marți, 22 octombrie 2024

***

 Sculptorița Camille Claudel, revolta împotriva naturii. O femeie genială închisă 30 de ani într-un ospiciu


Camille Claudel s-a născut pe 8 decembrie 1864 în Fère-en-Tardenois, Aisne, în nordul Franței, primul copil al unei familii bine situate, tatăl ei fiind Louis-Prosper Claudel, iar mama se numea Louise-Athanaïse Cécile Cerveaux. Familia s-a mutat la Villeneuve-sur-Fère unde se va naște în 1868 fratele mai mic al fetiței, Paul Claudel, apoi se vor muta pe rând la Bar-le-Duc, Nogent-sur-Seine și Wassy-sur-Blaise.

Între 5 și 12 ani, Camille a fost educată de călugărițele catolice, iar la 12 ani copila a început să sculpteze în lut, mai întâi în joacă, dar în curând le-a spus părinților că dorește să devină artistă.

Mama ei, Louise, a considerat că este o dorință nesăbuită, dar tatăl a susținut-o și a dus câteva dintre lucrările fetei vecinului lor, artistul Alfred Boucher, care le-a spus că micuța Camille e talentată și i-a încurajat pe părinți să o sprijine în studiul sculpturii.

Camille s-a mutat împreună cu mama, fratele și sora ei mai mică în zona Montparnasse din Paris în 1881, s-a înscris la Academia Colarossi, unul dintre puținele locuri care primea femei pentru studii, permițându-le chiar să lucreze după modele masculine nud.

În 1882, Camille Claudel a închiriat un atelier pe strada Notre-Dames des Champs din Paris, pe care îl împărțea cu trei sculptorițe britanice: Jessie Lipscomb, Emily Fawcett și Amy Singer.

Alfred Boucher devenise mentorul și profesorul tinerei, dar după trei ani acesta s-a mutat la Florența. Înainte de a pleca, l-a rugat pe Auguste Rodin să preia pregătirea elevilor săi și astfel tânăra Camille l-a întâlnit pe marele sculptor. Fata a început să lucreze în atelierul lui și i-a devenit sursă de inspirație, fiindu-i model, confidentă și iubită, dar cei doi nu au locuit împreună pentru că sculptorul nu a vrut să pună capăt relației sale de 20 de ani cu Rose Beuret.

Când familia ei a aflat despre aventura cu Rodin, a izbucnit un scandal îngrozitor, mama tinerei fiind cea care a fost cea mai vehementă, iar Camille a fost forțată să părăsească casa familiei. În 1892, după un avort, artista a pus capăt relației intime cu sculpltorul, deși s-au văzut regulat până în 1898, dar după încheierea relației fizice cu acesta, ea nu a mai reușit să obțină finanțare pentru a-și realiza multe dintre ideile ei îndrăznețe, cel mai probabil din cauza cenzurii bazate pe elementele sexuale dominante ale operei sale. Camille a depins însă financiar de el, mai ales după moartea tatălui ei, care o iubea, o încuraja și își permitea să-i ofere materia primă pentru operele sale.

Mama și fratele ei îi dezaprobau însă stilul de viață și, în încercarea de a păstra controlul asupra averii familiei, au lăsat-o să rătăcească pe străzi îmbrăcată în haine de cerșetor.

După ce Rodin a văzut pentru prima dată lucrarea „The Mature Age”, în 1899, a reacționat cu furie și a oprit brusc și complet sprijinul pentru Claudel, dar începând cu 1903, artista a reușit să-și expună lucrările la Salon des Artistes français sau la Salon d’Automne.

Mulți istorici ai artei au scris că Rodin era gelos pe munca excepțională a tinerei și a făcut tot ceea ce a putut ca ea să nu primească finanțare, iar alții au sugerat că, de fapt, fratele ei, Paul, era gelos pe geniul ei și a conspirat cu mama lor care nu a iertat-o niciodată pentru presupusa ei imoralitate.

După 1905, Camille Claudel a început să prezinte semnele aparente ale unei afecțiuni psihice. Și-a distrus multe dintre statui, a dispărut nu se știe unde pentru perioade lungi de timp, a prezentat semne de paranoia și a fost diagnosticată cu schizofrenie, l-a acuzat pe Rodin că i-a furat ideile și că a condus o conspirație pentru a o ucide.

Pe 10 martie 1913, la cererea fratelui ei mai mic, Camille a fost internată la spitalul de psihiatrie din Ville-Évrard din Neuilly-sur-Marne. Pe formularul de internare scrie că a fost admisă „voluntar”, deși hârtiile au fost semnate doar de un medic și de fratele tinerei. Medicii au încercat să-i convingă pe Paul și pe mama lor că tânăra nu trebuie să fie tratată în instituție, dar totuși au ținut-o acolo.

În 1914, pentru a fi în siguranță în contextul înaintării trupelor germane ]n Franța, pacienții de la Ville-Évrard au fost inițial mutați la Enghien. Pe 7 septembrie 1914 artista a fost transferată împreună cu alte femei la azilul Montdevergues, la șase kilometri de Avignon.

O vreme, presa i-a acuzat familia că a închis în ospiciu un sculptor de geniu. Apoi mama ei i-a interzis să primească scrisori de la oricine altcineva în afara fratelui ei și, deși personalul spitalului propunea în mod regulat familiei externarea tinerei, mama sa a refuzat ferm de fiecare dată. Pe 1 iunie 1920, medicul Brunet, cel care o îngrijea, a trimis o scrisoare familiei în care o sfătuia pe mamă să încerce să-și reintegreze fiica în mediul familial, dar și de această dată femeia a refuzat.

Paul Claudel și-a vizitat sora mai mare de șapte ori în 30 de ani, în 1913, 1920, 1925, 1927, 1933, 1936 și 1943, sora ei, Louise, a vizitat-o o singură dată, în 1929, iar mama sa, care a murit în iunie 1929, nu a mai văzut-o niciodată pe Camille.

Sculptorița a murit pe 19 octombrie 1943, după ce trăise timp de 30 de ani în azilul de la Montfavet. Fratele ei, Paul, fusese informat despre faptul că sora să se afla într-o fază terminală a bolii și o vizitase în septembrie acel an, dar nu a mai venit la înmormântarea ei. Camille Claudel a fost înmormântată în cimitirul din Montfavet și apoi rămășițele ei au fost îngropate într-un mormânt comun al azilului.

Deși și-a distrus o mare parte din lucrări, aproximativ 90 de statui, schițe și desene ale artistei supraviețuiesc. În 1951, fratele ei, Paul Claudel, a organizat o expoziție cu lucrările artistei la Muzeul Rodin, unde există și astăzi o cameră dedicată lui Camille.

În 2017 a fost deschis în orașul Nogent-sur-Seine, un muzeu național dedicat operei sale în care se află aproximativ jumătate din lucrările care au supraviețuit, printre care și un bust al lui Rodin.

***

 Cella Serghi, “pe firul de păianjen al memoriei”


Cella Serghi s-a născut pe 22 octombrie 1907 la Constanța, într-o casă ce se afla pe Strada Mării, și a fost fiica lui Avram Marcoff și a soției sale, Carolina, născută Golestan. Bunicul fetiței era ceasornicar și pasionat de descoperirile arheologice care se făceau în oraș în acea epocă, astfel că i-a transmis copilei dragostea pentru istorie.

Familia a locuit la Constanța până în anul 1916, s-a refugiat în timpul războiului la Brăila, apoi, după încheierea Primului Război Mondial, s-a mutat la București. Clasele primare pe care fetița le-a început la malul mării au fost continuate cu cele secundare în orașele în care familia se stabilise. Cella Serghi a urmat Facultatea de Drept la București, luându-și licența în 1931, dar încă din timpul studenției a început să lucreze, angajându-se ca secretară la un avocat.

La vârsta de 20 de ani scriitoarea s-a căsătorit cu inginerul Alfio Seni, dar a divorțat după o scurtă perioadă de timp și s-a recăsătorit cu judecătorul Ion Bogdan. A practicat pentru un timp avocatura și în acea perioadă a început să trimită ziarelor “Gazeta” și “Reporter” reportaje și cronici teatrale, care s-au bucurat de succes, articolele fiind semnate cu pseudonimul Gella Marin.

În 1929 tânăra l-a întâlnit pentru prima dată pe scriitorul Camil Petrescu la ștrandul Kiseleff. Întâmplător, cei doi s-au revăzut după doi ani, tot la ștrand, de data aceasta la Piscina Lido care tocmai se deschisese în vara acelui an și era unul dintre cele mai mondene locuri din București. Cella s-a îndrăgostit de Camil Petrescu și spera că sentimentele îi vor fi împărtășite, dar el nu a privit-o niciodată ca pe o viitoare iubită sau soţie, ci o considera o simplă prietenă.

Scriitoarea mărturisea într-un articol publicat în anul 1970 în România literară:

“M-am născut la Constanța. Am copilărit pe o stradă care se numea, și se numește și azi, strada Mării. Marea era o prezentă vie, reală și o prezență de vis. Mișcarea ei necontenită, furiile ei negre, spumegânde, liniștea ei însorită și albastră, totul avea culoare și sunet, totul era făcut să încânte, să neliniștească și să șlefuiască sufletul unui copil. Ecourile ei mă urmăreau la tot pasul.

Războiul — (1916) — m-a despărțit de mare. Am căutat-o pe malurile Dunării, unde ne-am refugiat, la Brăila. Am căutat-o pe malurile Dâmboviței, când am ajuns la București, am purtat în mine povara, bucuria, bogăția, angoasa și nostalgia ei. Când, după douăzeci de ani; Eugen Lovinescu a fost uimit văzând cât este de tânără autoarea „Pânzei de Păianjen” — (părea mai tânără decât era) mi-au venit în minte (păstrând proporțiile, bineînțeles) cuvintele pe care le-a spus Anatole France despre Proust: “Il est jeune de la jeunesse de l’auteur mais il est vieux de la vieillesse du monde”.

Maestrul a fost și mai mirat cînd i-am spus că n-am scris nicio poezie în adolescență, nicio pagină de jurnal și de-a dreptul consternat că n-am citit-o pe Hortensia Papadat-Bengescu sau pe Anton Holban. Când pentru întâia dată am cunoscut un scriitor, eram în ultima clasă de liceu. La ștrandul Kiseleff, actorul Al. Finți mi-a prezentat un prieten, scriitorul Camil Petrescu. Eram tobă de carte, dar acest nume nu-l întâlnisem. Încurcată, am găsit un motiv să dau bir cu fugiții. Doi ani mai târziu, tot la ștrand, la Lido, l-am reîntâlnit. Eram sigură că este autorul romanului „Întunecare”, pe care anume îl căutasem și-l citisem. Noroc că am vorbit despre altceva. El era curios să știe unde am dispărut, eu mă lăudam că m-am măritat și sunt studentă la Drept.

— De ce te-ai înscris la Drept?

— Fiindcă n-am putut să mă înscriu la Conservator. Dar nu-i nimic, am să fac teatru la Curtea cu Juri”.

În 1937 a apărut în “Revista Fundațiilor Regale” un prim fragment din cel mai cunoscut roman al scriitoarei, “Pânza de păianjen”, apoi a fost invitată să publice în “Viața românească” și “Revista Fundațiilor Regale”, iar Eugen Lovinescu a primit-o la cenaclul “Sburătorul”, reușind astfel să lege multe prietenii literare.

În perioada interbelică Cella a locuit pentru un timp la Paris, continuând să scrie și să citească fragmente din cărțile sale în grupul studenților români, iar din 1945 a devenit secretara Universității Populare din București (Sala Dalles). După război a publicat articole și schițe în revistele “Femeia”, “Flacăra”, “Viața românească”, romanele sale au apărut în multe ediții și a avut o viață literară activă. “Cartea Mironei”, “Iubiri paralele”, “Gențiane”, “Această dulce povară, tinerețea”, “Pe firul de păianjen al memoriei” sunt doar câteva dintre cărțile de succes ale autoarei publicate sau republicate în acea perioadă.

“Romanul Cellei Serghi aduce în romanul românesc, un nou univers, cu o spiritualitate specifică. Ne aflăm de fapt în fața primei biografii interioare, care are ca personaj pe creatorul feminin de literatură, realizată printr-o ficțiune ce împrumută voalat câte ceva din datele autorului ei. Nu avem nicio clipă senzația că ne aflăm înaintea unei confesiuni și nici înaintea biografiei romanțate a Cellei Serghi, ci în fața „biografiei” creatorului feminin în genere. Mirona este, în acest sens, un roman excepțional. Mirona ar vrea să cunoască totul, dar ea leșină la prima întâlnire neprevăzută sau este incapabilă să se desprindă dintr-o legătură amoroasă insalubră. Luciditatea ei se exercită deocamdată pe parcele mici de realitate. Dornică să creeze, Mirona întreprinde diverse acțiuni, mai puțin însă din rațiunile unei conștiințe teoretice sau din tentația aventuroasă de a proba o idee sau de a găsi una și mai mult dusă de fluxul sentimentelor și al întâmplării. Biografia eroinei, tânjind după stabilitate, este alcătuită din întâmplări zilnice, lipsită de revelația descoperirilor fundamentale. Fiind un receptor la dispoziția sentimentelor și evenimentelor exterioare, ea va reda atunci, cu o obiectivitate ușor halucinantă, colorată de senzații, lumea în care se mișcă. Empirismul ei, amestec de pasivitate, de finețe a simțirii și o capacitate de iscodire tipic feminine, își găsește material suficient în investigarea feminității pe toate treptele biologice”, scria Mirela Roznoveanu în 1976 în România literară despre volumul Cellei Serghi.

Scriitoarea nu a avut copii, iar în ultimii ani ai vieții a locuit într-un apartament aflat lângă Cișmigiu. Înainte de 1990 Cella Serghi a făcut o importantă donaţie de tablouri Muzeului de Artă din Constanţa și după Revoluție a oferit Bibliotecii Centrale Universitare 350 de exemplare din cărţile pe care le adunase o viaţă întreagă.

“Am văzut-o prima oară pe Cella Serghi în redacţia „Vieţii Româneşti“ unde eram redactor. Era înaltă, blondă şi frumoasă, şi volubilă din cale-afară, îmbrăcată într-un elegant costum alb cu o diafană eşarfă de culoare bleu parcă… Mereu veselă, mereu bine dispusă, vorbind tare, râzând cu poftă, Cella Serghi era o prezenţă cuceritoare, posesivă. Cu ochii ei iscoditori, cu dinţii perlaţi pe care i-ar fi putut invidia orice femeie, cu părul învoalt, cu multele-i podoabe sunătoare pe mîini, Cella Serghi întruchipa cumva pe Diana, eroina din romanul ei de mare succes (roman de debut în același timp) Pânza de păianjen. Fără a fi neapărat o feministă, Cella Serghi a încercat să susţină adevărul de necontestat că orgoliul masculin poate greşi, poate răni, poate nedreptăţi. Cărţile ei s-au bucurat nu numai de un mare succes de public, dar şi de aprecierile unor contemporani iluştri: Lovinescu, Rebreanu, Mihail Sebastian, Perpersicius”, scria Eugenia Tudor-Anton despre Cella Serghi în 1992.

Într-un interviu pe care i l-a acordat profesorului și scriitorului Ilie Rad, scriitoarea mărturisea: “am păstrat sunetul mării şi amintirile copilăriei într-o carte, ca în valvele unei scoici. Arghezi spunea că dacă ne rămâne o jumătate de ochi să privim cerul, lumina şi să citim o carte, trebuie să fim fericiţi. Şi are dreptate. Viaţa e foarte grea. Şi totuşi, totuşi, totuşi, trebuie şi putem să fim fericiţi…”

Cella Serghi a murit pe 19 septembrie 1992 la București, la vâ rsta de 85 de ani.

***

 Angiolino Joseph Pascal Ventura, pe numele său real, a venit pe lume la 14 iulie 1919, la Parma, în Italia, părinţii săi fiind Giovanni Ventura şi Luisa Borrini.


Este înscris la şcoală, însă la doar opt ani va întrerupe studiile, tatăl său – un reprezentant comercial activ – este dat dispărut – şi nu va mai fi regăsit niciodată -, iar familia se va muta la Paris, pentru a scăpa de regimul fascist al lui Mussolini.

Pentru a îşi ajuta familia, Lino a practicat meserii precum curier sau mecanic, iar în anul 1942 se căsătoreşte Odette Lecomte – prietena sa din copilărie, pe care o cunoscuse într-o excursie -, cea alături de care va rămâne tot restul vieţii şi care îi va dărui patru copii: Mylène (născută în 1946 şi decedată în anul 1998, în urma unui accident de avion, Laurent (născut în 1950), Linda (venită pe lume în 1958 şi rămasă cu un handicap major de la naştere) şi Clelia (născută în 1961).

Este pasionat de sport, devenind campion european la lupte greco-romane, în anul 1950, însă un accident serios – dublă fractură deschisă la piciorul drept – îi va întrerupe cariera sportivă.

În anul 1954, o cunoştinţă îl recomandă regizorului Jacques Becker, care căuta un tip cu chip de gangster care să fie partenerul de scenă al lui Jean Gabin în

„Touchez pas au grisbi”, filmul său de debut. După ce refuză iniţial rolul, Ventura – tipul atletic cu chip de dur – ,va accepta în cele din urmă, prestaţia sa actoricească va impresiona pe toată lumea – în ciuda lipsei de experienţă cinematgrafică – ,  iar Jean Gabin va rămâne un partener de scenă consecvent şi prieten al său în viaţa particulară.

După rolul Angelo din  filmul său de debut, talentul său nativ pentru rolurile de dur din filme cu gansteri atrage din ce în ce mai multe roluri importante. Astfel, au urmat peliculele „Razzia sur la chnouf” (1955), tot alături de Jean Gabin, rolul Mario din „La Loi des rues” (1956), alături de Jean-Louis Trintignant şi Louis de Funès, şi „Crime et Châtiment” (1956), de asemenea alături de Gabin.

Ventura trece rapid de la statutul de actor de rol secundar la poziţia de „cap de afiş” al filmelor în care joacă, iar rolul care l-a consacrat în aceast ipostază a fost cel din „Gorille vous salue bien” de Bernard Borderie, lansat în 1958.

A fos partenerul lui Jean-Paul Belmondo în filmul „Classe tous risques” (1960) şi a devenit un actor central pentru filmul din hexagon, fie că a jucat în roluri de poliţist, de dur, sau în comedii.

A făcut un rol memorabil cu personajul Fernand Naudin în „Les Tontons Flingueurs” (1963) şi în rolul Francis Lagneau în „Les Barbouzes” (1964), două producţii clasice ale cinematografului francez.

În anul 1966, Lino şi Odette au înfiinţat, la Saint-Cloud, localitatea lor de domiciliu, asociaţia caritabilă „Perce-Neige” – devenită fundaţie în 2016 – , o organizaţie dedicată Lindei Ventura şi tuturor copiilor cu handicap, menită să sensibilizeze autorităţile publice pentru a sprijini această categorie de copii defavorizaţi.

În anul 1968, Lino Ventura joacă rolul inspectorului Le Goff în „Le Clan des Siciliens”, regia Henri Verneuil, în care parteneri de platou i-au fost bunii săi prieteni Jean Gabin şi Alain Delon.

Unii specialişti ai cinema-ului mondial consideră că apogeul celebrităţii internaţionale l-a reprezentat pentru Lino Ventura rolul mafiotului Vito Genovese din „Cosa Nostra” de Terence Young (1972), jucat alături de Charles Bronson.

Pentru rolul Simon din filmul „La bonne année” (1973), regia Claude Lelouch, a primit Premiul Festivalului de film de la San Sebastian (1973) pentru cel mai bun actor, un premiu special David di Donatello (1974) – alături de Françoise Fabian – pentru interpretarea lor şi Premiul Sant Jordi pentru cea mai bună performanţă actoricească într-un film străin.

În anul 1975, s-a înregistrat prima reuşită majoră a asociaţiei Perce-Neige, materializată prin adoptarea Legii 75-535 din 30 iunie 1975 – Legea de orientare în favoarea persoanelor cu handicap – , iar un an mai târziu, Perce-Neige devine asociaţie de utilitate publică.

La 19 februarie 1977, Lino Ventura a prezidat a doua ediţie a decernării premiilor Cesar, la doar trei luni distanţă după moartea bunului său prieten şi excepţional actor, Jean Gabin.

În anii ’80 ai secolului trecut, Ventura a filmat mai puţin, aflându-se pe afişul filmelor „Les Séducteurs d’Édouard Molinaro” (1980), în rolul François Quérole, l-a jucat pe inspectorul Antoine Gallien în „Garde à vue”, de Claude Miller (1981), a fost Sébastien Grenier în filmul din anul 1981 „Espion, lève-toi” al lui Yves Boisset, însă a făcut un rol absolut excepţional cu personajul Jean Valjean în „Les Misérables”, de Robert Hossein (1982), film pentru care a fost recompensat cu un premiu Cesar.

Lino Ventura a murit la 22 octombrie 1987, la Saint-Cloud, Franţa, la vârsta de 68 de ani, în urma unei crize cardiace.

În anul 1999, în cadrul unei ceremonii fastuoase, numele său a fost acordat unei pieţe aflate la intersecţia străzilor Rue des Martyrs şi Avenue Trudaine, în Arondismentul 9 al Parisului, iar în 2003, autorităţile din Parma, oraşul său natal, au dat numele marelui actor, unuia dintre cinematografele din oraş.

În prezent, asociaţia „Perce-Neige” cuprinde nu mai puţin de 30 de case, fiecare dintre ele având în grijă 30-40 de persoane cu diferite grade de handicap, activităţi care implică resurse umane, tehnice şi materiale conside rabile.

Sursa: Rador

***

 Un avocat, tată a 8 copii, nu reușea să închirieze o locuință, tocmai pentru că avea 8 copii.

Într-o zi acesta i-a spus soției să facă o plimbare până la cimitir cu 7 dintre copii, el urmând să caute chirie însoțit de cel de-al optulea.

Când proprietarul l-a întrebat dacă mai are alți copii, acesta i-a răspuns:

-Ceilalți 7 sunt în cimitir cu mama lor.

Avocatul a obținut chiria, după care îi spune fiului său:

-Vezi? Nu are rost să minți. Trebuie doar să folosești cuvintele potrivite.

Câțiva ani mai târziu , puștiul  a intrat în politic ă ....

***

 5 dintre cele mai interesante coduri și cifruri din istorie

Fie că este vorba de informații din spatele liniilor inamice sau, mai nou, de mesaje codificate prin telefon, cifrurile sunt folosite de milioane de oameni pentru a transmite mesaje secrete.

În noua sa carte, „De/Cipher”, Mark Frary analizează 50 dintre cele mai celebre coduri și cei mai cunoscuți spărgători de coduri, începând de la grecii antici. Cartea ne arată cum funcționează codurile și cum pot fi sparte.


1. Codul Ave Maria

Abatele german Johannes Trithemius a fost autorul primei cărți tipărite despre criptografie, însă mulți au crezut că scrierile lui secrete îl puneau în cârdășie cu diavolul, așa că a fost obligat să… demisioneze.

Unul dintre codurile lui este cunoscut drept „cifrul Ave Maria”. Cartea lui, „Polygraphia”, este alcătuită din 384 de coloane compuse din literele alfabetului, fiecare având un cuvânt care îi corespunde conform codului, după cum se poate vedea în imagine.

Să spunem că vrei să încifrezi cuvântul „alo”. Folosind tabelul din imagine, scrii cuvântul care corespunde fiecărei litere din coloane consecutive. Astfel, mesajul codat pentru cuvântul „alo” ar fi „Vitam quietem habitationem”.

Cel care primește mesajul face același lucru, însă invers, pentru a scoate la iveală cuvântul. Dacă altcineva ar intercepta mesajul – adică o listă lungă cu cuvinte latinești -, această persoană ar crede că este vorba de o rugăciune și mesajul nu ar trezi suspiciuni.


2. Cifrul Bellaso

În secolul XVI, criptograful italian Giovan Battista Bellaso și-a dat seama de avantajele de a folosi mai multe alfabete pentru a încifra mesaje. Metoda lui Bellaso folosește zece alfabete, după cum se poate vedea în imagine.

Pentru a folosi cifrul, ai nevoie de un cuvânt-cheie asupra căruia s-a căzut de acord anterior. Cuvântul-cheie este scris de câte ori este nevoie deasupra mesajului, ca în imagine (am folosit cuvântul ROMVLVS).

Pentru a încifra fiecare literă, ne uităm la alfabetul etichetat cu fiecare literă a cuvântului-cheie în lista lui Bellaso și apoi scriem litera care se află deasupra sau sub această literă din mesaj pentru a obține litera încifrată.

Așadar, mesajul codificat era „QMUNMTCPIIIALQSDAYM”. Ține cont că diferitele litere din mesajul original pot fi încifrate ca fiind aceeași literă din cifru – o modalitate bună de a-i încurca pe cei care ar putea intercepta mesajul.


3. Cifrul Dorabella

În iulie 1897, compozitorul Sir Edward Elgar a fost invitat să-l viziteze pe reverendul Alfred Penny. După aceea, Elgar a scris un bilet de mulțumire către familia Penny și a inclus o notă încifrată pentru pentru Dora, fiica lui Penny, în vârstă de 23 de ani.

Mesajul este compus din 87 de caractere alcătuite dintr-o serie de semicercuri legate, orientate în una din opt direcții. Dora susținea că nu a decodat niciodată mesajul.

Interesant este faptul că una dintre celebrele variații ale codului Enigma a fost botezată după Dora.

Unii spărgători de coduri cred că cifrul este, de fapt, o bucată muzicală codificată, iar orientarea caracterelor reprezintă notele, în timp ce numărul semicercurilor indică notele naturale, cele cu bemol și cele cu diez.


4. Codul lui Sherlock Holmes

Sir Arthur Conan Doyle era fascinat de coduri și le-a folosit drept element central al intrigii în „Omuleții dansatorilor” din seria Sherlock Holmes. În această poveste, un latifundiar din Norfolk, pe nume Hilton Cubitt, și noua lui soție din America, Elsie, încep să primească mesaje ciudate.

Mesajele înfățișează niște dansatori cu mâinile și picioarele în diferite poziții și cu steaguri în mâini. Mesajele o tulbură pe Elsie și Cubitt cere ajutorul lui Sherlock Holmes.

Sherlock își dă seama că mesajul folosea un cifru simplu de substituție, în cadrul căruia o literă este întotdeauna reprezentată de același dansator.

Holmes folosește o tehnică numită „analiza frecvenței” pentru a descifra mesajul. În engleză, cele mai comune litere sunt E, T, A, O, I, N, S, H, R, D, și L.

În final, și personajele din cărți mor. Atunci când autorul A. C. Doyle l-a ucis pe faimosul detectiv, revista care a publicat textul a suferit pierderi masive. Grafică: Incredibilia.ro

Așa că, analizând figurile cele mai frecvente, putem descifra mesajul. Holmes își dă seama că unul dintre mesaje spune „ELSIE PREGĂTEȘTE-TE SĂ TE ÎNTÂLNEȘTI CU DUMNEZEU” și aleargă cât poate de repede spre Norfolk.

Înainte de a sosi, Cubitt este împușcat și ucis, iar Holmes îl identifică pe ucigaș ca fiind fermierul vecin Abe Slaney, un fost gangster din Chicago, care avusese o legătură cu Elsie când aceasta trăia în America.


5. Codul indienilor Choctaw

Când Divizia 36 a armatei americane lupta pe frontul de vest în Franța, în Primul Război Mondial, soldații se bazau pe telefon pentru a transmite mesaje. Însă armata era convinsă că mesajele erau interceptate de germani.

În cadrul diviziei, exista o companie de băștinași americani Choctaw, care vorbeau 26 de dialecte diferite, dintre care cele mai multe nu au fost niciodată consemnate în scris.

Amerindienilor li s-a cerut să traducă și să comunice mesajele regimentului și germanii erau incapabili să înțeleagă ceva. Un lucru interesant este că dialectul Choctaw nu conținea toți termenii militari necesari pentru a transmite mesajul.

Pentru artilerie, indienii foloseau termenul „pușcă mare” și pentru mi tralieră „pușcă mică trage repede”.

***

 Franz Liszt, unul dintre cei mai renumiţi pianişti ai tuturor timpurilor, originar din Ungaria* (deşi n-a ştiut niciodată să vorbească în această limbă) s-a nascut pe 22 octombrie 1811. 


 Puţini cunosc faptul că el a fost atât de impresionat de muzica populară românească încât a compus o „Rapsodie română”. Aceasta după un turneu de mare succes în Transilvania, Muntenia şi Moldova, unde a fost primit ca un adevărat prinţ. Turneul său a fost evocat de presa vremii şi prezentat pe larg în volumul „Exemplul strămoşilor”, al cercetătorului Arpad Arvay, publicat la editura Kriterion din Bucureşti. În timpul călătoriei sale prin Transilvania spre Muntenia, Liszt, care, în fiecare seară, în locurile unde a poposit, a fost întâmpinat de lăutari, şi-a notat doinele, horele, baladele, cântecele de petrecere şi de jale.


 Liszt a ajuns la Bucureşti la 16 decembrie 1846 şi a fost întâmpinat de călăreţi purtători de făclii, îmbrăcaţi în costume de gală, care l-au însoţit până la palatul banului Mihail Dimitrie Ghica. Îmbrăcat în straie turceşti şi împodobit cu bijuterii, banul îl invită să se aşeze lângă el pe divanul turcesc acoperit cu covoare scumpe. Iniţial, Liszt trebuia să dea un singur concert la Bucureşti, la 22 decembrie 1846. Acesta s-a desfăşurat în sala Momolo, care putea primi 300 de spectatori, dar sala s-a dovedit neîncăpătoare, deşi un bilet costa două monezi de aur. În program au figurat fantezii după melodii de opere cunoscute, piese de Chopin şi Weber, şi variaţiuni pe melodii ungureşti. Succesul a fost atât de răsunător, încât domnitorul Gheorghe Bibescu l-a rugat să mai ţină un concert pentru curtea domnească. Acesta a avut loc la 31 decembrie 1846, la palatul domnitorului.


În afara programului susţinut la primul concert, Liszt a prezentat şi variaţiuni pe două melodii româneşti. A mai dat şi un al treilea concert, după ce, în „Curierul românesc”, Cezar Bolliac a amintit că biletele au fost prea scumpe şi la concert n-au putut veni decât cei bogaţi. Liszt a dat ascultare cererii publicului şi a mai cântat la un concert unde intrarea a fost gratuită. De la Bucureşti, compozitorul a plecat la Iaşi. Aici a fost întâmpinat şi găzduit de Alecu Balş, boier amator de literatură şi artă, cu un salon literar. 


Liszt a făcut cunoştinţă cu intelectualii de frunte ai Moldovei, în primul rând cu Gheorghe Asachi şi Costache Negri. Ca şi la Bucureşti şi la Iaşi, a susţinut trei concerte, primul la palatul lui Alecu Balş, al doilea la Teatrul Nou (Teatrul Naţional de mai târziu), iar al treilea fiind, de asemenea, gratuit. Fondurile au fost destinate săracilor. Prima piesă a concertului a fost „Uvertura Moldova” a compozitorului A. Flechtenmacher, iar la sfârşit Liszt a interpretat variaţiuni pe hore şi muzică populară moldovenească. Succesul a fost imens.


 Domnitorul Dimitrie Sturdza a bătut o monedă de aur comemorativă în cinstea evenimentului. Legenda spune că Liszt l-ar fi cunoscut şi pe Vasile Alecsandri, care l-ar fi invitat pe moşia lui de la Mirceşti. Aici ar fi petrecut mai multe zile, s-ar fi întâlnit cu Barbu Lăutaru, căruia i-a spus că este un artist pe care Dumnezeu l-a înzestrat cu un mare talent. Dar cercetările de mai târziu au indicat faptul că Liszt l-a cunoscut pe Barbu Lăutaru în timpul turneului său din Iasi, iar pe Vasile Alecsandri, care în ianuarie 1847 se afla în Italia, abia în primăvara lui 1847, când a revenit la Iaşi, întorcându-se din Ucraina.


În ce-a de-a doua vizită prin Moldova, Liszt s-a oprit în Bucovina, la Cernăuţi, unde a susţinut două concerte şi l-a întâlnit pe Mos Nicolae, un alt vestit cântăreţ popular din Suceava, considerat la fel de faimos ca Barbu Lăutaru. Compozitorul a fost atât de încântat de talentul său, încât i-a dăruit o cupă de şampanie umplută cu monezi de aur. Dar Liszt nu s-a mulţumit să-l asculte numai pe Moş Nicolae, ci, ca şi în cazul lui Barbu Lăutari şi-a notat melodiile, numeroase cântece şi dansuri populare româneşti. Aceste melodii au constituit inspiraţia şi baza creaţiei mai puţin cunoscute, „Rapsodia română”, găsita abia la 85 de ani după naşterea ei. Compozitorul ungur Bela Bartok a descoperit pentru prima dată un exemplar, pe un raft prăfuit al Muzeului Liszt de la Weimar şi i-a atras atenţia muzicologului român Octavian Beiu. Acesta a început investigaţii atente pentru găsirea manuscrisului original. 


Activitatea i-a fost încununată de succes, el reuşind să descopere compoziţia în arhiva Societăţii Prietenilor Muzicii de la Viena. Rapsodia are 25 de pagini. Folosind motivele populare româneşti, Liszt a păstrat caracterul original al melodiilor populare şi coloritul lor naţional. Premiera „Rapsodiei române” a lui Liszt a avut loc la 17 decembrie 1931, la Ateneul Român din Bucureşti, în interpretarea pianistei Aurelia Cionca, şi a obţinut un mare suc ces de public.

***

 „Istoria este un set de minciuni convenite.”

„Singura victorie în iubire este fuga.”

„O femeie care râde este o femeie cucerită.”

„Nu relaționezi, nu argumentezi cu intelectualii. Îi împuști.”

„O revoluție este o idee, preluată de baionete.”

„Cel mai bun mod de a-ți ține cuvântul este să nu-l dai.”

„Cel care nu poate privi un câmp de luptă cu ochiul uscat, provoacă moartea multor oameni în mod inutil.”

„Nu există altă nemurire decât amintirea rămasă în mintea oamenilor.”

„Aruncă-ți grijile când îți arunci hainele noaptea.”

„Dă-le doar cărți de istorie. Bărbații nu ar trebui să citească nimic altceva.”

„Pune-ți mâna de fier într-o mănușă de catifea.”

„Imposibilul este fantoma celor timizi și refugiul lașilor”.

„O imagine valorează cât o mie de cuvinte.”

„Toți oamenii celebri își pierd demnitatea la o privire mai atentă”

„Muzica este ceea ce ne spune că rasa umană este mai mare decât ne dăm seama.”

„Spațiu îl pot recupera. Timpul, niciodată.”

„Știu că este un general bun, dar are noroc?”

„Patru ziare ostile sunt mai de temut decât o mie de baionete.”

„Anglia este o națiune de comercianți.”

„Turcii pot fi uciși, dar nu pot fi niciodată cuceriți.”

„China este un gigant adormit; lasă-l să doarmă, căci dacă se trezește, va zgudui lumea.”

„Dintre toate popoarele Europei, spaniolii mă dezgustă cel mai puțin.”

„Lasă Franța să aibă mame bune și va avea fii buni.”

„Sunt pentru albi pentru că sunt alb; nu am alt motiv, dar acesta este un motiv bun.”

„Pentru a înțelege un om, trebuie să știi ce s-a întâmplat în lume când avea douăzeci de ani.”

„Există atât de multe legi încât nimeni nu este ferit de spânzurare.”

„Un general trebuie să fie șarlatan”.

„Religia este ceea ce îi împiedică pe săraci să-i ucidă pe bogați.”

„Până când nu îți desfaci aripile, nu vei avea idee cât de departe poți zbura.”

„Oamenii de geniu sunt meteori predestinați să ardă pentru a-și lumina secolul”

„Cărați întotdeauna șampanie! În victorie o meriți și în înfrângere ai nevoie de ea!”

„Nu am uzurpat coroana, am văzut coroana Franței zăcând pe pământ, așa că am ridicat-o cu sabia.”

„Puterea este amanta mea. Am muncit prea mult la cucerirea ei pentru a permite cuiva s-o ia de la mine.”

„Iubesc puterea așa cum un muzician iubește muzica.”

„Un tron ​​este doar o bancă acoperită cu catifea.”

„Un om adevărat nu urăște pe nimeni.”

„Adevărata mea glorie este nu faptul că am câștigat patruzeci de mari bătălii. Waterloo va șterge amintirea atâtor victorii. Ceea ce însă nu va fi șters, ceea ce va trăi pentru totdeauna, este Codul meu civil.”

„Sper ca fiul meu să învețe istoria pentru că aceasta este singura filozofie.”

„Alexandru, Cezar, Carol cel Mare și cu mine am fondat imperii. Dar pe ce ne-am sprijinit creațiile geniului nostru? Pe forță. Iisus Hristos și-a întemeiat imperiul pe iubire; și la această oră milioane de oameni ar muri pentru  el.”

✍️Napoleon Bonaparte

 (1769-1821)

Personalitatea MEA, personalitatea Ziaja

 Cred că de la vârste fragede am fost un copil "cu personalitate". O fi fost zodia? O fi fost temperamentul, un temperament mai ap...