sâmbătă, 27 iulie 2024

***

 Bătălia de la Valea Albă a fost un eveniment important din istoria medievală a Moldovei. Bătălia a avut loc lângă Războieni sau Valea Albă (județul Neamț), la data de 26 iulie 1476, între o mică armată moldovenească sub comanda lui Ștefan cel Mare și armata invadatoare a Imperiului Otoman, condusă de însuși sultanul Mehmed al II-lea. Turcilor li se alăturase și o oaste a voievodului Țării Românești, Basarab al III-lea cel Bătrân. 

Oastea lui Ștefan cel Mare era compusă din Oastea mică, denumită așa pentru că era compusă din cetele de pe moșiile boierilor și cetele de târgoveți, o oaste preponderent călare și relativ bine înarmată, care putea ajunge la un efectiv de 12-15.000 de oameni și Oastea Mare, care era compusă pe lângă oastea mică și din cetele de răzeși care nu erau la fel de bine înarmați, dar care putea ajunge pana la 40 - 50.000 de oameni.

În primăvara anului 1476, la cererea sultanului Mehmed al II-lea el-Fatih Cuceritorul, cetele tătărești au invadat Moldova, aproximativ 15.000 de tătari înaintând din estul Moldovei către sud-vest, pentru a urmări o joncțiune cu trupele turcești. Ștefan cel Mare a pornit în primul rând împotriva tătarilor, cu întreaga sa oaste, și i-a înfrânt în dreptul localității Ștefănești (azi în județul Botoșani) de pe malul Prutului, scăpând astfel de un adversar extrem de incomod prin mobilitatea sa. Deși victoria lui Ștefan împotriva tătarilor este categorică, el este nevoit să elibereze din oastea sa mari cete de răzeși care cereau să fie lăsați să se întoarcă la vetrele lor pentru a vedea care au fost urmările invaziei tătărești asupra satelor lor. Astfel, lui Ștefan i-a rămas la dispoziție doar oastea mică, de aproximativ 12-15.000 de oameni, la care se adăugau cetele de răzeși din nordul Moldovei, ale căror gospodării rămăseseră neatinse de tătari. Cu aceasta oaste, Ștefan a hărțuit oastea otomană, atacând în principal cetele de cavalerie ușoară turcești (achingii) care conform tradiției asigurau prin jaf aprovizionarea armatei otomane cu nutreț și hrană.

Bătălia a fost începută de Ștefan cel Mare în jurul orei 3 după amiaza, când o parte din cavaleria moldovenească (aproape 4.000 de oameni) a atacat tabăra musulmană. Trebuie spus că un alt corp de oaste de aproximativ 1.000 de oameni a fost ascuns într-un pâlc de pădure, acest grup de călăreți având misiunea de a-i ataca din flanc pe cei care i-ar fi urmărit pe cei care deschideau lupta.

Mahomed Cuceritorul, dorind să rezolve într-o singură bătălie decisivă soarta campaniei, ordonă riposta împotriva moldovenilor. Cei 4.000 de călăreți moldoveni sunt atacați și aceștia se retrag către Valea Pârâului Alb, vale ce fusese întărită pe ambii versanți cu trunchiuri de copaci, căruțe și tunuri pentru a se asigura o mai bună protecție a celor care urmau să se apere aici. Călăreții moldoveni se retrag urmăriți de cetele de achingii din Rumelia și Anatolia, iar turcii sunt prinși în focul încrucișat al tunurilor moldovenești și al trupelor de arcași și arbaletieri moldoveni. Mai mult, la această ambuscadă se adaugă și atacul din flanc și din spate al celor 1.000 de călăreți lăsați de Ștefan în pâlcul de pădure. Această acțiune a dus la decimarea și dezorganizarea totală a cavaleriei ușoare turcești.

Pentru a reechilibra lupta, Mahomed a ordonat trupei de infanterie de elită de care dispunea (ienicerii) să atace pozițiile moldovene, dar aceștia, după aproape o oră petrecută sub tirul artileriei și arcașilor moldoveni, dau semne că se retrag. Atunci Mahomed a decis să se avânte personal în luptă alături de garda sa și de trupele de spahii (spahii erau nobilii turci, formând cavaleria de elită a Imperiului Otoman). Exemplul său a ridicat moralul ienicerilor și un al treilea val de atac s-a revărsat spre pozițiile moldovene. Apărarea moldoveană este străpunsă aproape de lăsarea serii. Ștefan a lăsat pe poziție un mic contingent din Oastea Mică ce avea rolul de a întârzia o eventuală angajare a cavaleriei turcești în urmărirea trupelor sale și la adăpostul întunericului se retrage.

Armata moldoveană a fost învinsă, dar pierderile au fost foarte mari de ambele părți. Dacă turcii au pierdut aproape 30.000 de oameni, Ștefan a pierdut 11 boieri din Sfatul țării, iar aproape 1.000 de oameni care au acoperit retragerea moldovenilor au fost făcuți prizonieri. Cronicarii vremii au menționat că tot câmpul de luptă a fost acoperit de oasele celor căzuți, ceea ce reprezintă probabil o sursă a toponimului Valea Albă.

Ștefan cel Mare a fost nevoit să se retragă, împreună cu restul supraviețuitorilor, la garnizoanele sale de la Cetatea Neamțului, Cetatea Sucevei și Cetatea Hotinului. Mahomed Cuceritorul, având o armată care suferise pierderi însemnate, fără cavaleria ușoara care să asigure armatei aprovizionarea prin jaf cu alimente și nutreț și cu linii de comunicație întinse de la Dunăre pana la Cetatea Neamțului, este nevoit să se retragă din fața Oastei Mari a moldovenilor care se reunise în nordul Mo ldovei.

***

 


Mircea Șeptilici, artistul complet: actor, regizor, pictor, poet și scenarist


Mircea Şeptilici impune totdeauna în scenă. Prin gest, voce, mimică, atitudine, cum ar spune un tânăr asistent de la I.A.T.C. Îl cunosc de foarte multă vreme. Provincial fiind, îl ştiam din nenumăratele caricaturi ale regretatului nostru prieten Neagu Rădulescu: zâmbind fericit, cu bărbia ca o minge de rugby. Apoi, într-o seară de primăvară, l-am cunoscut. Era război. Ultima primăvară de război. În Iaşi înfloreau mai multe „pâlnii” săpate de bombe decât ghiocei. Şi au venit ei. Cu Radu Beligan, cu Mircea Şeptilici, cu „Steaua fără nume”, cu un autor, atunci, fără nume pe afiş. Doamne, ce seară de teatru! Alături de exploziile frontului, erau exploziile noastre de râs. Şi lacrimi. Eram adolescenţi şi pe Mircea Şeptilici, fermecătorul cuceritor, care făcea să suspine copila de lângă mine, de la balcon, nu l-am uitat. Orice-ar face, orice nas şi ochelari şi-ar pune, e acelaşi fermecător „Domnu Actor” cu care am petrecut o seară minunată printre stive de cărţi.

Şi deşi e şi pictor, şi scenograf, cărţile nu-i sunt doar decor. Convorbirile încep cu un protocol:

Mircea Șeptilici

– Cine sunteţi, de unde sunteţi?

— Iată o întrebare pe care mi-am pus-o şi eu de foarte multe ori şi în ciuda anilor — mulți — care au trecut de când mă ştiu şi a întâmplărilor, uneori dureroase, pe care le-am trăit, mi-am spus că am rămas… un copil. Un copil care, încercând să privească mereu viaţa cu ochii foarte deschişi, a izbutit, rareori, să priceapă câte ceva şi, de cele mai multe ori, să nu înţeleagă nimic, tocmai când credea că văzuse tot.

Primele aduceri aminte sunt dintr-un Bucureşti pe care n-am încetat să-l iubesc, aşa cum îşi iubeşte oricine „satul” în care s-a născut, un Bucureşti care primea, noaptea, „vizita” zepelinului, în timpul Primului Război Mondial. Copilul de pe atunci nu înţelegea de ce trebuie să se ascundă în pivniţă împreună cu alte mame şi alţi copii din cartier, când afară cerul se lumina atât de neaşteptat cu reflectoare şi explozii pline de fum şi culori. A urmat ocupaţia germană, noi nu ne mai ascundeam în pivniţă, în schimb mama mare ascundea vasele de aramă, pentru că nemţii umblau din casă în casă după aramă pentru gloanţe… Şi oricât ar părea de ciudat, imaginile şi ecourile războiului s-au amestecat în memoria mea cu primele imagini şi ecouri de teatru.

Eram de câţiva ani când am pătruns în culisele „Teatrului Liric”, unde formaseră o companie de operetă N. Leonard şi V. Maximilian. O carieră scurtă, dar strălucitoare, a făcut în acel timp şi primadona Zilly Roşianu, sora mai mică a mamei mele, al cărei tată fusese actorul, compozitorul şi traducătorul Dimitrie Ştefan Roşianu, contemporan şi coleg cu Gr. Manolescu, C. Nottara, şi bursier al statului la Paris, figurând în multe distribuţii ale Teatrului Naţional din Bucureşti şi murind foarte tânăr. În fine, ca să punem lucrurile la punct, „microbul teatrului” era în sânge, probabil.

Debutul teatral pe scenă s-a petrecut la Sinaia, când la serbarea de fine de an — clasa a II-a primară — am interpretat monologul lui Alecsandri, Clevetici, ultra-demagogul. (Poate că de la acest debut atât de timpuriu, am înţeles ce înseamnă demagogia, preferând vorbelor zgomotoase, faptele tăcute. Spaţiul acestei convorbiri nu este atât de cuprinzător pentru „poveşti” lungi şi îndepărtate…

Să ne oprim, totuşi, puţin, la Liceul Sf. Sava şi la o serie de colegi — ceva mai mari — care mă admiteau în cercul lor: Al. Sahia, Nicolae Cristea, Eugen Ionescu, Mircea Grigorescu, Horia Roman sau de aceeaşi vârstă: C. Silvestri, Neagu Rădulescu, George Macovescu, Miron Savu, Pik Colibaşi, cu care ne împărţeam — mai mult sau mai puţin, gloria literară, artistică sau sportivă la serbările şcolare, la Revista literară a Colegiului Naţional „Sf. Sava”.

Încă din timpul liceului am făcut ceea ce se cheamă astăzi „grafică publicitară”, am scris, am recitat… dar nu m-am înscris nici la arhitectură, cum aş fi vrut, nici la Belle Arte, nici la Conservator… ci la Drept şi la Litere. După un an și o serie de examene şi după satisfacerea serviciului militar la Şcoala de Cavalerie din Târgovişte unde, din ordin, am desenat, am scris şi am făcut spectacole teatrale — decoruri, regie şi interpretare — revenit în Bucureşti, am dat examen la Academia de artă dramatică şi… gata.

S-au împlinit 35 de ani de când „copilul” de care vorbeam, încercase să înţeleagă unde începe adevărul teatrului şi cât de nelimitat e teatrul vieţii… Profesori mi-au fost N. Soreanu, unul din cei mai fireşti, mai simpli şi mai adevăraţi actori pe care i-a avut teatrul nostru, Alice Voinescu, nu o „profesoară”, ci un om făcut numai din lumină şi, „în reprezentaţie”, la clasa meşterului cu voce de violoncel, pe struna lui „re”, Ion Manolescu…

Colegi de promoţie? Tantzy Cocea, Clody Bertola, Cella Dima, Mimi Enăceanu, Chiril Economu, Carmen Tăutu, Al. Alexandrescu etc. Am fost angajat încă din şcoală în Compania Bulandra-Maximilian-Storin… Am jucat, în tinereţe, mult şi de toate… comedie, farsă, comedie muzicală, dramă, revistă… Nu regret, pentru că am cuprins spectacolul teatral în aproape toate formele lui şi am ajuns — zic eu — la o oarecare mobilitate. Ceea ce regret este că nu m-am întâlnit — la ceasurile potrivite — cu rolurile pe care le-am visat. Aşa cum mi-am permis să spun şi altă dată: am dormit ani de zile cu Shakespeare sub pernă, jucând, în fiecare seară, „piesuţe” și „piesuliţe”… (Păcat, mărturisesc, în care mai cad şi acum) E, poate, o consolare să-ţi spui că rolurile cele mai frumoase sunt cele pe care nu le-ai jucat. Am trecut, din fericire destul de repede, prin rolurile albe de „june prim” şi am ajuns — tot destul de repede — la bărbaţi” şi la culorile compoziţiilor.

Și am trăit marile sărbători ale întâlnirilor cu Shakespeare, Cehov, Shaw. Wilde, de pildă. Am făcut scenografie, costume, regie, am tradus, am stilizat, am scris teatru… Am jucat împreună cu „monştrii sacri” de toate genurile: Tony Bulandra şi George Vraca, Lucia Sturdza Bulandra şi Maria Filotti, G. Timică, V. Maximilian, Ion lancovescu, Gr. Vasiliu-Birlic, Nora Piacentini şi Leny Galer, G. Storin, Ion Manolescu şi Romuald Bulfinsky (nume „de aur” din muzeul teatrului românesc, dar care, pentru mine, sunt părţi luminoase şi dureroase din viață) şi am lucrat, de asemenea, cu toţi marii regizori ai epocii: Soare Z. Soare, Victor Ion Popa, Ion Aurel Maican, Ion Şahighian, Sică Alexandrescu etc, etc.

Ce-aș putea să spun — pe scurt — că am învăţat din contactul, la început mai sfios şi mai apoi ajungând până la prietenia grea cu cea mai mare parte din aceşti „maeştri”? Cred că — în esenţă — o anume disciplină profesională, un plus de conştiinciozitate, o anumită pasiune care pune teatrul înaintea oricărei alte pasiuni.

— Dar, aşa cum se ştie, mai aveţi şi alte „pasiuni” artistice?

— Da, e adevărat, am pictat şi am scris. O mai fac şi acum, tot „printre picăturile”‘ teatrului, gândind mereu la timpul pe care-l voi avea — cândva — să pictez ceea ce n-am pictat şi să scriu cărţile pe care nu le-am scris. Câteodată îmi spun — şi cu drept cuvînt — că unele lucruri le-am început şi le-am făcut prea devreme şi altele prea târziu… iar altele poate nu le voi face niciodată…

— Teatrul, ca interpret, nu v-a dat satisfacţii depline?

— Da şi nu. Din primii ani de teatru am vrut să cuprind… „teatrul”, şi am reuşit un timp, în toate compartimentele lui. Niciodată nu m-am mulţumit să fiu numai un interpret. „Satisfacţiile depline”, de care vorbiţi, le-am avut când am realizat — e destul de mult timp de atunci — spectacolele la care am făcut regie, decoruri, interpretare şi… şi programe, afişe, în sfârşit, tot sau aproape tot.

— Puteţi să-mi daţi un exemplu de acest fel?

— Din fericire, pentru mine, am mai multe. Îndepărtate, dar am. Cel mai drag „exemplu”, pe care-l ţin în colțul cel mai cald al inimii este spectacolul cu „Steaua fără nume” de Mihail Sebastian, reprezentată în condiţiile crunte, negre, ale regimului de restricţii rasiale, „poveste” pe care am mai spus-o, care e destul de cunoscută, oarecum, dar care, petrecându-se în plin război, a intrat într-un fel de legendă, demonstrându-mi mie, care am trăit fiecare clipă adevărată, că „după război mulţi viteji se arată”. Şi s-au arătat. În sfârşit! Sper să nu plec din această lume până când nu voi scrie paginile de tinereţe, de prietenie, de teatru, de viaţă şi de moarte, în sfârşit, de tot ce a însemnat pentru o epocă Mihail Sebastian.

— Ați scris actul al III-lea al piesei „Insula” de Mihail Sebastian, rămasă neterminată. N-a fost o încercare temerară?

— Poate. Motivele care m-au determinat s-o fac e greu, e aproape imposibil să fie explicate acum şi aici. Ceea ce ştiu este că am făcut-o cu toate îndoielile posibile. Cu toată buna credinţă şi într-un total anonimat, la ora respectivă. Ce s-a întâmplat mai târziu, n-a mai depins de mine. Că acum piesa se reprezintă, când se reprezintă — ultima oară în stagiunea trecută, la Tg. Mureş — cu actul III scris de mine e un fapt pentru care, aşa cum se spune: „n-am mişcat niciun deget”, în afară de degetele cu care am scris, de mult, în 1947, acest „act III” care a „săpat” pe unii exegeţi „post-belici” ai Iui Mihail Sehastian. Punct.

— Am auzit că aţi făcut mult sport. Când, care şi cu ce rezultat?

— Răscolim, iarăşi, un trecut îndepărtat, când o parte din sporturile foarte populare astăzi erau, în Bucureşti, în fază de pionierat. Am jucat şi am făcut parte din primele „cluburi” de volei, baschet, rugby şi am înotat în concursuri şi în câteva curse pe Dunăre, între altele cursa de fond nautic Brăila-Galaţi. Mă mândresc cu prima redactare a unui regulament de polo — eram încă în liceu — tradus şi publicat, pe vremuri, în „Vremea-Sport”.

— Câteva nume mai sonore, colegi de sport, de pe vremuri?

— Majoritatea celor care s-au dedicat sportului au fost „vedete” şi au devenit antrenori şi „maeştri emeriţi”: C. Herold, Pik Colibaşi, Lucian Popescu, C. Caralulis; iar alţii, arhitecţii Tiberiu Ricci, Ascanio Damian, G. Lichiardopol sau dr. Matei Balş păstrează şi astăzi, sunt convins, amintirea vie a „epocii de pionierat” de care vorbeam.

— Să revenim la teatru. Autori favoriţi?

— Sunt mulţi ani de când, în toate teatrele din lume, se joacă un repertoriu foarte variat, divers, vechi şi nou, punându-se foarte acut problema: cum se joacă? Încercările, căutările, îndrăznelile sunt inerente şi necesare. Timpul însă nu greşeşte niciodată şi are grijă să uite moda şi să sedimenteze adevărul. Ce pot să vă spun? Că nu-mi place Sofocle sau că O’Neill e depăşit? Că Don Juan-ul lui Moliere e mai slab decât al lui Max Frisch sau invers? Că marele nostru Nicolae Iorga a fost un autor dramatic diabolic de fecund cu nu ştiu câte zeci de piese scrise şi reprezentate într-o vreme? Că Rostand este, poate, un autor „depăşit”; dar că actorul din mine — ca să nu spun toţi actorii din lume — ar vrea să joace Cyrano? Că metafora teatrală a lui Aristofan din “Viespile” e învechită şi a lui Eugene lonescu din “Rinocerii” e modernă?

— Am vorbit mai mult de trecut. Dar în prezent?

— În prezent, repet la Teatrul de Comedie rolul titular din Volpone de Mihnea Gheorghiu după Bon Jonson, în regia riguroasă şi exigentă a lui Ion Cojar. Voi juca, bineînțeles, alături de Ion Lucian, Stela Popescu, Aurel Giurumia, Mihai Pălădescu, Cornel Vulpe şi, tot bineînţeles, străduindu-ne, toţi, să facem un spectacol care să ne justifice „statele de serviciu” şi „volumul de muncă”, greu de cântărit cu măsurile curente şi administrative.

— Şi în viilor?

— În „viitorul apropiat”, imediat după Volpone, repetăm paralel la Teatrul de Comedie un spectacol-montaj Moliere, pe care l-am pus în pagină şi pe care îl pun în scenă împreună cu Valentin Plătăreanu, încercând să redemonstrăm tinereţea lui Moliere şi dăruirea celor care, chiar fragmentar şi concentrat, se întâlnesc, bucuroşi, cu o parte din personajele acestui „atlet al teatrului”…

— Puteţi să ne spuneţi ceva despre turneele din străinătate? Aţi făcut multe şi în locuri foarte diferite, nu?

— Am răspuns de nenumărate ori la mirările celor care se întrebau cum poate avea succes un spectacol teatral în faţa unui public care nu cunoaşte limba în care se joacă. E o întrebare firească pe care ne-am pus-o şi noi, la început. Dar, după „experienţe” şi probe făcute la faţa locului, în ţările unde am jucat spectacolele noastre fără traducere simultană, am ajuns la convingerea că „teatrul românesc” este unul din cele mai interesante produse de export „Made in Roumania”, cu care ne putem mândri oricând şi oriunde. Fără falsă modestie: „actele vorbeşte!” Nimeni — nici chiar o parte din cei care am participat la fabricarea şi desfacerea acestui „produs”‘ — n-am realizat întotdeauna cât de mare a fost surpriza, bucuria şi încântarea celor care l-au consumat. Concluzia? Românul s-a născut poet şi a devenit… actor. — Ce părere aveţi despre colegii dumneavoastră tineri, din Teatrul de Comedie?

— Zilele trecute, venind mai devreme la repetiţie şi urcându-mă spre cabine, am auzit muzică dintr-una din cabinele tinerilor. Uşa era întredeschisă. Am intrat. Aproape toţi tinerii care repetă în Volpone şi câţiva tineri şi tinere care fac figuraţie ascultau la un pick-up un disc adus de unul dintre ei… Concertul pentru pian, vioară, violoncel şi orchestră op. 56 de Beethoven, în execuţia lui Richter, Oistrah şi Rostropovici, dirijat de Karnjan. E de-ajuns?

— Şi o ultimă întrebare: care credeţi că este cea mai importantă, cea mai dragă creaţie?

— Fata mea, Rhoda. În curând are 18 ani. Bineînţeles, încă de pe acum — şi sper, pentru ea, în continuare — mult mai matură decât „copilul” cu care aţi vorbit.

Printre cele mai cunoscute filme în care a jucat regretatul actor Mircea Șeptilici (care a încetat din viață în anul 1989, în Canada), se numără: “Valurile Dunării”, “Telegrame”, “Porto-Franco”, “Celebrul 702”, “Calea Victoriei sau cheia visurilor”, “Cireșarii”, “Aventuri la Marea Neagră”, “Marele singuratic”, “Regăsire”, “Jucătorii de cărți”, “Bal în Poiana Zimbrilor”, “Ultima noapte de dragoste”.

Sursa:

Revista Teatrul, ianuarie 1974, un interviu de Al. Popovici

* Fotografia de profil îi înfățișează pe Mircea Șeptilici (în rolul lui Barbu Delavrancea) și Jules Cazaban (în rolul lui I.L. Caragiale) în piesa Procesul domnului Caragiale de Mircea Ștefănescu (Teatrul de Comedie, 1962)

***

 

CUIBUL PRINȚESEI


De la răsfățata Missy, la Regina soldat, Regina diplomat și Mama răniților


Col.(rz.) PETREA CUJBĂ


 

În 1893, sosea în România, de peste mări și țări, o prințesă răsfățată, alintata Missy. Ea va fi eroina unei frumoase povești, desprinsă parcă din minunatele basme ale copilăriei noastre. „Când am venit în România am luat cu mine și visele copilăriei”, spunea Maria în „My dream houses”. De mică își dorea un „cuib” doar al ei. La dorința și după ideile sale, arhitectul casei regale i-a construit, aproape de Pelișor, o casă de tip „Crusoe”, suspendată între cinci brazi seculari. Botezată de ea „Juniperus” avea să fie numită mulți ani „Cuibul Principesei.”      

Dăruită cu meștesugul scrisului, Regina Maria va scrie, cu un condei înmuiat în culorile fericirii, câteva rânduri despre acest „cuib” și, citind și ce a scris Eugeniu Arthur Buhman în cartea sa, „Patru decenii în serviciul Casei Regale a României”, putem să ne imaginăm mirifica atmosferă. La căsuță se putea ajunge prin intermediul unei scări ce se furișa printr-un turn clopotniță și a unui pod mobil suspendat, care ofereau izolarea atât de dorită și făceau căsuța de „necucerit”. Când oaspeții erau instalați confortabil în refugiu, scara mobilă era ridicată și rămâneau izolați în frunzișul copacilor. Locuința avea două camere dotate cu mobilă simplă, dar elegantă, o bucătărie și balcoane pe ambele părți. „Am aranjat-o cu grijă iubitoare, spune Maria, şi multe ore fericite ne-am petrecut în ea între pământ şi cer.” De la culoarea pereților la florile care îi plăceau așa de mult, de la mobilier la ceștile de ceai din porțelan decorat cu maci roșii, de la cărți la desenele și obiectele picate, totul oferea o imagine fascinantă, care trăda gustul rafinat, talentul deosebit și ne-o arată pe Maria așa cum a fost: romantică, nonconformistă și curajoasă, mișcându-se cu o eleganță princiară în acest decor rustic.

Maria a fost încă din timpul vieţii, așa cum spunea Nicolae Iorga, „cea mai frumoasă legendă” modernă a românilor. Dar ea a fost considerată așa nu doar pentru strălucirea, farmecul și gingășia ei. Missy, frumoasa Europei, s-a maturizat treptat, devenind cu timpul încântată, chiar îndrăgostită de splendoarea peisajului şi de originalitatea ţăranilor români: „Îmi plac toate obiceiurile lor vechi de când lumea şi sper să nu le abandoneze niciodată”. 

Nimic nu părea a perturba liniștea perfectă din „Cuibul prițesei”, doar războiul și tragedia pe care urma să o suporte poporul român. Momentele dificile prin care trecea regatul său a transformat-o pe Maria din prințesa răsfățată în „Regina soldat”, despre care Arthur Gould Lee spunea: „Oamenii  îi admirau  curajul incredibil dovedit în timpul războaielor, când a trecut nepăsătoare prin tranșeele din prima linie, sub bătaia focului.” În  1917, regina se deplasa, purtând uniforma de ofițer, în sectorul de front Cireșoaia, pe linia întâi, la 200 de metri de inamic. Ea era cea mai hotărâtă și convingătoare voce în favoarea rezistenței și ofensivei pe frontul din Moldova.

Indignată de trădarea Rusiei, nu s-a dat în lături să intre în concurenţă cu agitatorii bolşevici, vorbindu-le soldaţilor ruşi de pe front despre libertate, democraţie şi reformă. Reprezentantul francez, contele Saint-Aulaire, care a însoţit-o adesea pe front, avea să-i spună Mariei: „Dacă am avea şi noi o împărăteasă ca tine, am păzi-o şi am muri pentru ea!”

Delicata prințesă avea să fie supranu-mită și „Mama răniților”, pentru curajul ieșit din comun cu care a îngrijit bolnavii de holeră în războiul balcanic și apoi, ca regină, bolnavii de tifos și răniții din Moldova în timpul Marelui Război. 

Din mărturiile contemporanilor, dar și din propriile sale memorii, putem constata că ea a fost personalitatea care a decis în cele din urmă intrarea României în război de partea Antantei. Prin extraordinara sa contribuţie la crearea unei atmosfere favorabile intrării României în război alături de Antantă, prin propaganda făcută în sprijinul României la Conferinţa de Pace de la Paris, din 1919, apoi cu prilejul turului diplomatic din 1924 alături de regele Ferdinand și în timpul vizitei din S.U.A. şi Canada din 1926, Maria a fost o adevărată „Regină diplomat”. Interviurile acordate presei o înfăţişau ca pe o maestră a propagandei cu un deosebit talent diplomatic, ea reuşind să dea o nouă imagine României, punând-o pe hartă pentru mulţi dintre politicienii şi jurnaliştii vremii.

De la răsfățata Missy la Regina soldat, de la Mama răniților la Regina diplomat, aceasta a fost Maria, o personalitate fabuloasă, de o complexitate rară, care și-a dăruit întreaga sa inimă României, țară pe care, cum spunea chiar ea, a văzut-o întregită, a cărei soartă i-a fost îngăduit să o vadă împlinită și căreia îi dorea să fie „veșnic îmbelșugată, mare și plină de cinste, iubită și pricepută.” 

Maria nu a lăsat însă poporului iubit doar dragostea sa, ci și un îndemn plin de maturitate și înțelepciune:  „Și acum, poporul meu, este timpul să reconstruim. Piatra de temelie a fost pusă, marea operă a început. Construiți, construiți! Lăsați la o parte toate disensiunile și haideți să ne fim alături în această sacră unire pe care am obținut-o cu sângele nostru și care va fi de acum puterea noastră. Construiți viitorul piatră cu piatră, înaintați cu încredere și curaj. Dar, pentru ca edificiul pe care îl construiți să fie nepieritor, nu uitați inimile, nenumăratele inimi pe care a fost pusă această piatră de temelie.” 

De mică și-a dorit un „cuib” doar al ei, dar și-a găsit refugiul în mijlocul unui popor, contribuind din plin la construcția țării pe care acesta o merita: România Mare.

Cuibul prințesei a dispărut sub bătaia vântului, dar visurile ei și ale românilor nu s-au năruit sub vitregia vremurilor. Este timpul să urmăm îndemnul Mariei: să ne fim cu toții alături într-o sacră unire și să reconstruim țara pe temelia pusă atunci, așa cum a visat-o ea alături de înaintașii noștri, mare, frumoasă, cinstită și iubită. Și să nu uităm niciodată inimile, nenumăratele inimi pe care a fost pusă piatra de temelie. 


col.(r) Petrea CUJBĂ, 


Articol publicat în PRAHOVA EROICĂ,

 Anul IV, NR. 8,

  SEPTEMRIE 2014


„Oricâte greșeli va fi comis regina Maria, înainte și după război, războiul rămâne pagina ei, pagină cu care se poate făli, pagină care se va așeza în istorie la loc de cinste. O găsim în tranșee printre combatanți în rândurile înaintate, o găsim în spitale și în toate posturile sanitare printre răniți și bolnavi. O găsim de față la toate adunările care încercau să facă puțin bine. Nu a cunoscut frica de gloanțe și de bombe, cum nu a cunoscut teama și scârba de molimă sau nerăbdarea față de eforturile așa de des inutile, provocate de dorința ei de mai bine. Regina Maria și-a îndeplinit datoria pe toate fronturile activităților sale, dar mai presus de toate pe acela al încurajării și ridicării moralului acelora care o înconjurau și care au trebuit să decidă, în cele mai tragice momente, soarta țării și a poporului său. Se poate afirma că, în răstimpul pribegiei noastre în Moldova, regina Maria a întrupat aspirațiile cele mai înalte ale conștiinței românești. Prin modul cum a influențat în 1916 intrarea României în război și din nou în 1918, când aproape numai datorită ei, regele Ferdinand nu a ratificat dezastruoasa pace de la București, regina s-a așezat ca ctitoriță a României întregite și ca una din cele mai mari figuri ale istoriei noastre naționale."


— Constantin Argetoianu ,

 Pentru cei de mâine: Amintiri din vremea celor de ieri


Paul Morand, despre Regina Maria a României


Regăsesc căpșorul mândru care îl încânta pe Marcel Proust, nasul acvilin, armonios, gâtul prelung ce susține ferm greutatea unor perle enorme; revăd ochii atât de albaștri, atât de britanici în franchețea lor optimistă, atât de verzi în stranietatea pătrunzătoare și profunzimea lor slavă. Cariatida regală capabilă să poarte pe umerii puternici cele mai mari imperii, fiică a unei rase de semizei, regina e totuși foarte feminină, duioasă, nuanțată, sofisticată. Adolescentă, a crescut în bungalow-uri englezești așa cum alții trăiesc în palate; regină, a trăit în palate ca în cabane de țară. A format o generație; toți bărbații au fost îndrăgostiți de ea și încă mai sunt; bucureștenii s-au îmbrăcat, au trăit, au râs și au vorbit ca suverana lor. A deschis larg ferestrele, iar româncele au putut respira. S-a sustras etichetei greoaie de curte germană impusă de bătrânul rege și a instaurat dictatura animalelor și a florilor. A renunțat la tenebrosul brad al dinastiei Hohenzollern și l-a înlocuit cu flori parfumate din comitatul Kent. Și-a dezvelit dinții superbi, rareori ca să muște, mereu pentru a râde, înveselindu-i pe toți; căci nimeni nu știe să râdă ca regina: are accese de veselie atât de spontane încât, în anumite ocazii oficiale, cei din jur se agață de trena ei implorând-o: „Don‘t be funny”.

Nici o regină din Europa nu are această ținută, această majestate simplă a gestului: în picioare, când întinde mâna pentru a fi sărutată; când dă un ordin aghiotantului; când se retrage cu un surâs. Mii de femei au încercat, zadarnic, s-o imite.

Sursa: Domnițe cu altite

***

 Natalia Leonida s-a născut la 25 iulie 1878, la Vaslui, și a fost a doua fiică dintre cei 11 copii ai familiei ofițerului Atanase Leonida și a Matildei Leonida (născută Gill).


A fost elevă la pensionul „Notre Dame de Sion” din Galați, condus de călugărițe catolice de origine franceză, cu predare în această limbă. Studiile universitare le-a făcut în Franța, fiind licențiată a Facultății de Litere de la Sorbona (1901), ulterior a obținut și licența în filologie modernă la Universitatea București (1904). 

Fiind o pianistă talentată, Natalia a ajutat-o pe sora ei, Adela Leonida-Paul, la transcrierea în Braille, în premieră în România, a numeroase partituri muzicale și a operelor din literatura română și universală. Împreuna cu o altă soră, Alexandrina Leonida, a întocmit două manuale de limba franceză pentru elevii cu pregătire medie.

Natalia Leonida a început cariera didactică ca profesoară de limba și literatura franceză la Liceul „Frații Buzești” din Craiova, după câțiva ani s-a transferat la Liceul Externat de Fete nr. 1 din București. Școala a funcționat prin donații, lecții benevole, în multe localuri închiriate, iar la 1 noiembrie 1927, Ministerul Instrucțiunii a numit-o prin Decretul nr. 3119/1927, directoare a Liceului de fete, redenumit „Regina Maria”. 

Cu sprijinul Reginei Maria, Natalia Leonida a reușit construirea unui local propriu al școlii, care, la inaugurarea din 26 noiembrie 1933, dispunea de săli de cancelarie, muzeul laborator de științe naturale, săli de clasă în amfiteatru, bibliotecă, cantină și bucătărie. Datorită Nataliei Leonida, ajutată și de frații săi, dotarea de excepție situa liceul „Regina Maria” printre primele din Europa. Astfel, Dimitrie Leonida și Gheorghe Leonida au participat la organizarea și dotarea laboratoarelor de fizică și geografie, iar alte sfaturi și ajutoare a primit de la sora ei, Elisa Leonida Zamfirescu, o pionieră a ingineriei feminine și Maria Leonida, o mare filantroapă și ocrotitoare a fetelor, președinta asociației „Amicele tinerelor fete”, secția Galați. În memoriile sale, Natalia Leonida scria: „S-a pus suflet și muncă și s-a clădit acest edificiu trainic al culturii pentru a pregăti țării generații care să fie conștiente de datoriile lor și care să contribuie la mărirea prestigiului ei”. La Arhivele Naționale ale României se păstrează mai multe documente despre activitatea Nataliei Leonida la Liceul de fete „Regina Maria”.

Realizările din timpul directoratului său i-au adus mai multe distincții: Medalia „Răsplata Muncii pentru Învățământ”, clasa II (1924), „Ofițer al Academiei Franceze” (1933), Ordinul „Meritul Cultural” pentru școală în grad de cavaler, clasa II (1934), Ordinul „Coroana României” în grad de cavaler, acordat de Regele Mihai I (1941), „Brevetul pentru serviciul de distincție” din partea „Crucii Roșii” (1942). 

În anul 1948, anul morții Nataliei Leonida, liceul „Regina Maria” a fost desființat de autoritățile  comuniste. În prezent, în clădirea fostului liceu de pe strada Traian Vuia nr. 6 se află Facultatea de Farmacie a Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila” din București.


Arhivele Nationale ale Romaniei


 #istorieromaneasca #arhivelenaționalealeromâniei #ArhiveleNationale #istorie #archives #history #istoriaromâniei

***

 

Despre ce nu vorbește știința:


Suprafața Africii = 30,37 milioane de kilometri pătrați 

China = 9,6 milioane de kilometri pătrați

Suprafața Americii = 9,8 milioane de kilometri pătrați

Suprafața Europei = 10,18 milioane de kilometri pătrați


Africa este mai mare decât toată Europa, China și Statele Unite la un loc, dar pe majoritatea hărților lumii, Africa este reprezentată la scară mică. Acest lucru este făcut în mod deliberat pentru a crea efectul vizual al unei mici Africi, pentru a manipula și spăla creierul africanilor și pentru a-i înșela oriunde s-ar afla.


Africa are 60% din terenurile bune pentru agricultură.

Africa deține 90% din rezervele de materii prime.

Africa deține 40% din rezervele mondiale de aur.

Africa deține 33% rezerve de diamante.

Africa deține 80% din rezervele mondiale de coltan (metal folosit la fabricarea telefoanelor și a produselor electronice), în special în Congo democratic.

Africa deține 60% din rezervele mondiale de cobalt (metal folosit la fabricarea bateriilor auto).

Africa este bogată în petrol și gaze naturale.

Africa (Namibia) are cele mai bogate plaje pescărești din lume.

Africa este bogată în mangan, fier și lemn.

Africa este de trei ori mai mare decât China, de trei ori mai mare decât Europa și de trei ori mai mare decât Statele Unite.


Africa se întinde pe o suprafață de 30 875 415 kilometri pătrați (30 milioane de mile pătrate). Africa are o populație de 1,3 miliarde NIS (populația Chinei este de 1,4 miliarde NIS, acoperind mai mult de 9,6 milioane de kilometri pătrați).


Cu alte cuvinte, Africa este nelocuită.


Terenurile agricole din RDC pot aproviziona întreaga Africă, iar toate fermele din Africa sunt o frânghie pentru întreaga lume.

Congo Democratic are râuri importante care pot lumina Africa. Problema este că occidentalii, afacerile lor și câteva marionete africane au perturbat stabilitatea Africii timp de decenii.


Africa este un continent divers din punct de vedere cultural în ceea ce privește dansul, muzica, arhitectura, sculptura etc.


Africa găzduiește în laboratoarele sale 30 000 de rețete și plante medicinale modificate de Occident.


Se preconizează că populația din Africa va ajunge la 2,5 miliarde de tineri până în 2050.


Elisabeta E. Kardos

***

 A fost cândva… când, la primele patru clase, erai controlat inclusiv dacă ai batistă, unghiile tăiate, părul tuns, iar în clasă nu auzeai decât vocea Învățătorului. Vocile noastre se auzeau în pauze sau după ore… când ne jucam, pentru că aveam și timp să ne jucăm… “cu cheia la gât”.


A fost cândva… când clasele V-VIII însemnau pregătirea pentru Treapta I care era, de fapt, intrarea la liceu. Pe atunci, niciunul dintre noi nu auzisem de cuvântul “meditații”. Totul se învăța în clasă și chiar se învăța! … și uite așa rămânea timp să ne și jucăm… “cu cheia la gât”.


A fost cândva… când, după ce tremuram de emoții la Treapta I, intram la liceu, iar clasele  a IX-a și a X-a erau, cumva, mai relaxante, dar primeam informații și despre ce înseamnă o viitoare meserie. Și cu toate că Treapta a II-a bătea la ușă, rămânea timp și pentru filme, plimbări sau excursii… de data aceasta, “cu cheia in buzunar”, pentru că deja eram mari.


A fost cândva… când clasele a XI-a și a XII-a însemnau pregătirea pentru a intra la facultate. Pe nimeni nu interesa Bacalaureatul și nu pentru că nu ar fi contat, dar nimeni nu își imagina că nu l-ar fi luat… pentru că eram pregătiți, pentru că știam.

Abia atunci, prin clasa a XII-a, unii dintre noi mai făceam pregătire suplimentară, dar era pe final de clasă și în apropierea admiterii la facultate. Și cu toate acestea, aveam timp pentru prieteni, aveam timp pentru noi… iar cheia era tot în buzunar.


A fost cândva… când totul se învăța “la clasă” și aveam timp și pentru noi.


Treptat, meditațiile au apărut undeva pe la clasa a X-a, apoi a IX-a… ca să ajungă acum chiar la clasele primare. 


Și uite așa, asistăm impasibili la privatizarea învățământului. Asistăm la dezvoltarea unui învățământ paralel, care duce la o inegalitate între copii. 


Cam de aici cred că trebuie plecat!


Cineva a luat cheia copiilor de la gât… și le-a luat-o apoi și din buzunar.


Acel sau acei Cineva, nu și-au dat seama că făcând acest lucru, au luat copiilor și timpul liber pe care îl aveau după ore!


De fapt, le-a luat Copilăria și dreptul de a porni în viață cu șanse egal e !

✍️ Eduard Ionescu

***


 Academia Franceză de Film intenționa să-i acorde lui Alain Delon premiul “Palme D'or" pentru întreaga carieră, nominalizându-l în acest sens! Dar, o petiție, pornită din SUA  cere Academiei la modul imperativ și agresiv să nu-i acorde premiul, afirmând că actorul ar fi fost de-a lungul întregii sale vieți "rasist, sexist și antiprogresist"!


Intervievat de Rai 3 în legătură cu acest subiect, Alain Delon declara:


“Eu nu prea mai am de stat mult pe-aici, am avut o viață lungă și extraordinar de frumoasă, într-o lume care măcar pretindea că e normală la cap!

Am avut femei frumoase, mâncare bună, prieteni de calitate  și slavă cât cuprinde … nu că mi-o doream neapărat, dar asta mi-a adus dragostea și prețuirea oamenilor, care nu poate fi cuantificată!

În consecință, transmit Academiei că poate să dea curs petiției,... acest trofeu mă interesează foarte puțin, spre deloc!!! Mă interesează însă, chiar mă îngrijorează enorm, încotro se rostogolește această lume scrântită, sărită de pe axul firescului și normalității! Aceasta țară (Franța), a generat și a cunoscut pe propria piele, ororile unui iacobinism - robespierian! … practic atunci,  francezii au încetat să mai fie o națiune măreață, pe placul lui Dumnezeu!


Chiar și amicul meu, Gerard Depardieu, a tulit-o în Rusia din două motive:

1) - să nu-i mai ia fiscul globalist din banii câștigați cu atâta trudă, cu eforturi anti-bahice considerabile … și sudoarea “nasului” său celebru (râde zgomotos)!

2) - nu mai putea cu “corecții progresiști”!


Ajunsese la un moment dat să se plângă că în toată echipa de filmare, nu mai are decât 2 francezi, și ăia fiind  pe la cabluri și lumini !

Cum naiba, - mă întreba – să faci filme despre ,,celți și galii antici" cu Hamid si Abdullah ?

M-aș fi dus și eu după el, sincer! … dar nu-mi priește clima, eu sunt mai sensibil la frig ca prietenul meu!


Deci, să ia premiul cine vrea,...  dar vă rog, cu cuvintele marelui Hasek:

“Oameni, fiți vigilenți, vi se trage preșul de sub picioare, vi se ia și ultimul drept la a fi natură umană îndumnezeită !!! ... doar nu am înnebunit chiar cu toții, ca să "luăm lumină" tocmai din SUA, țară a lui Antihrist, căzută ireversibil în hăul incorectitudinii politice și al relativismului moral!"  

RESPECT !

Personalitatea MEA, personalitatea Ziaja

 Cred că de la vârste fragede am fost un copil "cu personalitate". O fi fost zodia? O fi fost temperamentul, un temperament mai ap...