marți, 30 iulie 2024

***

 CULTURA DE CĂNEPĂ .......ÎN VREMURI DE MULT APUSE !!!

Pe teritoriul României cultura de cânepă se pierde în negura timpurilor. 

În această zonă cânepa a fost cultivată de peste 2000 de ani pentru fibre. Îmbrăcămintea purtată de strămoșii noștri, traci, daci, sarmați era din cânepă.

În perioada medievală era de neconceput să fie gospodărie, sau moșie fără o plantație de cânepă pe ea, pentru că de la cel mai mic lucrător al pământului, țăranul și până la boieri, aveau așa zise cânepiști. “ Era cultura numărul unu. În perioada medievală nu grâul era numărul unu, ci cânepa, pentru că toată familia trăia din cânepă. Cu asta se îmbrăca, din ea își făcea lenjeria de masă, de pat și tot ce era într-o casă din țesătură. După care a urmat evoluția în finețe, în tipul de profil, în tipul de tors, amestecul de pânzeturi în pânzeturi cu bumbacul și chiar cu mătasea.

În acele vremuri îngrășământul de bază era gunoiul de oaie bine fermentat, lăsat ani de zile înainte de a fi împrăștiat pe sol. Această metodă de îngrășare a parcelelor cultivate cu cânepă a durat din perioada medievală până în 1950-1960.

1 -  Epopeea obținerii fibrelor.....

Perioada cea mai delicată și care pune probleme pentru cultura de cânepă este trecerea de la plantă la fibră.  Pe suprafețe mici, înainte  țăranii o recoltau manual în două faze: cânepa de vară și cânepa de toamnă, cânepa având două momente de maturare diferite. Plantele mascule sunt cânepa de vară și plantele femele sunt cânepa de toamnă. Femeia punea mâna pe fiecare plantă și o smulgea și avea ceva de smuls, fiindcă densitatea de semănare mergea până la 800 de plante germinabile pe metru pătrat. 

Cu cât era mai deasă, cu atât era mai bună, de mai bună calitate. Într-o astfel de plantație de cânepă aproape nu intrai, atât de deasă era”.

2 - Recoltarea....

După recoltare cânepa se lăsa un timp oarecare la uscat, crudă, după care se ducea la topit. Snopii de cânepă erau ținuți în apă de baltă sau apă de râu. În baltă unde era nămol și unde apa se încălzea de obicei de la soare, prin încălzire naturală fibra ieșea mai albă și mai moale, în urma procesului de topire. Dacă o topeai în apă curgătoare, apă mai rece, cu temperatură neconstantă, acolo fibra ieșea mai aspră și nu atât de lucioasă. Dacă rupeai cânepa verde, rămânea o fibră galben-verzuie, însă după topit, fibra ei devenea albă, albă-cenușie sau albă-argintie, sau galbenă.

3 - Măcerarea.....

Statul în apă făcea ca fibra să se desprindă de pe țesutul lemnos. “Fibra este în afara tulpinii, dar ea este prinsă prin lignină și pectină. Acestea sunt două substanțe care când intră în contact cu apa și cu bacteriile din apă, se desface pectina și lignina și asta ajută la desprinderea fibrei de pe lemn. După ce se scoate cânepa pusă la topit, se spală, după 10-15 zile, interval care depinde și de temperatura apei, că dacă este mai caldă, timpul este mai scurt, iar dacă este mai rece, durata crește. În oricare din situații, când scoteau cânepa de la topit, se spalau tulpinile acelea topite, după care se punea la uscat și era un întreg ceremonial, că nu se usucă foarte simplu. Se usca la soare, după care se melița (n.r. reprezintă acțiunea de a zdrobi și a curăța cânepa și inul de părțile lemnoase cu ajutorul instrumentului numit meliță, pentru a alege fuiorul sau pentru a obține câlții). Melița era o sculă în care puneai snopul de cânepă topit și uscat, după care era bătut cu mâna. În gospodărie era meliță făcută din lemn cu care băteai și toată puzderia aceea a lemnului pur, până când toată se separa de fibră și fibra rămânea undeva într-un caer, brută. Deci obținea fibra aceea albă, alb-argintie, care pe urmă trecea printr-un proces întreg, se pieptăna cu un tip de piepteni speciali. Prin pieptănare se extrăgea fibra scurtă sau câlții, că era și fibră scurtă, iar restul era fuiorul. Fuiorul era de obicei fibra lungă, care putea ajunge până la un metru, un metru și jumătate, chiar mai mult și care apoi se peria, trecea printr-o serie de perii și se făcea caiere.

4 - Obținerea caerului....

Caierul de cânepă era ca și caierul (n.r. mănunchi) de lână când se punea în furcă. Femeile de la țară încă mai torc, dar din păcate a cam ieșit obiceiul ăsta. Era caierul de fuior de cânepă sau de câlți. De obicei din câlți se făceau saci și alte produse, dar din fibră de obicei se făcea țesătura fină, țesătura principală și de cele mai multe ori toarcerea nu o făcea numai gospodina în casă. De obicei era cânepă multă și se făceau acele așa zise clăci. Erau mai mulți țărani care aveau cânepă în satele medievale, dar unii aveau mai puțină și și-o făceau mai repede, dar marea majoritate a cultivatorilor de cânepă așa o torceau, prin clacă. Pe raza unui sat puteau să fie simultan și 5-6-10 clăci. Se împărțeau caierele acestea în funcție de câtă cânepă avea gospodăria respectivă, la 20- 30 de femei din sat și li se dădea un termen de 15-20 de zile, sau până la data unei luni, care obicei era prinsul postului de Crăciun. La data stabilită gazda dădea o masă și fiecare venea cu ce-a tors, așa numita torsură. Cu acel prilej gazda făcea joc, se punea de-o horă. De-aia trebuiau să termine prinsul postului, ca să poată face și joc, că în post nu se făcea.

Sursa : Agrointeligenta.ro.

luni, 29 iulie 2024

😢😢🤔🤔

 BUNICUL 


Munteanu Gabriela


Pe poteca șerpuită străjuită de salcâmi,

Un bunic și o fetiță merg, ținându-se de mâini.

Într-o mână moșul duce a sa coasă istovită,

Cu cealaltă-și ocrotește nepoțica cea iubită.


Merg, se-opresc și iarăși merg povestind de câte-n lună,

Moșul râde, fata-i spune o poveste cu o zână.

La răscruce se opresc ca să-și odihnească trupul,

Până-acasă mai e mult, tot pe drum i-a prins apusul.


Istovit e bunicuțul. A cosit întreaga zi,

Iar fetița l-a urmat căutând fluturi zglobii

Ori maci roșii, albăstrele, dediței și păpădie.

Flori acuma poartă moșul, mândru foc, la pălărie!


Fata-i mângâie obrajii vlăguiți de anii grei,

Lacrimi multe și sudoare au tot curs în timp pe ei....

A avut copii bătrânul...mulți. Puțini i-au mai rămas...

Moartea și-a luat tributul...Doamne, câte a mai tras!


Acum fii-s domni cu carte și-s plecați pe la oraș,

Nepoțica asta mică este tot ce i-a rămas...

Ea le umple bătrânețea cu povești și bucurii

Și le astâmpără dorul lăsat dar, de-ai lor copii.


O privește cu iubire și o mângâie cu drag...

Noaptea se așază-n zare...bunicuța stă pe prag.

Îi așteaptă și zâmbește, ia buchetul cel de flori,

Ce-l întinde nepoțica cu bujori în obrăjori.


Cu-n buchet de flori de câmp și-o nepoțică frumoasă,

Bunicuții de poveste se întorc zâmbind în casă...

Timpu-n urma lor se-nchide...casa –acum n-o mai găsești....

Draga mea copilărie, te-ai ascuns! Pe unde ești?


Ai rămas pe deal cu flori ori prin iarba-abia cosită?

Te-ai ascuns în margarete ori pe-a timpului aripă?

Azi culeg din câmpuri maci, dediței și păpădie,

Tare-aș vrea să pot să pun flori, tataii-n pălărie...


Cu picioarele desculțe calc în urma lor pierdută.

Le simt sufletele bune mângâind tâmpla-mi căruntă.

Pe poteca șerpuită cu salcâmi cu flori celeste,

Trece-a mea copilărie cu bunicii din poveste

***

 MAREA UMILINȚĂ


CORNELIU VADIM TUDOR 

          

Ferice, dar de voi, prieteni morţi,

Că nu vedeţi cum ni se sparge ţara,

Cum lupii trag cămaşa ei la sorţi

Şi-n iarnă ni se schimbă primăvara.


Eu pe-ntuneric scriu acest poem,

Nişte nemernici iar ne-au stins lumina,

Pe cine să înjur sau să blestem

Cînd noi, românii, purtăm toată vina?


Şi gazele, ca mîine, s-or opri,

Pe urmă vom bea apă ruginie,

Trăim calvarul ăsta zi de zi,

Drum bun spre Evul Mediu, Românie!


Nici n-ai unde să suni, toţi se ascund,

Eşti prizonierul neamurilor proaste.

La Primărie? Eşti prea rupt în fund!

La Minister? Te bate la trei coaste!


Nici o instanţă nu te bagă-n seamă

Nici nu exişti tu, cetăţean de rînd,

Ţesutul societăţii se destramă,

Iar statul e doar un vampir flămînd.


Tu nu mai ştii ce-i aia "trai decent",

În beznă stai, te speli cu apă rece,

Mai cald e-afară ca-n apartament

Exterminaţi sîntem, din zece-n zece.


Îmi beau cafeaua trist şi gînditor,

Nu mai fumez, dar viciul tot mă muşcă,

Regret profund că sînt doar scriitor,

Aş da stiloul astăzi pe o puşcă.


Aprind o lumînare şi mă văd

În casa scundă, a copilăriei,

Cînd vijelia-n pomi făcea prăpăd,

Dar îngeri zdraveni ţineau piept urgiei.


Însă atunci era după război,

Rănită era ţara şi datoare -

Acum, ea este pradă la strigoi

Şi sclava unei Mafii-ngrozitoare.


Am dat lumina, gazele şi apa

Pe mîna unor mercenari străini,

Zic că-s prieteni, dar ne sapă groapa,

Scot bani din piatră seacă şi din spini.


Nu ne putem gospodări în viaţă?

Ajuns-am un popor de retardaţi?

Atunci e clar: scuipaţi-ne în faţă!

Ne place să fim viermi? Să fim călcaţi!


Umilitoare e această stare

Să nu mai ai nimic în ţara ta,

Să vezi cum ultima redută moare

Şi să te rogi de moarte să te ia.


Eu vă invidiez, amici plecaţi

În altă lume, unde e lumină,

Acolo sînteţi toţi, surori şi fraţi,

Şi beţi nectar, nu apă cu rugină.


V-a luat la vreme Dumnezeu la cer,

Eu văd în asta, poate, o răsplată,

El v-a ferit de acest timp mizer

Cînd ţara noastră e crucificată.


Cînd lumea plînge-n pumni şi n-are bani

Nici de mîncare sau medicamente

În timp ce politrucii talibani

Fac şi desfac Guverne, Parlamente.


E un dezastru grav şi general,

Mai jos de-atîta chiar că nu se poate,

Mai bine-n groapă decît la canal

Şi cred că doar războiul mondial

Ne poate vindeca de laşitate!

❤️😢❤️

 B U N I C U L

de Barbu Ştefănescu Delavrancea


        Se scutură din salcâmi o ploaie de miresme.  Bunicul stă pe prispă. Se gândeşte. La ce se gândeşte? La nimic. Enumeră florile care cad. Se uită-n fundul grădinii. Se scarpină-n cap. Iar enumeră florile scuturate de adiere.

        Pletele lui albe şi creţe parcă sunt nişte ciorchini de flori albe; sprincenele, mustăţile, barba… peste toate au nins anii mulţi şi grei.

        Numai ochii bunicului au rămas ca odinioară: blânzi şi mângâietori.

        Cine trânti poarta?

        – Credeam că s-a umflat vântul… o, bată-vă norocul, cocoşeii moşului!

        Un băietan ş-o fetiţă, roşii şi bucălai, sărutară mâinile lui "tata-moşu".

        – "Tată-moşule, zise fetiţa, de ce zboară păsările?

        – Fiindcă au aripi, răspunse bătrânul sorbind-o din ochi.

        – Poi, raţele n-au aripi? de ce nu zboară?

        – Zboară, zise băiatul, dar pe jos.

        Bătrânul cuprinse într-o mână pe fată şi în cealaltă pe băiat.

        – O, voinicii moşului!…

        Şi zâmbi pe sub mustăţi, şi-i privi cu atâta dragoste, că ochii lui era numai lumină şi binecuvântare.

        – Tată-moşule, da’ cocorii un’ se duc când se duc?

        – În ţara cocorilor.

        – În ţara cocorilor?

        – Da.

        – Dar rândunelele un’se duc când se duc?

        – În ţara rândunelelor.

        – În ţara rândunelelor?

        – Da.

        – Tată-moşule, aş vrea să-mi crească şi mie aripi şi să zbor sus de tot, până în slava cerului, zise băiatul netezindu-i barba.

        – Dacă ţi-o creşte ţie aripi, zise fata, mie să-mi prinzi o presură şi un sticlete.

        – Da… hî… hî… poi ce fel… şi mie?

        Fata se întristă.

        Bătrânul o mângâie şi zise băiatului:

        – Bine, să prinzi şi pentru tine, să prinzi şi pentru ea.

        – Ţie două şi mie două… nu e-aşa, tată-moşule?

        – Fireşte, ţie două, lui două şi mie una.

        – Vrei şi tu, tată-moşule? întrebă băiatul cu mândrie.

        – Cum de nu?! Mie un scatiu.

        Ce fericiţi sunt!

        Băiatul încălecă pe un genunchi şi fata pe altul. Bunicul îi joacă. Copiii bat în palme. Bunicul le cântă "Măi cazace, căzăcele, ce caţi noaptea prin argele"…

        O femeie uscăţivă intră pe poartă cu două doniţi de apă. Copii tăcură din râs şi bunicul din cântec.

        E muma lor şi fata lui.

        Cum îl văzu, începu:

        – I… tată, şi d-ta… iar îi răzgâi… o să ţi să suie în cap…

        Bunicul ridică mâna în sus, aducând deştele ca un preot care binecuvântează, şi zise prelung:

        – Lăsaţi pe copii să vie la mine!

        – Biiine, tată, biiine… dar ştii… o, bată-i focul de copii!…

        Femeia intră în casă.

        – Să-i bată norocul şi sănătatea, şopti moşul ca şi cum ar fi mustrat pe cineva, şi sărută în creştetul capului şi pe unul, şi pe altul.

        Şi iar începu râsul, şi jocul, şi cântecul.

        Se osteni bunicul. Stătu din joc. Copiii începură să-l mângâie.

        Din vorbă în vorbă, copiii se făcură stăpâni pe obrajii bunicului.

        – Partea asta este a mea.

        – Şi partea asta, a mea!

        – Mustaţa asta este a mea.

        – Şi asta, a mea!

        La barbă se-ncurcară. Bunicul îi împăcă, zicându-le:

        – Pe din două.

        Şi copii o şi despicară, cam repede, că bătrânul strânse din ochi.

        – Jumătate mie.

        – Şi jumătate mie.

        Şi după ce o împărţiră frăţeşte, începu lauda.

        Băiatul:

        – Mustaţa mea e mai lungă.

        Fata:

        – Ba a mea e mai lungă!

        Şi băiatul întinse d-o mustaţă şi fata de alta, ba a lui, ba a ei să fie mai lungă.

        Pe bunic îl trecură lacrimile, dar tăcu şi-i împăcă zicându-le:

        – Amândouă sunt deopotrivă.

        – Ş-a mea, ş-a ei!

        – Ş-a mea, ş-a lui!

       La obraji cearta se aprinse mai tare.

        – Partea mea e mai frumoasă.

        – Ba a mea, că e mai albă!

        Bunicul zâmbi.

        – Ba a mea, că e mai caldă!

        – Ba a mea, că e mai dulce!

        – Ba a mea, că nu e ca a ta!

        – Ba a mea, că are un ochi mai verde!

        – Ba a mea, că are un ochi şi mai verde!

        Bunicul abia se ţinea de râs.

        – Ba a mea!

        – Ba a mea!

        Şi băiatul, înfuriindu-se, trase o palmă în partea fetei.

        Fata ţipă, sări de pe genunchiul bătrânului, se repezi şi trase o palmă în partea băiatului.

        Băiatul, cu lacrimile în ochi, sărută partea lui, şi fata, suspinând pe a ei.

        Mama lor ieşi pe uşă şi întrebă răstit:

        – Ce e asta, viermi neadormiţi!

        Obrajii bunicului erau roşii şi calzi. Şi surâzând fericit, răspunse fie-sei:

        – Lăsaţi pe copii să vie la mine!

If

 DACA

( IF ! )

                                       Rudyard KIPLYNG


Dacă-ţi rămâne mintea când cei din jur şi-o pierd

Şi fiindcă-o ai te apasă sub vorbe care dor,

Dacă mai crezi în tine când alţii nu mai cred

Şi-i ierţi şi nu te superi de îndoiala lor,


Dacă de aşteptare nu osteneşti nicicând,

Nici de minciuna goală nu-ţi clatini gândul drept,

Dacă, izbit de ură, nu te răzbuni urând

Şi totuşi nu-ţi pui mască de sfânt sau înţelept,


Dacă visezi, dar visul stăpân de nu ţi-l faci,

Sau gândul, deşi judeci, de nu ţi-e un ţel,

Dacă-ncercând triumful sau prăbuşirea taci

Şi poţi, prin amândouă trecând, să fii la fel,


Dacă înduri să afli cinstitul tău cuvânt

Răstălmăcit, naivii să ducă în ispită,

Sau truda vieţii tale, înspulberată-n vânt,

De poate iar s-o ‘nalţe unealta-ţi prea tocită,


Dacă poţi strânge toate câştigurile tale

Ca să le joci pe-o carte şi să le pierzi aşa,

Şi iarăşi de la capăt să-ncepi aceeaşi cale

Fără să spui o vorbă de neizbânda ta,


Dacă poţi gândul, nervii şi inima să-i pui

Să te slujească încă peste puterea lor,

Deşi în trupul firav o altă forţă nu-i

Afară de voinţa ce le impune spor,


Dacă te vrea mulţimea, deşi n-ai linguşit,

Şi lângă şef tu umbli ca lângă-un oarecare,

Dacă de răi sau prieteni nu poţi să fii rănit,

Dacă nu numai unul, ci toţi îţi dau crezare,


Dacă ajungi să umpli minutul trecător

Cu şasezeci de clipe de veşnicii, Mereu,

Vei fi pe-ntreg Pământul deplin stăpânitor

Şi, mai presus de toate, un OM –copilul meu!

❤️❤️❤️

 NICOLAE LABIȘ, poetul sucevean care și-a pierdut viața la numai 21 de ani, ( nascut pe 2 decembrie 1935) a fost, conform criticilor, unul dintre cei mai talentați poeți români. Una dintre capodoperele sale este poezia „Moartea căprioarei” publicată pentru prima dată în iunie 1954, cu doi ani înainte de moartea scriitorului. 

Puțini sunt cei care știu că poezia este inspirată dintr-un fapt real, iar copilul Nicolae Labiș a fost cel care și-a însoțit tatăl la vânătoare.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, familia Labiș a fost nevoită să se mute din Moldova lângă Câmpulung Muscel. La întoarcerea în satul Mălini, județul Suceava, familia Labiş şi-a găsit casa distrusă, fără mobilă și au reușit să-și încropească gospodăria cu ajutorul oamenilor din sat. Aceștia trăiau clipe grele, iar hrana era o adevărată problemă, cu atât mai mult cu cât familia Labiș a fost nevoită să facă față secetei din anul 1946. 

Eram atât de săraci şi de neavuţi încât nu aveam nici pâine, nici mămăligă. Şi tata a fost obligat să meargă la vânătoare, la braconaj, în pădure şi, din carnea de mistreţ sau de căprioară, mama făcea noaptea pastramă şi mâncam câte o feliuţă şi beam apă, aşa de mare era sărăcia”, avea să rememoreze peste ani Marga (n.r. Margareta), sora lui Nicolae Labiș.

“Tata a hotărât să meargă din nou la vânătoare şi l-a luat şi pe fratele meu. Când s-au întors, fratele meu a venit la mine şi mi-a spus: ‘Avem carne’ (…) N-am să uit că mama ascunsese căprioara în bucătăria de vară şi era acoperită cu ceva, iar fratele meu a descoperit-o. Avea coarne, era căprior, nu căprioară”. Isi aminteste Marga episodul la care fratele sau fusese martor si care l a marcat puternic!


Moartea căprioarei 

Nicolae Labis


Seceta a ucis orice boare de vânt.

Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.

A rămas cerul fierbinte şi gol.

Ciuturile scot din fântână nămol.

Peste păduri tot mai des focuri, focuri

Dansează sălbatice, satanice jocuri.


Mă iau după tata la deal printre târşuri,

Şi brazii mă zgârie, răi şi uscaţi.

Pornim amândoi vânătoarea de capre,

Vânătoarea foametei în munţii Carpaţi.

Setea mă năruie. Fierbe pe piatră

Firul de apă prelins din cişmea.

Tâmpla apasă pe umăr. Păşesc ca pe-o altă

Planetă, imensă, străină şi grea.


Aşteptăm într-un loc unde încă mai sună,

Din strunele undelor line, izvoarele.

Când va scăpăta soarele, când va licări luna,

Aici vor veni în şirag să se-adape

Una câte una căprioarele.


Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să tac.

Ameţitoare apă, ce limpede te clatini!

Mă simt legat prin sete de vietatea care va muri

La ceas oprit de lege şi de datini.


Cu foşnet veştejit răsuflă valea.

Ce-ngrozitoare înserare pluteşte-n univers!

Pe zare curge sânge şi pieptul mi-i roşu, de parcă

Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am şters.


Ca pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii,

Şi stelele uimite clipiră printre ele.

Vai, cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,

Frumoasă jertfă a pădurii mele!


Ea s-arătă săltând şi se opri

Privind în jur c-un fel de teamă,

Şi nările-i subţiri înfiorară apa

Cu cercuri lunecoase de aramă.


Sticlea în ochii-i umezi ceva nelămurit,

Ştiam că va muri şi c-o s-o doară.

Mi se părea că retrăiesc un mit

Cu fata prefăcută-n căprioară.

De sus, lumina palidă, lunară,

Cernea pe blana-i caldă flori stinse de cireş.

Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară

Bătaia puştii tatii să dea greş!


Dar văile vuiră. Căzută în genunchi,

Îşi ridicase capul, îl clătină spre stele,

Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă

Fugare roiuri negre de mărgele.

O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,

Şi viaţa căprioarei spre zările târzii

Zburase lin, cu ţipăt, ca păsările toamna

Când lasă cuiburi sure şi pustii.

Împleticit m-am dus şi i-am închis

Ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne,

Şi-am tresărit tăcut şi alb când tata

Mi-a şuierat cu bucurie: - Avem carne!


Spun tatii că mi-i sete şi-mi face semn să beau.

Ameţitoare apă, ce-ntunecat te clatini!

Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit

La ceas oprit de lege şi de datini...

Dar legea ni-i deşartă şi străină

Când viaţa-n noi cu greu se mai anină,

Iar datina şi mila sunt deşarte,

Când soru-mea-i flămândă, bolnavă şi pe moarte.


Pe-o nară puşca tatii scoate fum.

Vai fără vânt aleargă frunzarele duium!

Înalţă tata foc înfricoşat.

Vai, cât de mult pădurea s-a schimbat!

Din ierburi prind în mâini fără să ştiu

Un clopoţel cu clinchet argintiu...

De pe frigare tata scoate-n unghii

Inima căprioarei şi rărunchii.


Ce-i inimă? Mi-i foame! Vreau să trăiesc, şi-aş vrea...

Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!

Mi-i somn. Ce nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!

Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!


Nicolae Labis s-a nascut in 1935 ,satul Malini ,jud.Suceava intr-o familie de invatatori si impresionant si patrioti ,tatal cu merite in al doilea razboi mondial iar bunicul mort la Marasesti .S-a dovedit aparte din copilarie , la 5 ani invatand sa scrie iar la 13 ani jucand intr-o piesa de Shakspeare ,chiar daca pe o scena  improvizata .Chiar daca la inceput l-a atras doctrina stalinista ,dovada poezia ,,Fii darz si lupta Nicolae ,,scrisa la 15 ani a invins chemarea poeziei ca arta ,intampinand mari greutati .Nu a avut studii superioare deosebite ,caci in 1955 a mers la Facultatea de filologie Bucuresti dar s-a retras dupa un semestru .Insa talentul l-a dovedit prin creatii de valoare ,exemple fiind 2 volume de versuri tiparite ci munca de redactor la 2 publicatii .Inca din 1954 ,cand la interventia lui M.Sadoveanu nu a fost exclus din U.T.M isi facuse un dusman teribil ,ascuns .In 1956 a ajuns un poet denigrat ,acuzat in fel si chip si cel mai grav urmarit de securitate .Sfarsitul vietii avea sa-i vina dupa un accident de tramvai avut in noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956  .Accidentat a fost dus si la spitalul Coltea si la Central ,dar refuzat a ajuns la Spitalul de Urgenta unde a rezistat pana pe 22 decembrie .Cat despre accident dupa depozitia a doi martori si a  iubitei sale ce era balerina a  alunecat ,fiind si baut ,dupa ce consumase tuica la Capsa cu prieteni si cu iubita.Oficial ,dupa ceva cercetari fara importanta cazul a fost clasat ca accident .Dar multe semne de intrebare s-au ivit din cauza marturiei iubitei ce a dat declaratii in 2 randuri ,dar diferit , apoi declaratia unuia dintre martori ,cunoscut stalinist si care a  plecat din tara dupa tragedie si mai ales datorita   convingerii poetului ca fusese impins intentionat relatata prietenului ce i-a fost alaturi in ultimele zile ale vietii .Inainte de a muri ,a compus si un poem ,spus  prietenului sau si inclus mai tarziu in volumul postum ,,Lupta cu inertia,, Astfel ,Nicolae Labis ,un poet ce promitea mult in literatura romaneasca a murit asemeni unei pasari cu aripile frante ce nu a mai putut avea sansa sa zboare spre inalt /

😢😢😢

 CARTEA CARTILOR DE POEZIE

- prefață -


Adrian PAUNESCU 


Acum, că viaţa mi-a ieşit prin piele

şi simt că pot, în orice timp, să mor,

m-am internat in versurile mele

ca-ntr-un spital de ultim ajutor.


Brancardierii nu mă bagă-n seamă,

mă port pe mine însumi către pat,

mă-mpart din nou în tată şi în mamă,

deşi în mine i-am amestecat.


Deschid fereastra, să mai intre aer

şi-i iarnă înspre toţi copiii mei,

şi viforul e-un ordin şi un vaier

in clinchete de onomatopei.


Nu-i nimeni pe aici, prin tot pustiul

in care toti spitalizaţii tac?

De ce e-aşa de rece bisturiul,

de parcă nu lucrează de un veac?


Mi-e greu la mine-n poezie, soră,

dă-mi apă, pentru cât m-au hăituit,

şi pentru toată boala mea majoră

injecţie să-mi faci, cu plumb topit.


Şi, vai, n-apare vreo infirmieră,

de doctori nici nu-i vorba pe aici,

spitalul pare-o morgă ce prosperă

în versuri lungi şi-n idealuri mici.


Aş mai întinde braţul către ziduri,

să mai aşez în ele câte-un vers,

dar sunt blocat între zăpezi şi riduri

şi nu se ştie cât mai am de mers.


Şi trebuie, cu-o faţă prea umilă,

la vârsta când se simte vremea rea,

eu, izgonit din lumea fară milă,

să am un loc în poezia mea.


Mă internez în versurile mele,

ca-ntr-un spital de ultim ajutor,

dar totul este oale şi ulcele

în hohotul de râs al tuturor.


Şi fruntea mea a început să ardă,

încep să gem şi, dintr-o dată, strig:

„Să vină grabnic doctorul de gardă,

mă prăbuşesc, mi-e haos şi mi-e frig!"


Dar nu mai mişcă în spital, prin paturi,

nici un bolnav din toti cei internaţi,

mai cruţă-i, moarte, nu vrei să te saturi

de-atâtea vieţi de oameni, câte-nhați?


Şi când întregul meu prăpăd e gata

mi-e dat să simt că nu am de ales,

pe-o cale pleacă mama, pe-alta tata,

eu nu mai am nici pic de înţeles.


E un partaj absurd la mine-n oase,

în două entităţăti mă nasc din nou

şi mama-i geniul artelor frumoase

şi tata e fanaticul erou.


Mă doare trupul şi devin ruine,

cu mine însumi, fără sens, mă bat,

divorţul lor se mai petrece-n mine

şi unde-s, Doamne, eu cu-adevărat?


Că, după-acest model al despărţirii

tot ce am scris se dezagregă lent,

războaie mondiale poartă mirii

şi interjectii trec pe continent.


Nici substantive nu mai sunt, nici verbe

spitalul meu ajunge cimitir,

acum întreaga poezie fierbe

şi nu mai am nici forţa să mă mir.


Adio, mamă şi adio, tată,

voi aţi clădit temeiul, amândoi,

la toată poezia mea, la toată,

şi moartea ei începe de la voi.


Vă văd plecând în două părţi contrare,

vă simt cum mă-mpărţiţi, fară de chip,

fiinţa mea se tânguie şi moare

şi versul se întoarce în nisip.


Şi toată poezia mea se-mparte

în sunetele care o compun,

precum bătrânii pregătiți de moarte

le dau la ceilalţi tot ce au mai bun.


Şi, uite, mor şi eu la mine-n texte,

se-nalţă steagul doliului la porţi,

urât îmi este şi prea greu îmi este,

când aflu că şi doctorii sunt morţi.


Mă internez la mine-n poezie

ca-ntr-un spital de bine şi noroc,

şi, vai, clădirea toată e pustie

şi nimenea de nimenea nu ştie

şi-mi vine să-mi dau foc şi să-i dau foc.


Adrian Păunescu

Decembrie 1999

Personalitatea MEA, personalitatea Ziaja

 Cred că de la vârste fragede am fost un copil "cu personalitate". O fi fost zodia? O fi fost temperamentul, un temperament mai ap...