea valorosului instrument.

Deși Muzeul Universității din Oxford, Ashmolean Museum, susține că vioara Stradivari din 1716 pe care o are în colecția sa este exemplarul original, unii lutieri și colecționari cred că autentica “Mesia” s-ar fi aflat în posesia maestrului Jascha Heifetz (violonistul american de origine rusă care a fost proprietarul unei alte viori create de Stradivari, Dolphin Stradivarius).

Ținând cont că dibaciul lutier Vuillaume executase multe copii ale viorii „Mesia”, experții internaționali au cerut în anii ‘60 să fie realizată o cercetare aprofundată și, cu acest prilej, a fost lansat un apel public adresat tuturor posesorilor de viori lucrate de Stradivari, care au fost invitați să-și prezinte instrumentele pentru identificare.

Comisia care a procedat la examinare a rămas surprinsă în fața celor peste 2.000 de viori prezentate, toate purtând eticheta “faciebat Stradivarius…”. Verificarea a fost foarte riguroasă, iar rezultatul a fost clar: doar 40 de viori dintre cele supuse analizei erau autentice. Nu s-a făcut însă, cu acel prilej, nicio mențiune referitoare la “Mesia”. Imitația vândută diplomatului portugez de către Vuillaume nu a apărut, posesorul ei având, probabil, tot interesul să nu fie demascat falsul.

“Muzeul, colecționarul sau violonistul care ar pretinde că este în posesia exemplarului original va trebui să facă dovada temeiniciei aserțiunii sale, prezentând certificatul de autenticitate eliberat în anul 1824, cu ocazia deschiderii moștenirii rămase de pe urma contelui Cozio di Salabue, certificat despre existența căruia a amintit Tarisio”, ar fi menționat comisia la acel moment.

Totuși, informațiile publicate de site-ul ashmolean.org/ sunt clare:

„În 1855, vioara Mesia a fost cumpărată de Jean-Baptiste Vuillaume, producător și negustor de viori, care a păstrat-o într-o cutie de sticlă. Ulterior a fost cumpărată de firma W.E. Hills and Sons, căreia Muzeul Ashmolean îi datorează colecțiile sale de instrumente cu coarde”.

***

 VIAȚA ZOEI CEAUȘESCU

Zoe, singura fiică a cuplului Nicolae și Elena Ceaușescu, s-a născut la 1 martie 1949 și a încetat din viață la 20 noiembrie 2006, în urma unui cancer pulmonar. Nu se știu foarte multe despre viața tumultuoasă a Zoiei, dar se știe că relațiile ei cu părinții nu au fost dintre cele mai bune.

În cartea ”Ceaușismul. România între anii 1965 și 1989“, jurnalistul Şerban Orescu susține că numele său face trimitere la eroina Zoia Kosmodemianskaia, însă numele ei a fost schimbat în ”Zoe”: ”Procesul derusificării a fost ilustrat chiar în familia lui Nicolae Ceaușescu; numele rusesc Zoia a fost modificat – fără intervenția stării civile – în românescul Zoe“.

Viața tumultuoasă a Zoiei, singura fiică a familiei Ceaușescu. Avea cercul ei de prieteni și nu a deținut nicio funcție în Partidul Comunist

Zoia făcut Liceul nr. 24, actualul Jean Monnet, și Facultatea de Matematică, pe care a absolvit-o în 1971. Intrase fără examen, pentru că avea medie mare în liceu.

Se pare că ar fi vrut să studieze regie de teatru sau film, dar Elena Ceaușescu s-a împotrivit fără drept de apel: ”A fost de-ajuns o Lica Gheorghiu în țara asta”, ar fi Elena, făcând trimitere la lipsa de talent a fiicei lui Gheorghiu-Dej.

”În Universitate, Zoe legase prietenii deosebite, atrăgând un cerc de tineri inteligenți, cultivați și nonconformiști. Printre ei, fata lui Ceaușescu voia să se piardă și totodată să se regăsească pe sine“, arată Lavinia Betea în cartea ”Viața lui Ceaușescu. Tiranul“.

Doctor în matematică

Zoia a absolvit cu media 9,75 și a promovat examenul de diplomă cu 10. A obținut titlul de doctor în matematică la Universitatea din București cu teza ”On Intertwining Dilations“, a publicat mai multe lucrări, dintre care 22 sunt înregistrate în baza de date a American Mathematical Society.

A fost asistent universitar la Facultatea de Matematică și apoi cercetător la Institutul de Matematică. Din ’75, după ce institutul a fost desființat, a ajuns director la Institutul pentru Creație Ştiințifică și Tehnică (INCREST), unde a rămas până în 1989. Zoia n-a avut funcții politice în timpul regimului comunist.

Iubirile Zoiei Ceaușescu

Cea mai celebră aventură a Zoiei Ceaușescu a fost cea cu Petre Roman, viitorul premier al României. Această relație a fost relatată de Ion Mihai Pacepa și de Nicolae Pleșită, fiind confirmată apoi de alte persoane, între care și de șeful pazei sale, colonelul de Securitate Dumitru Burlan.

Petre Roman a negat însă categoric această relație, precizând că ar fi cunoscut-o în iulie 1971 la câteva luni după ce a obținut o bursă în Franța.

Colonelul de Securitate Dumitru Burlan, cel care a publicat în 2003 o carte intitulată ”După 14 ani – Sosia lui Ceaușescu se destăinuie”, și-a reamintit în urmă cu câțiva ani, pentru ziarul Adevărul, cum Zoia Ceaușescu se plimba de mână prin parcul Herăstrău – o plimbare romantică, nevinovată – cu Petre Roman.

Elena Ceaușescu i-a cerut lui Burlan să o ducă în parc pentru a se convinge și ea de acea relație, spionându-și practic fiica și pe viitorul demnitar post-decembrist.

Petre era fiul lui directorului Editurii Politice, Valter Roman. Acesta din urmă a fost convocat la discuții de Elena Ceaușescu. Relația dintre cei doi tineri a fost curmată de părinți, iar lui Petre Roman i s-a aprobat plecarea la studii în Franța.

Momentul când a dispărut de acasă

De asemenea, Dumitru Burlan a rememorat pentru Adevărul scena celebră în care Zoia a dispărut, pur și simplu, de acasă pentru că se certase cu mama ei, care se împotrivea relației cu doctorul Dan Vincze, medic ginecolog din Cluj, de care se îndrăgostise în 1972.

Elena Ceușescu nu era de acord cu această relație, pe motiv că ar mai fi existat cineva de naționalitate maghiară în familie.

”Zoe își abandonase mașina la Gara de Nord și, pur și simplu, dispăruse. Era Mercedesul alb pe care i-l făcuse cadou șahul Iranului, care era foarte bun prieten cu tatăl ei, cu Nicolae Ceaușescu, cu care se vizita și de două ori pe an. Am avut ordin să o căutăm peste tot pe domnișoara Zoe. Am găsit-o la Sighetu Marmației, la o familie de prieteni. S-a dus să se plângă la acei prieteni că părinții săi nu erau de acord cu prietenia cu doctorul Vincze.

Au venit acolo și Bobu, și Nicușor. Eu i-am zis lui Nicușor să-i spună că este acolo și tovarășul Mitică. Așa îmi ziceau mie. Și domnișoara Zoe le-a zis că să plece toți și să rămână doar tovarășul Mitică cu mașina. Era prin martie și urma să fie ziua dumneaei de naștere. Am stat la Casa de oaspeți și pe urmă am venit cu dumneaei cu avionul și ne-a așteptat la aeroport generalul Pleșiță, care atunci era adjunctul ministrului”, a povestit Dumitru Burlan.

Zoia și Mircea Oprean, idila de la malul mării

După acest episod, au urmat mai multe relații pasagere, cu ziaristul Mihai Matei, cu scriitorul Petru Popescu, însă nici acești bărbați nu au fost agreați de familia Ceaușescu. În 1980, Zoia l-a cunoscut pe Mircea Oprean, inginer din Sibiu și cadru universitar la Politehnică. Bărbatul avea dosar bun. ”Se poartă frumos și nu se atinge de băutură“, l-a lăudat Elena traducătoarei sale de engleză.

Reținut după Revoluție, Mircea Oprean a povestit anchetatorilor, la 16 ianuarie 1990, cum s-a cunoscut cu fiica Elenei și a lui Nicolae Ceaușescu, în vara anului 1980.

”La sfârșitul lunii august și începutul lunii septembrie, când mă aflam în vacanță pe litoral, la Eforie Nord, Zoia era la Neptun cu ocazia unei conferințe internaționale de matematică. A mers la Neptun cu un prieten, Dodu Petrescu, văr cu Zoia. Dodu a sunat-o pe Zoia și a spus că se află la Neptun și a invitat-o la o cafea.

Ne-am întâlnit pe terasa restaurantului Internațional în cursul după-amiezii. Din prezentarea făcută nu am aflat și nu știam despre Zoia decât că este verișoara lui Dodu. Abia spre sfârșitul întâlnirii, în cursul serii, mi-am dat seama că este Zoia Ceaușescu”, a rememorat cel care avea să devină ginerele cuplului dictatorial trei ani mai târziu, în aprilie 1983.

”Ne-am mai întâlnit tot la Neptun, de circa două sau trei ori. La aproape o lună după ce ne-am întors în București, am primit un telefon de la Zoia, după care am făcut o plimbare împreună cu Dodu, la Snagov”, și-a amintit Mircea Oprean despre primele momente ale relației sale cu Zoia.

Ulterior, lucrurile s-au complicat, dar, ca în orice poveste de dragoste cu happy-end, a urmat o nuntă ca-n povești.

”Ne-am mai văzut de câteva ori în acel an și am mai vorbit la telefon, după circa cinci-șase luni n-am vorbit și nici nu ne-am văzut. Am reluat apoi convorbirile telefonice și întâlnirile la inițiativa Zoiei. Ne-am cunoscut din ce în ce mai bine, îndrăgostindu-ne unul de celălalt și în final ne-am căsătorit”, a mai spus Oprean.

Anchetată pentru subminarea economiei naționale

În timpul Revoluției din 1989, Zoia a fost reținută împreună cu frații săi, Nicu și Valentin Ceaușescu, și anchetată pentru subminarea economiei naționale, ulterior ei fiind cercetați în stare de libertate.

Zoia a fost reținută inițial pe 24 decembrie 1989, în complexul Primăverii, în casa bunicii din partea mamei, Alexandrina Petrescu. A fost trimisă la o unitate militară din București, la Antiaeriană. Acolo era pe 25 decembrie, când a auzit că părinții ei au fost executați. A rămas în închisoare până la 18 august 1990.

La începutul lunii ianuarie 1990 a fost reținut și soțul ei, Mircea Opran, profesor universitar la Universitatea Politehnică, care a fost ținut în închisoare până pe data de 8 august 1990. Zoia a fost scoasă de sub acuzare în 1996.

După Revoluție, Zoia și Mircea Opran au fost apoi evacuați din vila în care locuiau. A urmat o perioadă în care cei doi au fost nevoiți să stea la prieteni sau pe la rude.

Fiica soților Ceaușescu a făcut demersuri pentru a se reîntoarce la INCREST, însă a fost refuzată de conducerea de atunci a institutului. Zoia a dat în judecată instituția, dar procesul nu a fost încheiat. Într-un final, a decis să înceteze lupta și să se pensioneze.

Existență retrasă după anii 90

După eliberare, Zoia Ceaușescu a dus o existență retrasă, ferindu-se aproape complet de presă. Mai mult s-a auzit despre ea în ultimii trei ani de viață, când a acționat în justiție statul român pentru recuperarea unor cărți, tablouri și bijuterii confiscate în 1989, respectiv pentru deshumarea părinților.

A reușit să recupereze patru bijuterii de aur, tablouri ajunse la Muzeul Național de Artă sau cărți rare intrate în patrimoniul Bibliotecii Naționale.

A murit pe 20 noiembrie 2006, în jurul orei 4.00. Un cancer la plămâni, care nu se mai putea opera. Avea 57 de ani și era fumătoare înrăită. Ceremonia funerară a fost modestă. Zoia Ceaușescu a fost incinerată la Crematoriul ”Cenușa“.

***

 VIAȚA LUI LEV TOLSTOI

Lev Tolstoi, unul dintre cei mai mari scriitori din toate timpurile, a avut o viață marcată de pierderi tragice, căutări spirituale și o creativitate extraordinară, lăsând lumii câteva capodopere literare a căror valoare este inestimabilă. Dintre acestea, Război și Pace (scrisă între anii 1865 și 1869) și Anna Karenina (scrisă între anii 1875 și 1877), au rămas până în zilele noastre două dintre cele mai bine scrise romane ale tuturor timpurilor. 

Lev Tolstoi: copilăria și pierderile

Tolstoi s-a născut pe 9 septembrie 1828, în provincia Tula din Rusia, într-o familie aristocratică. Era cel mai mic dintre cei patru băieți ai familiei. Mama sa, prinţesa Maria Nikolaevna, a murit de febră puerperală când Tolstoi avea doar doi ani. Tatăl său, contele Nikolai Ilyich, a murit de apoplexie șapte ani mai târziu. Bunica sa a murit 11 luni mai târziu. Tolstoi și frații săi au fost crescuți o perioadă de verișorul tatălui lor, Alexander, și de mătușa lor, Alexandra Osten-Sacken.

Când a decedat și mătușa Alexandra, Tolstoi și frații săi s-au mutat la o a doua mătușă în localitatea Kazan. Cu toate că Lev Tolstoi a suferit multe pierderi la o vârstă destul de fragedă, mai târziu, acesta va idealiza amintirile copilăriei în scrierile sale.

Educația și cariera militară a lui Lev Tolstoi

Tolstoi a primit o educație privilegiată acasă, cu profesori germani și francezi. A studiat apoi limbi orientale la Universitatea din Kazan, dar a abandonat studiile în anul 1847. Slabele sale performanțe academice l-au forțat în curând să se transfere la facultatea de drept, mai puțin solicitantă, unde a scris o comparație între „Despre spiritul legilor” a filozofului politic francez Montesquieu și nakaz-ul Catherinei cea Mare (instrucțiuni pentru un cod de lege).

S-a întors la proprietatea familiei sale și a încercat să devină fermier, dar eforturile sale au eșuat. A reușit, totuși să își canalizeze energia în păstrarea unui jurnal – începutul un obicei din care s-a inspirat des pentru operele sale.

În timp ce Tolstoi eșua la fermă, fratele său mai mare, Nikolai, a venit în vizită în timpul permisiei militare. Nicolai l-a convins pe Lev să se alăture armatei ca iuncăr, în sudul Munților Caucaz acolo unde era și acesta repartizat. Urmând obligația de iuncăr, Tolstoi a fost transferat la Sevastopol în Ucraina în noiembrie 1854, unde a luptat în Războiul Crimeei de-a lungul lunii august 1855. 

Primele publicații

În timpul în care Tolstoi lucra ca iuncăr pentru armată, acesta avea mult timp liber. În vreme de pace, acesta lucra la o poveste autoboigrafică, numită „Copilărie”, care conținea cele mai dragi amintiri din copilăria sa. În anul 1852, Lev Tolstoi a trimis schița la revista „Contemporan”, cea mai cunoscută revistă din acea perioadă. Povestea a fost acceptată cu nerăbdare și a devenit prima lucrare a sa publicată.

După ce a terminat povestea „Copilărie”, Tolstoi a început să scrie despre viața sa cotidiană din avanpostul armatei din Caucaz. Totuși nu a reușit să își termine opera, numită „Cazacii”, până în anul 1862, după ce părăsise armata.  

În mod uimitor, Lev Tolstoi reușea să scrie în timp ce era pe câmpul de luptă pe durata Războiului Crimeei. În tot acel timp, a scris „Adolescența” (1854), o continuare a poveștii „Copilărie”, a doua carte din ceea ce a devenit trilogia autobiografică a lui Lev Tolstoi.

În mijlocul Războiului Crimeei, acesta și-a exprimat părerile asupra contradicțiilor uimitoare ale războiului printr-un roman în trei părți „Povestiri din Sevastopol”. În cea de-a doua parte din trilogie, Tolstoi a experimentat o nouă tehnică de scriere: o parte din poveste este prezentată din perspectiva conștiinței unui soldat.

Odată cu încheierea războiului, Tolstoi a părăsit serviciul militar și s-a întors în Rusia. Acasă, autorul s-a trezit că era foarte apreciat pe scena literară din Sankt Petersburg. Încăpățânat și arogant din fire, Lev Tolstoi a refuzat să se identifice cu o anumită școală intelectuală de gândire și, declarându-se un anarhist, acesta a plecat spre Paris în anul 1857.

Odată ajuns acolo, și-a pierdut toți banii la jocurile de noroc și a fost forțat să se întoarcă în Rusia. Lev a reușit, de asemenea, să publice „Tinerețe”, a treia parte a trilogiei autobiorafice, în anul 1857.

În Rusia, în anul 1862, Tolstoi a publicat primul dintre cele 12 numere ale revistei Yasnaya Polyana și s-a căsătorit cu fiica unui doctor renumit, Sofia Andreievna Bers, în același an. Tolstoi și soția sa au avut împreună 13 copii, dintre care 10 au supraviețuit copilăriei.

„Război și pace” și „Anna Karenina”

După ce a revenit în Rusia, a început să lucreze la primul său mare roman, „Război și pace”. Romanul, publicat în anul 1869, este considerat unul dintre cele mai mari romane din toate timpurile. Descrie evenimentele din războaiele napoleoniene și oferă o perspectivă profundă asupra naturii umane.

În anul 1873, Tolstoi a publicat romanul „Anna Karenina”, un alt roman de succes care explorează temele iubirii, căsătoriei și infidelității. La fel ca şi în romanul precedent, şi în „Anna Karenina” erau transpuse fictiv evenimente din viața autorului, așa cum este evident în mod special, povestea de dragoste dintre personajele Kitty și Levin, a căror relație se spune că semăna cu cea lui Tolstoi cu soția sa. Romanul a fost lăudat pentru realismul și complexitatea personajelor sale.

Căutări spirituale și conflictul cu Biserica

În ciuda succesului pe care l-a avut după terminarea romanului „Anna Karenina”, Tolstoi a suferit o criză spirituală și a dezvoltat o depresie. Scriitorul se lupta să descopere sensul vieții și s-a îndreptat către Biserica Ortodoxă Rusă, dar acesta nu a găsit răspunsurile pe care le căuta.

Tolstoi a respins Vechiul Testament și o mare parte din Noul Testament, motiv pentru care, după ce a studiat greaca, a compus propria sa versiune „corectată” a Evangheliilor. 

Scriitorul a ajuns să creadă ca bisericile creștine erau corupte și, în locul unei religii organizate, Lev Tolstoi a dezvoltat propriile credințe. Acesta a decis să își exprime credința prin fondarea unei noi publicații numite „Mediatorul”, în anul 1883.

Una dintre consecințele îmbrățisării credințelor spirituale neconvenționale controversate, a fost excluderea lui Tolstoi de către Biserica Ortodoxă Rusă și supravegherea sa de către poliția secretă.

Atunci când noile credințe ale lui Tolstoi solicitau dorința sa de a-și dona banii, soția sa s-a opus cu fermitate. Acest dezacord a tensionat mariajul cuplului, până când Tolstoi a fost de acord, cu părere de rău, să facă un compromis: a admis acordarea drepturilor de autor al tuturor operelor scrise până în anul 1881 soției sale.

Noua sa cale spirituală a influențat oameni din întreaga lume, inclusiv pe Mahatma Gandhi.

Opera târzie

Tolstoi a continuat să scrie ficțiune de-a lungul anilor 1880-1890. Printre genurile lucrărilor sale de mai târziu se găsesc povești cu tâlc și opere realiste. Una dintre cele mai de succes opere a fost nuvela „Moartea lui Ivan Ilici” scrisă în anul 1886. În această operă, personajul principal se chinuie să învingă moartea iminentă. Numele personajului, Ivan Ilici, constată nota discordantă că își irosește viața cu chestiuni triviale, dar constatarea vine prea târziu.

În anul 1898, Lev Tolstoi a scris „Părintele Sergius”, operă ficțională în care pare să își combată credințele pe care le-a dezvoltat în urma convertirii spirituale. În anul următor, acesta a scris al treilea cel mai lung roman al său, „Învierea”. Cu toate că opera a primit laude, nu a putut egala succesul și aplauzele romanelor anterioare.

Alte lucrări ale lui Tolstoi reprezintă eseuri despre artă, o piesă satirică numită „Cadavrul viu” pe care a scris-o în anul 1890 și o nuvele numită „Hadji Murad” (scrisă în anul 1904) care a fost descoperită și publicată după moartea sa.

În ultimi 30 de ani din viață, Tolstoi s-a autoproclamat lider religios și moral. În timpul ultimilor ani, Tolstoi a cules roadele aprecierii internaționale. Cu toate acestea, încă luptă să împace credințele spirituale cu tensiunile care s-au creat în casa sa.

Soția sa, nu numai că nu era de acord cu convigerile acestuia, dar îi dezaproba şi pe discipolii săi care vizitau regulat proprietatea familiei. Căsnicia lor cu probleme a luat amploare în presă. Nerăbdător să scape de resentimentele (din ce în ce mai mari) soției sale, în anul 1910, Lev tolstoi și fiica sa, Aleksandra, s-au îmbarcat pentru o lungă călătorie. Aleksandra, fiica cea mică a lui Tolstoi, va devenit doctorul tatălui său pe timpul călătoriei. 

Din păcate, călătoria s-a dovedit a fi prea periculosă pentru bătrânul scriitor. În noiembrie 1910, şeful de stație al unui depou de trenuri din Astapovo, Rusia, și-a deschis casa pentru Tolstoi, primindu-l pe scriitorul bolnav pentru a se odihni.

Lev Tolstoi a decedat la scurt timp după aceea, la 20 noiembrie 1910, la vârsta de 82 de ani. Acesta a fost îmormântat pe proprietatea familiei sale, Yasnaia Polyana, în porvincia Tula, acolo unde scriitorul a pierdut multe persoane dragi și, totuși, a reușit să păstreze amintiri profunde și frumoase ale copilăriei sale.

Impactul asupra literaturii mondiale și gândirii religioase

Opera literară a lui Lev Tolstoi a avut un impact profund asupra literaturii mondiale. Romanele sale „Război și pace” și „Anna Karenina” sunt considerate printre cele mai mari realizări ale literaturii ruse și mondiale. Tolstoi a fost un maestru al realismului, iar personajele sale sunt complexe, pline de viață și profund umane. De asemenea, a fost un inovator în domeniul tehnicii narative, folosind mai multe perspective și explorând fluxul de conștiință.

Spre deosebire de alți scriitori psihologici, cum ar fi Feodor Dostoievski, care s-a specializat în procesele inconștiente, Tolstoi a descris viața mentală conștientă cu o stăpânire fără egal.

Ideile religioase ale lui Tolstoi au avut, de asemenea, un impact semnificativ asupra gândirii religioase. El a respins dogmele și ritualurile tradiționale ale Bisericii Ortodoxe Ruse și a promovat o formă de creștinism bazată pe iubire, compasiune și non-violență. Credințele sale au influențat oameni din întreaga lume, inclusiv pe Mahatma Gandhi, care a adoptat principiul non-violenței lui Tolstoi în lupta sa pentru independența Indiei.

***

 VIAȚA LUI CRISTOFOR COLUMB

Viața lui Cristofor Columb: copilăria și cariera maritimă

Născut la Genova, Italia, în jurul anului 1451, Cristofor Columb (în italiană: Cristoforo Colombo; spaniolă: Cristóbal Colón) a crescut într-o familie de clasă de mijloc. Tatăl său a fost țesător și negustor de lână, oferind tânărului Columb expunerea timpurie la comerț. De la o vârstă fragedă, Columb a arătat un interes puternic pentru afacerile maritime și navigație.

Puncte cheie despre viața timpurie a lui Columb

– Născut la Genova, Italia (c. 1451)

– A început să navigheze în adolescență

– S-a educat în geografie, astronomie și istorie

– S-a mutat în Portugalia la 20 de ani pentru a-și urma cariera maritimă

Până la vârsta de douăzeci de ani, Columb se mutase în Portugalia, pe atunci o mare putere maritimă. El a continuat să-și perfecționeze abilitățile de navigator și a participat la mai multe călătorii comerciale de-a lungul coastelor Europei și Africii. Aceste experiențe s-au dovedit neprețuite în expedițiile sale ulterioare.

Viața lui Cristofor Columb: căutarea unei rute occidentale către Asia

La sfârșitul secolului al XV-lea, națiunile europene erau dornice să găsească noi rute comerciale către Asia, în special pentru a avea acces la mirodenii și alte bunuri valoroase. Rutele tradiționale estice erau controlate de turci și de alte puteri musulmane, făcând comerțul dificil și costisitor.

Columb a devenit convins că navigarea spre vest peste Atlantic va oferi o rută mai rapidă și mai directă către Asia. Calculele sale s-au bazat însă pe subestimări semnificative ale dimensiunii Pământului și ale distanței dintre Europa și Asia.

Propunerea lui Columb

– Navigați spre vest pentru a ajunge în Asia

– A subestimat circumferința Pământului

– A căutat finanțare de la diverși monarhi europeni

După ce a fost respins de coroana portugheză, Columb a apelat la monarhii spanioli, Ferdinand și Isabella. În 1492, după ani de lobby, au fost în cele din urmă de acord să-i sponsorizeze expediția.

Viața lui Cristofor Columb: cele patru călătorii

Cristofor Columb a făcut patru călătorii în America între 1492 și 1504, schimbând pentru totdeauna cursul istoriei.

Prima călătorie (1492-1493)

– A plecat din Spania la 3 august 1492

– A traversat Atlanticul cu trei nave: Niña, Pinta și Santa María

– A ajuns pe uscat pe 12 octombrie 1492, probabil pe o insulă din Bahamas

– A explorat Cuba și Hispaniola

– Întors în Spania în martie 1493, salutat ca un erou

A doua călătorie (1493-1496)

– A plecat cu 17 nave și aproximativ 1.200 de oameni

– A explorat mai multe insule din Caraibe

– A înființat colonia La Isabela pe Hispaniola

– S-a confruntat cu provocări legate de colonizare și conflicte cu popoarele indigene

A treia călătorie (1498-1500)

– A descoperit Trinidad și a explorat coasta de nord a Americii de Sud

– A continuat să se confrunte cu dificultăți în guvernarea coloniilor

– A fost arestat și trimis înapoi în Spania în lanțuri din cauza unei administrări proaste

A patra călătorie (1502-1504)

– A explorat America Centrală, inclusiv Honduras, Nicaragua și Panama

– A suferit un naufragiu și a rămas blocat în Jamaica timp de un an

– S-a întors în Spania în 1504, marcând sfârșitul explorărilor sale

Viața lui Cristofor Columb: impact și moștenire

Călătoriile lui Cristofor Columb au avut un impact profund și de durată atât asupra Lumii Vechi, cât și asupra Lumii Noi, inițiind ceea ce istoricii numesc schimbul columbian.

Impact pozitiv

– A inițiat explorarea și colonizarea europeană a Americilor

– Schimburile culturale și biologice facilitate între continente

– Tehnologii avansate de navigație și construcții navale

– Cunoștințe geografice extinse

Impacturi negative

– A dus la decimarea populațiilor indigene prin boli, război și sclavie

– A inițiat comerțul transatlantic cu sclavi

– A dus la schimbări de mediu și introducerea de specii invazive

Viața lui Cristofor Columb: controverse și perspective moderne

În ultimele decenii, moștenirea lui Cristofor Columb a devenit din ce în ce mai controversată. Deși a fost multă vreme celebrat ca un curajos explorator și descoperitor al Lumii Noi, mulți îl consideră acum un simbol al colonialismului european și al exploatării popoarelor indigene.

Puncte cheie de controversă

– Tratamentul popoarelor indigene

– Rol în inițierea comerțului transatlantic cu sclavi

– Dezbatere asupra motivațiilor și caracterului său personal

Unele orașe și state din Statele Unite au ales să înlocuiască Ziua lui Columb cu Ziua Popoarelor Indigene pentru a recunoaște populațiile native care au suferit în urma colonizării europene.

Viața lui Cristofor Columb: populațiile indigene

Călătoriile sale au schimbat incontestabil cursul civilizației umane, ducând la conectarea a două lumi care se dezvoltaseră izolat de milenii. În timp ce explorările sale au deschis noi capitole în comerțul global, schimburile culturale și cunoștințele științifice, ele au pus în mișcare, de asemenea, procese care ar avea consecințe devastatoare pentru populațiile indigene și ar remodela echilibrul global de putere.

Pe măsură ce continuăm să reevaluăm figurile și evenimentele istorice, viața lui Columb servește ca o reamintire a interacțiunii complexe dintre acțiunile individuale și forțele istorice mai largi.

***

 CUM A DESCOPERIT HERSCHEL PLANETA URANUS

Modul în care a descoperit un astronom amator planeta Uranus a rămas în istorie. William Herschel a descoperit o nouă planetă cu un telescop proiectat chiar de el însuși și cu ajutorul surorii sale Caroline.

La 13 martie 1781, William Herschel a privit prin telescopul său și a văzut planeta Uranus. A fost o descoperire monumentală pentru lumea științei, dar acesta nu a fost singurul motiv pentru care a fost impresionantă.

În primul rând, telescoapele din acea vreme erau extrem de limitate. Dispozitivul făcut în casă al lui Herschel era mai mult sau mai puțin o lupă în formă de tub, mai ales în comparație cu tehnologia de mare putere de astăzi care scanează cerul.

În al doilea rând, Herschel era relativ nou-venit în astronomie. Acesta și-a petrecut cea mai mare parte a vieții sale până la acel moment ca muzician şi compozitor de succes, dezvoltând un interes pentru cerul nopții abia la vârsta de 34 de ani.[sursa]

Cum a descoperit un astronom amator planeta Uranus: William Herschel

Câțiva ani mai târziu, William Herschel era treaz într-o noapte, privind la constelația Gemeni, atunci când a găsit o cometă. Sau cel puțin așa credea el. Obiectul cosmic în cauză semăna mai degrabă cu un disc plat și, deși se mișca, părea să fie prea lent pentru a fi o cometă. Observațiile ulterioare au confirmat că Herschel găsise de fapt o nouă planetă. Era prima descoperită cu ajutorul unui telescop.

În calitate de descoperitor, William Herschel s-a gândit că are dreptul de a da un nume. Acesta a sugerat Georgium Sidis – literal „Steaua lui George” – în onoarea patronului său, regele George al III-lea, dar contemporanii săi au susținut un nume mai demn și mai puțin naționalist. Au optat pentru Uranus, urmând protocolul stabilit de a numi planetele după zeii antici.

În mitologia greacă, Uranus este zeul primordial al cerului și fiul/soțul Gaei, zeița Pământului. Printre numeroșii lor urmași se numărau și Titanii, zeități care și-au răsturnat tatăl și l-au stabilit pe Cronos, cel mai tânăr Titan, drept conducător al lumii. Cronos (alias Saturn din mitul roman) a fost în cele din urmă răsturnat de fiul său Zeus și de frații săi, care au devenit zeii olimpieni. Cu o asemenea proveniență de înfruntat, „Steaua lui George” nu avea nicio șansă.

William Herschel avea să descopere mai mult de 2500 de nebuloase, să inventeze cuvântul „asteroid” și să inventeze mai multe telescoape noi. Dar nu a făcut-o singur.

Cea care l-a susținut în fiecare efort științific şi în fiecare proiect a fost sora sa mai mică, Caroline, care i-a lustruit neobosită oglinzile telescoapelor, a stat trează toată noaptea pentru a înregistra observațiile cerești și a editat și publicat cataloagele sale de stele revoluționare. Lista ei de realizări este foarte lungă. Caroline Herschel a descris 14 noi nebuloase, a asamblat un catalog de roiuri stelare și a descoperit opt comete, printre alte reuşite în premieră.

Descoperirile soților Herschel au deschis calea pentru noi tehnologii și abordări științifice. Şi totul a început cu Uranus, cea mai rece planetă din Sistemul Solar.

***

 VICTOR BABEȘ ACUZAT DE „COLABORAȚIONISM” CU GERMANII

În anul 1914 începea Primul Război Mondial. După doi ani de neutralitate, România intra, acum ori niciodată, de partea Antantei, având ca deziderat suprem Marea Unire. După ocuparea capitalei de către trupele feldmareșalului von Mackensen, Regele Ferdinand, Regina Maria, oficialitățile, armata română și guvernul se vor retrage în exil (refugiu), la Iași, în Moldova.

Savantul Victor Babeș a fost întrebat dacă părăsește Institutul de Bacteriologie de pe cheiul Dâmboviței și se retrage și el la Iași. Răspunsul a fost un nu hotărât. Explicația era următoarea: tocmai izbucnise febra tifoidă și, mai ales, tifosul exantematic și Babeș a considerat că poate fi de folos la București. Așadar, a rămas în capitală, scrie Muzeul Victor Babeș, pe pagina de Facebook a instituției.

După război, după Marea Unire, în presa ieșeană îndeosebi, Victor Babeș a fost învinuit de colaboraționism, fiind catalogat drept filogerman, la fel ca Marghiloman, Antipa, Arghezi, Slavici, Gusti și alți politicieni și intelectuali. Babeș, care nu a fost atras de politică, a încercat să se disculpe susținând că el doar a cercetat să lucreze în laborator. Pe fondul acestei denigrări, supărat pe oficialitățile din București, se va retrage la Cluj (1919), unde va pune bazele catedrei de medicină din cadrul universității clujene care-i poartă numele: Babeș-Bolyai.

Trecându-i supărarea și complet reabilitat, Babeș se întoarce la Institutul său de pe cheiul Dâmboviței. Doctorul s-a remarcat prin critici virulente adresate politicienilor din acele vremuri. Savantul nostru riguros nu putea să fie de acord cu politica de tip balcanic și… dâmbovițean din România. Disputele cu politicienii i-au adus multe antipatii, până la sfârșitul vieții. Având și cetățenie austro-ungară, cu o mamă de origine vieneză (Sofia Goldschneider) și cu o soție de origine maghiară (Josephina Thorma), bacteriologul era considerat străin de neam și, mai degrabă, având o educație teutonă. Această percepție era total eronată, întrucât Victor Babeș a fost patriot și naționalist la fel ca tatăl său, bănățeanul Vincențiu Babeș (1821-1907), membru fondator al Academiei Române.

De altfel, acuzația de colaboraționism apare cu atât mai nefondată cu cât, chiar în primele zile ale războiului, unicul fiu al savantului, Mircea (1898-1968), s-a înrolat ca voluntar în armata română, declarând la cercul de recrutare că are vârsta necesară, deși n-o avea. Așadar, Victor Babeș s-a expus pericolelor refuzând să plece la Iași, dând dovadă de patriotism și altruism, lucrând neobosit la Institutul de Bacteriologie pentru salvarea celor aflați în suferință și acest lucru făcându-l într-o capitală ocupată.

Victor Babeș nu a făcut efectiv politică

În altă ordine de idei, deși Babeș nu a făcut efectiv politică, totuși s-a implicat în viața „cetății”. De menționat faptul că, la sfârșitul secolului XIX, în România nu exista un minister al sănătății, activitatea sanitară fiind condusă de Ministerul de Interne.

Iată o mostră de adevărat patriotism de la sfârșitul secolului XIX. Într-un memoriu publicat în 1898, reluat și în presa de limba germană, Victor Babeș precizează :

„Considerând că îngrijirea conștientă și activă pentru sănătatea publică, în urma dezvoltării însemnate a științelor sanitare trebuie să fie una din sarcinile principale ale statului…Considerând că Ministerul de Interne, de care este legat serviciul sanitar, este un minister eminamente politic… propun înființarea unui minister al sănătății publice, care să fie pus la adăpostul fluctuațiunilor politice.”

O altă propunere a savantului a fost ca viitorul ministru al sănătății să nu fie un om politic, ci un specialist „surd la toate cântecele de sirenă ale interesului unui partid ori altul.”

În Arhiva Muzeului „Prof. Dr. Victor Babeș” se regăsește o scrisoare semnată de doctorul Babeș care ne-a atras atenția.

„Puțin timp înaintea intrării germanilor la București mă aflam la Domnul Ministru Angelescu, fiind însărcinat cu combaterea epidemiilor părții sedentare a armatei, când i-am prezentat colegii mei profesori ai Universității, cerând de la domnul ministru locuri pentru a se refugia în Moldova. Văzându-mă domnul ministru printre ei m-a întâmpinat cu următoarele cuvinte: Dumneata Domnule Babeș nu poți să pleci în Moldova, căci este indispensabil ca să rămâi împreună cu Institutul în teritoriul ocupat pentru combaterea epidemiilor. Alți colegi au atras atențiunea domnului ministru asupra faptului că eu sunt unul din cei mai periclitați de a rămâne la Bucuresci din cauza luptelor și manifestelor mele naționale împotriva adversităților românilor din Transilvania. Deci din toate părțile ordinele citate, ca fiind indispensabil, m-au făcut să rămân în Capitală pentru a asigura sănătatea populațiunei și să combat epidemiile.”

Fiul patriotului bănățean Vincențiu Babeș nu era străin de neam sau „teuton”, alegând Regatul României și Bucureștii până în anul morții. Încă din 1885, Victor Babeș a primit invitații de la Paris (Louis Pasteur), de la Berlin (Robert Koch), de la Viena, de la Budapesta și chiar din Statele Unite ale Americii. Patriotismul, insuflat în familie de Vincențiu, l-a determinat pe notoriul bacteriolog să rămână la București (1887-1926).

Posteritatea poate judeca viața unui om, dar subiectivismul este întotdeauna prezent, chiar dacă istoricul ține seama de sfatul lui Tacitus, de a cerceta evenimentele trecutului „sine ira et studio”. Acuzația de „colaboraționism” a fost demontată, pas cu pas, de argumentele marelui bacteriolog, fie prin prezentarea unor documente oficiale (care demonstrau clar că savantul a fost rugat să rămână în Capitala ocupată), fie de declarații personale. Cert este că, după anul 1919, imaginea doctorului Victor Babeș a fost schimbată, deși, și astăzi, controversa persistă atunci când încercăm să privim istoria prin prisma unor declarații nefondate.