vineri, 18 octombrie 2024

***

 18 octombrie: Bătălia de la Șelimbăr


La data de 18 octombrie pe stil vechi, 28 octombrie pe stil nou a anului 1599 , a avut loc Bătălia de la Şelimbăr, dintre oastea munteană condusa de Mihai Viteazul și armata transilvană condusă de cardinalul  Andrei Bathory. Bătălia s-a terminat cu victoria armatei condusă de Mihai Viteazul, care și-a deschis astfel drumul spre cetatea Alba Iulia, unde a înfăptuit prima unire a Transilvaniei cu Țara Românească. Înainte de a trece la înfăptuirea obiectivului propus, domnul muntean a convins conducătorii celor două imperii, Habsburgic şi Otoman, că fapta sa nu le lezează interesele. Astfel, după ce a asigurat hotarele țării, Mihai Viteazul porneşte spre Transilvania, iar oastea munteană urmează două direcţii principale: cea mai mare parte a oastei, sub conducerea domnitorului, trece spre Transilvania prin Valea Buzăului, pe când o altă parte a armatei ce era condusă de Baba Novac şi frații Buzeşti, pătrunde prin Valea Oltului, înaintând spre Sibiu. Cele două coloane au făcut joncţiunea, la 16 octombrie 1599, la Tălmaciu, iar peste două zile, la Şelimbăr, unde oastea munteană va întâlni armata condusă de Andrei Bathory. Bătălia a început cu un schimb intens de focuri de artilerie, iar cele 18 tunuri ale lui Mihai, au trebuit să facă față artileriei cardinalului Bathory,  superioară  numeric. Atacul cavaleriei muntene l-a început însuși Mihai Viteazul pe flancul stâng, pe când  corpul de oaste al lui Baba Novac a încercat să anihileze oastea transilvăneană din partea dreaptă. Mihai a inițiat  apoi un atac cu partea centrală a oștirii sale, care a pătruns în forță în dispozitivul inamic, lărgind flancurile spărturii și nimicind centrul oastei comandată de Gáspár Kornis care de teamă fuge de la locul bătăliei. În această situație, armata cardinalului  Andrei Báthory, rămasă fără comandant și atacată atât din centru, cât și din flancuri de oastea lui Mihai , se va dezorganiza rapid iar oștenii  vor  intra în derută și  vor începe să fugă. Astfel, la Șelimbăr, Mihai Viteazul a obținut o  mare și strălucită victorie, apoi triumfător va porni către Alba Iulia, unde va fi întâmpinat cu o imensă bucurie, de către  marea masă de români transilvăneni.

Lectia de istorie

miercuri, 16 octombrie 2024

†††

 Sonja Henie, zâna patinajului și a Hollywood-ului


Sonja Henie s-a născut la Oslo pe 8 aprilie 1910 și a dominat patinajul artistic mai bine de zece ani. A fost pentru prima oară campioană mondială în 1927, au urmat, apoi, numeroase alte titluri, printre care cel de campioană olimpică din 1928, obținut la Saint- Moritz, în 1932 la Lake-Placid, în 1936 la Garmisch și, în aceeași perioadă, a fost de șase ori campioană europeană.


“Sonja Henie, fiica fiordurilor, a învăţat să înfrunte, din copilărie, nămeţii şi gheţarii din patria ei. Până şi vechii zei scandinavi au ieşit din hrubele lor, s-au urcat pe culmile gheţarilor ca să aplaude blonda şi sprintena arătare, în zbor peste lunecuşurile eterne. Într-o bună zi, Sonja Henie a poposit în Europa şi a continuat vârtejurile ei prin toate capitalele, în faţa mulţimilor. Avea numai 14 ani şi a cucerit, cu o uşurinţă uimitoare, coroana de “regină a gheţii”. La Hollywood, stau, însă, la pândă zeii maşinilor. S-a încins o luptă între divinităţile anticei Scandinavii şi Molohii maşinismului modern. A învins Hollywood-ul. Sonja a devenit stea de cinema. Dar odată pe an, ea ascultă chemarea zeilor de acasă şi se întoarce în oraşul natal, Oslo, unde ascultă în poalele mamei, povestea zeilor înfrânţi”, scria Realitatea ilustrată despre sportivă în momentul de vârf al carierei ei.


A urmat apoi decizia firească de a se îndrepta spre patinajul profesionist: “Am stat multă vreme la îndoială înainte de a fi luat hotărârea să mă consacru sportului profesionist”, a povestit. Dar de îndată ce m-am hotărât, n-am mai avut alt gând. Nu puteam să rămân veşnic campioană amatoare de patinaj. Şi apoi, aveam ambiţii mai mari. Aceste ambiţii au dus-o la Hollywood, via Madison Square Garden, unde a plecat fără să fi fost chemată de nimeni. De data aceasta, vedeta a fost cea care a descoperit filmul, nu filmul vedeta.

Sonja Henie se afla într-o zi la Viena, într-un cinematograf de periferie, unde rula un jurnal Fox-Movietone. Întâmplarea a făcut ca acel jurnal să conţină un reportaj despre ea. Campioana olimpică s-a văzut pe ecran și a fost atât de entuziasmată încât, fără să spună nimănui, s-a îmbarcat pe vasul “Normandie” și după câteva săptămâni se afla la Hollywood.

Hotărâtă să-și continue antrenamentele, a chemat o echipă de specialişti care au început să construiască… un lac artificial astfel încât a putut să exerseze în continuare.

Ajunsă în cetatea filmului, Sonja Henie şi-a aranjat o reprezentaţie cu invitaţi speciali. “Îmbrăcată într-o rochiţă de satin alb, învăluită în lumina reflectoarelor, cu părul strălucitor şi gropiţele fascinante scoase în evidenţă, şi-a făcut apariţia şi, după douăzeci de minute de zbor pe gheaţă, spectatorii au fost fascinați de ea. În aceeaşi noapte Sonja Henie a obţinut primul ei contract pentru cel dintâi film, “Una dintr-un milion”, au relatat jurnaliștii la acel moment.

Presa americană i-a consacrat lungi articole în care se punea în discuție influența ei asupra modei americane. “Se vor purta gropiţe? Se vor purta bucle? În orice caz, se vor purta naturaleţea şi prospeţimea, mai mult decât s-au purtat vreodată”.


Patinatoarea a jucat în multe filme extrem de apreciate, printre care “Thin Ice” (1937), “Happy Landing”, “My Lucky Star” (1938), “Second Fiddle” (1939) și “Sun Valley Serenade” (1941), devenind, la apogeul carierei, una dintre cele mai bine plătite vedete de la Hollywood.


Primul ei soț a fost Dan Topping, proprietarul echipei de baseball New York Yankees, cei doi având un mariaj de șase ani, a fost apoi căsătorită timp de șapte ani cu Winthrop Gardiner Jr., iar din 1956, partenerul ei a fost Niels Onstad, un fost jucător de fotbal care devenise proprietarul unei companii de transport maritim.

În ultimii ani ai vieții, Sonja Henie a înfiinţat un centru de artă modernă la Baerum, lângă Oslo. Jurnalistul român Radu Voia a vizitat muzeul fondat de patinatoare și și-a publicat impresiile în ziarul Sportul din 1969, oferind o serie de amănunte despre primii ani ai carierei sportivei:


“La sfârşit de mai, am sunat la poarta Fundaţiei “Sonja Henie”, cochet grup de clădiri albe din cartierul de parcuri de la Hevikodden, din marginea împădurită a capitalei norvegiene. Ora era nepotrivită şi chiar ziua, dar amabilităţile unor gazde care căutau să-mi folosească din plin timpul de şedere atât de scurt în ţara fiordurilor au făcut ca uşile să se deschidă, deşi galeria de pictură modernă — cea pe care doream neapărat să o văd — era încă în plină organizare. Vernisajul importantei colecţii pusă la dispoziţia publicului de celebra vedetă a patinajului şi a ecranului urma să aibă loc abia câteva săptămîni mai târziu.

Sălile, în curs de amenajare, purtau pe pereții cu urme proaspete de zugrăveală doar câteva pânze răzleţe. Restul picturilor era încă împachetat, în lăzile pe care le aduseseră de la Paris, Zürich, Philadelphia, Boston. Foarte multe de peste Ocean, reşedinţa anilor de film ai Sonjei. Zadarnic am căutat între ramele tablourilor culorile stranii şi tulburătoare ale lui Edvard Munch sau peisaje din natura aspră a Norvegiei. Cuvântul aparţinea, în majoritate, armoniilor rigide ale pictorilor abstracţionişti, expresii foarte moderne într-adevăr, dar purtând semnături pe care nu le recunoşteam.

Mi s-a spus că Sonja Henie şi soţul ei, bogatul armator Nils Onstad, colecţionau numai pictură recentă, în general aparţinând unor artişti tineri. N-am îndrăznit să întreb dacă era reprezentată şi tema sportului, într-atât de departe mi se păreau cele ce vedeam în casa patinatoarei de ambianţa stadionului de gheaţă Frogner sau a trambulinei de la Holmenkollen. Doamna Henie nu era nici ea acolo. Se afla la reşedinţa sa de iarnă, de la Holmy Hills, lângă Los Angeles.


Poate că şansa nu m-a ajutat să iau unul din cele mai prestigioase interviuri din carieră. Sau — cine ştie — o fi fost şi un noroc că nu mi s-a prezentat prilejul unei revederi peste ani, care avea toate motivele să creeze o decepţie. Mai bine păstram intactă imaginea Sonjei, proaspătă şi cuceritoare, aşa cum o văzusem cu ani înainte, lunecând pe ecran ca o adevărată zână. Obrazul cu gropiţe, zulufii blonzi, zâmbetul ei de copil ştrengar, cine le-ar putea uita? A fost adorata publicului de cinema de-a lungul unui deceniu şi mai mult, după ce fusese aplaudată pe toate scenele de gheaţă din lume, în marile competiţii ale patinajului artistic.

Sonja Henie… Nimeni n-a încercat un clasament al tuturor sporturilor, pentru toate epocile. Un “omnium” în care să fie cuprinşi toţi marii campioni pe care i-a cunoscut istoria. Poate că o asemenea clasificare ar fi, într-un fel, lipsită de sens. Deşi restul popularităţii celor mai proeminente stele ale arenei sportive ar apărea ca deosebit de interesant. Şi fiindcă un asemenea clasament încă nu s-a făcut, ne luăm riscul de a plasa pe primul loc pe cea care a fost — pentru prima oară — denumită atât de potrivit “zâna gheţii”. Pentru mulţi, pentru foarte mulţi dintre noi, ea rămîne nr. 1 absolut al sportului.


Curios, Sonja Henie a turnat atâtea filme la Hollywood, dar niciodată un film al vieţii sale. Deşi scenariul ar fi fost direct captivant. Numai intrarea ei în arena întrecerilor a constituit un suspens răsunător. În 1924, la campionatul mondial de la Oslo, printre doamnele cu fuste lungi, îmblănite, care se prezentau în concurenţă pentru titlul de cea mai bună patinatoare, apăru o fetiţă de 11 ani, care — îndrăzneală supremă! — purta o fustă scurtă mai sus de genunchi… A plouat cu contestaţii la masa juriului, iar în presă apăreau rânduri ca acestea: “Dacă onorabilul ciclist Henie (n.r. fost recordman norvegian) vrea să-şi trimită fata într-un concurs de patinaj, să aibă grijă măcar s-o îmbrace decent, pentru a nu provoca scandaluri publice…”

Indecenţa Sonja fusese totuşi clasificată pe locul cinci, ceea ce, pentru vârsta sa fragedă, era deja o performanţă fără precedent. Avizaţi, însă, organizatorii Olimpiadei de la Chamonix din acelaşi an, îi interzic accesul în întreceri, instituind faimoasa regulă a limitei minime de vârstă. De fapt, era semnalul de alarmă al unui pericol pentru pretendentele cu drepturi câştigate dinainte. Sonja a fost exclusă atunci din orice competiţii individuale, trebuind să patineze doar în proba de perechi, unde ocupă locul cinci la mondialele de la Berlin, în cuplu cu compatriotul ei, 

Papa Henie nu dezarmase însă și, cu tenacitatea sa da rutier încercat, o încurajează pe fata lui să-și continue cu asiduitate antrenamentele. Îi construiește chiar un patinoar propriu acasă. Sonja efectuează câte 4 și 5 ore de pregătire pe zi, ceea ce pentru vremea aceea era de neconceput. Și în 1927, când campionatele mondiale revin la Oslo, Sonja Henie patinează din nou. Ia locul întâi!


A urmat o serie neîntreruptă de mari succese, rămase neegalate până astăzi: 10 titluri mondiale (1927—36), 6 titluri europene (de la instituirea competiţiei, în 1931), 3 titluri olimpice (St. Moritz 1928, Lake Placid 1932, Garmisch 1838).

Mini-jupa Sonjei (în lansarea modei, ea avea să se dovedească mai târziu o inovatoare de anvergură) nu fusese un simplu capriciu.

Despovărată de echipamentul greoi, tradiţional, micuţa norvegiană putea să execute pe gheaţă toate piruetele şi săriturile din repertoriul concurenţilor masculini. Ba şi altele noi. Ea a fost prima femeie care a sărit pe patine spectaculosul salt Axel —Paulsen şi tot ea a prezentat, pentru prima oară, un program de figuri libere conceput într-adevăr artistic. E drept, patinatoarele de azi efectuează Axel-ul dublu, iar Peggy Fleming, urmaşa ei cea mai autorizată, are în repertoriu exerciţii inaccesible chiar pentru Sonja Henie. Dar totul — chiar suita de titluri cucerite — trebuie văzut prin prisma dezvoltării de atunci a patinajului artistic. Sonja a avut marele merit de a ridica această disciplină sportivă pe o treaptă superioară, făcând din patinaj o adevărată artă.

Influența Sonjei Henie asupra contemporanilor ei în sport a fost colosală, devenise un adevărat mit. Iată cum descria într-un articol apărut în presa vremii patinatorul clujean Bela Horos, azi unul din cei mai apreciaţi antrenori ai noştri, întâlnirea sa cu marea campioană, la Budapesta, în 1929:


“Se zvonea că Sonja Henie are patine de argint și lor le datorează, în mare parte, succesele. Am întrebat-o despre aceasta chiar pe dânsa, acea fată scundă, durdulie, cu fața acoperită de pistrui, veșnic zâmbitoare. A râs cu poftă, arătându-și dantura impecabilă:

— Povestea e numai pe jumătate adevărată. Patinele mele au și argint, dar mai mult oțel. Eu, însă, prefer aurul, în medalii…

— Ce vă place în patinaj? am întrebat.

— Ceea ce nu se poate face în niciun alt sport. Să alunec, să dansez, să cânt cu glasul de argint al patinelor mele… Este pentru mine un joc, un joc minunat. Dar, câteodată, o treabă foarte serioasă.

Peste câteva minute, în fața publicului budapestan plin de uimire, Sonja cucerea al treilea ei titlu mondial”.

La Garmlsch Fartenkirchen, în iarna Iui 1936, Sonja Henie a dat ultimul ei recital de patinatoare amatoare.


“A revenit în patrie abia în 1959, după a treia sa căsătorie, cu Nils Onstad. În ultima vreme fusese adesea încercată de boală. Pe 12 octombrie 1969, un avion-ambulanţă o transporta de la Paris la Oslo, după un consult cu o echipă de medici specialişti. Suferea de leucemie. A murit în plin zbor, în timpul somnului. Cea care fusese steaua cea mai strălucitoare a patinajului s-a stins pentru totdeauna…”


Sursa:

Sportul, octombrie 1969, un articol semnat de Radu Voia

***

 5 curiozități despre cazuar, cea mai periculoasă pasăre din lume

Cazuarul poate fi considerat un dinozaur viu, cu gheare ca pumnalele și cu un corp asemănător cu al struțului.

Pentru că este atât de corpolent și are mijloacele necesare, un cazuar poate ucide un om dacă se simte amenințat. Totuși, aceste păsări magnifice nu au de-a face doar cu teroarea și frica. Pentru a-ți satisface curiozitatea, am adunat laolaltă cinci curiozități despre cazuar.


1. Mame dezinteresate, tați devotați

În sălbăticie, este obișnuit ca femelele cazuar să se împerecheze cu mai mulți parteneri în aceeași perioadă. După ce depun ouăle, păsăresc cuibul definitiv, iar masculii devin responsabili de incubare, timp de cel puțin 50 de zile.

În scurtă vreme, tații nu mai părăsesc cuibul deloc, nici măcar ca să mănânce sau să bea apă.

După ce puii eclozează, masculii mai petrec cu ei nouă luni, timp în care îi cresc și îi apără. Tot tații sunt cei care își învață puii să caute hrană pentru a se descurca singuri.

2. Cazuarii sunt săritori de elită

De parcă nu era de ajuns că are 45 de kilograme și gheare ucigașe, cazuarul atrage atenția și pentru că este un săritor de excepție: un individ din această specie poate sări până la 2 metri de la sol. Aceasta este o tehnică foarte comună atunci când se află în ofensivă.

Când vrea să atace, cazuarul sare în sus și coboară spre țintă cu ghearele înainte. În plus, aceste păsări pot înota foarte bine și pot atinge o viteză maximă de 49 de kilometri pe oră la sol.

3. Cea mai periculoasă pasăre din lume este frugivoră

În ciuda formidabilului arsenal de atac, cazuarul se hrănește în principal cu fructe care cad la pământ. Un cazuar adult, de exemplu, poate mânca până la 5 kilograme de fructe pe zi, completate cu ciuperci și animale mici, pentru un plus de proteine.

Se știe că vânează rozătoare, melci și șopârle. Deoarece excrementele unui cazuar conțin de obicei fructe semidigerate, nu este deloc atipic să vezi o astfel de pasăre hrănindu-se cu propriile dejecții sau cu cele ale „colegilor” săi.

4. Cât trăiește cazuarul?

Încă nu există studii precise care să vorbească despre cât de mult trăiește un cazuar în sălbăticie. Cu toate acestea, cercetătorii cred că acest animal este destul de longeviv.

Unii cazuari au trăit chiar și 40 de ani în captivitate.

5. Oameni omorâți de cea mai periculoasă pasăre din lume

Se cunosc doar două cazuri confirmate de oameni uciși de cazuari. Primul a avut loc în aprilie 1926, când un cazuar a atacat un băiat de 16 ani din nordul Queensland, Australia.

Mai recent, un bărbat în vârstă de 75 de ani din Florida, în Statele Unite, a fost ucis de un cazuar pe care îl ținea ca animal de companie în ferma sa de păsări exotice.

Potrivit cercetătorilor, cea mai periculoasă pasăre din lume atacă în principal din motive de apărare a ouălor sau a puilor, pentru că cineva se apropie prea mult de mâncarea ei sau pur și simplu deoarece crede că are de-a face cu o pradă ușoară.

***

 

De ce se numește „Bohemian Rhapsody”?

 De ce durează exact 5 minute și 55 de secunde? 

Despre ce este de fapt acest cântec?


Single-ul a fost auzit pentru prima dată pe 31 octombrie 1975. Se intitulează „Bohemian Rhapsody” deoarece „rapsodia” este o piesă muzicală de formă liberă compusă din mai multe părți și teme, care sună ca o singură parte dar nu au nicio legătură între ele. Cuvântul „rapsodie” provine din greacă și înseamnă „părți ale unui cântec cusute împreună”.

Cuvântul „boem” se referă la regiunea din Republica Cehă numită Boemia, unde s-a născut Faust, protagonistul piesei care îi poartă numele, scrisă de dramaturgul și romancierul Goethe. În opera lui Goethe, Faust era un bărbat în vârstă, foarte inteligent, care știa totul, în afară de misterul vieții. Neputând să-l înțeleagă, el decide să se otrăvească.

Chiar atunci sună clopotele bisericii și el iese în stradă. Când se întoarce în camera lui, găsește un câine care se transformă într-un fel de om. Acesta este diavolul Mefistofel. Mefistofel îi promite o viață plină și fericită în schimbul sufletului său. Faust este de acord, devine mai tânăr și devine arogant. O întâlnește pe Gretchen și are un fiu. Soția și fiul lui mor. Faust călătorește prin timp și spațiu și se simte puternic. Când îmbătrânește din nou, se simte din nou nefericit. Întrucât nu a încălcat pactul cu diavolul, îngerii se întrec pentru sufletul lui.

Această lucrare este esențială pentru înțelegerea „Bohemian Rhapsody”.

Cântecul este despre Freddie Mercury însuși. Fiind o rapsodie, are 7 părți diferite: actul 1 și 2 a cappella, actul 3 baladă, actul 4 chitara solo, actul 5 operă, actul 6 rock, actul 7 „Coda" sau actul final.

Cântecul este despre un băiat sărac care se întreabă dacă această viață este reală sau dacă imaginația sa distorsionată trăiește într-o altă realitate. El spune că, chiar dacă nu mai trăiește, vântul va continua să bată fără existența lui. Așa că face o înțelegere cu diavolul și își vinde sufletul.

După ce a luat această decizie, se grăbește să meargă la mama sa și îi spune: „Mamă, tocmai am ucis un bărbat, i-am pus un pistol la cap, am apăsat pe trăgaci, acum e mort. Mamă, viața abia începea, dar acum am plecat și am pierdut totul..."

Omul pe care îl ucide este el, Freddie Mercury însuși.

Dacă nu își îndeplinește pactul cu diavolul, va muri imediat.

Își ia rămas bun de la cei dragi, iar mama sa izbucnește în plâns, cu lacrimi și strigăte disperate ieșind din notele chitarei lui Brian May. Freddie, speriat, strigă: „Mamă, nu vreau să mor” și începe partea de operă. Freddie se găsește într-un plan astral unde vede: „Văd o mică silueta de bărbat”, „Scaramouche, vrei să faci Fandango?”

Scaramouche este o „bătaie” sau dispută între armate cu cavaleri (4 călăreți răi ai Apocalipsei luptă împotriva forțelor binelui pentru sufletul lui Freddie), și continuă: „Tunetul și fulgerul mă sperie foarte, foarte mult”.

Această frază apare în Biblie, în special în Iov 37, unde se spune: „Tunetele și fulgerele mă înspăimântă: inima îmi bate cu putere în piept”. Văzându-și fiul atât de speriat de decizia pe care a luat-o, mama lui Freddie imploră să fie eliberat din pactul cu Mefistofel. „E doar un băiat sărac...” „Scutește-i viața de această monstruozitate. Vino ușor, du-te ușor, o lași?”

Rugăciunile ei sunt auzite și îngerii coboară pentru a lupta cu forțele răului. „Bismillah” (cuvântul arab care înseamnă „În numele lui Dumnezeu”) este primul cuvânt care apare în cartea sfântă musulmană, Coran. Apoi, Dzeu însuși apare și strigă: „Nu vă vom lăsa, plecați”.

Confruntat cu o astfel de bătălie între bine și rău, Freddie se teme pentru viața mamei sale și îi spune: „Doamne, dă-mi drumul”. Ei strigă din nou din cer că nu-l vor abandona, iar Freddie strigă: „Nu, nu, nu, nu, nu” și spune: „Beelzebub (Stăpânul Întunericului) a pus deoparte un diavol pentru mine, pentru mine”.

Freddie le aduce aici un omagiu lui Wolfgang Amadeus Mozart și Johann Sebastian Bach când cântă „Figaro, Magnifico”, făcând referire la „Căsătoria lui Figaro” de Mozart, considerată cea mai mare operă a tuturor timpurilor, și la „Magnificatul” de Bach.

Urmează partea de rock. Diavolul, supărat și trădat de Freddie pentru că nu a păstrat pactul, spune: „Deci crezi că mă poți ucide cu pietre și mă scuipi în ochi? Deci crezi că poți să mă iubești și să mă lași să mor?”

Este îngrozitor modul în care Domnul Întunericului se simte neputincios împotriva unei ființe umane, împotriva pocăinței și a iubirii.

După ce a pierdut bătălia, diavolul pleacă și ajungem la actul final sau „coda” în care Freddie este liber și acel sentiment îl mângâie. Gong-ul care închide cântecul sună. Gong-ul este un instrument folosit în China și Asia de Est pentru a vindeca oamenii afectați de spiritele rele.

Durează 5 minute și 55 de secunde. Lui Freddie îi plăcea astrologia, iar în numerologie, 555 este asociat cu moartea, nu fizică, ci spirituală, sfârșitul a ceva în care îngerii te vor proteja. 555 este relativ.

marți, 15 octombrie 2024

Puterea de a dărui

Ca oameni suntem înzestrați cu dorința de întrajutorare și cu sentimentul de compasiune pentru semenii noștri aflați în nevoie. Ajutăm necondiționat sau dimpotrivă ajutăm ca să fim ajutați la rândul nostru atunci când avem nevoie de ajutor.

Personal vorbind, mi-am ajutat colegii la locul de muncă atunci când aveau de lucru în două locații în același timp și nu aveau cum face față solicitărilor. Preluam atunci atribuțiile de lucru în una din locații, iar colegul/colega respectiv(ă) îmi întorcea serviciul atunci când eram într-o situație similară. Este un exemplu aparent minor în care poți ajuta pe cineva, dar care este cu atât mai bine primit cu cât situația este oarecum disperată.

O oportunitate deosebită pentru a ajuta semenii este atunci când suntem confruntați cu intemperiile vremii. Problemele sunt dintotdeauna. Mereu a fost când secetă, când inundații, când viscol și ninsori. Și cu capriciile vremii nu te joci. Numai că în ultimele decenii, din cauza activității umane aproape iresponsabile, care poluează mediul, s-au produs dezechilibre climatice majore care, scăpate de sub control, pot accentua anumite manifestări ale vremii care pot produce fenomene meteo ce pot provoca distrugeri materiale și/sau pierderi de vieți omenești.

După o vară secetoasă, o dată cu venirea toamnei, circulația maselor de aer s-a cam schimbat și o masă de aer polara a adus de deasupra oceanului o mare cantitate de apă sub formă de ploaie. A plouat în câteva zile, destul de puține, cât pentru o lună întreagă. Râurile învolburate din mai toată Europa au ajuns în Dunăre cu ape crescute dintr-un mal in celălalt, așa că la Galați, zonă situată între Dunăre, Siret și Prut, apele au ieșit din matcă și au inundat zone destul de întinse, cu distrugeri de case și terenuri și pierderi de vieți omenești. Viața multor familii a fost schimbată radical de pe o zi pe alta.

In condițiile în care în urma inundațiilor devastatoare care au afectat județul Galați peste 7000 de case au fost grav avariate și mii de familii riscă să rămână fără adăpost în pragul iernii. În atare condiții, trebuia făcut ceva pentru ajutorarea persoanelor sinistrate.

Campania "Puterea de a dărui" este inspirată de eforturile Depozitelor Virtuale Vindem- Ieftin, care, in urma inundațiilor din Galați, au renunțat la adausurile comerciale la materialele de construcții, facilitând reconstrucția caselor distruse. Astfel toate materialele de construcții pot fi achiziționate la un preț cu mult mai mic, adaptat nevoilor persoanelor rămase fără locuință.

O mână de ajutor întinsă oricărei persoane aflate în nevoie poate fi mană cerească pentru oricare persoană aflată într-un moment de cumpănă care are nevoie să revină la o situație mai bună, necesară supravietuire în bune condiții.

Fiecare dintre noi poate ajuta la un moment dat comunitatea din care face parte sau pe cineva anume din apropiere care are nevoie de orice ar putea ajuta să-l scoată din impas. 

Ajutorul poate veni direct, pe cont propriu, fie că este vorba de persoane fizice, firme sau asociații. Avantajul este că ajutorul se duce direct acolo unde este nevoie de el, dar există dezavantajul că de unul singur puterea de a rezolva o problemă este destul de limitată. Dar ajutorul poate fi mai puternic și mai eficient dacă se adună forțele mai multor persoane/organizații. Acesta se poate realiza prin donații cumulate spre organizații nonguvernamentale nonprofit care pot folosi sume cu mult mai mari pentru o cauză nobilă. Donațiile pot veni de la fiecare dintre noi sau de la firmele care pot redirecționa 20% din impozitul pe profit spre ONG-uri.

Puterea de a dărui poate presupune alocarea de timp, resurse financiare sau pur și simplu un gest simbolic de sprijin. Ajutorul dăruit ne aduce pe toți împreună, alături unul de celălalt, ne poate apropia, ne poate uni, poate duce la prietenii de-o viață și ne poate demonstra că unirea dintre noi poate face diferența.

Articol scris pentru SuperBlog 2024

luni, 30 septembrie 2024

***

 Gellu Naum a trecut la cele vesnice pe 29 septembrie 2001... 


Gellu şi Lygia Naum au trăit o poveste de dragoste care a durat 60 de ani. Dincolo de cuvinte, plină de miracole, bazată pe comunicare extrasenzorială, suprarealistă, incredibilă şi împlinită. Aşa a fost dragostea celor doi soţi care s-au întâlnit în timpul războiului şi nu s-au mai despărţit niciodată. 


 „Pentru mine, de când mă ştiu pe lume, dragostea a fost necesitatea care mi-a ocupat punctul central al existenţei şi pe care, sper, am realizat-o cel mai deplin”, spunea Gellu Naum, cel mai reprezentativ scriitor român al curentului suprarealist. Poetul, eseistul, dramaturgul şi scriitorul de origine aromână a scris, a trăit şi, mai ales, a iubit într-o altă dimensiune, suprarealistă, în care dragostea a reprezentat scopul central al vieţii.   Jumătatea lui Naum a fost Lygia, femeia cu care a împărţit 60 de ani de căsnicie şi cu care a trăit o poveste de iubire suprarealistă, asemenea scrierilor sale. Soţiei sale, Lygia, i-a dedicat romanul ”Zenobia”, scriere inspirată din incredibila lor poveste de iubire, presărată cu miracole greu de explicat şi înţeles. ”Dragostea, înţelegerea şi împlinirea dragostei sunt dincolo de tot ce am spus, acolo unde încep incredibilul şi incomunicabilul”, mai spunea Naum. Pentru scriitor, ”incredibilul şi incomunicabilul” au început în momentul întâlnirii cu Lygia. 


 Născut la Bucureşti pe 1 august 1915, fiul poetului Andrei Naum a început să scrie versuri pe vremea când era elev al Liceului ”Dimitrie Cantemir” din Bucureşti. S-a apucat de poezie în urma unui pariu pus cu colegii şi a debutat cu două poezii publicate în revista ”Cuvântul”. S-a dedicat studiului filosofiei la Universitatea Bucureşti, iar în 1938 a plecat la Paris pentru a-şi continua studiile la Sorbonna. Revenit în ţară în 1939 a fost mobilizat şi trimis pe frontul de Răsărit. 


 Lygia a apărut în viaţa lui Naum în perioada în care era concentrat pe front. Întâlnirea n-a fost dragoste la prima vedere, ci mai degrabă un concurs de împrejurări în care revelaţia iubirii a venit mult mai târziu. S-au cunoscut la o petrecere în care, în urma unui joc de societate, lui Naum i-a revenit sarcina de o săruta pe Lygia. S-au revăzut mai târziu, în casa unui alt prieten, la o şedinţă de hipnoză. Întâmplător, Naum a fost singurul care a reuşit să o hipnotizeze pe tânăra de 20 de ani. În următorii doi ani, în care Naum a fost concentrat pe front, cei doi s-au văzut sporadic.    Revelaţia iubirii a venit pentru Lygia în 1943. "Pe 12 februarie 1943, Lygia a simţit că trebuie să-l vadă pe Gellu, care era concentrat la o unitate în Constanţa. Fiindcă era vreme de război, pentru a putea părăsi Bucureştiul avea nevoie de autorizaţie. S-a dus la poliţie, a stat la o coadă nesfîrşită şi a obţinut autorizaţia. Sîmbătă, 14 februarie, la ora 11:00 noaptea, Lygia se afla în Constanţa, căutînd Strada Mircea cel Mare, unde Gellu locuia în gazdă. A găsit adresa, a bătut în geam şi i-a auzit vocea – îl găsise. În frigul cumplit al acelei camere, cele două jumătăţi ale androginului Naum s-au întregit pentru prima oară, chiar de Ziua Îndrăgostiţilor, sărbătoare despre care aveau să afle zeci de ani mai tîrziu", scrie Iulian Tănase în "Poveste adevărată despre reîntregirea androginului Naum".     Peste un an, a fost rândul lui Gellu Naum să bată la geamul casei din Bucureşti unde locuia Lygia. ”Şi iată că, într-o seară, plimbîndu-mă prin Bucureşti, am rămas ţintuit în mijlocul străzii. Şi s-a oprit, cred, tot mecanismul ceresc, încremenit în momentul acela. Toate standardele, toate etaloanele, inclusiv cele poetice, suprarealiste, revoluţionare, care mă mai lucrau pe zonele de suprafaţă, au pleznit. În locul lor s-a instalat o lumină simplă, un adevăr pe care ele mă împiedicau să-l văd: atunci am ştiut că o iubesc pe Lygia. Şocul eliberator a fost atît de puternic, încît nu exagerez cînd spun că lumea, întreaga lume, s-a oprit pe loc”, povestea scriitorul despre momentul revelaţiei iubirii pentru Lygia. Din 1944, până la sfârşitul vieţii scriitorului, cei doi au fost nedespărţiţi. S-au căsătorit în 1946, iar la sfârşitul anilor 60 s-au retras la Comana.   Desene pe nevăzute   Alături de Naum, Lygia a învăţat să deseneze legată la ochi. Aşa cum povestea într-un interviu, soţia scriitorului nu a făcut studii de specialitate şi nu a experimentat desenul până la Naum. Ideea desenelor pe nevăzute a fost a scriitorului. A desenat doar alături de soţul ei. 


  ”Am desenat numai cu Gellu, iar ideea cu legatul la ochi a fost a lui. M-am gîndit întotdeauna că desenele astea mi-au ieşit pentru că eram eu într-un anumit fel. Am fost somnambulă, în perioadă copilăriei mai ales. Am avut crize şi mai târziu, dar din ce în ce mai rar. Mi-am imaginat că, atunci cînd desenam, ori intram într-o stare asemănătoare cu cea somnambulică, ori mă hipnotiza Gellu. Nu cred ca aş putea ruga pe altcineva să mă lege la ochi, pentru că eu nu am făcut asta decât cu el, chiar dacă erau prezenţi de multe ori şi alţi prieteni”, mărturisea soţia lui Naum într-un interviu dat în 2003 pentru Observator Cultural. Zenobia 


  Din dragoste pentru Lyggia, Naum a scris romanul ”Zenobia”, o scriere la care a lucrat 4 ani. Lygia a aflat la un an după ce Naum începuse romanul că dragostea lor este transpusă în scris. „La un an de zile după începerea cărţii, ne aflam la Comana. Eu eram pe terasă şi îi reproşam ca nu mă ajută la treburile din curte. Atunci, el a ieşit din camera lui şi mi-a spus: «Bine, iubito, eu scriu despre tine şi tu mă cerţi că nu te ajut să cari o masă!». Abia atunci mi-am dat seamă că scrie ceva despre mine, dar nu am căutat să aflu mai multe”, povestea soţia scriitorului în acelaşi interviu din Observator Cultural, în 2003. Cartea declaraţie de dragoste cuprinde întâmplări şi fapte trăite de cei doi soţi de-a lungul relaţiei, multe ieşite parcă dintr-o altă dimensiune în care iubirea dezleagă căi de comunicare extrasenzorială rar întâlnită.    „Trăim şi viermuim cu toţii în aceeaşi fragilă pelicula; uite, eu, de pildă, dacă Iason ar fi de acord si daca domnul Sima ar încuviinţa, pentru că mi se pare ca ploaia a stat, aş pleca de aici cu Zenobia, pe care o iubesc neînchipuit de mult; m-aş duce cu ea, aşa, până la capătul lumii, adică nu, până ceva mai aproape, la nişte locuri pe care le ştiu eu; astfel s-ar sparge cercul care ne ameninţă acum şi am putea viermui împreună sau despărţiti, printre bolovani negri; iar dumneata, Iason, ai putea sa te duci dracului!” (Zenobia)     Ca şi în scrierea lui Naum, în viaţa reală, cei doi soţi veşnic îndrăgostiţi au comunicat dincolo de cuvinte. Obişnuiau să-şi dea întâlnire la cinema, fără a specifica la care sală din Bucureşti ar trebui să se întâlnească. În mod miraculos, reuşeau să se întâlnească în acelaşi loc.    


  În 1989, la 74 de ani, scriitorul Naum a făcut un infarct şi a stat în spital o lună de zile. Din dragoste pentru el, convinsă că orice sarificiu din parte ei l-ar ajuta să-şi revină, Lygia s-a ras în cap.  


  ”Mă gîndeam să fac un sacrificiu, să-mi tai un deget sau o ureche, numai să se facă el bine. Şi la un moment dat, mi-a venit ideea cu Salomeea şi cu tăierea parului. Aveam un păr foarte bogat şi mi-am zis că asta era o jertfă importantă. M-am hotărît să mă rad în cap, şi dintr-o dată am simţit o mare uşurare, ca şi cum aş fi luat o decizie foarte bună şi sigură. Am rugat un asistent de la spital, care venea să îi ia lui Gellu tensiunea de două ori pe săptămână, să mă ajute şi să cheme eventual frizerul spitalului. Nu i-am spus de ce vreau să fac asta, însă i-am explicat ca nu aş fi putut să mă duc la coafor, pentru că ar fi râs de mine coafeza auzind că, la 68 de ani, vreau să mă tund precum Sinead O'Connor. Era pe atunci, datorită ei, o modă cu rasul în cap. Asistentul a fost drăguţ şi m-a ajutat, m-a tuns el însuşi, mirându-se mereu că vreau să fac un asemenea gest şi spunându-mi mai tot timpul ca o să-mi crească părul la loc de două ori mai des decît îl aveam. La patru-cinci zile după asta, Gellu s-a făcut bine. Iar mie nu mi-a mai crescut niciodată părul la fel ca înainte”, povestea soţia lui Naum într-un interviu din 2003.  


 Gellu Naum a murit pe 29 septembrie 2001, la 86 de ani. Soţia sa i-a fost alături până în urma clipă. După moartea scriitorului, Lygia Naum s-a dedicat memoriei soţului său. Deşi orbise la vârsta de 80 de ani, Lygia Naum a pus bazele fundaţiei Gellu Naum şi Casei memoriale de la Comana şi s-a îngrijit de publicarea mai multor volume postume ale soţului său. S-a stins din viaţă trei ani mai târ ziu, la 83 de ani.

***

 Brigitte Bardot, mai mult decât o actriță

Brigitte Anne-Marie Bardot s-a născut pe 28 septembrie 1934 la Paris, fiind fiica lui Louis Bardot și lui Anne-Marie Mucel. Tatăl ei era inginer și proprietar al mai multor fabrici din Paris, iar mama sa a fost fiica unui director de companie de asigurări. Viitoarea actriță a fost crescută într-un mediu catolic conservator, a suferit de ambliopie în copilărie și are o soră mai mică, Mijanou, și ea actriță.

Familia locuia într-un apartament cu șapte camere aflat în luxosul arondisment 16, iar tatăl era foarte strict, învățându-le pe fete să respecte bunele maniere în orice circumstanțe și să poarte haine adecvate, iar mama ei a fost extrem de selectivă în alegerea prietenelor, prin urmare fetița nu a prea avut companie în copilărie. Brigitte a vorbit chiar de un incident care a traumatizat-o, când ea și sora ei au spart vaza preferată a părinților în timp ce se jucau în casă, tatăl ei s-a enervat foarte tare, le-a biciuit și le-a tratat ca pe niște străine, cerându-le să i se adreseze de atunci înainte cu pronumele “vous”.

În perioada ocupației naziste din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, copila și-a petrecut timpul mai mult acasă și a devenit pasionată de dans, fiind admisă la vârsta de șapte ani la școala privată de balet Cours Hattemer. Mergea la școală trei zile pe săptămână, ceea ce i-a oferit suficient timp pentru a exersa, iar în 1949 a fost acceptată la Conservatorul din Paris, urmând timp de trei ani cursurile ținute de coregraful rus Boris Knyazev.

În 1949, Hélène Gordon-Lazareff, directoarea revistelor Elle și Le Jardin des Modes, a angajat-o pe adolescenta care avea 15 ani la acel moment ca model junior, fata a apărut pe coperta Elle, primind apoi o ofertă pentru a juca în filmul “Les Lauriers sont coupés”. Părinții ei s-au opus, dar bunicul a susținut-o, spunând: “Dacă această fetiță va deveni o curvă, nu cinematografia va fi cauza”.

La audiție, Bardot l-a întâlnit pe Roger Vadim, care după câteva zile a anunțat-o că nu a primit rolul, dar cei doi s-au îndrăgostit. Părinții lui Brigitte s-au opus cu înverșunare relației, iar tatăl ei a anunțat-o într-o seară că o va trimite în Anglia pentru a-și continua studiile și că i-a cumpărat deja biletul de tren, călătoria urmând să aibă loc a doua zi. Adolescenta a reacționat băgându-și capul în cuptorul încins, părinții au oprit-o însă la timp și, în cele din urmă, au acceptat relația, cu condiția să se căsătorească cu Vadim doar după ce împlinește vârsta de 18 ani.

Brigitte Bardot a apărut din nou pe coperta Elle în 1952, ceea ce i-a adus o ofertă pentru a juca în comedia „Crazy for Love”, cu Bourvil în rolul principal. Tânăra a fost plătită cu 200.000 de franci, apoi a primit un al doilea rol în filmul “Manina, fata din bikini”, regizat de Willy Rozier.

În aprilie 1953 a participat la Festivalul de Film de la Cannes, iar acesta a fost momentul când a devenit mica vedetă a presei franceze. A urmat un rol principal în melodrama italiană “Concert of Intrigue”, apoi filmele „Caroline and the Rebels” și “School for Love”, în care a jucat alături de Jean Marais.

Pentru filmul italian “Mio figlio Nerone”, Brigitte a fost rugată de regizor să-și pună o perucă blondă, dar ea a decis să-și vopsească părul și a fost atât de mulțumită de rezultat, încât a păstrat această culoare pentru tot restul vieții.

Tânăra a jucat apoi în musical-ul “Naughty Girl”, în „Plucking the Daisy”, în comedia „Mireasa este mult prea frumoasă”, cu Louis Jourdan, și apoi în melodrama “Și Dumnezeu a creat femeia”, debutul lui Vadim ca regizor, care a transformat-o într-o stea internațională. Au urmat apoi „La Parisienne”, film realizat în 1957, melodrama “The Night Heaven Fell” și “In Case of Adversity”.

În 1973, Bardot a anunțat că se retrage din cinematografie, după ce apăruse în mai mult de patruzeci de filme și înregistrase mai multe albume muzicale, propunându-și să-și folosească celebritatea pentru a promova drepturile animalelor.

În 1986, a înființat Fundația Brigitte Bardot pentru Bunăstarea și Protecția Animalelor, a devenit vegetariană și a strâns trei milioane de franci scoațându-și la licitație bijuteriile și obiectele personale pentru a-și finanța fundația.

În august 2010, actrița i-a adresat o scrisoare reginei Danemarcei, Margareta a II-a, cerându-i să oprească uciderea delfinilor în Insulele Feroe, descriind activitatea ca un “spectacol macabru” care “este o rușine pentru Danemarca și Insulele Feroe” și s-a implicat, la începutul anilor 2000, în lupta pentru protecția animalelor fără stăpân de la București.

Viața ei personală a fost mult mai tumultoasă decât cea artistică. Pe 20 decembrie 1952, la vârsta de 18 ani, Brigitte s-a căsătorit cu regizorul Roger Vadim, cuplul a divorțat în 1957, dar cei doi au rămas prieteni și au colaborat la multe proiecte ulterioare. În 1956, a avut o relație cu Jean-Louis Trintignant, care era căsătorit la acea vreme cu actrița Stéphane Audran. Cei doi au locuit împreună timp de aproximativ doi ani, dar nu s-au căsătorit, iar relația lor a fost complicată din cauza absențelor frecvente ale lui Trintignant și a aventurii lui Bardot cu muzicianul Gilbert Bécaud.

La începutul anului 1958, despărțirea de Trintignant i-a provocat o cădere nervoasă urmată de o tentativă de sinucidere cu somnifere. Bardot și-a revenit în câteva săptămâni și a început o relație cu actorul Jacques Charrier, cu care va avea un copil, Nicolas-Jacques Charrier, cei doi căsătorindu-se în iunie 1959, Cuplul a divorțat în 1962, iar fiul ei, Nicolas, a fost crescut în familia tatălui, neavând prea multe contacte cu mama sa până la maturitate.

La începutul anilor 1960 Bardot a avut o aventură cu Glenn Ford, iar din 1963 până în 1965 a trăit cu muzicianul Bob Zagury. Cea de-a treia căsătorie a fost cu milionarul german Gunter Sachs, relație care a durat trei ani, apoi a început să se întâlnească cu actorul Patrick Gilles, dar s-a despărțit și de el în primăvara anului 1971.

În următorii ani, actrița a avut diverse relații cu instructorul de schi Christian Kalt, cu un proprietar de club, cu cântărețul Serge Gainsbourg, scriitorul John Gilmore, actorul Warren Beatty și actorul Laurent Vergez.

Pentru a-și sărbători cea de-a 40-a aniversare, în 1974, Bardot a apărut într-o ședință foto nud în revista Playboy, iar în 1975 a intrat într-o relație cu sculptorul Miroslav Brozek, dar cei doi s-au separat în decembrie 1979. Din 1980 până în 1985, actrița a avut o relație stabilă cu producătorul tv Allain Bougrain-Dubourg, dar pe 28 septembrie 1983, la împlinirea vârstei de 49 de ani, a luat o supradoză de somnifere sau tranchilizante cu vin roșu și a fost dusă de urgență la spital. Al patrulea și actualul soț al lui Brigitte Bardot este Bernard d’Ormale, cei doi fiind căsătoriți din 16 august 1992.

Actrița împlinește astăzi 89 de ani și spune ea însăși despre complicata sa viață: “Am fost foarte fericită, foarte bogată, foarte frumoasă, foarte adulată, foarte cunoscută și foarte nenorocită, prea adesea dezamăgită. Am avut decepții îngrozitoare. Iată de ce am ales să trăiesc acum re trasă și singură”.

Personalitatea MEA, personalitatea Ziaja

 Cred că de la vârste fragede am fost un copil "cu personalitate". O fi fost zodia? O fi fost temperamentul, un temperament mai ap...