***

 Doina Libertății-George Filip

Foaie verde libertate,

Dunărea ne strigă-n sânge.

Țara cu cuțitu-n spate

Strigă-n veac dar nu se frânge.

Din Ceahlău răsună bucium,

Geme țara în junghere

Și de foame și de zbucium

Rabdă neamul în durere.

Doina mea de libertate,

Dacă-mi ești din neam și sânge,

Măi române, măi bărbate,

Fii cu noi când Țara plânge.

Țară, unde-ți sânt bărbații?

Cine mi te-nstrăinează?

Prin istorie, ca frații,

Treji, copiii tăi veghează.

Treji, copiii tăi veghează

Prin istorie ca frații.

Cine mi te-nstrăinează

Țară...unde-ți sânt bărbații?

Fii cu noi când Țara plânge

Măi române, măi bărbate,

Dacă-mi ești de-un neam și sânge;

Doina mea de libertate...

Geme țara  în junghere,

Din Ceahlău răsună bucium,

Rabdă neamul în durere

Și de foame și de zbucium;

Strigă-n veac dar nu se frânge

Țara cu cuțitu-n spate,

Dunărea ne curge-n sânge:

Foaie verde libertate.

George Filip s-a născut la Tuzla, judetul Constanta, la 22 martie,1939 și a murit anul acesta în ianuarie. Este fiul lui Pandele si al Floarei, strănepoată a marelui poet Octavian Goga. Urmeaza scoala primara în comuna natală, iar liceul l-a continuat la Bucuresti.

Datorita atitudinii sale neagreata de „democratia romaneasca” a acelor timpuri si a propagarii genului de poezie „incomoda” a fost judecat public la Turnu Severin si arestat.

În 1977, după alti ani de privatiuni si suferinte, s-a înscris pe lista pentru drepturile omului si a cerut protectia Ambasadei americane. In urma aceste actiuni, i s-a intentat un nou proces public, care a avut loc la Tuzla.

Si-a facut debutul în România cu 4 volume pe tematici diferite.

A parasit tara la 7 ianuarie 1979. Dupa peregrinari in Austria, Germania si Franta se stabileste in Canada.

Alegand Montrealul ca oras de resedinta, poetul s-a numărat printre fondatorii Centrului Cultural Român, a fost redactor la ora de radio în limba română, redactor la revista multiculturală HUMANITAS si director cultural la Teleromânia, prima televiziune din exil, în limba română.

Carti publicate: Matematica pe degete, 1974 / Anotimpul legendelor, 1975 / Desant satiric, 1976 / Drumuri de balada, 1977 / Zei fara armuri, 1989 / Poemes sur feuilles d'erable, 1998 / Era confuziilor, 1993 / Din taine, 1999 / Diana, 2002 / '89 Poeme indoliate, 2002 / Vad lumina, 2003 / La planet plate - Poemes, 2004 / Singur impotriva destinului, 2004 / Aezii privesc, 2005 / Zilele saptamanii, 2005 / D in oglinda, 2005 / Tara din lacrima, 2006.

***

 Oul dogmatic - Ion Barbu

E dat acestui trist norod

Și oul sterp ca de mâncare,

Dar viul ou, la vârf cu plod,

Făcut e să-l privim la soare !

Cum lumea veche, în cleștar,

Înoată, în subțire var,

Nevinovatul, noul ou,

Palat de nuntă și cavou.

Din trei atlazuri e culcușul

În care doarme nins albușul

Atât de galeș, de închis,

Cu trupul drag surpat în vis.

Dar plodul ?

De foarte sus

Din polul plus

De unde glodul

Pământurilor n-a ajuns

Acordă lin

Și masculin

Albușului în hialin :

Sărutul plin.

*

Om uitător, ireversibil,

Vezi Duhul Sfânt făcut sensibil?

Precum atunci, și azi -- întocma :

Mărunte lumi păstrează dogma.

Să vezi la bolți pe Sfântul Duh

Veghind vii ape fără stuh,

Acest ou -- simbol ți-l aduc,

Om șters, uituc.

Nu oul roșu.

Om fără sat și om nerod,

Un ou cu plod

Îti vreau plocon, acum de Paște :

Îl urcă -- în soare și cunoaște !

*

Și mai ales te înfioară

De acel galben icusar,

Ceasornic fără minutar

Ce singur scrie când să moară

Și ou și lume. Te-înfioară

De ceasul, galben necesar...

A morții frunte -- acolo-i toată.

În gălbenuș,

Să roadă spornicul albuș,

Durata-înscrie-în noi o roată.

Întocma -- dogma.

*

Încă o dată :

E Oul celui sterp la fel,

Dar nu-l sorbi. Curmi nuntă-în el.

Si nici la closcă să nu-l pui !

Îl lasă -- în pacea -- întâie-a lui,

Că vinovat e tot făcutul,

Si sfânt, doar nunta, începutul.

Ion Barbu (pseudonimul lui Dan Barbilian; n. 19 martie 1895, Câmpulung, Muscel, România – d. 11 august 1961, București, România) a fost un poet și matematician român. Ca matematician este cunoscut sub numele Dan Barbilian.

A fost unul dintre cei mai importanți poeți români interbelici, reprezentant al modernismului literar românesc, fiind, de asemenea participant la avangarda artistică românească, dar și un afiliat al gândirismului.

Poezia Oul dogmatic, aparţinând liricii ermetice, a fost scrisă în „Ajunul Paştilor 1925” şi publicată în revista „Cetatea literară” (1926),  fiind apoi inclusă în ciclul „Uvedenrode” din volumul „Joc secund” (1930)

***

 Viii și morții - Tudor Arghezi

O regulă te-ndeamnă să nu scrii

Decât de bine despre vii,

Că lucrurile judecate

Trec pentru tine-ntre păcate.

Porunca e să rabzi din greu,

Că judecata-i a lui Dumnezeu.

Tot regula te-ndeamnă să te porţi

Sfiios, cuviincios şi cu cei morţi.

C-au apăsat, c-au prigonit

Stăpânii timpului, trăit

În plânsete şi suferinţă,

Tu întăreşte-te-n credinţă

Şi rabdă aprig, semenule meu,

Că-i pedepseşte bunul Dumnezeu...

De altfel dogma-nvaţă pe mişei

Că orice stăpînire-i de la El,

Că focul, sângele şi fierul

I le-a trimis spre pocăinţă cerul,

În numele săracului Hristos,

Şi că s-a-nvrednicit de ele cu prisos.

Îngenuncheat, bolnav şi mut,

E singurul tău merit cunoscut,

Şi pocăinţa ta îndătinată

E singura şi marea ta răsplată.

Deci morţi şi vii s-au înţeles

Să ocolească orişice proces,

Şi unii pe ceilalţi îi spală

Cu un principiu mistic de morală,

Şi adevărul, astfel, îl înşeală,

Ca nu cumva să iasă la iveală.

Minciuna şi făţărnicia

Şi-asigură atotputernicia.

Tudor Arghezi (pseudonimul lui Ion Nae Theodorescu; n. 21 mai 1880, București, România – d. 14 iulie 1967, București, România) a fost un scriitor român, cunoscut pentru contribuția sa la dezvoltarea liricii românești sub influența baudelairianismului. Opera sa poetică, de o originalitate exemplară, reprezintă o altă vârstă marcantă a literaturii române. A scris, între altele, teatru, proză (notabile fiind romanele Cimitirul Buna Vestire și Ochii Maicii Domnului), pamflete, precum și literatură pentru copii. A fost printre autorii cei mai contestați din întreaga literatură română. Pseudonimul Arghezi provine, explică însuși scriitorul, din Argesis - vechiul nume al Argeșului.

Poezia „Vii și morții” de Tudor Arghezi este o lucrare profundă care explorează relația complexă dintre viață și moarte și aduce în discuție aspecte spirituale și filozofice ale existenței umane. Publicată în 1939, această poezie face parte din colecția sa de poezii intitulată „Tablouri biblice,” în care autorul abordează subiecte religioase și biblice într-un m od inovator și contemplativ.

@urmăritori

***

 Mihai MORĂRAȘ

Cernăuți – cetatea mea de vis

Ca pe-un cântec de leagăn le-ai avut

Valurile vălurinde-n Prut

Iar Cetatea Țețina ți-a fost

Scut de apărare și-adăpost.

Vița ta e cea de Mușatini –

Toți din moși-strămoși de glorii plini.

Vremurile toate le străbați

Cu tăria mândrilor Carpați.

Treacă veacurile rând pe rând,

Curgă Prutu-n valuri spumegând,

Tu rămâi Cetatea mea de vis

Pe o margine de Paradis.

Mihai Morăraș s-a născut la 28 octombrie 1942, în suburbia Roşa din orașul Cernăuţi, într-o familie de etnici români. În 1950 s-a înscris în clasa întâi la unica Şcoală românească cu studii medii din Cernăuţi, pe care o absolvă în 1960. Şi-a continuat studiile la o şcoală de meserii, primind calificarea de sudor electric şi cu gaze. În 1962 a fost angajat la Uzina constructoare de maşini pentru industria petrolieră din Cernăuţi. După şase luni a fost înrolat în armata activă pentru trei ani (1962-1965). Între anii 1965-1970 şi-a făcut studiile la Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Filologie, secția Jurnalism. În timpul studenţiei a fost preşedintele Cenaclului literar universitar „Mihai Eminescu”.

Potrivit ”Calendarului Național”, fiind student, și-a început activitatea la primul Post de radio pentru tineret „Luceafărul” (1966-1970). După absolvirea facultăţii (1970), a activat ca jurnalist în calitate de şef de secţie la ziarul republican „Viaţa satului” (1971-1997), reporter la ziarul municipal „Capitala” (2001), redactor-şef la ziarul Universităţii de Stat din Moldova „Universitatea”. Primele încercări poetice au fost în timpul pe când era școlar şi au fost date la tipar, îndrumat fiind de către Vasile Leviţchi, la ziarul regional „Zorile Bucovinei”.

 În dimineața zilei de 29 iunie 2024 a plecat la cele veșnice poetul și publicistul Mihai Morăraș. Dangătul clopotului de la Biserica Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil a zguduit suburbia Roșa, unde se află casa părintească a acestui înflăcărat și devotat slujitor al cuvântului românesc.

A debutat editorial cu volumul „Lacrima developată” (2002). Ulterior, s-a preocupat de publicistică, adunând o galerie de 33 de eseuri despre personalităţi de vază din Basarabia în volumul „Rădăcinile rămân acasă” (2002). A mai semnat cărțile: „Cioplitorul de mituri” (2007), „Răzbunătorul – eu pe mine însumi” (2007), „101 poeme” (2012), „Clipa de după amiază” (2012) ş.a. Versurile sale se regăsesc în antologii de poezie editate la Cernăuți, Chișinău, Kiev, București. A publicat eseuri şi versuri în mai multe publicaţii periodice, printre care: „Glasul Bucovinei”, „Moldova”, „Femeia Moldovei”, „Nistru”, „Literatura şi arta” ş.a. Membru al Uniunii Scriitorilor şi al Uniunii Jurnaliştilor din Moldova. A fost distins cu Premiul Salonului Internaţional de Carte Românească, pentru volumul „Rădăcinile rămân acasă” (2002).

***

 Mihai MORĂRAȘ

Cernăuți – cetatea mea de vis

Ca pe-un cântec de leagăn le-ai avut

Valurile vălurinde-n Prut

Iar Cetatea Țețina ți-a fost

Scut de apărare și-adăpost.

Vița ta e cea de Mușatini –

Toți din moși-strămoși de glorii plini.

Vremurile toate le străbați

Cu tăria mândrilor Carpați.

Treacă veacurile rând pe rând,

Curgă Prutu-n valuri spumegând,

Tu rămâi Cetatea mea de vis

Pe o margine de Paradis.

Mihai Morăraș s-a născut la 28 octombrie 1942, în suburbia Roşa din orașul Cernăuţi, într-o familie de etnici români. În 1950 s-a înscris în clasa întâi la unica Şcoală românească cu studii medii din Cernăuţi, pe care o absolvă în 1960. Şi-a continuat studiile la o şcoală de meserii, primind calificarea de sudor electric şi cu gaze. În 1962 a fost angajat la Uzina constructoare de maşini pentru industria petrolieră din Cernăuţi. După şase luni a fost înrolat în armata activă pentru trei ani (1962-1965). Între anii 1965-1970 şi-a făcut studiile la Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Filologie, secția Jurnalism. În timpul studenţiei a fost preşedintele Cenaclului literar universitar „Mihai Eminescu”.

Potrivit ”Calendarului Național”, fiind student, și-a început activitatea la primul Post de radio pentru tineret „Luceafărul” (1966-1970). După absolvirea facultăţii (1970), a activat ca jurnalist în calitate de şef de secţie la ziarul republican „Viaţa satului” (1971-1997), reporter la ziarul municipal „Capitala” (2001), redactor-şef la ziarul Universităţii de Stat din Moldova „Universitatea”. Primele încercări poetice au fost în timpul pe când era școlar şi au fost date la tipar, îndrumat fiind de către Vasile Leviţchi, la ziarul regional „Zorile Bucovinei”.

 În dimineața zilei de 29 iunie 2024 a plecat la cele veșnice poetul și publicistul Mihai Morăraș. Dangătul clopotului de la Biserica Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil a zguduit suburbia Roșa, unde se află casa părintească a acestui înflăcărat și devotat slujitor al cuvântului românesc.

A debutat editorial cu volumul „Lacrima developată” (2002). Ulterior, s-a preocupat de publicistică, adunând o galerie de 33 de eseuri despre personalităţi de vază din Basarabia în volumul „Rădăcinile rămân acasă” (2002). A mai semnat cărțile: „Cioplitorul de mituri” (2007), „Răzbunătorul – eu pe mine însumi” (2007), „101 poeme” (2012), „Clipa de după amiază” (2012) ş.a. Versurile sale se regăsesc în antologii de poezie editate la Cernăuți, Chișinău, Kiev, București. A publicat eseuri şi versuri în mai multe publicaţii periodice, printre care: „Glasul Bucovinei”, „Moldova”, „Femeia Moldovei”, „Nistru”, „Literatura şi arta” ş.a. Membru al Uniunii Scriitorilor şi al Uniunii Jurnaliştilor din Moldova. A fost distins cu Premiul Salonului Internaţional de Carte Românească, pentru volumul „Rădăcinile  rămân acasă” (2002).

***

 Cățelușul șchiop - Elena Farago

Eu am numai trei picioare,

Şi de-abia mă mişc: ţop, ţop,

Râd când mă-ntâlnesc copiii,

Şi mă cheamă „cuciu şchiop”.

Fraţii mei ceilalţi se joacă

Cu copiii toţi, dar eu

Nu pot alerga ca dânşii,

Că sunt şchiop şi cad mereu!

Şi stau singur toata ziua

Şi plâng mult când mă gândesc

Că tot şchiop voi fi de-acuma

Şi tot trist am să trăiesc.

Şi când mă gândesc ce bine

M-aş juca şi eu acum,

Şi-aş lătra şi eu din poartă

La copiii de pe drum!

Cât sunt de frumoşi copiii

Cei cuminţi, şi cât de mult

Mi-ar plăcea să stau cu dânşii,

Să mă joc şi să-i ascult!

Dar copiii răi la suflet

Sunt urâţi, precum e-acel

Care m-a şchiopat pe mine,

Şi nu-i pot iubi defel…

 M-a lovit din răutate

Cu o piatră în picior,

Şi-am zăcut, şi-am plâns atâta,

De credeam că am să mor…

Acum vine şi-mi dă zahăr

Şi ar vrea să-mi fie bun,

Şi-aş putea să-l muşc odată

De picior, să mă răzbun,

 

Dar îl las aşa, să vadă

Răul, că un biet căţel

Are inima mai bună

Decât a avut-o el.

Elena Farago (n. 29 martie 1878, Bârlad – d. 4 ianuarie 1954, Craiova) a fost o poetă română care a compus poezii pentru copii. Creațiile cunoscute sunt „Cățelușul șchiop”, „Gândăcelul”, „Clo șca”, „Sfatul degetelor” și „Motanul pedepsit”.

***

 Jurnal de bord - Ștefan Augustin Doinaș

Să nu vorbim de cei care-au sărit

din luntre, ca s-ajungă mai devreme

la țărm: sunt niște diletanți ai morții...

Noi însă, pasagerii cu vocație,

ne îndeletnicim cu diferite

afaceri, dintre care cea mai bună

e creșterea. Da: creștem, devenind

tot mai flămânzi de nemurire. Unii

se și realizează. Ce plăcere

să-i vezi crescându-și numele în lemnul

de pin al luntrii!... Unii dintre ei

păzesc copiii - să nu joace rișca.

Alții s-au instalat, cuminți, la pupă

și studiază dârele. Există

chiar mâncători de ciocârlii, al căror

gâtlej o să le supraviețuiască.

Dar cei mai mulți își schimbă-ntruna locul

împrumutându-și sculele, în tranșă.

Când câte unul strigă: "Hei, luntrașe!",

ecoul îi răspunde leneș: "Doarme...";

Dar asta este o poveste-n care

mulți nu mai cred. În general, n-avem

nici paraziți, nici boli molipsitoare.

(Idei există, însă nu fac pui.)

Un singur lucru ne îngrijorează

(dar cei ce-l spun sunt aruncați în apă):

de-atât amar de vreme n-am primit

nici un mesaj - un porumbel, o trâmba -

ca semn că vom vedea curând uscatul.

(Telegrafistul a murit, și nimeni

nu-și amintește alfabetul Morse.)

Să fi greșit direcția?... Nu cred:

curentul bate-n dunga luntrii noastre,

iar soarele-apucând ne-arată locul

de naștere al peștilor cu aripi.

Cât mai avem până acolo? Unii

susțin că, peste câtva timp, vom trece

Meridianul Lunii, ajungând

pe-o mare care curge dedesubtul

acesteia, de unde vom vedea

pe cer cum navighează umbra noastră.

E ora mesei. Se aud țipând

cei care-aleși prin tragere la sorți

(cu zaruri măsluite!) vor fi astăzi

excluși de la festin: sunt bucătarii...

Ștefan Augustin Doinaș (n. Ștefan Popa, n. 26 aprilie 1922, Cherechiu, Arad, România – d. 25 mai 2002, București, România) a fost un poet, ese ist, traducător, deținut politic, academician....