***

 31 iulie 1952: S-a născut Horațiu Mălăiele, actor român de teatru și film.

Valentin-Horațiu Mălăele (31 iulie 1952, Târgu Jiu, Gorj) este un actor de film, radio, televiziune, teatru și voce, regizor, caricaturist și scriitor român. A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” în 1975, clasa profesor Octavian Cotescu.

ANECDOTE

În clasa I a luat premiul 2 și pe perioada vacanței a primit de la învățătoare o carte pentru a desena mai bine. Nu a reușit însă asta până în clasa a IV-a când a întâlnit zâna cea bună, profesorul de desen Nicu Gherghe. Această întâlnire îi lasă o amprentă deosebită, astfel că prin casa a XII-a, deja desena foarte bine conform propriei declarații.

“Când m-am născut, nu erau semne de vreo reușită a mea în viață. Aveam un strabism foarte pronunțat, eram dislexic și abia citeam, toți cei din jur râdeau de mine – profesori și copii, eram numit “prostu’ clasei”, mi se lipeau bilete cu apelativul ăsta în pauze pe spate, mi se spunea mereu că desenez urât și atunci nu prea am mai desenat. Eram în suferință. Înțelesesem că sunt prost, urât, și că nu sunt bun de nimic. Apoi, în clasa a V-a, a venit un profesor care mi-a văzut un desen ascuns și a vorbit puțin cu mine. La urmă, m-a privit direct în ochi și mi-a spus clar: ‘Tu ești un geniu.’ Iar eu am început să fiu.”

ROLURI ÎN PIESE DE TEATRU

Studioul "Casandra"

- Fadinard, Pălăria florentină de Eugene Labiche, regia Ovidiu Schumacher, 1974

- Un hoț, Opera de trei parale de Bertolt Brecht, regia Octavian Cotescu, 1974

- Bota, Procese de Alexandru Voitin, regia Octavian Cotescu, 1974

- Tartaglia, Regele Cerb de Carlo Cozzi, regia Bogdan Berciu, 1975

Teatrul Tineretului de la Piatra Neamț:

- Dorde, Tinerețe fără bătrânețe adaptare de Eduard Covali după Petre Ispirescu, regia Cătălina Buzoianu, 1975

- Mr. D. Hosner, Dosarul Andersonville de Saul Levitt, regia Emil Mandric, 1975

- Truffaldino, Slugă la doi stăpâni de Carlo Goldoni, regia Iulian Vișa, 1976

- Dromichaites, Muntele de Dumitru Radu Popescu, regia Emil Mandric, 1977

- Tyll, Eulenspiegel de Charles de Coster, regia Cătălina Buzoianu, 1981

Teatrul "Nottara"

- Dufausset, Mîța în sac de Georges Feydeau, regia Dan Micu

- Maiorul, Familia Tot de Istvan Orkeny, regia Valeriu Paraschiv

- Srnerdeakov, Karamazovii după F.M. Dostoievski, regia Dan Micu, 1981

- El, De ce dormi, iubito? de Jos Vandela, regia Valeriu Paraschiv, 1981

- Varga, O sărbătoare princiară de Theodor Mazilu, regia Horațiu Mălaele, 1982

- Ion, Acești îngeri triști de D.R. Popescu, regia Mircea Cornișteanu, 1983

- Scapino, Scapino de Moliere, regia Alexandru Dabija, 1985

- Babalete Olelie, Vînătorii de Fănuș Neagu, regia Ion Cojar, 1985

- Stroescu, Într-o dimineață de Mihai Ispirescu, regia Dan Micu, 1988

- Potiekalnikov, Sinucigașul de Nikolai Erdman, regia Cornel Mihalache, 1991

- Poche-Chandebise, Puricele de Georges Feydeau, regia Horațiu Mălăele, 1993

- K. Muller, Unde-i revolverul? de Georgy Gabor, regia Mircea Cornișteanu

Teatrul "Odeon"

- Lelio, Mincinosul de Carlo Goldoni, regia Vlad Mugur, 1991

- Carlo Goldoni, Carlo contra Carlo de Paul Ioachim, regia Horațiu Mălăele, Teatrul Odeon și Theatrum Mundi

- Profesorul, Lecția de Eugen Ionescu, regia Horațiu Mălăele, 1996

Teatrul Național de la București:

- Neînțelesul, Podu', text de Horațiu Mălăele, după Paul Ioachim, 1999

Teatrul "Bulandra"

- Directorul, Șase personaje în căutarea unui autor de Luigi Pirandello, regia Cătălina Buzoianu, 1995

- Wally Murdock, Cafeneaua de Sam Bobrick și Ron Clark, regia Horațiu Mălăele, 1997

- Vanea, Unchiul Vanea de A.P. Cehov, regia Yuri Kordonski, 2001

- Vasili Vasilici Svetlovidov, Măscăriciul după A.P. Cehov, regia Horațiu Mălăele, 2005

Teatrul de Comedie:

- Ivan Alexandrovici Hlestacov, Revizorul Arhivat în 6 decembrie 2008, la Wayback Machine. de N.V. Gogol, regia Horațiu Mălăele, 2006

Companii independente:

- Paznicul, Escrocii în aer liber de Ion Băieșu, regia Horațiu Mălăele, 1994

- Ofițerul, Un deținut la Auschwitz de Alain Bosquet, regia Domnița Munteanu

Spectacole de teatru regizate:

- O sărbătoare princiară de Theodor Mazilu, Teatrul Nottara, 1982

- Puricele de Georges Feydeau, Teatrul Nottara, 1993

- Carlo contra Carlo de Paul Ioachim, Teatrul Odeon, 1994

- Escroci în aer liber după Ion Băieșu, spectacol itinerant, 1995

- Hotel de Ray Cooney, Teatrul Ovidiu din Constanța, 1997

- Cafeneaua de Sam Bobrick și Ron Clark, Teatrul Bulandra, 1997

- Lecția de Eugen Ionescu, Theatrum Mundi, 1997

- Pălăria după Un chapeau de paille de Eugene Labiche, Teatrul de Comedie, 1998

- D'ale după D'ale carnavalului de Ion Luca Caragiale, Teatrul Nottara, 1999

- Podu' după Podul sinucigașilor de Paul Ioachim, Teatrul Național București, 1999

- Cu capul de nicovala după Fierarii de Milos Nicolic, Teatrul Nottara, 2000

- Bani din cer Arhivat în 3 ianuarie 2010, la Wayback Machine. de Ray Cooney, Teatrul de Comedie, 2001

- Țara lui Abuliu după Dumitru Solomon, Teatrul de Comedie, 2002

- Poiana boilor Arhivat în 22 decembrie 2008, la Wayback Machine. după A.P. Cehov, Teatrul de Comedie 2003

- Măscăriciul după A.P. Cehov, Teatrul Bulandra, 2004

- Nepotu' Arhivat în 1 noiembrie 2008, la Wayback Machine. de Adrian Lustig, Teatrul de Comedie, 2005

- Revizorul Arhivat în 6 decembrie 2008, la Wayback Machine. de N.V. Gogol, Teatrul de Comedie, 2006

Teatrul Național de Televiziune

-Regizorul, Astă seară se joacă fără piesă de Luigi Pirandello, regia Eugen Todoran, 1987

- Paznicul parcului, La prima vedere de Ion Băieșu, regia Horațiu Mălăele, 1994

- Studentul, Poveste studențească de Mihail Șorbu, regia Cornel Todea, 1985

- Rică Venturiano, O noapte furtunoasă de I.L Caragiale, regia Sorana Coroamă Stanca, 1983

FILMOGRAFIE

ACTOR:

- Ciprian Porumbescu (1973) - student

- Păcală (1974) - grefierul

- Muntele ascuns, regia Andrei Cătălin Băleanu, 1974 - Petru

- Gloria nu cîntă, regia Alexandru Bocăneț, 1976 - Matei

- Statuia (1977, scurtmetraj)

- Septembrie (1978) - Cămilă

- Pentru patrie (1978) - sublocotenentul Spiroiu

- Ciocolată cu alune (1979) - Victor Alexe

- Ora zero (1979)

- Cântec pentru fiul meu, regia Constantin Dicu, 1979 - Mituș

- Am o idee, regia Alecu Croitoru, 1981

- Destine romantice (1982)

- Pădurea nebună (1982) - Filipache

- Melodii la Costinești, regia Constantin Păun, 1983 - Călin Buzescu

- Piciul, regia Iosif Damian, 1984

- Siciliana regia Olimpia Arghir, 1984

- Secretul lui Bachus (1984) - Nelu, fost angajat la IAS „Vinicola”

- Acțiunea „Zuzuc” (1984)

- Primăvara bobocilor (1987) - studentul Ionuț, fiul Varvarei și a lui Toderaș

- Secretul lui Nemesis (1987) - vecinul Tudor

- Maria Mirabela în Tranzistoria (1989) - tatăl fetițelor

- Secretul armei... secrete! (1989) - Gâtlej-Uscat

- Miss Litoral (1991) - maestrul Mugurel, președintele juriului

- Casa din vis (1992) - Babalete

- Divorț... din dragoste (1992) - matematicianul Dan Cantemir

- Timpul liber (1993)

- Această lehamite (1994) - Bebe

- Frumoșii nebuni ai marilor orașe (film TV, 1997)

- În fiecare zi Dumnezeu ne sărută pe gură, regia Sinișa Dragin, (2001) - milițian

- Amen., regia Costa Gavras, 2002 - Fritsche

- Ambasadori, căutăm patrie (2003) - Titi

- Magnatul (2004) - Horațiu

- Ticăloșii (2007) - Pompi, prim-ministrul României

- Vine poliția, Traian Corbescu, 2008

- Armata crimei (L'armée du crime, 2009) - Monsieur Dupont

- Poker (2010) - Titel Pangică

- Ultimul corupt din România (2012) - Titel Pangică

- Las Fierbinti, (2012 - 2013) - serial TV

Un Crăciun altfel! (2014) ca procurorul Emilian

- Moromeții 2 (2018) - Ilie Moromete

SCENARIST

- Nunta mută (2008) - în colaborare cu Adrian Lustig

REGIZOR:

- Nunta mută (2008)

- Funeralii fericite (2013)

PREMII

- Tinerețe fără bătrînețe – Premiul pentru interpretare – Iași, 1975

- Slugă la doi stăpîni – Premiul pentru cea mai bună interpretare – Galați, 1976

- Muntele – Premiul pentru interpretare, Galați

- Eulenspiegel – Premiul pentru cel mai bun actor, Piatra Neamț

- Mîța în sac – Premiul ATM, 1978

- Familia Tot – Premiul ATM, 1978

- Divorț din dragoste – Premiul pentru cel mai bun actor, Costinești, 1991

- Mincinosul – Premiul UNITER 1992

- Puricele – Premiul de regie A.U.R. 1993

- Puricele – Premiul pentru interpretare la Festivalul Național I.L Caragiale București, 1993 și Premiul Asociației Umoriștilor Români pentru interpretare, 1993

- Escrocii în aer liber – Premiul pentru regie Festivalul Comediei Romanești; Premiul pentru regie Ion Băieșu; Premiul pentru interpretare, Buzău, 1994

- Carlo contra Carlo – Premiul de regie la Festivalul Comediei Românești 1994

- Escroci în aer liber – Premiul de regie A.U.R.; Premiul de originalitate la Festivalul Ion Băieșu, Buzău 1995

- Lecția – Premiul special al juriului la Festivalul de Teatru Contemporan Brașov, 1996

- Un deținut la Auschwitz – Premiul special al juriului, Brașov, 1996

- Unde-i revolverul? – Premiul UNITER 1998

- Bani din cer – Premiul pentru cel mai bun spectacol la Festivalul Național de Comedie, Galați 2001

- Premiul de Excelență al Festivalului „Comedy Cluj", în 2012

- Premiul de Excelență al UNITER 2018

DISTINCȚII

- Ordinul național „Pentru Merit” în grad de Cavaler (1 decembrie 2000) „pentru realizări artistice remarcabile și pentr u promovarea culturii, de Ziua Națională a României”

VOLUME

- Horațiu despre Mălăele.

- Rătăciri, Editura Allfa, 2012

- HoARTiu Mălăele, Editura ART, 2018

***

 Emily Brontë: La răscruce de vânturi

Emily Jane Brontë s-a născut pe 30 iulie 1818 în satul Thornton aflat în apropiere de orașul Bradford din Anglia, fiind fiica Mariei Branwell și a irlandezului Patrick Brontë, penultima dintre cei șase copii ai familiei. Frații ei mai mari au fost Maria, Elizabeth, Charlotte și Patrick Branwell, iar în 1820 s-a născut sora cea mică, Anne.

Când Emily avea doar trei ani și niciunul dintre cei șase copii nu împlinise vârsta de opt ani, frații Brontë și-au pierdut mama, care a murit din cauza unui cancer uterin galopant pe 15 septembrie 1821. Copiii mai mici au fost atunci preluați de mătușa maternă, Elizabeth Branwell, iar cele trei surori mai mari, Maria, Elizabeth și Charlotte, au fost trimise la o școală cu internat, unde va fi înscrisă și Emily la scurt timp după ce a împlinit șase ani, pe 25 noiembrie 1824.

Experiențele surorilor în această instituție au fost însă nefericite pentru că erau supuse la abuzuri și privațiuni. După un an, în 1825, copilele cele mari s-au infectat cu febră tifoidă și nu au fost deloc bine îngrijite. Cea mare, Maria, care avea și tuberculoză, a fost trimisă acasă, dar a murit în doar câteva zile, iar următoarea, Elizabeth, a murit și ea la scurt timp după aceea. Cei patru copii rămași în viață au fost foarte afectați din cauza pierderilor succesive pe care le-au suferit și au acceptat cu greu nenorocirile care îi loviseră, mai întâi moartea mamei, care avea 38 de ani, apoi dispariția surorilor de 11, respectiv 10 ani. Tatăl lor, Patrick, le-a scos imediat pe Charlotte și pe Emily de la internat, apoi cele trei surori rămase în viață și unicul lor frate au fost educați acasă de mătușa lor, Elizabeth Branwell. Inspirați de o cutie de soldăței de jucărie pe care Patrick o primise în dar, copiii au început să scrie povești, însă puține pagini din această perioadă au supraviețuit, cu excepția poemelor rostite de personajele pe care le inventaseră.

Inițial, toți cei patru copii au scris povești despre o lume imaginară numită Angria, dar când Emily a împlinit 13 ani, ea și Anne s-au retras din “povestea Angria” și au început una nouă despre Gondal, o insulă fictivă despre care au creat o mulțime de mituri și legende. Cu excepția listelor Annei cu numele personajelor și al locurilor de pe Gondal, scrierile celor două surori despre acest loc magic nu s-au păstrat. Se știe însă că eroii din Gondal aveau imaginea populară a Highlander-ului scoțian, un fel de versiune britanică a „sălbaticului nobil” și erau înfățișați ca haiduci romantici capabili de mai multă noblețe, pasiune și vitejie decât locuitorii „civilizației”.

La vârsta de 17 ani, Emily Brontë a început să frecventeze Școala de fete Roe Head, unde Charlotte era profesoară, dar a plecat după doar câteva luni din cauza dorului de casă. Sora cea mare va scrie mai târziu: „Libertatea era respirația lui Emily; fără ea, pierea. Nu a reușit să suporte trecerea de la modul ei de viață foarte retras, dar nerestricționat și neîngrădit, la unul de rutină disciplinată.”

Când a împlinit 20 de ani, tânăra a devenit profesoară la o școală din Halifax, dar a trebuit să renunțe la slujbă din cauza sănătății ei mereu fragile, astfel că a revenit acasă în aprilie 1839 și din acel moment s-a ocupat de treburile casnice, a învățat limba germană singură și a început să studieze pianul. Trei ani mai târziu Emily a mers cu Charlotte la Bruxelles, unde cele două au urmat cursurile Academiei de fete condusă de Constantin Héger, în speranța de a-și perfecționa franceza și germana pentru a-și putea deschide o mică școală. Cele două surori au devenit atât de bune la limba franceză încât directoarea școlii, Madame Héger, le-a propus să rămână profesoare în academia ei, dar boala și apoi moartea mătușii lor le-a determinat să se întoarcă la Haworth pentru a-și sprijini tatăl.

În 1844, surorile au încercat să-și pună în aplicare planul de a deschide o școală în localitatea natală, dar nu au reușit să găsească suficienți elevi și au fost nevoite să renunțe la ideea lor. În toamna anului 1845, sora cea mare, Charlotte, a descoperit caietele de poezii ale lui Emily și a insistat să fie publicate.

Furioasă că i-a invadat intimitatea, tânăra a refuzat la început, dar a cedat când mezina, Anne, și-a scos propriile manuscrise și a mărturisit că și ea scrie poezii în secret. Un an mai târziu creațiile celor trei surori au fost publicate într-un singur volum, „Poeme de Currer, Ellis și Acton Bell”, pentru care Charlotte a contribuit cu 19 poezii, iar Emily și Anne au avut fiecare câte 21 de poeme.

Anul următor Emily a scris singurul său roman, celebrul “La răscruce de vânturi” (Wuthering Heights), care a fost publicat la Londra, în 1847, sub pseudonim. Cititorii primei ediții a cărții au fost convinși că povestea era scrisă de un bărbat, iar volumul s-a bucurat de o primire bună, publicul victorian fiind fascinat de povestea de dragoste dintre Heathcliff și Catherine. Emily Brontë nu va afla însă niciodată cât de mare va fi succesul cărții sale pentru că a murit la doar un an după publicare, la vârsta de 30 de ani. Starea ei de sănătate fusese probabil afectată de clima aspră din satul în care familia locuia.

Fratele ei, Patrick Branwell, care devenise pictor, a murit subit pe 24 septembrie 1848, iar la slujba de înmormântare care s-a desfășurat o săptămână mai târziu Emily Brontë a prins o răceală severă care s-a dezvoltat rapid într-o inflamație a plămânilor și în cele din urmă a fost diagnosticată cu tuberculoză. Deși starea ei s-a înrăutățit constant în următoarele săptămâni, a respins ajutorul medical, spunând că nu vrea să fie văzută de niciun doctor. În dimineața zilei de 19 decembrie 1848, sora cea mare, Charlotte, a scris îngrijorată în jurnal: “Devine din ce în ce mai slabă. Doctorul ne-a trimis niște medicamente pe care nu le-a luat. Momente atât de întunecate ca acestea nu am cunoscut niciodată, mă rog pentru sprijinul lui Dumnezeu pentru noi toți.”

La răscruce de vânturi, 1939

La prânz, Emily Brontë era și mai rău, putea doar să șoptească și, cu ultimele ei puteri, i-a spus Charlottei: „Dacă vei chema un medic, îl voi primi acum”, dar era prea târziu. A murit în aceeași zi, la ora două după-amiaza și a fost înmormântată în cripta familiei din localitate.

Cartea ei, “La răscruce de vânturi”, este considerată unul dintre cele mai bune zece romane din lume și a avut nu mai puțin de 25 de ecranizări, prima dintre ele în 1920, iar ultima în 2015. Cea mai faimoasă versiune este pelicula din 1939, cu Laurence Olivier și Merle Oberon în rolurile principale, realizată de regizorul  William Wyler.

***

 Geneviève, buna infirmieră franceză care a murit de tifos la Iași

Geneviève Anne Marie Hennet de Goutel s-a născut pe 11 aprilie 1885 la Paris, în Franța, fiind cea mai mare dintre cele trei fiice ale Annei Marie Pauline Victorine Balze și ale lui Alfred Pierre Émile Hennet de Goutel. Tatăl ei era șef de serviciu la Caisse des Dépôts et Consignations, iar mama, profesoară de desen, era fiica pictorului Raymond Balze. Părinții Genevièvei se cunoscuseră în atelierul pictorului Ingres, ai cărui ucenici fuseseră amândoi în adolescență și tinerețe.

După ce a absolvit școala primară și gimnazială la Paris, Geneviève a obținut diploma de învățătoare, dar s-a înscris apoi la universitate, urmând cursuri de filozofie, literatură și arte plastice.

Tânăra a absolvit Școala de infirmiere de pe Rue des Peupliers care aparținea de Crucea Roșie Franceză și, după începerea Primului Război Mondial, a lucrat ca infirmieră în mai multe spitale militare din Laval și Nevers.

În toamna anului 1916, la scurt timp după ce România a intrat în război, Gen, cum i se spunea, s-a alăturat Misiunii Sanitare Franceze din România, în care activau aproximativ 200 de doctori, și pentru câteva luni a fost implicată în misiunea de instruire a infirmierelor de la București. Tânăra a sosit în România pe 22 octombrie, după o călătorie de peste două săptămâni, și s-a alăturat misiunii conduse de generalul Berthelot. Instituția medicală în care a activat, numită “Spitalul Francez”, a beneficiat de sprijin financiar datorită subscripțiilor publice făcute de ziarul Le Figaro și îngrijea aproximativ 200 de bolnavi, iar Genevieve consemnează încântată în jurnalul său primele impresii: “La primul etaj este o sală de operații imensă, perfect luminată, cu un sistem de sterilizare complet, în care apa sterilă circulă printr-un sistem special, există apă caldă și rece și o vitrină frumoasă pentru instrumente. Masa de operație este foarte bună, tot spitalul este de ultimă generație, are chiuvete minunate, cu email alb și nichel. Ce bine este totul!! Există un dressing cu lenjerie, farmacie și anexe. Și eu care mă așteptam să lucrez în barăci, într-un oraș demolat. Medicii ne explică că acest spital este destinat doar răniților într-o stare foarte gravă, urmând ca noi și medicii să facem triajul la parter”.

Începând cu decembrie 1916, imediat ce Bucureștiul a fost ocupat de trupele germane, Geneviève a plecat în refugiu la Iași și s-a oferit să lucreze la spitalul pentru boli contagioase înființat de medicul Jean Clunet la Vila Greierul, alături de soția acestuia, Marguerite și de încă o infirmieră, Andrée Flippes, de la Union des Femmes de France.

Geneviève, care avea misiunea de a merge la gara din Iași pentru a face triajul bolnavilor, a fost prima care s-a îmbolnăvit de tifos exantematic de la soldații sosiți de pe front. Buna infirmieră a murit pe 4 martie 1917, la doar 32 de ani. La scurt timp după moartea ei, pe 26 martie, a murit și infirmiera Alphonsine Julie (Andrée) Flippes, apoi, pe 4 martie, au încetat din viață doctorul Clunet și călugărițeleAntoinette Roux și Angele, surori de caritate ale congregației religioase catolice Saint-Vincent-de-Paul, toți cinci victime ale epidemiei de tifos exantematic.

Geneviève Hennet de Goutel a fost înmormântată la Paris, în Cimitirul Montparnasse, îmbrăcată în uniforma ei de infirmieră, iar viața ei a rămas un exemplu de dăruire și devotament.

Destinul remarcabil al infirmierei a fost consemnat într-un articol publicat în Le Figaro pe 4 septembrie 1917 sub semnătura reginei Maria a României, care vizitase de mai multe ori spitalul de la Vila Greierul: “Și apoi au fost medicii: Clunet, Crèche, Santoni, Germain, toți au căzut ca eroi în lupta împotriva contagiunii inexorabile, precum și acele admirabile asistente, doamna de Goutel și Flipp, și cele două surori de la Saint-Vincent-de-Paul, Sora Angèle și sora Antoinette.”

În 2017, la 100 de ani de la moartea asistentei, la Paris a apărut, sub coordonarea doamnei Roxana Eminescu, fiica eminentei juriste Yolanda Eminescu (strănepoată a lui Matei Eminescu, fratele poetului), volumul “Ecrits de guerre de d’amour”, care cuprinde o selecție generoasă a scrisorilor pe care Genevieve le-a trimis acasă, epistole care au fost păstrate cu grijă de sora ei mai mică, Marguerite. De asemenea, volumul cuprinde jurnalul infirmierei care a fost publicat inițial în periodicul “Bulletin trimestriel de la Croix-Rouge”.

surse: Le Figaro, Bulletin trimestriel de la Croix-Rouge (g allica.fr)

***

 Eugene Schueller, farmacistul francmason care a creat imperiul L’Oreal

Simpatizant nazist, francmason, îngrozit de ideea de salariu standard și săptămână cu cinci zile de muncă, Eugene Schueller a pus bazele imperiului L’Oreal, vârf de lance în industria cosmeticelor.

Liliane Henriette Charlotte Bettencourt a murit în septembrie 2017. După cum relata revista Forbes, la momentul morții sale era cea mai bogată femeie de pe planetă, cu o avere estimată la aproximativ 44 de miliarde de dolari. Liliane Bettencourt era, de asemenea, unul dintre acționarii majoritari ai L’Oreal.

Personalitate importantă a industriei modei, Bettencourt era adeseori menționată în mass-media. Însă poveștile cele mai controversate despre L’Oreal îl priveau, de fapt, pe tatăl său, un cunoscut simpatizant nazist și francmason îngrozit de ideea de săptămână cu cinci zile lucrătoare și salariu standard.

Tatăl lui Liliane, farmacistul Eugene Schueller, a fost omul care a fondat L’Oreal. A fost, de asemenea, scriitor și activist politic, făcând câteva declarații controversate în cartea sa, „La revolution de l’economie” („Revoluția economiei”), printre care:

„Sunt perfect conștient că nu avem șansa pe care au avut-o naziștii atunci când au venit la putere, în 1933. Nu avem darul pe care l-au avut germanii.

Nu avem credința național-socialismului. Și nu avem dinamismul unui Hitler care să miște lucrurile. (…) Trebuie să smulgem din inimile oamenilor conceptele copilărești de libertate, egalitate și chiar și fraternitate.”

Născut în martie 1881, în capitala Franței, Schueller a studiat la Institutul de Chimie Aplicată din Paris. Chimist pasionat, a continuat să lucreze într-un laborator ca asistent.

Mai târziu, a devenit interesat de industria cosmeticelor, după ce a fost însărcinat cu dezvoltarea unei vopsele de păr non-toxice.

Eugene Schueller și-a folosit experiența și educația pentru a crea un produs conform specificațiilor, iar ulterior a decis să-și înființeze propria companie pentru a-și vinde creația.

Și-a numit firma Compania Franceză de Vopseli de Păr Inofensive, însă mai târziu a redenumit-o L’Oreal. Sursa de inspirație pentru numele companiei era Aureale, o coafură populară în acele zile, a cărei denumire provenea de la „aureole”, care înseamnă „halou”.

Pe lângă interesele științifice, Schueller, un om foarte inteligent, urmărea cu pasiune politica și evenimentele curente. A devenit foarte interesat de socialism și, timp de trei ani, a făcut parte din Francmasonerie.

Ideile lui Eugene Schueller iau o turnură periculoasă

Nerăbdător să influențeze lumea, a apărut în emisiuni la radio și a scris cărți și articole în scopul de a convinge oamenii să adere la ideologia sa.

Una dintre sugestiile lui Schueller (pe care a aplicat-o o vreme la L’Oreal) era eliminarea salariilor standard și remunerarea muncitorilor pe baza productivității lor.

Credea cu tărie în ideea de „salariu proporțional”, conform căreia oamenii inteligenți și pregătiți, care munceau din greu, erau răsplătiți pentru eforturile lor și tratați cu mai mult respect decât restul.

Odată cu trecerea timpului, opiniile lui politice au început să evolueze, ajungând în cele din urmă la punctul în care era convins că forma cea mai bună de organizare era dictatura.

Așa că, atunci când Leon Blum, un evreu socialist, a devenit prim-ministru al Franței, în anii ’30, și a început să vorbească despre cinci zile de muncă pe săptămână, vacanțe plătite și creșteri salariale pentru toți, Schueller a fost îngrozit.

În consecință, a decis să-și unească forțele cu La Cagoule, un grup foarte violent, fascist, antisemit și anticomunist.

Cu banii produsi de imperiul lui de cosmetice în continuă creștere, Schueller s-a oferit să sprijine grupul în vederea unor atacuri teroriste, asasinate și bombardamente, și să pună la la dispoziția membrilor organizației locuri de întâlnire în birourile propriei sale companii.

Apoi, când a izbucnit Al Doilea Război Mondial și germanii au ocupat Franța, s-a dovedit că Schueller era, de fapt, de partea unor oameni precum Adolf Hitler și Benito Mussolini.

Ideile sale politice au început să vireze și mai mult spre latura extremă, fiindu-le și mai favorabile naziștilor. Șeful L’Oreal s-a împrietenit cu ofițeri naziști și a început chiar să investească în diverse companii germane.

Când războiul a luat sfârșit, Schueller, la fel ca mulți alții care au simpatizat cu naziștii, a plătit prețul pentru acțiunile sale. În noiembrie 1946, a fost acuzat oficial de colaboraționism.

Însă, când probele au fost examinate îndeaproape, nu s-au putut găsi documente care să ateste faptul că Schueller îi ajutase pe naziști. În schimb, martorii au susținut că ajutase Rezistența Franceză și că pusese umărul la protejarea evreilor.

Prin urmare, acuzațiile împotriva lui Schueller au fost retrase, însă mulți și-au exprimat părerea că șeful L’Oreal își folosise influența și banii ca să „simuleze” inocența.

Interesant este că, în anul următor, foști membri ai organizației La Cagoule au primit posturi bine plătite la compania lui Schueller, un indiciu că ideile și convingerile sale naziste erau la fel de puternice.

Eugene Schueller a murit în 1957, lăsându-i afacerea și averea lui Liliane, singurul său copil. Oficial, Liliane a fost directorul companiei, dar nu a avut un rol activ la L’Oreal.

Era cunoscută pentru generozitatea ei, donând sume uriașe pentru artă, educație și pentru cauze medicale. Interesant însă este faptul că s-a măritat cu Andre Bettencourt, un politician care a fost, de asemenea, membru  al organizației La Cagoule.

***

 Tiare, coroane, mitre - o istorie a podoabelor de pe capetele monarhilor

În evul mediu, coroanele erau văzute ca un dar acordat de către Dumnezeu. Înșiși demnitarii religioși, precum papii, solicitau acest dar. Astăzi, coroana și-a pierdut misticismul sacru și rangul impunător, dar a rămas în unele țări parte din ceremoniile de la curte și are un efect magic asupra publicului. 

Rădacinile mistice ale coroanei își au originile în pălăriile și cununele străvechi. Acum mii de ani, domitorii marilor monarhii din antichitate, precum cei din Egipt sau Orient, se împodobeau deja cu pălării sau cunune venerabile. 

În diferitele culturi, semnul puterii era purtat pe cap, precum în cazul popoarelor Inka, Maya, cel al aztecilor sau în orient: pălăria înaltă, adeseori înfășurată cu o panglică sau o batistă este un vechi semn oriental al puterii.

În alte culturi, precum la sumerieni și etrusci, cununa era podoaba capilară cea mai răspândită și avea rolul de a proteja și a-i oferi forță celui care o purta.

În timpul democrației grecești, preoții, oratorii sau câștigătorii jocurilor olimpice purtau așa-numitul Stephanos, o cunună din Frunze, care, în cadrul sărbătorilor, al evenimentelor sportive sau al festivităților, indicau o performanță remarcabilă. O cunună asemănătoare au primit câștigătorii jocurilor olimpice din 2004 de la Atena.

În Roma antică, cununa de lauri, numită „corona”, reprezenta un semn de onoare și privilegiul acordat din partea domnitorului și era formată dintr-o împletitură din frunze de metal prețios.

Măreția aurie a Imperiul Bizantin 

Diademe din aur, decorate cu pietre prețioase: acest simbol bine cunoscut de măreție și putere era purtat de împărații bizantini. Este vorba despre o coroană formată din mici plăcuțe, rotunde sau pătrate, prinse între ele prin câte două perle - perdecesoarea coroanelor occidentale din timpul evului mediu. Deasupra frunții se afla un giuvaier, pe jumătare îmbrăcat în aur, care simboliza puterea, onoarea și bogăția împăratului bizantin.

În timpul conducerii împăratului Flavius Tiberius Constantinus, între 578 și 582, a mai fost adăugat un element: o cruce din aur strălucitor deasupra guivaierului, care să simbolizeze victoria, căci, în viziunea sa, Hristos învinsese moarte prin răstignire.

Coroana militară de protecție - ținta pe câmpul de luptă 

Înainte ca triumful creștimismului să înceapă în Europa, conducătorii popoarelor germanice purtau în timpul războaielor armuri care cuprindeau o cască cu grilaj. Casca era decorată cu simboluri metalice, astfel încât, în învălmășeala luptei, conducătorul să poată fi recunoscut atât de către călăreți, cât și de către infanterie.

Conducătorul trebuia totuși să își facă remarcate măreția și puterea și în viața de zi cu zi. Întrucât majoritatea oamenilor nu știau să scrie și să citească, s-a apelat la simboluri pentru decorarea coroanelor. Datorită impactului simbolurilor, coroanele au căpătat o însemnătate extraordinară în toate monarhiile europene ale evului mediu.

Tiara – Coroana papei 

Nu doar împărații și regii își arătau puterea cu ajutorul coroanelor. Coroana papei (tiara) își are originile în articolele cu care regii perși și asirieni își acopereau capul. Primele tiare papale aduceau cu ceea ce purtau episcopii (mitra), așa cum purta Papa Konstantin I. (708-715), un articol înalt, dar simplu, confecționat din material alb, fără decorațiuni.

Mai târziu, tiara s-a transformat într-o coroană triplă, cu o înălțime de 30 de centimetrii. Cele trei corone, de care atârnau panglici, puteau fi interpretate fie ca reprezentând Sfânta Treime, fie ca cele trei sarcini principale ale papei, grija pentru credință, pășunat și învățătură.

Abia în 1964, tiara a încetat să mai fie un simbol al puterii, atunci când papa Paul VI. a donat-o în favoarea unor oameni săraci.

Coroana imperială – regina tuturor coroanelor 

Cea mai importantă și distinsă coroană europeană este coroana imperială din evul mediu. Nicio altă coroană nu a avut un asemenea impact și o asemenea putere simbolică. Confecționată din aur pur și decorată cu pietre prețioase de toate culorile, este astăzi păzită cu mare atenție, împreună cu sceptrul, sabia și globul, în vistieria Curții Imperiale de la Viena.

Valoarea ei materială și istorică este nemărginită, iar realizarea ei învăluită în mister. Aproximativ 800 de ani, coroana a reprezentat un simbol strălucitor al Sfântului Imperiu Roman, care a rezistat până în 1806 și care includea pe atunci mare parte din Germania de acum, Olanda, Belgia, părți are Franței de Est, Burgundia, Elveția, precum și aproape întreaga Italie. Coroana era de nelipsit de la fiecare încoronare, căci în percepția de atunci, abia aceasta îl făcea pe cel care o purta domnitor. Toți regii și împărații franci, apoi cei germani au purtat coroana imperială.

Coroana avea, pe lângă importanța politică, și o însemnătate religioasă, căci întruchipa concepția despre Hristos ca rege al tuturor regilor. Cele opt plăcuțe din aur din care era compusă, formau un octogon, care era considerat semnul perfecțiunii. Cifrele și așezarea pietrelor ar fi înfățișat o reproducere a Jerusalemului.

Din cauza importanței sale politice, coroana a reprezenat de-a lungul timpului un obiect râvnit pentru furt, șantaj și înșelăciune, iar oponența a încercat des să ajungă în posesia acestui simbol de putere. Astfel, coroana a trebuit să fie ascunsă în locuri alternative, până ce i-a fost găsit un loc sigur, în Viena.

Nu mai rămâne loc pentru coroane în democrație 

Încă din secolul 19, coroana a început să fie considerată o podoabă demodată, enervantă și formală. Statele nou apărute sau reconstruite în acea perioadă, precum Italia, Spania, Belgia, Olanda sau Grecia, au renunțat la coroana propriu-zisă din aur și pietre prețioase și s-au mulțumit cu simbolul coroanei de pe blazon.

În secolul 20, secolul democrației, coroanele și-au pierdut aproape complet însemnătatea. Acum, locurile unde coroanele sunt păstrate au devenit atracții turistice, precum domul din Aachen, catedrala din Reims, domul din Frankfurt sau cel din Praga.

***

 Neliniște

Tărâmul pădurii Somova era cutreierat de fantasmele întunecate care-și aruncau blestemele și otrava peste rădăcini ca niște lumini pâlpâitoare creând umbre ascuțite făcându-și simțită astfel prezența. 

Păreau șiruri de limbi negre, străine printre mușchii verzi ai solului.

Grigore era ușor de controlat de întuneric, căci alcoolul pe care l-a consumat îl făcea vulnerabil. 

Această slăbiciune era exploatată de spiritele malefice care bântuiau pădurea.

Gabriel ridică mâna stângă și își șterge cu ea sudoarea frunții încrețite de vânturile puternice și aspre care l-au mângâiat până în ziua aceasta, în care și-a ridicat o casă unde putea să se ferească de arșița ucigătoare și de furia furtunilor de foc. 

Această casă, construită cu grijă și dedicare, îi oferea adăpost și o bază solidă pentru toate activitățile zilnice.

În grădina sa, Gabriel a plantat un cireș sălbatic din sâmburii păstrați cu grijă. Vlăstarul era voinic și dornic să înflorească în lutul fecund al pădurii. Acest cireș era o sursă de hrană și un simbol al renașterii și continuității vieții în mijlocul naturii.

De asemenea, Gabriel a cultivat o plantă asemănătoare cu Aloe Vera, din sucul căreia își prepara alifii pentru mâinile sale crăpate și uscate. 

Aceste alifii îi erau de mare ajutor și pentru bandajarea rănilor pe care le căpăta în timpul vânătorii. Planta îi oferea un remediu natural pentru vindecarea rapidă și protejarea pielii.

Din carnea fragedă a vânatului, Gabriel își prepara mâncare hrănitoare, iar din blana cerboaicelor își croia haine călduroase pentru anotimpurile geroase. 

Era protejat de frig, și folosea în mod sustenabil resursele naturale din jurul său.

Gabriel era și un meșteșugar talentat. Cioplea în lemn diverse obiecte de artă cu ajutorul unui vârf de cuțit pe care și-l făurise singur. 

De asemenea, modela vase, farfurii și potire din lut, pe care le folosea pentru a bea apă și ceaiuri din plante, îndulcite cu rădăcini de fructe. 

Aceste obiecte de artă erau practice și decorative, înfrumusețând casa.

În adâncitura unui copac, un roi de albine galbene cu dungi late negre își făcuseră stup. 

Gabriel aduna mierea acestora, pe care o folosea ca aliment și pentru proprietățile sale medicinale. 

Albinele reprezentau un alt element esențial al vieții sale în pădure, contribuind la polenizarea plantelor.

Masa pe care Gabriel mânca era din tablă, pe care o ungea cu grăsime și untură topită de vânat pentru a preveni rugina. 

Păstra vinul dulce în potire înalte, sculptate cu formă de șarpe galben. Aceste potire erau folosite la ocazii speciale, adăugând un element de ritual și ceremonie în viața sa.

În casa sa, Gabriel avea și un aparat care emitea sunete asemănător unui radio. Partea de jos era din metal, cu butoane pentru producerea sunetelor și schimbarea volumului, iar partea de sus era din lemn cu bucăți de sârmă. Acest aparat îi oferea o conexiune cu lumea sunetelor, într-un mod primitiv, dar eficient.

Prin volumul dezlănțuit al aparatului se auzea sâsâitul șerpilor în mod neîntrerupt. 

De la un perete la altul era legată o sfoară pe care atârnau blide artizanale. 

Gabriel trăgea de sfoară pentru a produce un zgomot infernal, sperând să alunge musafirii fioroși.

Aceste metode ingenioase de autoapărare erau esențiale pentru supraviețuirea sa în mijlocul naturii sălbatice.

Când spiritele Întunericului se retrăgeau în carapacea lor, Gabriel aduna oasele ciutelor, pe care le colora cu vopsele obținute din dude movalii, roșu intens și maroul nucilor. Aceste oase colorate deveneau obiecte de artă, transformând resturile vânatului în ceva frumos și semnificativ.

Gabriel făcea și scaune din lemn, pe care le picta cu cenușă și cu albastru obținut din presarea la rece a florilor albăstrui. Aceste scaune erau funcționale și estetice, aducând un strop de culoare și viață în casă.

Își ridicase și un turn, un fel de ochean prin găurile căruia privea în depărtări, reușind în acest mod să anticipeze un atac păsăresc ori de mamifere înfometate. Acest turn îi oferea un avantaj strategic, permițându-i să observe mișcările potențialelor pericole din timp.

După o zi plină de activități, Gabriel se întindea extenuat pe marginea patului. Ațipea vreme de câteva minute, după care holba ochii mari, cu privirea țintită în tavan, unde zărea balauri uriași pe grumazul cărora un foc pâlpâind furios sculptează colaci rotunzi și sângerânzi. 

Se ridica ca hipnotizat și întindea palmele să stingă focul uriaș și prăpăstios, ca apoi să se trântească în pat și să adoarmă într-un somn profund până în zorii următoarei zile.

Gabriel primise o aprobare specială de la spiritele pădurii să consume carne de vânat, dar cu o condiție strictă: să se orienteze doar spre exemplarele bătrâne sau rănite, până când își încheia misiunea de 40 de zile. 

Habar nu avea câte zile au trecut și era deja neliniștit, simțind povara timpului și responsabilitatea pe care o purta.

Grigore, prietenul său, era adesea bântuit de spiritele întunecate. Gabriel simțea că prietenul său nu era în regulă și încerca să-l țină ocupat cu diverse activități în gospodărie, sperând că munca fizică și aerul curat îi vor face bine.

Într-o zi, Grigore se sperie de ceva din pădure și începe să tremure incontrolabil. Gabriel se apropie rapid de el.

– Ce-ai văzut, Grigore? întreabă Gabriel.

– O umbră, o umbră uriașă, răspunde Grigore, cu vocea sugrumată de frică.

– Stai liniștit, te duc la spital, îi spune Gabriel, hotărât.

Îl urcă pe Grigore pe cal și pornește în grabă spre cel mai apropiat spital. 

Robby, calul său, simte urgența și aleargă cât poate de repede. 

Ajunși la spital, Gabriel cere ajutor.

– Avem nevoie de ajutor! Prietenul meu a avut un șoc puternic, strigă Gabriel către personalul spitalului.

– Ce s-a întâmplat? întreabă o asistentă, venind în întâmpinarea lor.

– A văzut ceva în pădure și a intrat în panică. Trebuie să-l vedeți imediat, răspunde Gabriel.

– Îl ducem imediat în camera de urgență, spune asistenta, preluându-l pe Grigore.

Gabriel rămâne afară, îngrijorat, așteptând vești despre prietenul său. După câteva ore, un doctor vine să-i vorbească.

– Domnule, prietenul dumneavoastră va fi bine. A avut un șoc, dar cu îngrijire și odihnă își va reveni. Îl vom ține sub observație pentru câteva zile, spune doctorul.

– Mulțumesc mult, răspunde Gabriel, ușurat.

Grigore rămâne internat la spital, iar Gabriel se întoarce la casa sa, hotărât să fie și mai atent la starea bătrânului său prieten, știind cât de fragilă poate fi liniștea în tărâmul pădurii Somova. 

Neliniștit de trecerea timpului și de misiunea sa, Gabriel continuă să respecte cerința spiritelor pădurii, vânând doar animalele bătrâne sau rănite, în speranța că va îndeplini cu succes sarcina de 40 de zile care i-a fost încredințată.

Casa Mireselor

În depărtări, în afundăturile încâlcite și întortocheate ale codrului, Femeia-Zburătoare, împreună cu camaradul său, Vulturul cu aripi lungi și gheare tari, continuau aventura lor pentru a găsi Perla Tămăduitoare.

Părăsiseră de câteva ore casa mireselor necununate. 

Voiau să îl ghideze pe Gabriel către Tărâmul Mâinilor Negre, unde se afla Perla Tămăduitoare. Această țară era în 5D, unde se ajungea prin acel portal de pe hartă. 

Pentru a putea ajunge acolo, trebuia ca balanța faptelor bune să se încline mai mult decât a celor rele.

Singura faptă rea, dar și de aici avea permisiune, era că ucidea animale pentru a supraviețui, promițând că după această misiune nu o va mai face. 

A făcut fapte bune mărețe: a salvat sufletul morților din pădure împreună cu Ileana, și pe Grigore. Mai avea de salvat sufletul mătușii Silvia, care a avortat înainte de a o avea pe Ileana.

Pe măsură ce înaintau, se făcea din ce în ce mai frig și erau mai neagră zarea și pământul, iar fulgii de zăpadă neagră se învolburau noaptea în vântul tăios, ghemuindu-i pe cei doi sub blănuri.

— Mi-a înghețat și sângele din vene, tremură Femeia-Zburătoare, privindu-și partenerul.

Zburătoarea purta o rochie lungă care fâlfâia în furia vântului, în partea de jos, asemenea unor valuri înspumate, fluturând mânecile vaporoase. 

Deasupra ținutei purta o vestă lungă de blană tăbăcită, de culoarea maro deschis. 

Degetele de la o mână erau acoperite de inele mari cu pietre prețioase, iar mijlocul era prins într-o centură bătută în cristale negre. 

Ciorile îi urmăreau din copacii acoperiți de zăpadă cenușie, croncănind fără astâmpăr, mișcându-și aripile ca niște bătrâni ostași legendari.

În casa mireselor necununate, liniștea era desăvârșită. 

O doamnă dintr-o altă țară cumpărase casa părăsită și transformase locul într-un orfelinat. 

Acesta era un loc de refugiu pentru copiii abandonați, unde fiecare suflet găsea alinare și îngrijire. Orfelinatul devenise cunoscut pentru atmosfera sa caldă și primitoare, în contrast puternic cu trecutul său sumbru.

— Ce loc frumos a devenit această casă, spuse doamna, privind cu mândrie la copiii care se jucau în curte.

Copiii alergau veseli prin curtea orfelinatului, umplând aerul cu râsete și veselie. Fiecare colț al casei era acum plin de viață și speranță, transformat complet de dorința doamnei de a oferi un adăpost și iubire celor care aveau cea mai mare nevoie de ele. 

Grădina, cândva năpădită de buruieni, era acum un loc de joacă, unde florile colorate și pomii fructiferi aduceau un strop de magie în viața copiilor.

— Când am venit prima dată aici, totul era atât de trist și pustiu, rememoră doamna, trecându-și mâna prin părul unei fetițe care se agățase de poalele rochiei sale.

— Acum este un adevărat cămin, completă asistenta, admirând transformarea.

Casa mireselor necununate devenise astfel un simbol al renașterii și al noilor începuturi, oferind un acoperiș și o șansă la o viață mai bună pentru fiecare copil care trecea pragul.

Ploaia

Dincolo de câteva stânci, o nouă zi se insinua timid, strecurându-și razele aurii printre crăpăturile pereților casei lui Gabriel, vestind o primăvară zâmbitoare și plină de promisiuni. 

Lumina soarelui pătrundea jucăuș înăuntru, mângâind treptat fiecare colț al încăperii, trezind la viață fiecare detaliu ascuns, ca o pictură delicată a naturii. 

Gabriel, simțind adierea blândă și căldura revigorantă, se lăsă furat de farmecul acestei renașteri, învăluit de speranța și frumusețea unui nou început.

Un șoim cu aripi de bronz dădea târcoale deasupra hornului casei, inspector zburător, cu penele scânteind de bătrânețe și de prea mult zbor. 

Gabriel, șezând pe marginea patului, își scărpină obrazul bărbos, apoi duse mâna, mângâindu-și gânditor barba înspicată cu alb. 

Capul îi zvâcnea de durere, căci nu-și găsea liniștea, măcinat de gândul misiunii neîndeplinite și de absența calendarului care să-i rânduiască zilele.

Iese afară din casă și ia o plasă de pescuit cu găurile de dimensiuni mijlocii, punând în ea câteva oase de diferite mărimi și jucându-se cu aceasta, produce zgomote ciudate. 

Aprinde un foc mic și, într-un ghioc, fierbe vin roșu amestecat cu mirodenii, boabe de piper alb și ierburi aromate. 

O băltoacă străfulgeră în apropierea casei.

Gabriel ridică privirea și își vede calul cum paște liniștit.

— Robby, gustă și din cea mai dulce apă, îi zise bărbatul, trăgând aer în piept, încercând să alunge neliniștea și durerea de cap care nu-i dădeau pace.

Câteva păsări cu penaj viu colorat și cu ciripitul vesel ciuguleau din cojile de pâine căzute pe jos, aducând un strop de viață într-o lume aparent uitată. 

Depărtarea colora pădurea Somova verde-cenușiu, iar vântul îi făcea bine pielii lui Gabriel, ca o mângâiere delicată. 

Un nou fulger strălucea la orizont, desenând umbre bizare pe cerul întunecat.

Un șoim zbura în cerc, țipând deasupra tufișurilor.

Undeva, în depărtări, se aude un urlet ca de lup, iar gândurile lui Gabriel, călătorind pe aripile amintirilor, îl poartă înapoi la clipele copilăriei sale, când se juca cu săbii de lemn și bice împletite din coajă de copac. 

În fața ochilor săi se conturează literele sculptate în porțile uriașe de fier ale unui atelier de confecționat unelte de pescărie abandonat. 

Litere întunecate, de o tristețe adâncă, formau propoziții scurte într-o limbă pe care nimeni din sat nu o știa. Literele erau în ebraică și spuneau: „Fără violență.” 

Lui Gabriel îi era limpede că va trebui să se întoarcă în sat și să regândească pescuitul. Dacă ne hrănim cu pești și îi ucidem, să nu îi facem să sufere. 

Această conștientizare îi cuprinde sufletul ca o povară, obligându-l să-și revizuiască viziunea asupra vieții și asupra legăturii dintre om și natură.

În atelierul de confecționat unelte de pescărie, foarte vechi, locuia Fecioara-Păianjen cu mâinile albe, lungi și subțiri, și ochii mici și negri ca două mărgele lucitoare. 

În ziua aceea, soarele avea să apună mai devreme ca de obicei și se înroșea ca o sobă încinsă, lipindu-se de cer ca de propria sa carapace. 

Săgeți de foc, sângerii, încolăceau vântul ca dragoni fantastici printre aleile zărilor.

Pe Gabriel nu-l mai durea capul și simțea cum fiecare părticică de mușchi din corp se umflă, prizând puteri de Zeu. 

Văzduhul era acoperit de o perdea roșie, scântei galbene și licăriri fantomatice de jar și scrum.

Fecioara-Păianjen, care făcea parte din Armata de Lumină din învelișul astral al Pământului, cu o măiestrie neîntrecută, țesuse o plasă protectoare în jurul capului lui Gabriel. Fiecare fir de mătase era impregnat cu o magie subtilă, menită să alunge durerea și să îi confere o forță divină. Această pânză, diafană și strălucitoare, se contura perfect pe capul său, emanând o lumină blândă și liniștitoare. 

Gabriel simțea cum energia vindecătoare a Fecioarei-Păianjen îl învăluie, conferindu-i puteri și claritate mentală.

Gabriel își urcă privirea spre cer. Acesta devenea într-un ritm rapid din ce în ce mai roșu, mai vulcanic și mai mânios, parcă ar fi vrut să înfulece pământul dintr-o singură mușcătură. 

Ramurile unui pin de un verde strălucitor în vidul acela roșiatic și înfricoșător indicau drumul pe unde goniră ciutele sălbatice și speriate, îmbulzindu-se în neantul codrului.

Vântul forma umbre de om și de cai, o armată celestă, forme negre și uriașe, cu frâie din piele naturală mahon întrețesute cu stacojiu și ruginiu. 

Printre tufișurile agitate zărește o cornută de culoarea alb-cenușiu cum îi privea blând printre frunzișul cu umbre argintate. 

O umbră de plumb neștiută întindea o pânză obscură pe pământ și cobora vijelia cu o falcă în ceruri și una în pădure. 

Din sevele arborilor zburau rând pe rând, invadând tărâmul verzui, stoluri de păsări cu ciocul de foc.

Cerboaica fantasmă venea foarte aproape de ei. Gabriel observă că aceasta purta la gât un colier din oase mici, lunguiețe și arcuite, pictate în dungi și forme artistice inedite.

— Au mai fost și alții pe aici. Picioarele speranței noastre calcă pe urmele speranțelor altor ființe umane care au cutreierat și cercetat dinaintea noastră tainele nebănuite ale universului acestui codru de smarald.

Raze mari, violete și sidefate se împlântau printre crengile legănate ale copacilor ca niște păsări înfometate, iar alte raze mai mici atârnau ca niște lampioane de lumină, ca fructul necopt al unei vițe de vie. 

Lumina și întunecimile luptau în văzduh. 

Vântul tăcu și se auziră stropii grei de ploaie cum picurau printre rândurile vineții ale plopilor.

Forțele întunericului, instigate de Fecioara-Păianjen cu mâinile albe, se adunau pentru a aduce vijelia asupra pământului. 

Furtuna se dezlănțuia cu o forță nemaiîntâlnită, cu vânturi turbate ce suflau umbre de om și de cai, transformând peisajul într-un tablou apocaliptic.

***

 Lui Bogdan..

POEZIA ZILEI 

         UITARE 

Autor: Cornelia Calaidjoglu 

Prezentare: Gabriela Harasim 

,,În unele zile nu vei găsi nici măcar un cântec al sufletului tău. Chiar și așa, continuă să cânți"! 

Emory Austin 

          Tot ce măsoară într-un fel existența noastră pe pământ și îi dă o aură este iubirea, sentimentul cel mai nobil pe care îl trăim, cel care conturează desăvârșirea și ne conduce pe drumul paradisului pământean. 

          Vrem să vorbim cu Dumnezeu? Atunci, să trăim iubirea! Vrem să auzim simfonii îngerești? Să ascultăm cântecul sufletului nostru! Doamne, ne-ai dat atât de mult! Pe palme avem infinitul unde ne zăvorâm fericirea, frumusețea acestui univers armonios ne este pernă pentru suflet... dar noi suntem singurii care ținem în mână cheia ce deschide sufletul spre bucuriile vieții! 

          Și totuși iubirea, în cea mai măreață formă a ei, poate aduce suferințe, atunci totul își pierde firescul echilibru, iar când valurile de tristețe te îneacă, auzi doar cântecul prevestitor al durerilor și zbuciumul se transformă în poezie. Pas cu pas, sentimente impresionante și trăiri intense se aștern, asemeni valurilor peste nisipul mării, și rămân închise în cuvintele-versuri ce sunt martore ale unor neîmpliniri pe care viața le mai așterne în calea omului. 

          O foaie albă pe masă, o lumânare ce arde și un chip de femeie frumoasă și îngândurată, a cărei lacrimă strălucește în colțul ochiului, așterne un poem plin de emoție și profunzime, încercând să întindă vălul uitării peste acea tristețe a neîmplinirii cuibărită în suflet. 

          ,,Uitare", sugestiv titlu, căci mereu încercăm să ne refugiem în ea, pentru a ne micșora tristețea! Când atingi coarda unei harpe auzi sunetul ce te urcă spre cer, dar, când cineva, căruia i-ai pus pe palme sufletul tău, te rănește, cântecul lui se transformă în strigăt al durerii: ,,Degeaba-mi strigi cocorii să coboare/În mreaja ta de-albastru pământesc,/Căci eu sunt cununată cu o boare/Și-mi fac din vânt altar dumnezeiesc". 

          Știu că odată ce un suflet este rănit, în afara durerilor tale, nimic nu te mai alină, totul este încremenit și este parte a suferinței tale: ,,Nici bărcile să-noate nu mai știu/Nici zborul nu-l mai știu către izvoare/Eu am doi ochi cu cerul argintiu,/Prin care corbii tăi nu pot să zboare". 

          De multe ori ne gândim dacă neîmplinirile vieții ne definesc. Cu siguranță, nu! Dimpotrivă, ele ne întăresc, ne motivează, așa cum și autoarea, cu eleganță și rafinament poetic, subliniază în versurile ei: ,,Prin viscol mă dezleg și mă dezbrac/Nimic nu-mi pare-acum atât de greu/Mă frâng în vântul munților și tac/În lutul ce-l frământă Dumnezeu"! 

          Trădările în iubire atrag întotdeauna o stare de indiferență vizavi de cel care a rupt cercul iubirii: ,,Dar tu te-neci în versul tău naiv/În felul tău lipsit de orice fel", pentru că, atunci când privești dragostea ca pe ceva trecător, durerea ce o transmiți este ucigătoare. 

          Dar, pe cărările iubirii vor exista întotdeauna flori, pentru că Dumnezeu a dăruit omului posibilitatea de a găsi strălucire în tot ce atinge, lăsând acolo, în ele, parfumul sufletului nostru, iar aceste imagini copleșitor de frumoase, autoarea le aduce în vers, chiar sub o ușoară formă de reproș: ,,Zadarnic mă respiri prin trandafiri/Trezind rapsozii luncii fără vânt/Înșiri cuvinte goale și te miri/De ce ești doar o umbră pe pământ". 

          Iubirea nu alege oamenii după ceea ce sunt. Ea este căutătoare de suflete curate, cu sentimente frumoase, de scântei în priviri, de lumină pe calea spre inima celui iubit. Cu miezul plin de sinceritate, versurile poeziei ne arată că sufletul poetei a dorit doar iubire și nimic altceva: ,,Degeaba-mi bați cu geniul tău la geam,/Căci eu întind și norii peste munți". 

          Adierea zorilor dimineții, ce odată îmbrățișau această sfântă legătură de iubire, a dispărut, timpul transformându-i în ,,punți arzânde de sălcii plângătoare”, în care se pierde o iubire ce nu se mai întoarce. 

          Dacă întreaga natură ia parte la sărbătoarea iubirii, acum, ia parte și la durerea și tristețea ce îmbracă sufletul poetei, dă glas durerii ei, plămădind versuri de o frumusețe diafană: ,,Din mine luna și-a croit veșmânt,/Iar rana mea îi este ca și leac,/Mă face vin în vase de pământ,/Iar eu îi șterg tristețile și tac".          

          Naturalețea și simplitatea versului, spiritul liber al autoarei, măiestria creației, le-am simțit, le-am însoțit, cuvintele le-am desfrunzit și am încercat să le dau o vibrație în afara versurilor! 

          Admirație, Cornelia Calaidjoglu, pentru acest poem plin de emoție, de sensibilitate și pentru acea contopire aleasă a cuvintelor cu trăirile sufletului! 

          Dragi cititori, vă invit să lecturați un poem ce poartă amprenta unui poet talentat!

UITARE 

          Cornelia Calaidjoglu

Degeaba-mi strigi cocorii să coboare

În mreaja ta de-albastru pământesc,

Căci eu sunt cununată cu o boare 

Și-mi fac din vânt altar dumnezeiesc.

Nici bărcile să-noate nu mai știu, 

Nici zborul nu-l mai știu către izvoare.

Eu am doi ochi cu cerul argintiu, 

Prin care corbii tăi nu pot să zboare. 

Prin viscol mă dezleg și mă dezbrac.

Nimic nu-mi pare-acum atât de greu. 

Mă frâng în vântul munților și tac

În lutul ce-l frământă Dumnezeu.

Dar tu te-neci în versul tău naiv,

În felul tău lipsit de orice fel,

Legat abstract de zborul meu tardiv,

Ca spiritul în crucea de oțel.

Zadarnic mă respiri prin trandafiri,

Trezind rapsozii luncii fără vânt.

Înșiri cuvinte goale și te miri

De ce ești doar o umbră pe pământ. 

Degeaba-mi bați cu geniul tău la geam,

Căci eu întind și norii peste munți. 

Îți las în schimb, din tot ce nu mai am, 

Corola sfintei slove de la nunți. 

Îți las în locul zorilor un nor

Și punți arzând, de sãlcii plângătoare,

În focul lor, nestinsul meu amor

Și bărcile pierdute de pe mare. 

Din mine luna și-a croit veșmânt ,

Iar rana mea îi este ca de leac.

Mă face vin în vase de pământ, 

Iar eu îi șterg tristețile și tac.