***

 Trenul lui Kasztner, o istorie controversată

Rudolf Kasztner, cel care va deveni cunoscut pentru afacerea „Trenul lui Kasztner”, s-a născut în anul 1906 în Cluj, oraș aflat în acel moment în Austro-Ungaria, fiind fiul lui Izsak Kasztner, un evreu foarte religios care își petrecea mare parte din zi la sinagogă și al Helénei, mama sa ocupându-se de magazinul familiei și de creșterea celor trei copii ai săi. Tânărul a urmat facultatea de drept, apoi a lucrat ca jurnalist pentru publicația Új Kelet. Mai târziu a devenit asistent al doctorului József Fischer, membru al Partidului Național Evreiesc, cu a cărui fiică, Erzsébet, s-a căsătorit în 1934.

Tânărul Kasztner s-a alăturat partidului Ihud, cunoscut mai târziu sub numele de Mapai, un partid sionist de stânga, sprijinind înființarea Comitetului de ajutor și salvare, împreună cu Joel și Hansi Brand, Samuel Springmann, Ottó Komoly și Ernő Szilágyi.

Potrivit lui Joel Brand, grupul lor a ajutat 22.000-25.000 de evrei din Austria, Polonia și Slovacia ocupate să ajungă în Ungaria. În 1941, guvernul maghiar a închis toate ziarele evreiești din Cluj, inclusiv Új Kelet, iar Kasztner, ajuns la vârsta de 36 de ani, a decis să se mute la Budapesta pentru a-și căuta un loc de muncă, lăsându-și soția în oraș. Aici a devenit unul din intermediarii dintre comunitatea evreiască din Ungaria și autoritățile naziste.

În vara lui 1944, Kasztner s-a întâlnit în mod repetat cu Adolf Eichmann, ofițerul responsabil de deportarea comunității evreiești din Ungaria, formată din aproximativ 800.000 de oameni, la Auschwitz. Cei doi au ajuns la un acord care prevedea că aproximativ 1.685 de evrei vor fi cruțați pentru un preț de 1.000 de dolari de persoană și vor fi transportați cu un tren în Elveția. Majoritatea pasagerilor nu-și puteau permite această sumă, așa că avocatul a scos la licitație 150 de locuri oferindu-le evreilor bogați care plăteau, în acest fel, pentru ceilalți. În plus, ofițerul SS Kurt Becher, trimisul lui Heinrich Himmler, a insistat ca 50 de locuri să fie rezervate familiilor persoanelor care îi plătiseră lui personal o sumă de aproximativ 25.000 de dolari de persoană.

Pasagerii au fost aleși de un comitet din care făceau parte Rudolf Kasztner, Ottó Komoly și Hansi Brand, reprezentanți ai Comitetului de ajutor și salvare. Juristul israelian Asher Maoz a scris că Kasztner ar fi declarat în fața Congresului Sionist de după război, într-un raport despre acțiunile Comitetului de ajutor și salvare, că a considerat operațiunea cun fel de „arcă a lui Noe”.

În trenul care avea 35 de vagoane de vite au urcat 972 de pasageri de sex feminin și 712 de bărbați. Cel mai în vârstă avea 82 de ani, iar cel mai tânăr avea doar câteva zile. Unul dintre pasageri, Ladislaus Löb, a scris că numărul exact al celor care au urcat în trenul care a plecat din Budapesta a fost incert, pentru că în primele etape ale călătoriei mai mulți pasageri au coborât temându-se că vor ajunge la Auschwitz. Ceea ce se știe cu exactitate este că 1.684 de persoane au fost înregistrate când au ajuns în lagărul de concentrare Bergen-Belsen de lângă Hanovra, pe 9 iulie. Potrivit lui Löb, printre pasageri s-au numărat 199 de sionişti din Transilvania, 230 din Budapesta şi 126 de evrei ortodocşi şi ultraortodocşi, dintre care 40 de rabini, unul dintre aceștia fiind Joel Teitelbaum, fondatorul școlii rabinice de tradiție hasidică înființată în anul 1905 la Satu Mare.

Ceilalți pasageri din „trenul lui Kasztner” au fost selectați astfel încât să acopere toate clasele socio-profesionale: profesori, artiști, casnice, țărani, fermieri, industriași, bancheri, jurnaliști, profesori și asistente medicale. Printre cei mai cunoscuți au fost scriitorul Béla Zsolt, psihiatrul Léopold Szondi, cântărețul de operă Dezső Ernster, artistul István Irsai și Peter Munk, care va deveni om de afaceri în Canada, dar și aproximativ 273 de copii, mulți dintre ei orfani. Alte 388 de persoane proveneau din Cluj, orașul natal al lui Rudolf Kasztner. Helene, mama avocatului, a primit și ea un loc în tren, la fel și fratele său, Ernő, soția sa, care era însărcinată, și tatăl acesteia, József Fischer.

Fiecărui pasager i s-a permis să-și aducă două rânduri de haine de schimb, șase seturi de lenjerie intimă și mâncare pentru 10 zile. Când trenul a fost oprit la granița ungaro-austriacă, oamenii au intrat în panică, pentru că de aici se putea îndrepta fie spre vest, fie spre est, spre Auschwitz.

Adolf Eichmann a decis, din motive care rămân neclare, să devieze trenul către lagărul de concentrare Bergen-Belsen aflat în nord-vestul Germaniei, lângă Hanovra, vagoanele au trecut prin Linz, Austria, unde pasagerii au fost coborâți și au fost trimiși la o unitate militară unde li s-a făcut o examinare medicală. Oamenii au fost forțați să se dezbrace și să stea goi ore întregi așteptând să fie văzuți de personalul medical sau să intre la dușuri.

Când „trenul lui Kasztner” a ajuns la Bergen-Belsen, călătorii au fost transportați într-o secțiune specială, cunoscută sub numele de Ungarnlager (tabăra maghiară), unde au fost ținuți săptămâni întregi. Löb a scris că dieta lor zilnică consta în 330 de grame de pâine, 15 grame de margarină, 25 de grame de dulceață, 1 litru de supă de legume, cafea și, uneori, brânză sau cârnați, lapte și rații suplimentare pentru copiii sub 14 ani. Grupului i s-a permis să-și organizeze diverse activități, iar Józef Fischer a fost cel care a coordonat programul zilnic, existau cercuri de lectură și se țineau prelegeri de istorie, filozofie și educație religioasă. Condițiile de viață erau foarte proaste, în fiecare cameră erau înghesuiți între 130 și 160 de oameni.

Una dintre pasagere, Szidonia Devecseri, a descris în jurnalul său atmosfera: „Soția rabinului încearcă în zadar să-și potolească cei doi copii, de patru și opt ani, care se luptă în patul ei. Vecinii ei, treziți de zgomot, îi înjură. O femeie țipă pentru că un șoarece i-a trecut peste față. O altă femeie țipă pentru că băiețelul din patul de deasupra a vărsat peste ea borcanul de gem pe care îl folosește ca oală de noapte. Cineva suferă de tuse convulsivă. Un alt băiețel o roagă pe mama lui să nu-l bată pentru că a udat patul, femeia îl pleznește, iar el începe să plângă cu sughițuri. O fostă dansatoare de club de noapte își povestește amintirile sordide unei profesoare rafinate, care nu știe dacă să-și acopere urechile sau să râdă”.

Primul lot format din 318 pasageri a plecat din lagăr și a sosit în Elveția pe 18 august 1944, iar ceilalți aproximativ 1.350 de oameni au ajuns în decembrie. Între timp avuseseră loc mai multe nașteri și decese, iar aproximativ 17 persoane au continuat să fie reținute în Bergen-Belsen sub diverse pretexte. De exemplu, unii dintre pasagerii inițiali care se declaraseră români la sosirea în lagăr au fost forțați să rămână pe loc după ce Ion Antonescu a fost arestat pe 23 august la București.

Cei 1.670 de oameni au fost cazați în satul elvețian Caux, lângă Montreux, în foste hoteluri de lux rechiziționate, evreii ortodocși fiind găzduiți în Regina (fostul Grand Hotel), iar ceilalți în Hotel Esplanade (fostul Palat Caux).

Rudolf Kasztner a emigrat în Israel în 1947 și a devenit purtător de cuvânt al ministrului comerțului și industriei. Afacerea “trenul lui Kasztner”, cum a fost numită operațiunea, a jucat un rol major în procesul prin care a trecut avocatul în 1954. Guvernul Israelului l-a dat în judecată atunci pe jurnalistul Malchiel Gruenwald pentru calomnie, după ce acesta a publicat un pamflet în care îl acuza pe Kasztner pentru faptul că a fost de acord cu salvarea oamenilor urcați în tren în schimbul păstrării tăcerii despre soarta marii mase a evreilor maghiari. În plus, faptul că printre pasageri s-a aflat familia sa, precum și 388 de oameni din Cluj a întărit sentimentele opiniei publice că acțiunile lui au fost egoiste. Acuzațiiile lui Gruenwald au fost acceptate de instanță, iar judecătorul Benjamin Halevi a declarat că Kasztner „și-a vândut sufletul diavolului”.

Bărbatul va fi asasinat în fața casei sale din Tel Aviv în martie 1957, la scurt timp după ce a fost făcută publică decizia instanței care l-a declarat vinovat de colaboraționism. Hotărârea tribunalului a fost anulată în mare parte de Curtea Supremă a Israelului la un an după moartea lui, în 1958.

Surse:

The Kastner Affair, https://www.jewishhistory.org

http://www.kasztnermemorial.com

http://www.kasztnerscrime.com/

***

 10 lucruri interesante din viața lui Coco Chanel, stăpâna lumii modei

Coco Chanel a fost, probabil, cea mai influentă femeie din istoria modei. Devenită un simbol al eleganței, a reușit să construiască un imperiu într-o industrie dominată de bărbați.

Cu o viziune revoluționară și gusturi impecabile, a reușit să influențeze generații întregi și este un reper și în ziua de astăzi. Pe lângă o carieră strălucită, Chanel a avut și o viață demnă de film.

Iată câteva lucruri interesante despre Coco Chanel, de la începuturile sale umile până la ultimele cuvinte rostite pe patul de moarte.

1

Cu toții am auzit de Coco Chanel, însă adevăratul ei nume era Gabrielle Bonheur Chanel. Înainte de a se lansa în lumea modei, tânăra obișnuia să cânte la un cabaret frecventat de ofițeri de cavalerie. Ofițerii au fost cei care au poreclit-o „Coco”.

2

S-a născut într-o familie săracă

Coco Chanel a devenit foarte bogată și celebră, însă începuturile ei au fost umile. Era fiica unui țăran și a unei vânzătoare și s-a născut într-un adăpost pentru săraci. A avut doi frați și două surori.

3

A trăit zece ani la orfelinat

Pe când Coco avea opt ani, mama ei a murit de tuberculoză. Rămas singur cu copiii, tatăl ei i-a trimis pe băieți la muncă, iar pe cele trei fete le-a lăsat la orfelinatul mănăstirii Aubazine.

Coco a petrecut aici zece ani, timp în care a învățat să brodeze, să calce și să coasă.

4

Pălăriile au fost primele ei creații

Coco Chanel și-a început cariera în modă făcând pălării. Cu ajutorul unuia dintre admiratorii săi, a deschis primul magazin în Paris, în 1913.

Pe măsură ce magazinul a câștigat popularitate, a început să vândă și haine.

5

Micuța rochie neagră

În anii ’20, Coco Chanel a introdus în lumea modei așa-zisa „rochie neagră mică”. Rochia era creată cu intenția de a conferi o ținută elegantă și ușor de purtat, la un preț rezonabil.

Revista Vogue a prezis că mica rochie neagră va fi purtată peste tot în jurul lumii și a avut dreptate. Chiar și astăzi, acest tip de rochie este un simbol al eleganței și simplității.

6

Coco Chanel și coafura sa legendară

Chanel nu a influențat doar moda vestimentară. La un moment dat, a apărut la Operă cu părul scurt, inspirând multe femei să adopte coafura garçon (coafura băiețească).

7

Norocul numărului 5

În 1921, a creat primul ei parfum, Chanel Nr. 5, primul parfum care purta numele unui designer. Numele Chanel era însoțit de cifra 5 fiindcă o ghicitoare îi spusese creatoarei de modă că acesta era numărul ei norocos.

Și probabil că așa și era, pentru că parfumul se vinde cu succes și astăzi, la aproape un secol de la lansare.

8

„Doamnelor, ieșiți din corset!”

Creațiile revoluționare ale lui Coco Chanel erau elegante, însă și confortabile și practice, eliberând femeile de povara corsetului. Tot ea a fost cea care a îndrăznit să scurteze fustele astfel încât să se vadă gleznele.

9

A fost acuzată că a spionat pentru naziști

În 1939, la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, Coco Chanel și-a închis toate magazinele, păstrând doar apartamentul situat deasupra atelierului său.

În timpul ocupației germane, ea a locuit la Hotel Ritz, locul preferat al ofițerilor germani de rang superior. De altfel, Coco Chanel a fost adesea acuzată că a avut relații strânse cu elita germană și că ar fi avut o aversiune pentru evrei.

Creatoarea de modă a avut și o relație amoroasă cu diplomatul german Hans Günther von Dincklage, cunoscut pentru legăturile sale cu serviciile de spionaj germane.

Mai mult, o serie de documente ale Rezistenței franceze indică faptul că Chanel ar fi spionat pentru naziști, fiind „agentul 7124” (nume de cod „Westminster”).

Magazinele ei au rămas închise timp de 15 ani, până în 1954, când Coco Chanel, în vârstă de 71 de ani, a revenit în lumea modei. Ulterior, i-a spus actriței Marlene Dietrich că și-a redeschis afacerea fiindcă „murea de plictiseală”.

10

A avut un sfârșit pe măsura vieții ei

La 9 ianuarie 1971, după ce s-a întors de la o plimbare cu prietenul ei Claude Baillen, Coco Chanel a început să se simtă rău. S-a retras mai repede decât de obicei.

Adoua zi, pe 10 ianuarie, a murit în patul ei din Hotelul Ritz, care-i fusese casă timp de 30 de ani. Ultimele ei cuvinte, pe care i le-a adresat cameristei, impresionează prin franchețe și simplitate: „Vezi? Așa se moare.”

***

 O batrana merge la magazin pentru a cumpara mancare pentru pisica. Pune in cos trei conserve si se indreapta spre casiera.

Casiera ii spune:

– Imi pare rau, dar nu putem vinde conservele pentru pisica fara a avea dovada ca aveti una. O multime de oameni in varsta cumpara conserve de pisica pentru a le manca, iar managementul nostru nu doreste asa ceva.

Batrana merge acasa, aduce pisica la magazin si in fine cumpara conservele. Ziua urmatoare batranica doreste sa cumpere trei conserve pentru caine, dar casiera ii cere dovada de a avea un caine, caci o multime de batrani cumpara conservele pentru a le manca.

Iar merge acasa batranica si isi aduce cainele. Ziua urmatoare ea vine direct la casiera, ii intinde o cutiuta cu o gaura in capac si o roaga sa introduca degetul inauntru.

– Nu, poate aveti un sarpe inauntru.

Batranica a asigurat-o ca nu era nimic care s-o impacienteze, asadar casiera introduce degetul in cutiuta, apoi il scoate si-i spune batranei:

– Miroase a ceva urat!

– Asa este, raspunde batrana. Acum, pot cumpara trei suluri de hartie igienica?

***

 “Bucurați-vă seara când în casă este gălăgie, şi nu vă puteţi odihni de râsetele pruncilor voştri, băgaţi devreme în pat. Nu-i mai apostrofaţi că nu adorm liniştiţi. Şi nici atât de repede ca voi. Într-o zi, liniştea o să vă pară înspăimântătoare! 

Bucuraţi-vă când dimineaţa găsiţi o jumătate de tub de pastă de dinţi risipită în chiuvetă. Într-o zi veţi găsi Colgate-ul întărit şi nedesfăcut de nimeni!

Bucuraţi-vă când faţa de masă e plină de dulceaţă. Şi chiar şi atunci când gemul vă ajunge-n galoşi. Într-o zi, borcanul va face mucegai în dulap.

Bucuraţi-vă când pantofiorii lasă urme de noroi pe covorul din sufragerie sau, uneori, chiar şi pe cearceaful din dormitor. Într-o zi, la uşa voastră nu vor mai fi nici măcar pantofii. 

Bucuraţi-vă când fiii şi fiicele stau cu lumina aprinsă până noaptea târziu, chirciţi la birou să scrie referate. Nu-i mai certaţi că e ”lumina scumpă!” Într-o zi o să vă speriaţi că-i prea devreme întuneric. 

Bucuraţi-vă când în casă este debandadă şi hainele sunt aruncate în toate ungherele! Într-o zi veţi deschide şifonierul şi veţi găsi păianjeni. 

Bucuraţi-vă când sunteţi bombardaţi de întrebări la care nici nu ştiţi şi nici nu aveţi chef să oferiţi răspunsul. Într-o zi n-o să mai fiţi întrebaţi de nimeni nici măcar când v-aţi născut. 

Bucuraţi-vă când pruncii vă scotocesc prin genţi şi vă împrăştie mărunţişurile prin casă. Într-o zi, când veţi deschide uşa casei venind încărcaţi de la piaţă, veţi fi întâmpinaţi de … nimeni! 

Bucuraţi-vă acum… Într-o zi aţi da tot ce aveţi mai scump, numai să trăiţi macar o clipă ”stresul de altădată”, când pruncii vă umpleau casa… şi urechile de zgomot! 

Bucuraţi-vă că Domnul ne-a dat copii. Ei ne învaţă să fim părinţi.

Fără prunci n-am înţelege dragostea de Tată a lui Dumnezeu.

Fiţi ca taximetriştii: căraţi-vă peste tot copiii, dar mai ales la Biserică. Într-o zi, Dumnezeu vă va umple casa de Sfinți.”

✍️ Emeric Imre

***

 ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️LA MEDELENI!!!

"LA MEDELENI" este o carte care se citește încet, pe îndelete, așa cum este scris și romanul. 

"Un roman pătruns de nostalgie, tristețe și durere, închinat primelor vîrste ale omului, atît de trecătoare și de nestatornice și, totuși, atît de dragi și sublime". N. Ciobanu - critic literar 

Cele trei volume ale romanului au apărut la Editura "CARTEA ROMÂNEASCĂ", între anii 1925-1927, având un succes imens de public, neobișnuit în istoria romanului românesc pînă atunci. Trilogia "LA MEDELENI" a cunoscut, de-a lungul anilor, un tiraj impresionant. 

Vara anului 1906. Cei trei copii ai familiei avocatului Iorgu Deleanu, se întorc la moșia de la Medeleni, acolo unde-și petreceau, în mod obișnuit, vacanțele. Olguța, Dănuț și Monica, așa se numeau copiii, aduceau cu ei voia bună și însuflețeau locurile. Monica era orfană și fusese adoptată de familia Deleanu, care nu făcea nicio diferență între ea și cei doi copii ai lor.

Cea mai zburdalnică dintre copii, Olguța este un personaj fascinant, astfel că, într-un dialog citat de Nicolae Ciobanu, George Călinescu spunea că "Olguța e o adevărată Diana modernă, grație eleganței ei sportive." 

La rândul său, G. Ibrăileanu afirma că "prin Olguța, Ionel Teodoreanu atinge, în scrisul său, treapta creației pure și că scriitorul are halucinația vieții."

"În treacăt, Olguța-i sărută mîna mamei și se repezi la vizitiu.

- Moș Gheorghe! Moș Gheorghe! Am venit!"

Olguța nu avea bunici, astfel că îl iubea pe Moș Gheorghe cu toată afecțiunea de care era capabil un suflet pur de copil. Avea doar zece ani, dar n-a uitat să-i cumpere Moșului ei drag "un pac de tiutun".

"Chipul vioi și ghiduș al moșneagului se încruntă de înduioșare. Ochii mici se micșorară sclipitori; mustățile-mproșcate-a neastîmpăr, tremurară zburlite.

Cuprinzând cu-o mînă hățurile încrustate cu mîinile Olguței, scotoci cu cealaltă în buzunarul de la piept, scoase o garoafă sălbatecă și, binișor, înfipse în pletele întunecate ale fetiței roșul luceafăr al dedeochiului."

Spre deosebire de Olguța, Dănuț, fratele mai mare cu un an, era o fire meditativă, care se visa singur pe o insulă pustie, aidoma eroului său preferat, Robinson Crusoe. Avea o închipuire bogată, prevestind pe viitorul romancier, cel care avea să facă din "Medeleni" un nume cunoscut în întreaga Românie, un nume sinonim cu frumosul. Monica, copilul crescut de familia Deleanu, era expresia feminității în stare pură, o idealistă pură și generoasă pînă la sacrificiu, cea mai potrivită parteneră de viață pentru viitorul scriitor Dan Deleanu.

Revin la Olguța, personajul preferat din literatura română, și la prietenia ei cu Moș Gheorghe. De altfel, Olguța nu era iubită numai de moș Gheorghe, ci de toți cei care erau în slujba familiei Deleanu. Era atentă cu fiecare, trecînd cu ușurință pragul acela al relației dintre stăpîn și servitor. Era un prieten pentru fiecare.

Ultimul capitol din volumul prim, "Hotarul nestatornic", se numește, sugestiv, "Moș Gheorghe, nu tragi din lulea?"

"... Cresc uneori în fața caselor copilăriei masivi și blînzi stejari, al căror zvon de frunze, al căror cor de cuiburi, cu zilele și anii tot mai scump îți este, fiindcă în frunză și în cuiburi trăiesc și cîntă amintiri și fiindcă umbra lor e dulce ca o dragoste. Și dacă se întâmplă ca securea să-i abată, căderea lor e-o prăbușire de trecut, și golul lipsei lor vaier și jale.

În tăcerea odăiței nu s-auzea decât suflarea hurducată și șuierătoare a lui moș Gheorghe. Cu hîrșcăit de ferăstrău, moartea dobora un blînd stejar. Doamna Deleanu plîngea. 

Ograda casei lui moș Gheorghe, încetul cu încetul, se umpluse de țărani. Veniseră să afle vești despre cel mai bătrân și mai bun dintre ei. Unii ședeau jos la pământ, alții pe prispă, alții în picioare, tăcuți și solemni ca la moartea unui voievod.

 Doctorul îi luă pulsul. Moș Gheorghe deschise ochii și văzînd chipul străin, ochii se întrunară. Privi prin încăpere... o recunoscu... începu să caute. Ochii doamnei Deleanu întîlniră privirile muribundului. Doamna Deleanu își trecu mîinile peste frunte: uitase.

- Du-te repede acasă, șopti ea Oțelancei (bucătăreasa care o iubea mult pe Olguța), și ad-o repede pe Olguța. 

- A trimis cuconița după duduia Olguța.

- Lui moș Gheorghe-i rău de tot, vorbi tare Anica. 

- Ce-ai spus? sări Olguța. 

Anica fugise. Olguța se uită la domnul Deleanu cu fruntea încrețită. 

- Ce-a spus, papa?

Domnul Deleanu, trezit, cuprinse cu palmele capul Olguței, strîns de tot, sărutîndu-l pe frunte. Olguța clipi, se smuci, deschise ușa și o rupse la fugă. 

Văzînd-o pe Olguța, țăranii din ogradă se descoperiră ridicându-se în picioare. Olguța trecu în goană printre ei, privindu-i zăpăcită. 

- Moș Gheorghe! țipă ea din tindă, gîfîind. Oțelanca intrase după ea. Doamna Deleanu și doctorul se ridicară în picioare. Olguța se uita cînd la unul, cînd la altul, fără să primească niciun răspuns. Tinda se umpluse de capete. Toți tăceau apăsător. Obrajii Olguței albiră. Se apropie de laviță, privindu-l pe moș Gheorghe cu spaimă și neîncredere. Moș Gheorghe nu mai putea nici să vorbească, nici să-i zâmbească. Abia o zărea poate - cu aburul de suflet rătăcit în ochi.

- Moș Gheorghe, nu tragi din lulea? îl întrebă Olguța tainic, aplicându-se asupra lui ca să n-o audă nimeni. 

Pleoapele moșneagului se zbătură pe albul ochilor. Olguța luă luleaua de pe masa cu bucoavne. Toți se fereau din calea ei, un copil de zece ani. Așeză luleaua în mîna lui moș Gheorghe, zăbovind îndelung cu mînuța ei rece pe înghețul degetelor albe. Se duse din nou la masa cu bucoavne, luă cutia cu chibrituri, se apropie de laviță. Aprinse chibritul. Luleaua căzu din degetele țapene. Chibritul ardea pîlpîind în mînuța tremurătoare. Oțăleanca întinse lumînarea și o aprinse de la chibritul pe sfîrșite, stingînd totodată flacăra care ardea degetele Olguței. 

- Dumnezeu să-l ierte!

- Pentru ce? întrebă rugându-se Olguța, cu o sfâșietoare duioșie. 

Dar toți plecară capetele. 

Și icoanele din părete tăceau severe."

Așa se încheie primul volum din trilogia "La Medeleni", intitulat "Hotarul nestatornic".

Închei, invitîndu-vă la lectură pentru a afla destinul personajelor create cu atîta obiectivitate de IONEL TEODOREANU, personaje atît de vii și atît de deosebite unul de altul. 

Celelalte două volume ale trilogiei sunt intit ulate "DRUMURI" și "ÎNTRE VÎNTURI".

M.I.

***

 Vlad Țepeș a iubit o fată de 17 ani! A fost cât pe ce să dea foc Brașovului când a auzit că a fost bătută, iar ea a vrut să se sinucidă după moartea lui! Cum s-au îndrăgostit, de la prima întâlnire...

Ajunul Crăciunului din 1455 a fost unul memorabil pentru Vlad Țepeș. Un mare cuceritor, domnitorul, în vârstă de 24 de ani la acea vreme, s-a îndrăgostit pe loc. Două cosițe blonde și doi ochi albaștri i-au venit de hac. Numele fetei care i-a furat inima era Katharina. Avea doar 17 ani și se chinuia să tragă o sanie grea, plină de provizii pentru soldați, în Brașov. Povestea de iubire ce a urmat a fost tumultoasă și s-a încheiat tragic.

În momentul în care l-a cucerit pe Vlad Țepeș, Katharina, o săsoaică extrem de frumoasă, era însoțită de mai multe fete. Nu se gândea niciuna la cuceriri, ci se chinuiau toate să tragă sania grea cu provizii pentru soldați. Văzând scena, domnitorul le-a oferit ajutorul. Atât i-a fost!

„Când a văzut-o sus, la bastion, Vlad Dracula, care tocmai se afla atunci acolo cu ofiţerii săi, a sărit s-o ajute. Spre uimirea tuturor. Deşi era speriată din cauza grozăviilor pe care le auzise despre celebrul principe, fata a fost impresionată de gestul său. Adevărul a fost că Vlad, la vederea frumoasei tinere cu ochii ei mari şi albaştri şi cozi aurii, foarte lungi şi bogate, a fost lovit de o dragoste atît de năpraznică încît nu a mai luat în considerare sfaturile apropiaţilor săi care îl avertizau despre implicaţiile şi pericolele la care se expune prin această legătură. Se pare că, tot din acel moment, a uitat şi de toate celelalte aventuri pe care le întreţinea în cetatea Coronei“, a povestit Diana Krausser, expert în istoria medievală.

Katharina Siegel era fiica starostelui ţesătorilor din cetatea Brașovului şi a crescut la mănăstire. Când l-a cunoscut pe Vlad Țepeș, locuia cu părinţii ei, la rude, într-o casă aflată la Poarta Șchei numărul 14, după ce un incendiu a distrus locuința familiei ei. Ea și ai ei erau săraci lipiţi.

Vlad Țepeș, Domnul Țării Românești în trei rânduri, 1448, 1456 - 1462 și 1476, a curtat-o mult pe Katharina. Venea să o vadă foate des şi îi comanda rochii scumpe, făcute din mătase și dantelă din Occident.

Domnitorul, care a avut mai multe soții și idile, a fost cucerit definitiv de Katharina. Ea avea să îi fie amantă vreme de 20 de ani. A vrut să o ia de nevastă, dar nu s-a putut.

„Vlad Ţepeş era cunoscut ca un mare cuceritor, dar niciodată nu s-a logodit cu fetele cu care avea aventuri. Avea grijă să le căsătorească cu apropiaţi de-ai săi pentru a le avea mereu aproape. Katarina a fost însă marea sa iubire şi era în stare să facă moarte de om pentru ea“, spunea istoricul Alexandru Mihailov.

A rănit un preot cu sabia, pentru Katharina

Cronicile vremii au scris că Vlad Ţepeş era foarte gelos şi nu odată a lovit cu sabia în lucrurile din jur sau i-a ameninţat pe cei care doreau să o ia pe Katharina de soţie. Într-unul dintre aceste accese de furie a fost rănit şi un preot.

Mai exact, căutând-o într-o seară pe Katharina, Vlad Țepeș s-a supărat că tânăra nu era acasă și a așteptat-o până ce și-a făcut apariția, dintr-un gang, însoțită de verișoarele sale. Se zice că a întrebat-o de ce umblă așa târziu pe stradă, iar ea a rupt-o la fugă pe gang. Țepeș a prins-o și a dat s-o sărute, moment în care a intervenit un preot ieșit să vadă cine face gălăgie.

În întuneric, preotul n-a văzut chipul lui Țepeș și a sărit s-o scape pe Katharina din mâinile bărbatului care o ataca. Se pare că Țepeș l-a rănit atunci pe preot cu sabia.

A vrut să pârjolească Cetatea Brașovului pentru ea, când a auzit ce a pătimit din cauza legăturii amoroase cu el

Frumoasa Katharina avea să plătească pentru relația ei cu Vlad Țepeș, pe care a păstrat-o timp de două decenii, până la moartea lui.   

La 2 aprilie 1459, supărat pe taxele mari impuse de saşii din Braşov şi de intrigile capilor cetăţii, Vlad Ţepeş a distrus toate recoltele de grâne din Ţara Bârsei. A poruncit să fie prinşi sute de târgoveţi şi negustori care veneau cu marfă în cetate, pe care i-a dus lângă mahalaua oraşului, în zona Bartolomeului de astăzi, şi i-a tras în ţeapă.

Nevestele negustorilor din cetate au atacat casa în care se afla fata, au bătut-o, i-au tăiat părul şi au dus-o la Stâlpul Infamiei din Piaţa Sfatului. Ea era însărcinată cu cel de-al doilea copil pe care i l-a făcut lui Țepeș.

Furia lui a fost grozavă când a auzit că iubita lui a fost lovită și umilită la stâlpul infamiei. A ameninţat că va da foc Braşovului, dar, până la urmă, a reuşit să o elibereze prin negociere. I-a cruţat pe negustorii saşi pe care urma să îi execute în Bartolomeu.

Legendele spun că Vlad Ţepeş ar fi recuperat una dintre cosiţele Katarinei, pe care a păstrat-o până la moarte, pe o pernuță, într-un dulap. Pentru această cosiță adorată și-ar fi lovit chiar și nevasta, după ce aceasta ar fi descoperit-o ascunsă.

A făcut două încercări de a se căsători cu ea

Katarina a fost singura femeie pentru care Vlad Ţepeş a vrut să divorţeze. A mers până la Papa Pius II pentru a cere anularea căsătoriei sale cu Anastasia Holszanska, nepoata reginei Poloniei, dar nu a primit aprobare.

Mai târziu, după ce soția lui de la acea vreme s-a sinucis, în 1462, pentru a nu ajunge pe mâna turcilor, Vlad Țepeș a vrut să se căsătorească, în sfârșit, cu iubita lui, Katarina. Dar nu a fost să fie! Pe 26 noiembrie în acel an, a fost arestat în Munţii Piatra Craiului, în apropiere de Castelul Bran. Conform istoricilor, Vlad Ţepeş a fost arestat de Matei Corvin, rege al Ungariei si principe al Transilvaniei, pentru a-l proteja de saşii care voiau să-l omoare, nemulţumiţi de relaţia acestuia cu Katharina Siegel.

Deşi nu s-au căsătorit niciodată, Vlad Țepeș şi Katharina au avut cinci copii: Vladislav (1456), Catherina (1459), Christian (1461), Hanna (1463) şi Sigismund (1468). Domnitorul s-a îngrijit de toţi urmaşii săi, lăsându-le moştenire pământuri şi case.

După 14 ani de detenţie, întorcându-se în Ţara Românească, Vlad Țepeș a fost numit din nou domnitor al statului. Domnia sa a fost una de scurtă durată, el fiind asasinat, pe 14 decembrie 1476. A fost decapitat şi capul a fost trimis sultanului turc, care l-a aşezat într-o ţeapă. 

Moartea lui a însemnat sfârșitul vieții și pentru Katharina. Ajunsă la vârsta de 39 de ani, ea s-a întors la mânăstirea unde copilărise. Legenda spune că nu a mai vorbit niciodată şi că a murit de inimă rea, deşi anul în care a decedat nu este cunoscut. Se pare, însă, că a mai trăit doar doi ani după moartea domnitorului. Ar fi vrut să se sinucidă, dar a împiedicat-o cr edința.

   Sursa Gigel Stănculeanu

***

 Ion Pribeagu, il iubesc!

Doi moșnegi, uitați de vreme, într-o zi se întâlnesc.😂😂😂

- Ce mai faci mai moș Ioane? Mândrele te mai iubesc? 

- Ce să fac, măi Petre dragă, lupt cu bătrânețea grea,

Dar am cunoscut o tipă și m-a invitat la ea.

Moș Petrică înlemnește și ridică din sprâncene: 

- Mă Ioane, vezi de treabă, sau ai fluturi în izmene!

Și te-ai dus? Făcut-ai treabă? Povestește cum a fost?

Băgat-ai lemnele în sobă, sau ai mers fără vre-un rost?

- Cum să fie? A fost bine. La primul parcă zburam,

A fost ca în tinerețe, pe dealuri când alergam.

La al doilea, cu lupte și dureri pe la genunchi,

Ce să-i faci, că bătrânețea îți mai dă câte un junghi.

- Ioane, ai luat ceva, zise Petre intrigat.

Nu am luat nimic, măi Petre, să nu-mi fie cu păcat. 

- Ioane mi-e greu a crede, poți să zici tu tot ce vrei,

Dar nu ești ca-n tinerețe să reziști până la trei.

- La trei am zis că-mi dau duhul, zice Ion cu supărare,

Mă țineam de toate alea, ce dureri aveam de șale!

Petrică nu scoate-o vorbă doar mustața răsucește: 

- Zi, Ioane, ce-ai luat de lupți așa vitejește?

- N-am luat nimic, măi Petre, dar dorința era mare. 

- Și eu am dorinți Ioane, dar nu se mai face tare. 

- Măi, Petrică, ți-e de șagă și gândești doar la păcat,

Ea stă la etajul patru și liftul era stricat...😂 😂 😂 

   Ion Pribeagu-n.27 octombrie 1887,Sulița,Botoșani-d.1971 Tel Aviv,Israel,a fost pseudonimul literar al lui Isac Lazarovici, poet  și umorist româno-israelian.