MEMORIE CULTURALA - PANAIT ISTRATI
Panait Istrati, scriitorul nomad ce-a vrut să se sinucidă din dragoste de viață numele la naștere, Gherasim Istrate, s-a nascut la data de 10 august 1884, Brăila, România (d. 16 aprilie 1935, București, România) a fost un scriitor român de limbă română și franceză.
Panait Istrati s-a născut în Brăila, ca fiu nelegitim al unei spălătorese, Joița Istrate, și al unui contrabandist grec, Gheoghios Valsamis, grec din Cefalonia.
A copilărit în Baldovinești, a terminat șase ani de școală primară, doi fiind nevoit să-i repete, ca și Maxim Gorki, scriitorul rus și apoi sovietic cu care a fost comparat adesea.
Și-a câștigat existența ca ucenic al unui cârciumar, al unui brutar și al unui vânzător ambulant.
O vreme a fost și cărbunar la bordul navelor Serviciului Maritim Român.
În acest timp a citit cu aviditate tot ce i-a căzut în mână. Hoinărelile l-au purtat prin diferite orașe: București, Constantinopol, Alexandria din Egipt, Cairo, Napoli, Paris și Lausanne.
Primele încercări literare datează din 1906, cu preponderență făcând publicistică în presa muncitorească din România, debutul fiindu-i articolul Hotel Regina în revista România muncitoare.
Între 1910-1912 își publică, în aceeași revistă, primele povestiri: “Mântuitorul”, “Calul lui Bălan”, “Familia noastră”, “1 Mai.”
Colaborează și la alte ziare: Viața socială, “Dimineața”, “Adevărul” etc. Se apropie de cercurile socialiste.
Trăind în sărăcie, bolnav și singur, a încercat să se sinucidă în 1921 pe când era la Nisa, dar a fost salvat, iar în buzunar i s-a găsit o scrisoare netrimisă, adresată lui Romain Rolland.
Acesta este avertizat și îi răspunde imediat încurajându-l să urmeze cariera sa de scriitor.
Povestirea “Chira Chiralina”, a fost publicată în 1923 cu o prefață semnată chiar de Romain Rolland.
A publicat apoi romanele: “Ciulinii Bărăganului, “Les Récits d'Adrien Zograff” (“Poveștile lui Adrian Zograffi”).
Nicolae Iorga nu l-a apreciat deloc pe Panait Istrati. Într-un interviu luat de Ioan Massoff și apărut în ziarul “Rampa” din 12 noiembrie 1924, Iorga declara:
“Opera lui Panait Istrati ne arată elocvent că avem de-a face cu un hamal din portul Brăilei. D-nul Panait Istrati mi-a trimis “Kyra Kyralina”1/cu dedicație. Am încercat să o citesc, dar am fost nevoit să arunc cartea imediat; asemenea lucruri nu se pot citi. [...] Eu nu-i găsesc absolut nici o calitate. Am spus: avem de a face cu un hamal din portul dunărean".
Pamfil Șeicaru îl numește pe Istrati “biet poet al șezuturilor deflorate”, datorită includerii unui personaj homosexual în “Chira Chiralina”.
În 1927 a vizitat Moscova și Kievul (și a asistat chiar la filmarea unui film despre călătoria sa acolo).
În Rusia îl întâlnește pe scriitorul grec Nikos Kazantzakis (care îl va menționa mai târziu în romanul său “Zorba Grecul” și în “Raport către El Greco”).
În 1929 a călătorit din nou în Rusia sovietică.
Voiajul său în Rusia a fost sursa de inspirație a operei Vers l'autre flamme-Confession pour vaincus (tradusă în limba engleză sub titlul “The Confession of a Loser”) în care denunță abuzurile regimului comunist.
Una din remarcile sale celebre la adresa regimului sovietic și a omletei proverbiale: "Văd ouăle sparte, dar unde este omleta?". Antologia Vers l'autre flamme cuprinde nu doar textul Spovedania unui învins a lui Istrati, ci și alte scrieri căci Victor Serge este, de pildă, un alt autor.
Publicarea cărții va provoca izolarea scriitorului, acesta fiind abandonat de prietenii săi de ideologie socialistă (unii din prietenii săi comuniști considerându-l fascist).
În 1930 se reîntoarce definitiv în România.
Publică în 1933 eseul L’Homme qui n’adhère à rien, în care se conturează atitudinea sa în privința independenței.
Chintesența acestui eseu îi atrage vehemente contestări.
A fost tratat de TBC în Franța la Nisa și apoi a revenit la București.
Izolat, singur și bolnav de tuberculoză, a murit la sanatoriul Filaret. Monumentul de la mormântul său a fost realizat de către Milița Petrașcu.
Prozele și romanele sale descriu lumea proletariatului, pe care a avut ocazia să o cunoască de aproape, mirificele ținuturi ale Brăilei natale, Delta Dunării, un amestec de rase și religii și diverse orașele din Europa prin care a trecut de-a lungul vieții.
Opera lui Panait Istrati, scrisă în limbile franceză și română, a fost tradusă în peste 30 de limbi.
În jurul anului 1935, când s-a realizat o statistică, s-a stabilit că Istrati era deja tradus în 27 de limbi, ceea ce demonstrează că Panait Istrati nu a avut numai un succes de librărie, ci a pătruns în foarte multe medii culturale din întreaga lume, ajutat probabil de faptul că scria în limba franceză.
Printre temele predilecte ale creației sale literare se află fascinația pentru Orient, care pentru Istrati este o sursă de cunoaștere și autocunoaștere, de elinerare și lumină, doar rareori privit ca un spațiu oprimant.
O altă caracteristică a scrierilor sale este tenta autobiografică, exprimată ca tentativa unei alte existențe sau ca renaștere a individului.
De asemenea, vagabondajul sau nomadismul este o temă majoră la Istrati, pentru care noțiunea de vagabondaj corespunde naturii sale extrovertite, impulsive și pasionale.
Citate Panait Istrati:
* Să dai, să dai, iată marea fericire a vieţii. Să dai mai ales la timp, fiecare lucru la vremea lui. Să dai râsul, să dai lacrimile... să-ţi trăieşti aventurile, să-ţi trăieşti durerea... să înhaţi raza de bucurie care fuge, să-ţi arăţi dinţii frumoşi în râsul pe care nişte ochi umezi ţi-l cerşesc, şi apoi să plângi nebuneşte, din toată inima, sătulă de bucurie! Să plângi un timp... şi apoi să râzi!
* Să lupţi pentru o idee, să lupţi pentru un sentiment, pentru o patimă sau pentru o nebunie, dar să crezi în ceva şi să lupţi, asta e viaţa. Cine nu simte nevoia unei lupte, nu trăieşte ci vegetează.
* Trebuie să existe suflete de sărbătoare pe care Dumnezeu le trimite printre oameni în zilele mari ale veşniciei Lui.
*Fericiţi cei a căror inimă cunoaşte pasiunea prieteniei. Numai ea ştie să ne facă singurătatea mai puţin ucigătoare şi viaţa suportabilă.
*Cât de târziu ne învaţă viaţa să preţuim sentimentele la adevărata lor valoare... Cu câtă înverşunare ne risipim toţi frumoasa şi înşelătoarea tinereţe, care nu mai revine niciodată... Cu câtă dărnicie risipim aurul curat în schimbul tuturor tinichelelor sclipitoare...
* Omenirea este un amestec ciudat de sori şi pietre de o varietate atât de infinită încât nu mai ştim unde un om încetează să mai fie piatră şi devine soare. Nu ştim nici măcar dacă sorii au fost creaţi pentru nevoia pietrelor de a fi încâlzite sau pietrele pentru nevoia sorilor de a răspândi căldură. Ştim numai că, so ri ori pietre, suntem cu toţii fără rost.”
