***

 Unii vor iubire, alții vor putere,

Unii doar un umăr pentru-o mângâiere,

Unii casă mare şi maşină nouă,

Alții doar o umbră unde să nu-i plouă,

Unii să audă, alții să vorbească,

Unii doar o clipă cerul să privească,

Unii o moşie mare şi bogată,

Uni-ar vrea o mamă, alți-ar vrea un tată,

Unii haine scumpe şi pantofi mai mulți,

Alţii vor picioare şi-ar umbla desculți,

Unii vor un munte, alții vor o mare,

Unii doar să aibă cele necesare,

Unii vor avere, faimă, bogății,

Alții sănătate pentru-ai lor copii,

Unii vor să aibă propriul răsărit,

Alții doar să uite ceea ce-au iubit...

Pelerini prin lume între nu şi da,

Fiecare suflet are rana sa!

Nu tot cel ce râde este fericit,

Cum nici cel ce plânge totul a sfârşit!

Luptă pentru tine, uşurează-ți chinul,

Iar de nu se poate să-ți accepți destinul;

Fii cu gânduri bune şi să crezi mereu:

Când nu vine nimeni, vine Dumnezeu!

Unii și alții- Licuț a Pântia

Sursa foto: internet

***

 DIN INȚELEPCIUNEA ......UNUI MONAH !!! 

De ce rândunelele nu-și fac cuib în copaci? 

Pentru că în copaci nu sunt oameni. Ele ne văd cum intrăm în case și cum ieșim. Ne văd umblând prin curte și ne văd cum trăim de multe ori clipa cea bună  sau  clipa cea mare a dezamăgirii. Ca să vină apoi timpul în care ne vom ridica privirile din pământ și  le citim cuiburile. Pline cu pui. 

Cuiburi lipite din lut, cum  ne lipeam noi altă dată casele.

Eram mici și încă nu știam din ce e făcută lumea asta. Dădeam casa cu var primăvara  și pereții ei se pierdeau în palma albastră a cerului. Credeam uneori că se ve desprinde de pămînt și că va pleca odată cu ziua. Neștiind unde. Albastră și ea, ziua aceea, ca dată cu var de mama.

Poate de-asta și trăgeau brâiele. Negre. Nimic mai negru decât brâiele casei nu era atunci. 

Poate doar frica mea când nu puteam găsi pe  nimeni în jur.

Dar veneau rândunelele. Ne cățăram pe ieslele oilor, lipite și ele de casă și întindeam mâna spre cuibul lor. ”Nu pune mâna!” striga cel de jos. ”Nu pune mâna. O să-ți iasă pistrui.” Și lipeam mâna de piept. 

Ca să se vadă că suntem cuminți și că facem ce ne spune mama și ce tata ne spune. Spuneau că dacă le vom atinge cu mâna, se va împrăștia sânge peste  noi și că picăturile acelea  ne vor acoperi fețele. 

Pentru tot restul vieții. Și se vor usca pe fiețele noastre ca să le spună lumea apoi pistrui. 

Care nu se mai spală. ”Nu pune mâna!”  

Și noi stăteam cuminți pe prispe, legându-ne privirile de zborul lor. Cuminte și harnic. 

Pentru noi toate rândunelele erau la fel. Albe în partea de jos, ca să le pierdem în cer. Negre în partea de sus. Și în pământ să le pierdem. Aveau cântecul ca o odă a bucuriei și aveau țipătul ascușțit. 

De femee. Dar ele, probabil, ne cunoșteau. Și ne țineau minte. 

Probabil. Umblând prin ogrăzi până le adormeau puii sub aripă. 

Tăcuți de cele mai multe ori, săraci, nedreptățiți de soartă și așteptând o duminică ca pe o ploaie. 

Se întorc de Buna Vestire. Așa scrie în cărți. Și le căutăm, le căutăm. Pe ce se-așezau ele atunci când între oameni și cer nu erau sârme? Pe crengi? Și de ce acum nu le mai caută?  

Își găsește fiecare palma de lut. Altfel de cât  cum e la oameni. Fără ceartă, fără trădare, fără dezmoșteniri .  Altfel. Doar că trăiesc între două cuiburi mereu. Unul aici, altul dincolo. 

Și un zbor între ele. Poate că asta e, pînă la urmă, viața aceea, zborul. 

Cu un cuib cu copii la un capăt. Cu un cuib cu copii la alt capăt.

Preot : Elefterie  

Foto : Gheorghe Ursu

***

 A fost cândva… când, la primele patru clase, erai controlat inclusiv dacă ai batistă, unghiile tăiate, părul tuns, iar în clasă nu auzeai decât vocea Învățătorului. Vocile noastre se auzeau în pauze sau după ore… când ne jucam, pentru că aveam și timp să ne jucăm… “cu cheia la gât”.

A fost cândva… când clasele V-VIII însemnau pregătirea pentru Treapta I care era, de fapt, intrarea la liceu. Pe atunci, niciunul dintre noi nu auzisem de cuvântul “meditații”. Totul se învăța în clasă și chiar se învăța! … și uite așa rămânea timp să ne și jucăm… “cu cheia la gât”.

A fost cândva… când, după ce tremuram de emoții la Treapta I, intram la liceu, iar clasele  a IX-a și a X-a erau, cumva, mai relaxante, dar primeam informații și despre ce înseamnă o viitoare meserie. Și cu toate că Treapta a II-a bătea la ușă, rămânea timp și pentru filme, plimbări sau excursii… de data aceasta, “cu cheia in buzunar”, pentru că deja eram mari.

A fost cândva… când clasele a XI-a și a XII-a însemnau pregătirea pentru a intra la facultate. Pe nimeni nu interesa Bacalaureatul și nu pentru că nu ar fi contat, dar nimeni nu își imagina că nu l-ar fi luat… pentru că eram pregătiți, pentru că știam.

Abia atunci, prin clasa a XII-a, unii dintre noi mai făceam pregătire suplimentară, dar era pe final de clasă și în apropierea admiterii la facultate. Și cu toate acestea, aveam timp pentru prieteni, aveam timp pentru noi… iar cheia era tot în buzunar.

A fost cândva… când totul se învăța “la clasă” și aveam timp și pentru noi.

Treptat, meditațiile au apărut undeva pe la clasa a X-a, apoi a IX-a… ca să ajungă acum chiar la clasele primare. 

Și uite așa, asistăm impasibili la privatizarea învățământului. Asistăm la dezvoltarea unui învățământ paralel, care duce la o inegalitate între copii. 

Cam de aici cred că trebuie plecat!

Cineva a luat cheia copiilor de la gât… și le-a luat-o apoi și din buzunar.

Acel sau acei Cineva, nu și-au dat seama că făcând acest lucru, au luat copiilor și timpul liber pe care îl aveau după ore!

De fapt, le-a luat Copilăria și dreptul de a porni în viață cu șanse egale !

✍️ Eduard Ionescu

❤️❤️

 Pe lângã noi, era o casã,

Cum prea puţine-n sat, erau...

Era-ngrijitã, şi frumoasã,

O admirau, toţi ce treceau!

Avea grãdinã, şi livadã,

Şi-avea pridvorul, plin de flori,

Iar toatã ziua prin ogradã,

Erau ai ei, locuitori!

Iar primãvara, cum da colţul,

Mustos, al ierbii, pãpãdii,

Se ridica în aer, colbul,

Sãltat din joaca de copii.

Dar anii au zburat prea iute,

Bãtrâna, singurã a rãmas,

O tot vedeam mereu prin curte,

Cu lacrimi multe pe obraz.

O vizitau, din când, în când,

Cu daruri multe-ai ei nepoţi.

Dar, o lãsau tot lãcrimând,

Cã îi vedea cum pleacã toţi!

Iar, într-o zi, de grea durere,

A îmbrãcat straiul cel bun,

Şi cu icoana, strânsã-n braţe,

Ea a plecat pe-ultimul drum!

Au plânso-n urmã, toate cele,

Şi toţi sãteni-n urma ei,

Iar, cu aceleaşi lacrimi grele,

Plângea la poarta ei, un tei!

Cã, multe zile a umbrit-o,

Şi lacrimile, i-a uscat,

Când toţi, ai ei au pãrãsit-o,

El i-a fost martor, nemişcat!

Şi-ncet, cu anii, casa-naltã,

Primi doar vânturi reci şi ploi,

Acum se sprijinã de-o pantã,

Cã i-au rãmas pereţii goi.

Azi, doar livada-mbãtrânitã,

Şi vreun vecin, care îi pasã,

Privesc ograda pãrãsitã,

Şi spun :"Aici, era o casã!"

Versuri: Stefania Vasile

***

 ARHIVELE NU ARD !!!

Trenul morții......."Ai dormit bine astă noapte ???

Închipuie-ți că așa cum dormeai și, probabil, visai frumos, pe la 2.30 noaptea, bate cineva la ușă sau la geamul tău, insistent și enervant. Câinii latră nebunește în curte, iar tu tragi cu coada ochiului prin geam și vezi 3-4 soldați înarmați. Te temi să le răspunzi, d-apoi să le deschizi.

Na-ți-o bună, ți s-au trezit și toți cei 3 copii, ăla de 8 luni începe a plânge de parcă-l taie cineva. 

Nevastă-ta încearcă din răsputeri să-i liniștească, le mai astupă și gura, dar inutil. Gata, acum nu te mai ascunzi, au înțeles și cei de-afară că sunteți toți acasă.

Te mai uiți odată prin geam, vezi că sunt soldații, iar cu ei și vecinul Gheorghe, care te convinge să le deschizi ușa. Asta și faci. Scoți zăvorul, deschizi și prin întuneric unul dintre soldați îți arată o hârțoagă pe care era scris ceva în rusă. Tu niciodată n-ai știut să citești în rusă. Cu atât mai mult pe întuneric. Soldatul îți zice că ai 15 minute să-ți strângi lucrurile, strictul necesar, după care să ieși cu toată familia în curte.

-  Ești nebun? - îl întrebi. 

Și undeva când erai pe la litera u din cuvântul nebun, o primești cu patul armei direct în piept. 

Te sperii. Abia de-ți mai restabilești respirația, dar te mobilizezi, intri în casă, iei în mare grabă niște haine, niște pâine, niște bani (încă nu știai că n-o să ai unde să-i cheltui). 

Apă nu-ți iei, pentru că pe atunci nu existau peturile de la Gura Căinarului. Stai vreo minută și te uiți prin casă și parcă ai lua totul, dar parcă nu ai mai lua nimic. 

Te apasă zdrobitor frica generată de necunoscuta situației ce se petrece.

Îți iei nevasta, copiii și ieși afară. Soldații te însoțesc afară din curte, unde la poartă așteaptă un camion cu motorul pornit. Te urcă sovieticii în el, iar acolo îl întâlnești și pe vărul Ilie, pe unchiul Haralambie, cu familiile lor. Îi întrebi ce se petrece, dar nici ei habar nu au. Îi mai întrebi și pe soldați, dar nu răspund. 

Îl întrebi pe vecinul Gheorghe, care e și el pe-acolo cu soldații și el îți zice că totul va fi bine, să nu-ți faci griji.

Au urcat cu tine în spate, în camion, și 2 soldați cu baioneta pusă la armă. 

Mergeți undeva vreo oră și ajungeți într-un sfârșit la gara de tren. Cobori din mașină, cu tot cu familie, și vezi un ocean. Un ocean de oameni. Treziți ca și tine, la fel în miez de noapte și scoși din casă cu ce-au reușit să apuce și ei. Iar în aer, se simțea mai multă frică decât oxigen. 

Și când trăgeai aer în piept, trăgeai de fapt frică.

Trenul șuieră înfiorător de tare. Al doilea cel mai răsunător sunet pe care-l auzi este cel al plânseturilor de copii. La un moment dat, soldații vă înconjoară din toate părțile și vă îndreaptă către tren, spre vagoane. Intrați cu toții în vagoanele care nu aveau nici ferestre, nici scaune, nici toaletă, nimic, în care mirosul de urină și fecale de animale predomină, fiindcă e plin de mizerie acolo. 

Vă găsiți fiecare familie câte un colțișor de vagon. Stați înghesuiți ca șprota-n cutie. Și trenul mai șuieră isteric de vreo două ori, iar de pe peron se aude o voce puternică: Поехали!

În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 (ora 2.30) au fost ridicate de catre armata sovietica 32.423 persoane din Basarabia și Bucovina de Nord, dintre care 6.250 au fost arestate, iar restul 26.173 de persoane - deportate în Kazahstan, Krasnoiarsk, Komi, Omsk, Novosibirsk, Siberia. Majoritatea nu isi vor mai vedea locurile natale.

AVEM DATORIA SĂ NU UITĂM"

 Sursa : Historia.ro.

❤️❤️❤️

 Venea agale, într-o seară,

Purtându-și pașii prin noroi,

Un biet bătrân, pe-un drum de țară

Și-n urma lui, un car cu boi!

În car, era un braț de paie,

Ce-l adunase din grădină,

Rămas de la ultima claie,

Să-l pună boilor la cină!

Pornise să plouă mărunt,

O ploaie mocănească, deasă,

Iar bietul om cu păr cărunt,

Se îndrepta încet spre casă!

Pe-același drum, în multe rânduri,

Trecuse tot așa, tăcut,

Sărman și încărcat de gânduri,

Dar azi...era mai abătut!

De tânăr și-a pierdut nevasta

Și alta nu și-a mai dorit...

I-a fost destul pe lumea asta

Atâta cât a suferit!

N-a fost deloc ușor...și-apoi,

Cu doi copii mici l-a lăsat,

Crescându-i singur pe-amândoi

Cum Dumnezeu l-a învățat!

I-a îngrijit, le-a dat povață,

Ținându-i cu lapte și miere,

Crezând c-o să-l ajute-n viață

Când nu o mai avea putere!

Dar când îți iei soarta în mâini

Și pleci în lume de acasă,

Îți lași părinții tăi bătrâni,

Ce te-au crescut...și nu-ți mai pasă!

Prin minte, gânduri, fel de fel

Au început ca să îi treacă,

Cu-atâtea câte-s peste el,

Privirea în pământ și-apleacă!

Din când în când își îndemna,

Cu o nuia, boii, să meargă

Și-n suflet doruri aduna,

Greu mai putând ca să le șteargă!

,,Haide, Joian! La ce te miri?

Și tu, Mândrel...hai, mai la pas"...

Și se hrănea cu amintiri,

Fiindcă atât i-au mai rămas!

              

Se mai uita din când în când,

Scrutând pământu-n depărtare,

C-o mână, parcă, salutând

Copiii duși peste hotare!

               ☆ ☆ ☆ 

În gând, i-a venit, primul, Nicu,

Ce-l aștepta tot timpu'-n prag,

Strigând voios: ,,Vine tăticuuu"...

De el îi era cel mai drag!

În urmă cu vreo patru ani,

El a plecat, mai înainte 

Și i-a trimis o dată bani...

Atât...din câte ține minte!

Pe-acasă nu a mai venit,

Prea multe despre el nu știe,

Dar după cum a auzit,

E pe la o măcelărie!

Petrică a fost zilier,

A dus-o greu o vreme bună,

Acuma, e pe-un șantier...

Așa i-a spus acum o lună!

            ☆ ☆ ☆

Cu vocea stinsă de necaz,

Își îndemna săracul boii

Și lacrimile pe obraz

Se-amestecau cu stropii ploii!

Cu grijile care-l apasă,

Ducându-l până-n pragul morții,

Bătrânul a ajuns acasă,

Dar...s-a oprit în fața porții!

În casă, a văzut lumină,

Apoi...se deschisese poarta

Și Nicu, ridicând o mână,

Striga voios: ,,A venit tata!"

Petrică...vai...l-a ajutat

De a băgat carul cu boi...

O, Doamne, cât de minunat!

Erau acasă amândoi!

Însă...sărmanul, obosit,

Puțin, de car, s-a rezemat,

O clipă doar a ațipit

Și-n acea clipă...i-a visat!

Dorel Mărgan ✍

,***

 Venea agale, într-o seară,

Purtându-și pașii prin noroi,

Un biet bătrân, pe-un drum de țară

Și-n urma lui, un car cu boi!

În car, era un braț de paie,

Ce-l adunase din grădină,

Rămas de la ultima claie,

Să-l pună boilor la cină!

Pornise să plouă mărunt,

O ploaie mocănească, deasă,

Iar bietul om cu păr cărunt,

Se îndrepta încet spre casă!

Pe-același drum, în multe rânduri,

Trecuse tot așa, tăcut,

Sărman și încărcat de gânduri,

Dar azi...era mai abătut!

De tânăr și-a pierdut nevasta

Și alta nu și-a mai dorit...

I-a fost destul pe lumea asta

Atâta cât a suferit!

N-a fost deloc ușor...și-apoi,

Cu doi copii mici l-a lăsat,

Crescându-i singur pe-amândoi

Cum Dumnezeu l-a învățat!

I-a îngrijit, le-a dat povață,

Ținându-i cu lapte și miere,

Crezând c-o să-l ajute-n viață

Când nu o mai avea putere!

Dar când îți iei soarta în mâini

Și pleci în lume de acasă,

Îți lași părinții tăi bătrâni,

Ce te-au crescut...și nu-ți mai pasă!

Prin minte, gânduri, fel de fel

Au început ca să îi treacă,

Cu-atâtea câte-s peste el,

Privirea în pământ și-apleacă!

Din când în când își îndemna,

Cu o nuia, boii, să meargă

Și-n suflet doruri aduna,

Greu mai putând ca să le șteargă!

,,Haide, Joian! La ce te miri?

Și tu, Mândrel...hai, mai la pas"...

Și se hrănea cu amintiri,

Fiindcă atât i-au mai rămas!

              

Se mai uita din când în când,

Scrutând pământu-n depărtare,

C-o mână, parcă, salutând

Copiii duși peste hotare!

               ☆ ☆ ☆ 

În gând, i-a venit, primul, Nicu,

Ce-l aștepta tot timpu'-n prag,

Strigând voios: ,,Vine tăticuuu"...

De el îi era cel mai drag!

În urmă cu vreo patru ani,

El a plecat, mai înainte 

Și i-a trimis o dată bani...

Atât...din câte ține minte!

Pe-acasă nu a mai venit,

Prea multe despre el nu știe,

Dar după cum a auzit,

E pe la o măcelărie!

Petrică a fost zilier,

A dus-o greu o vreme bună,

Acuma, e pe-un șantier...

Așa i-a spus acum o lună!

            ☆ ☆ ☆

Cu vocea stinsă de necaz,

Își îndemna săracul boii

Și lacrimile pe obraz

Se-amestecau cu stropii ploii!

Cu grijile care-l apasă,

Ducându-l până-n pragul morții,

Bătrânul a ajuns acasă,

Dar...s-a oprit în fața porții!

În casă, a văzut lumină,

Apoi...se deschisese poarta

Și Nicu, ridicând o mână,

Striga voios: ,,A venit tata!"

Petrică...vai...l-a ajutat

De a băgat carul cu boi...

O, Doamne, cât de minunat!

Erau acasă amândoi!

Însă...sărmanul, ob osit,

Puțin, de car, s-a rezemat,

O clipă doar a ațipit

Și-n acea clipă...i-a visat!

Dorel Mărgan ✍